VIATA LA TARA - Roman de Duiliu Zamfirescu, publicat in revista "Convorbiri literare", nr. 3-8 din 1894 si l-5 din 1895, iar in volum, in .
A cunoscut mai multe editii antume, prefatate de autor, si numeroase altele postume, inclusiv traduceri. Elaborat ca opera de-sinc-statatoare, el a fost integrat ulterior in primul ciclu romanesc din literatura romana, Istoria Comanestenilor, respectiv Romanul ComanestenUor, drept cap de serie. Din corespondenta cu T. Maiorescu si cu alti prieteni, se poate reconstitui geneza romanului, de la primele intentii, notate in 1892 - "intrevad niste crampeie de roman, cu lungi sesuri de tara, dar toate invaluite intr-o pacla ca de Baragan" -, la forma finala, pentru care solicita si primea unele sugestii din partea mentorului Junimii.
In substanta operei se regasesc reminiscente autobiografice, topite in fictiunea creata de autor.
Ea promoveaza si o ideologie sociala apropiata celei eminesciene, referitoare la clementele pozitive ale natiunii si la "patura superpusa", care premerge samanatorismului. Romanul vine sa ilustreze, de asemenea, programul literar al autorului, postuland inspiratia scriitorilor din viata "claselor de sus", formulat in Prefata la Nuvele (1888) si aplicat in cateva dintre piesele acestui volum. In Viata la (ara, ca si in alte romane ale ciclului, este detectabila influenta lui Tolstoi, scriitonil rus mult admirat, caruia Zamfirescu ii consacrase in aceeasi perioada un amplu studiu.
In sfarsit, un alt factor creator consemnat a fost starea de spirit a diplomatului instrainat, ce traversa unele vicisitudini biografice, nevoia de compensatie si nostalgia dupa cele de acasa, resimtite de un om in fond sentimental, in ciuda aparentelor contrare.
Intentia de fresca sociala, axata pe problema pamantului, cu un loc insemnat acordat taranimii, se intrevede dintr-un titlu intermediar, Pe aratura. Acesta presupunea reliefarea privilegiata a conflictelor sociale din lumea satului romanesc al epocii. Ele exista in roman, dar in forma finala acesta reprezinta ceea ce Zamfirescu numeste "o icoana" a vietii campenesti, o infatisare idealizata deci a acesteia, prin si din perspectiva catorva familii boieresti.
Structura dramatica lasa loc uneia "rapsodice"
(Lovi-nescu vorbeste despre un "poem") si Viata la tara este mai mult un roman de dragoste decat unul social, cele doua aspecte imbinandu-se totusi armonios. Criticilc ce i-au fost aduse vizeaza exclusiv latura sociala. Iluzia autorului ca procesul disolutiei randuielilor patriarhale, datorita invaziei clementului capitalist, ar putea fi oprit printr-o alianta a "claselor pozitive", boierimea legata de pamant si taranimea, ameninta sa falsifice adevaratele realitati rurale. Cateva observatii realiste corecteaza, in parte, aceasta eroare de optica. Astfel, Sasa, stapana de la Comanesti, recunoaste si explica ostilitatea taranului fata de boier:
"Cauzele sunt mai multe. Mai intai modul cum a fost tratat taranul pana acuma; toti din toate partile l-au mancat si l-au inselat cat au putut Asa ca boierul este socotit de taran ca dusmanul lui firesc. Mai pune opozitia naturala a intereselor" De asemenea, nu trece neconsemnat faptul ca boierul de vita veche Dinu Murgulet este dator arendasului Tanase Sotirescu, poreclit Scatiu.
Totusi, nici in acest plan, "romanul nu lasa impresia de neverosimil, fie si pentru ca este cronica unei societati aflate intr-o aparenta stabilitate, a unui timp care mai arc rabdare"
(P. Conica).
Substanta epica, in sensul "inventiunii", nu este prea bogata, dupa cum o recunoaste insusi autorul. Protagonistii apartinand familiilor boieresti, locul predilect al actiunii este conacul. Romanul incepe chiar prin descrierea curtii boierului Dinu Murgulet de la Ciulnitei, localitate din marginea Baraganului. Conacul, asezat pe o inaltime, este un fel de centru de unde iradiaza autoritatea proprietarului, conferita de pozitia lui sociala si de varsta. Nota fundamentala e bogatia si harnicia:
"Toata curtea boiereasca traieste linistita si bogata, cu carduri intregi de gaste, de curci si de claponi, cu bibilici tiuiloare; cu carute dejugate; cu argati ce umbla a treaba de colo pana colo".
in roman mai apar alte trei conace: al lui Matei Damian, nepotul lui Murgulet, ui familiei Comanasteanu si cel de la Halta, al proaspatului boier fanase Scatiu.
