VELERIM SI VELER DOAMNE -Roman de Victor Ion Popa. Aparut in anul 1933 Ia Editura "Cultura Nationala".
Distins cu premiul pentru proza al "Societatii Scriitorilor Romani".
Romanul a cunoscut, singur sau impreuna cu Floare de otel, cateva reeditari, ultima fiind cea tiparita la "Minerva" in anul . Scrierea s-a bucurat de o buna receptare din partea criticii si a publicului cititor, despre ea pronuntandu-sc, aproape intotdeauna elogios, nume ilustre in epoca, precum Eugen Lovinescu, G. Calinescu, Pompiliu Constantinescu, Serban Cioculescu. Mai aproape de zilele noastre, romanul a trezit interesul si al altor comentatori, care au incercat, de cele mai multe ori cu bune rezultate, sa-i fixeze locul in cadrul operei lui Victor Ion Popa si, inclusiv, al literaturii romane. Dintre ei, merita amintiti Ovid S. Crohmainiccanu, Ion Rotaru, V. Mandra, N. Ciobanu, Stefan Crislea si, de curand, Ion Neata si Ion M. Dina.
V. I. P. a fost o personalitate plurivalenta a culturii si a literaturii romane din prima jumatate a secolului trecut. Autor dramatic, om de teatru, scenograf si regizor, cronicar (teatral si plastic), animator cultural, el si-a exersat puterile creatoare in mai multe din domeniile artei, inclusiv in cel al literaturii. Trebuie sa notam ca a facut-o, mai intotdeauna, cu rezultate remarcabile. Ciuta, Take, Ianke si Cadar, Muscata din fereastra, dintre piesele sale, Velerim si Veler Doamne, Maistorasul Aurel, ucenicul Iui Dumnezeu, Sfarleaza cu fofeaza dintre romane, ca si unele nuvele, au castigat batalia cu timpul, reusind sa intruneasca aprecierile atat ale criticii, cat si ale publicului cititor (respectiv, spectator).
Parlea cea mai rezistenta a operei sale pare a fi, asa cum s-a afirmat mereu, cea dramatica, marcata de cateva realizari cu totul stimabile. Cum insa textul dramatic, dialogul impune, credea Victor Ion Popa, anumite rigori care stingheresc, intr-o oarecare masura, miscarea libera a gandului si incorseteaza exprimarea, autorul a simtit nevoia sa recurga la limbajul prozei. "Aveam insa", se confeseaza el, "la un moment dat, alatea lucruri care nu se puteau talmaci in teatru si se cercau inexorabil spuse in alt chip, incat a trebuit sa abordez ritmul liric al unei carti de intindere".
Velerim si Veler Doamne este primul si, cum s-a afirmat, cel mai implinii dintre romanele lui Victor Ion Popa. El nu este prea riguros structurat (dupa toate canoanele genului), ci ni se infatiseaza, mai degraba, sub forma unei povestiri de larga respiratie si de vadite resurse poematice, care isi propune sa ilustreze o tema draga popora-nistilor si, pana la un punct, samanatoristilor.
Anume, resursele de vitalitate si de puritate ale celor de jos, umili si umiliti, vitalitate si puritate, care din cauza unui context social nepriincios ajung sa fie inabusite ori directio-nate gresit, spre devianta, prin incalcarea normelor cutumiare, verificate de timp. De altfel, scriitorul era atras de viata satului romanesc, "vie si plina de drame", pe care o cunostea inca din copilarie; se vede lucrul acesta din cateva proze anterioare romanului. Scriitorul era convins de "vastitatea problemelor organice care zguduie majoritatea celor ce constituie talpa si temelia tarii", Spre a-si putea elabora romanul, Victor Ion Popa se intoarce la Calmatui (unde tatal sau fusese invatator) si se documenteaza asupra "biografici" Iui Manlache Plesa (vezi lucrarea lui Stefan Demetrescu Vergu, Mosia Calmafui), taranul ajuns ocnas, in imprejurari nefericite, dar care, totodata, e capabil de "mari blandeti si sumbre ciudatenii", cum spune autorul. Velerim si Veler Doamne, afirma in alta parte Victor Ion Popa, "e romanul unui tip singular in jurul caruia s-au grupat in mod normal faptele, imprejurarile si celelalte personaje".
Acest tip singular, continua autorul, "poseda insa logica si organicitatea locului unde traia si de care este admirabil lipit si bine incadrat".
in roman este urmarit, asadar, destinul tragic al lui Manlache Plesa, "un urias cu suflet de copil"
(V. Mandra).
