VINE IARBA - Volum de versuri de Ion Gheorghe. Publicat in 1968, la Editura pentru Literatura din Bucuresti. Dupa un debut marcat inca de sechelele epicului incurajat in epoca impotriva lirismului, considerat a fi expresia unei viziuni limitat-subiective a lumii (v. "romanul in versuri", ratat, Caile pamantului -l960, apoi Cariatida - 1964, cu o faza de tranzitie in "scrisorile esentiale" cuprinse in volumul Nopti cu luna pe Oceanul Atlantic -l966, cartea din 1968 il impunea cu adevarat pe Ion Gheorghe printre poetii majori ai generatiei sale.
Ceea ce frapeaza de la primele pagini in aceasta carte este forta plastica neobisnuita a imaginii, intr-un discurs cu filoane whitmaniene evidente, care-si gaseste materialul ca si exclusiv in universul de sensibilitate al satului si al taranului. Vigoarea eroica a infruntarii lumii elementare, menita sa o rcmodelezc si sa-i confere o noua dimensiune pe masura omului - care fusese a liricii esential irnnice a poetului american - se regaseste la discipolul sau roman cu o nota de specificitate asigurata de identificarea totala a subiectului liric cu universul de sensibilitate al taranului, evocat, pe de o parte, cu un realism brutal, violent, si, pe de alta, proiectat la fiecare pas pe un orizont de arhaicitatc si mit. Daca e sa-i numim un precursor in poezia romaneasca, el e in primul rand Aron Cotrus, autorul unor poezii precum Patru Opinca sau al poemului Horia, cu desenul taiat in linii ferme si densitatea minerala a fizionomiilor, traducand o vitalitate revoltata, rezistenta la orice obstacol, obstinatie de a fi (ceva din aceste trasaturi se va evidentia si la mai tanarul Ion Alexandru, in Viata deocamdata si Infernul discutabil, datand din aceiasi ani).
Este, aici, o ca si programatica miza pe autenticitate, descoperita, asa zicand, la sursa, in cel putin dublul sens ca poezia se arata decis angajata in realitatea cotidiana, pe care o doreste aproape transcrisa la modul "reportericesc"
(confesiunea e incadrata "peisajului" si "evenimentului"), si intr-o traditie ancestrala, traita ca dat al prezentului. O propozitie din poemul inaugural suna ca un intreg program:
"Vorbesc despre lucruri pe care le cunosc"; insa e o cunoastere ce asociaza pana la contopire "priza la real" cu remodelarea lui mitica, experienta datului imediat creste pe o radacina cu prelungiri in atemporalul mitologiei si al magicului (nota animista a viziunii e constanta in poeme).
S-a vorbit, din aceasta cauza, despre un "suprarealism taranesc"
(N. Manolescu), nu, desigur, fiindca ar fi vorba despre automatismul asocierilor de elemente indepartate in ecuatia metaforei, ci datorita disponibilitatii spre oniric si fabulos. Poetul identifica la tot pasul nuclee mitice ale realului, ordinea ritualica ascunsa a existentei, ce scapa privirii superficiale, viata misterioasa a lucrurilor, inzestrate cu puteri in permanenta stare de tensiune, gata sa izbucneasca sub geometria impusa de om.
In mijlocul celei mai dens-concrete realitati explodeaza vitalitatea uitata a materiei, obiectele se anima de un suflet stravechi, fapturi fantastice coabiteaza familiar cu lumea inteligibila rational: clopotul bisericii din sat se da de trei ori peste cap ca in basme si e omorat cu furcile de catre tarani; la vaslele lotcilor, primavara, "dorm grifonii si caprele cu iezi" si "albia de calapoade a cismarului porneste dupa ostroave", "capul de sarpe al unui izvor se ridica peste picioarele femeii" care spala camasile barbatului la fantana, "unui fluier adormit pe pasarela i-au crescut, cu doua mari belciuge, narile", camioanele ce duc apa tare la tipografie fug "batute de biciul zeului", "calul invizibil al vantului bea apa din galeata rosie a paznicului
de la sediul raional de partid" etc. Faptul de fiecare zi e imediat transcris mitic, ramanand in asociere intima cu insignifiantul si prozaicul:
"La izvoarele Styxului sta mama si plange;
pe doua pietre albia de scaldat graul,
mocirla de pleava si malura incearca sa tina lotca,
ratele se musca una pe alta alegand ce mai e de mancare".
Cum se vede usor, metaforele propriu-zise sunt relativ rare, procedeul majoritar fiind cel al prozopopeei (personificarii), cu evitarea limbajului conceptual, a abstractiunilor. Cele mai multe dintre "personajele" acestor poeme mobilizate de un suflu epic, ca si epopeic, sunt, in ordinea animismului mentionat, "figuri" ale energiilor nepotolite, teribile adesea, ale unei materii in vesnica stare de ebulitie, exerci-tand-si presiunea imensa asupra omului si a lumii sale.
Aerul de "suprararealitate" vine tocmai din aceasta stare de incordare ce-si gaseste supapele in viziuni de extractie fantastic-po-pulara, animista, construite din notatii centrate in jurul unui motiv liric devenit obsedant. Un exemplu poate fi Aventura laptelui, de un expresionism oniric aproape halucinant:
"Pe unde vine taranul creste iarba:
dupa iarba creste laptele cu clopotul la gat,
linge drobul de piatra de la capatul drumului,
copiii bal tobele cu lingurile legate la brau // Pe hornuri iese aburul vitelor,
isi incalzeste cucul penele si giira,
linge pisica fugita de-acasa harburile
de pe undc-au turnat lapte pentru sarpe -
azi noapte a scapat vitelul nebun,
a calcat in strachina adapatorii si-i sangera calcaiul
Ana joiana, copiii mananca scoala in somn
ii dumica pietrele in lapte de vaca;
pe sosea se aud bidoanele lovite unul de altul
sau clipoceste painea-n cadere pe fundul strachinii"