In descrierea conacului de la Comancsti, ideea de bogatie se insoteste cu cea de frumos:
"Matei cunostea casa Comanestenilor, dar acum se parea a avea un aer mai tanar, mai elegant; gasea brazde cu Hori, iar printre brazde pietris, toate tinute cu ingrijire si udate".
Acest conac va adaposti si iubirea celor doi protagonisti, Matei si Sasa.
Imaginea curtii lui Scatiu contrasteaza si cu bogatia patriarhala a conacului de la Ciulnitei si cu frumusetea resedintei Comanestenilor. Prezentarea ei, ingramadind detalii sordide, induce impresia de improvizatie, primitivitate si uratenie. Ea este menita sa-l caracterizeze indirect pe proprietar si totodata sa ilustreze ideologia scriitorului. Inca din primul capitol, sunt pusi fata in fata Dinu Murgulet si Scatiu, protagonisti ai unui conflict ce parea sa reprezinte o axa epica importanta a romanului. insotit de mama sa, coana Profira, Scatiu soseste, "pe la vremea odihnei", inlr-o vizita la familia Murgulet, desigur prima, din moment ce provoaca uimirea indignata a gazdei. indrazneala nepotului unui fost vataf la Ciulnitei se explica prin situatia sa de creditor al boierului, iar scopul este legat de planurile Iui matrimoniale ce o privesc pe fiica acestuia, Tincuta.
Dupa plecarea musafirilor nepoftiti, Murgulet izbucneste:
"Eu sa-mi dau fata la asemenea mojici? Doar daca mi-o lua Dumnezeu mintile! Ba-da-rani!".
Si intr-adevar, conflictul este amanat pentru romanul urmator, printr-o solutie cam factice: boierul scapa de datorie, gratie generozitatii nepotului sau. Actiunea propriu-zisa este declansata de intoarcerea acestuia din strainatate, precipitata de apropiata moarte a mamei sale, coana Diamandula.
In intampinarea sa merg cu mic cu mare rude si prieteni adunati la mosia ospitaliera a lui Murgulet. Alaiul de trasuri este urmarit in mijlocul unui frumos peisaj estival, continand clemente ale pastelului zamfirescian:
"Se legana ciocarlia in racoarea diminetei, insotind de-a lungul Ialomitei trasurile ce mergeau la gara. Copii gramaditi cate trei pe capra se bucurau tacuti de privelistea cailor Pe chipurile tuturor se zugravea sanatatea si fericirea" Descrierea continua si atmosfera idilica astfel instituita scalda intregul roman. I pisoadele acestuia se constituie din relatarea vi/itelor ce si le fac familiile de boieri, din plimbari pe mosie, din evenimente ceremoniale, ca inmormantarea coanei Diamandula sau o procesiune pentru ploaie, din ragazuri pentru contemplatie si visare. Putine sunt scenele de munca, intre care cea a Ireierisului. Firul principal al actiunii, reprezentat de infiriparea si evolutia iubirii dintre Matei si Sasa, este condus de autor cu o arta subtila.
In timp ce iubirea Sasci preexista momentului naratiunii, la Matei sentimentul parcurge cateva etape, marcate de scrupule si ezitari, lipsite insa de dramatism. De o mare frumusete este momentul destainuirii, care evita deopotriva exagerarea sau caderea in banalitate. Strabatand campia cu trasura, intr-un superb amurg de august, Matei si Sasa isi deschid pentru prima data sufletul, trecand firesc de la o discutie mai generala, provocata de infatisarea naturii, la propriile lor sentimente. Dialogul, alcatuit din comunicari simple, dar incarcate de emotie, alterneaza cu taceri profund graitoare:
"El ii lua binisor mana intr-ale lui si nu mai zise nimic.