Acesta se intoarce in sat dupa ce a ispasit zece ani la ocna (l-a omorat pe ibovnicul nevestei sale, cu o lovitura data cu muchea toporului) si se angajeaza "strajar" la conacul conului Leon si al coanei Tasica.
El este decis sa reia "firul vietii" de acolo de unde fusese intrerupt cu brutalitate, sa se incadreze ritmurilor (cosmice ale) unui flux vital in care credea cu toata taria, flux bazat pe niste valori venite din stravechime, care au directionat dintotdeauna viata taranului roman. In limbaj antropologic am putea spune ca Victor Ion Popa exploateaza o zona a vietii situata undeva la confluenta dintre omul natural (instinctual) si cel cultural, socializat si encuiturat dupa patternurile unui anume grup inglobalor. Mai precis, dintre omul genuin si cel pervertit de "civilizatie".
Dorinta lui Manlache este inca de la inceput obstaculata de suspiciunile celor din jur (carciumarul, jandarmul, conul Leon, coana Tasica), dar oarecum si ale oamenilor din sat, care nu puteau uita ca el omorase un om si ca pentru aceasta infundase ocna. Astfel ca setea lui Manlache de a se incadra ritmurilor firesti ale vietii este aproape anulata de prejudecatile celorlalti, de "rautatile" unora dintre ei, de neputinta lor de a admite ca indreptarea prin penitenta este posibila. intr-un anume fel, destinul personajului este pecetluit, asa incat toate "idealurile" lui (credinta in dreptate si curatenie sufleteasca, traiul langa femeia iubita s.a.m.d.) se naruiesc rand pe rand, frante de refuzul "celorlalti" de a-l accepta. Aspiratiile sale sunt concentrate admirabil in versurile de colinda ce revin ca un lait-motiv in cateva punclc cheie ale romanului. Versurile au o puternica incarcatura simbolica, un inefabil nemarginit, rezumand sugestiv tanjirile spre inaltare sufleteasca ale lui Manlache:
"Dupa dealul cel mai mare
Velerim si Veler Doamne,
Rasarit-a mandrul soare,
Dara soare nu era,
Ci lacas de manastire
Cu pereti de alamaie
Si cu poarta de tamaie".
Colinda, semn (si al) "varstei paradisiacc pierdute", stabileste o legatura organica cu "spatiul tonifiant al inocentei"; Vasili a lui Petrica a Vaduvei, cel care o canta, ar putea fi inteles si ca o intruchipare, in alt timp, a lui Manlache Plesa, aflat si el candva la varsta puritatii. Pe fundalul acesta de nesiguranta si incertitudini apare, totusi, si o raza de speranta si de frumusete. Este vorba de dragostea, pe cale de a se infiripa, intre Manlache si Rusanda lui Tigau, o fata "cu ochii albastri", "voinica cat un munte, de nu-si gasise flacau pe seama zece sate".
Rusanda aducea, in tineretea si singuratatea ei, o mireasma de demult si de mult acoperita cu duhoarea grea de sare si de afunduri grele de pamant. Cei doi, alcatuind, in viziunea lui V. Mandra, un "cuplu de o frumusete frusta", trezesc in mintea cititorului "amintirea perechii primitive a paradisului originar".
Drama din sufletul eroului se accentueaza. El simte ca "tortura" anilor de ocna "a vestejit in inima lui ceva ce stie ca nu mai infloreste" si ca, din acest motiv, n-o poate "lua" pe Rusanda. El ramane, in viziunea scriitorului, si din acest unghi, un damnat, un rob si o victima a destinului, un osandit. Destin care se arata a fi, pana la sfarsitul naratiunii, neiertator. Caci la Hartopul Herataului este omorat Ilrisant Logotidis, un angrosist de grane din partea locului. Pornind si de la niste coincidente (negutatorul fusese lovit in cap tot cu muchea unei securi, uriasul vrand sa dea o mana de ajutor trecuse pe la locul faptei etc), Manlache presimte ca banuiala va cadea asupra lui, asa incat, aproape instinctiv, fuge din sat. Manlache "nu-si daduse seama ce face cand a fugit de la conac. A simtit ca se prabuseste lumea peste el si n-a mai judecat nimic. S-a infundat in papusoaie si a alergat in desisul lor, cum alearga vilele turbate de o spaima care nu mai trece".
Sectiunea a doua si cea mai extinsa a romanului este consacrata, pe de o parte, incercarilor eroului de a restabili "dreptatea", de a-i dovedi pe ucigasi (niste gazari carora le pierde urma) si de a demonstra tuturor ca nu ci este faptuitorul crimei, iar pe de alta parte, haituirii eroului de catre jandarmi si autoritatile convinse ca fostul ocnas este vinovatul.