Erau atat de fericiti amandoi, in amurgul vremii, incat ar fi dorit sa se duca trasura mai departe si tot mai departe fara tel", finalul fericit al idilei, coincizand cu cel al romanului, este de basm:
"Totul parea asezat pentru o lunga viata, calma, limpede, careia naturile lor putin expansive ii dau o usoara umbra de ideal".
Romanul de dragoste se intregeste si cu fugarul episod al iubirii adolescentine dintre Mihai, fratele Sasci. si Tincuta, care va evolua tragic in romanul urmator. O alta linie a tramei epice, traversand momente cu adevarat dramatice, evoca revolta taranilor din Balta impotriva spoliatorului Scatiu si a judecatorilor complici, urmata de schingiuirea salbatica a satenilor de catre anchetatori, si ei vanduti "boierului".
Sunt episoade profund veridice, dar conflictul se rezolva putin convingator. De fapt, este amanat, prin interventia boierilor Murgulet si Damian. Sistemul de personaje apare polarizat in pozitive si negative, criteriului apartenentei sociale suprapunandu-i-sc cel moral, cultural si chiar artistic. Primele sunt cele mai numeroase, file apartin aceleiasi clase sociale, a boierimii de neam, si formeaza o mare familie, partial de sange, dar mai ales de spirite. Urmarirea unei familii in mai multe generatii nu indreptateste apropierea de Zola (G. Calinescu), fiind cunoscuta aversiunea scriitorului fata de naturalism.
In romanul lui Zamfirescu fiziologia nu joaca aproape nici un rol, interesul indreptandu-sc cu precadere spre elementul ideal, sufletesc al omului. Dinu Murgulet, Matei Damian ori Sasa Comanesteanu sunt personaje invaluite de simpatia autorului, care vede in ele elementul social po/.itiv, conservator, din lumea satului si, mai adanc, exemplare umane alese, rafinate prin educatie, in care isi proiecteaza unele trasaturi si aspiratii proprii. Reprezentantul cel mai caracteristic al mentalitatii conservatoare este Dinu Murgulet.
El face parte din generatia varstnica, rusticizata, avand constiinta si mandria legaturii indestructibile cu pamantul si cu tradi(ia. Este modelul pe care il propune, cu succes, si nepotului sau Matei. Cu toata simpatia ce i-o poarta, scriitorul lasa sa se intrevada si limitele personajului. Cu taranii se poarta corect, dar nu-i iubeste. El crede, naiv si totodata interesat, ca acestia sunt fericiti. "Fii Linistit, baiete, ii spune lui Matei despre un argat, e mai fericit decat tine. Are tot ce-i trebuie si nici o grija".
Patrunderea elementelor capitaliste in agricultura il sperie si il infurie, ca si desteptarea spiritului de razvratire al taranilor, pusa pe seama agitatiilor socialiste. Mai simpatic apare batranul boier in viata de familie, unde cultiva un comportament plin de cuviinta si chiar ceremonios. Surorii mai mari ii spune "dumneata", iar celor tineri le intinde mainile spre sarutare "ca un mitropolit".
Matei Damian este un Dinu Murgulet al altei generatii, trecut prin scolile Apusului. Asemeni altor eroi zamfirescieni. Matei e lipsit de spirit practic, avand o fire contemplativa si artista, rasfranta mai mult in interior. Actele sale au adesea o motivatie "estetica".
Tortura "vartejului" la care sunt supusi taranii rasculati ii apare ca "O scena dezgustatoare".
Spre baciul Micu il atrage sufletul de poet al acestuia, care-i reveleaza tainele cerului instelat. Sasa il cucereste prin frumusetea ei fizica, in care se rasfrange cea spirituala si morala, prin atmosfera de frumos ce o inconjoara. Dragostea lui are o puternica dimensiune contemplativa, ideala, fiind lipsita de senzualitate. In timp ce admira portretul logodnicei inchis intr-o boaba de cristal, "fara sa-si dea seama, ii era mai draga acolo, in departarea iluzorie a unei sticle, decat in realitatea de alaturi, desi chiar in realitate ii era foarte draga".
Suflet scindat intre ideal si real, Matei nu este totusi un inadaptabil.
Cei apropiati, si in primul rand Sasa, reusesc sa-l ancoreze in realitate. Creata fara un model real, dupa cum marturiseste autorul, Sasa intruneste toate trasaturile idealului feminin pe care acesta l-a avut in minte, dar nu l-a gasit, se pare, niciodata in realitate. Si cu toate acestea, ca traieste atat de viu in roman! Scriitorul nu o portretizeaza nicaieri. Figura ei se incheaga rand pe rand din intamplari narate, din franturi de conversatie, din gesturi, dar mai ales din impresiile celorlalti despre ea, pentru ca reuseste sa-i farmece pe toti cei din jur. Femeie frumoasa, trecuta de prima tinerete, Sasa isi consacra timpul si puterile administrarii averii familiei si cresterii fratilor ei mai mici.
Energica si priceputa in conducerea treburilor mosiei, stiind sa-si apere interesele in litigiile cu taranii, fara a incerca sa le usureze soarta, dar si fara a le inaspri jugul, Sasa isi pastreaza in acelasi timp nealterate tineretea sufleteasca, seninatatea, dragostea de frumos, setea de ideal. Plina de solicitudine fata de cei apropiati, iubeste totodata singuratatea, muzica, poezia, visarea. intreaga frumusete si tot adevarul omenesc al eroinei se dezvaluie in dragostea ei fata de Matei, prietenul din copilarie, plecat ani indelungati la studii in strainatate. Sasa il asteapta cu incredere nestramutata, stiind sa-si ascunda cu desavarsita discretie sentimentele. La lumina calda a iubirii lui Matei, toata gingasia feminina a Sasei infloreste.
Scriitorul ii surprinde noile manifestari de cochetarie, micile siretlicuri nevinovate pentru a ramane in apropierea omului iubit, fericirea ce-i lumineaza chipul si-i umezeste ochii, pe care zadarnic incearca sa le mai ascunda.
Daca personajele pozitive sunt prezentate cu simpatie, dar si cu relativa obiectivitate, scriitorul lasandu-le sa se dezvaluie mai ales prin actiune si dialog, in cazul lui Scatiu, antipatia se revarsa in etichetari directe sau datorate altor croi, in selectarea si exagerarea caricaturala a trasaturilor compromitatoare. Acesta apare ca un element socialmente periculos, care, pentru a parveni, deposedeaza pe tarani de pamanturile lor, prin procese strambe si prin. violenta, si ruineaza pe boieri prin carnete oneroase si socoteli trucate. De extractie joasa, o siretenie innascuta, o lipsa totala de scrupule si o energie inepuizabila il ajuta sa se imbogateasca. Dar el ramane un primitiv prin tot ce-l inconjoara, prin lipsa de maniere, prin limbajul trivial.
Opozitia dintre Scaliu si adevaratii boieri este de ordin social, moral, cultural si estetic. Portretul si destinul personajului se vor implini in romanul urmator, care-i poarta numele. Taranimea e prezenta in roman in primul rand ca personaj colectiv, conform convingerii scriitorului ca numai astfel ea reprezinta o forta si dobandeste interes literar. Episodul revoltei contra arendasului vadeste o buna intuitie a psihologiei masei taranesti, transcrisa intr-un limbaj autentic, facand din Zamfirescu un precursor al lui L. Rebreanu. Din multime se desprind cateva siluete, indeosebi cea a darzului Lefter. Baciul Micu, oier din Ardeal, parc mai degraba un personaj de balada.
O preocupare statornica a manifestat scriitorul pentru acuratetea stilului, pentru eleganta limbajului.
In acord cu estetica realista, personajele vorbesc limba categoriei lor sociale, morale si intelectuale. El insusi manuieste o limba curata, dand impresia de simplitate si naturalete. Romanul prezinta o varietate de registre stilistice. Tonalitatea generala, idilica, stenica, optimista, este data de preponderenta aspectelor luminoase ale naturii si vietii oamenilor, redate prin frecventa unor vocabule ca: a zambi, a surade, senin, minunat, fermecator, incantator, fericit, ideal ele. Contemporani si urmasi au recunoscut in Viata la tara expresia a "tot ce avea mai distins, mai armonios talentul de prozator al lui Duiliu Zamfirescu"
(P. Constantinescu).
Facandu-i elogiul cu ocazia unei reeditari, G. Ibraileanu recomanda romanul ca model pentru tinerii prozatori, "nu ca sa-l imite, ci ca sa faca cunostinta cu o nobila privire si tratare a vietii".
Este recunoscut astfel Vietii la tara caracterul clasic, spre care a nazuit creatorul sau.
