Damian Stanoiu biografia

Damian Stanoiu




Damian Stanoiu opera literara

Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera

STANOIU Damian (numele la nastere: Dumitru Stanoiu), se naste la 3 apr. 1893, Dobrotinet-Olt - moare in 8 iul. 1956, Bucuresti.

Prozator.

Fiul lui Dumitru Stanoiu si al Radei (n. Oancea), tarani. Dupa cinci clase la Dobrotinet, intrerupe studiile, lucrind ca telefonist la posta, cintaret la biserica si secretar de primarie in comuna natala. Absolva cursurile scolii de cintareti din Slatina. intre 1910 si 1913, vagabondeaza prin tara, schimbind numeroase indeletniciri.

E vinzator de portocale la Craiova, paracliser la biserica Amzei din Bucuresti, lucrator la o fabrica din Sinaia, apoi la „Letea" din Bacau, de unde ajunge la Iasi ca vinzator de ziare. Reintors in capitala, intra in serviciul de expeditie al ziarelor Dimineata si Adevarul, apoi ca muncitor la fabrica de mobila din Dealul Spirii. La Constanta lucreaza ca picolo intr-o cafenea si hamal in port. Se imbarca fara pasaport, cu intentia de a ajunge in America, dar e silit sa-si intrerupa calatoria la Hamburg. Din nou la Bucuresti, se angajeaza ca rindas si ingrijitor la Spitalul Pantelimon, unde il cunoaste pe Ilarie Chendi, internat aici.

Toate aceste etape ale unei vieti zbuciumate vor fi detaliat descrise in romanul autobiografic Demonul lui Codin (1930). Data de 18 apr. 1913 marcheaza o cotitura existentiala: intrarea in cinul monahal, la minastirea Caldarusani, sub numele de monahul Daniil. Devine secretar si casier (1 sept. 1913 - 28 febr. 1918), sub obladuirea octogenarului staret Ghenadie Petrescu, fostul mitropolit-primar. in 1919, e preot la minastirea Sinaia, apoi paroh in mai multe comune din judetele Vlasca, Ilfov si Prahova (1920-l922), secretar preot si membru in consiliul duhovnicesc al bisericii Udricani din Bucuresti (1924), director al tipografiei de la minastirea Cemica (1925), preot la biserica Antim din Bucuresti (1926). In 1917, i se tiparesc primele versuri in mai multe revista bisericesti: Duminica ortodoxa, Apostolul, Glasul monahilor. Debut editorial cu placheta de versuri Desertaciunea desertaciunilor (1918). Alcatuieste ghidul intitulat Pentru vizitatorii minastirilor (1924) si monografiile dedicate minastirilor Caldarusani (1924), Pasarea, Samurcanesti, Tiganesti (1926).

Adevaratul sau debut se produce insa in Viata Romaneasca (nr. l-2, 1927), unde, la recomandarea lui Gala Galaction, i se publica nuvela In cautarea unei parohii, infimpinata cu elogii de presa vremii si care deschide seria scrierilor din viata monahala. ii vor urma volum de nuvele si povestiri Calugari si ispite (1928), Pocainta staretului (1931), O zi din viata unui mitropolit (1934), Furtuna In iad (1942), Cartea pustnicilor (1945), O ancheta (1949), precum si romanele Necazurile parintelui Ghedeon (1928), Duhovnicul maicilor (1929), Alegere de stareta (1932), Ucenicii sfintului Antonie (1933), Ews in minastire (1935), Cazul maicii Varvara (1937), Preot fara voie (1943). Aceleiasi arii ii apartine memorialistica din volum postum Amintiri din minastire (1962). Literatura de inspiratie monahala il pune in conflict cu conducerea bisericii ortodoxe. in 23 oct. 1932, Adevarul literar si artistic publica adresa Patriarhiei prin care i se cerea sa renunte la calugarie, precum si raspunsul cuprinzind demisia sa. Romane cu subiect din alte medii: Fete si vaduve (1931), Camere mobilate (1933), Parada norocului (1934), Pensionarii (1935), Pe strazile capitalei (1935), Luminile satului (1936), Casatorie de proba (1937), Bucuresti-Sinaia (1938), O partida de poker (1938), Voiaj de placere (1940), Dimbovita apa dulce (1941), O noapte cu ghinion (1942), Haine vechi (1947), Jocul Satanei (1947). Literatura pentru copii: Cinci prieteni (1935), Doi vagabonzi (1936), Magarul ciobanului (1944), Chimita R. Ilie, scolar si hoinar (1947), Doi colegi (1947). Membru al SSR (1929). Premiul „Heliade Radulescu" al Acad. Romane pentru volum Calugari si ispite, la ed. a doua (1930). Premiul Femina pentru romanul Necazurile parintelui Ghedeon, la ed. a doua (1930).

Asemeni lui Gh. Braescu, „specializat" in moravuri militare, si Damian Stanoiu ramine in literatura romana ca umorist al unui segment social strict circumscris: mediul monahal - restul operei putind fi mentionat doar cu titlu bibliografic. Scriitorul nu este nici antireligios, nici ateu - postura recognoscibila in opera. Calugarii sai cred, cu moderatie, in existenta lui Dumnezeu si cu neabatuta tarie in existenta unui Diavol a carui prezenta familiara, deloc terifica, reprezinta una dintre fatetele cele mai banale ale cotidianului.

Sint oameni simpli, marunti, obisnuiti, a caror viata iese din normal doar datorita faptului ca ar trebui sa fie diferita de cea comuna; sursa umorului o constituie tocmai aceasta discrepanta dintre planul idealitatii si cel real. in cazul lui Damian Stanoiu, distanta dintre acestea doua nu atinge nicicind proportii dramatice, coplesitoare, donquijotesti, data fiind altitudinea modesta a unui ideal care nu se fundamenteaza nici pe fervoare religioasa, nici pe virtuti teologale inalte (cu neinsemnate exceptii, cum ar fi mitropolitul Filaret din Filaret si Acachie sau O zi mitropolit, monahii sint spirite necultivate, adesea ignorante de-a binelea). Ca atare, sfintii sint aici la fel de improbabili ca si marii damnati. intre virtute si pacat, acesti „caldicei" slujitori ai Domnului pasesc, cu osirdie, pe „calea imparateasca" a cuviosului Pimen, adica, in limbaj curent, calea de mijloc. Cita vreme nu se abat spre sfintenie, ei convietuiesc pasnic cu un Diavol la fel de mediocru; mai degraba somnolent, acesta devine activ doar cind e intaritat prin exces de cucernicie. Greseala pe care fratele Alexe (Anichit pacatosul) sau parintele Carion (Calea imparateasca) sau cuviosii Ghelasie si Ghervasie (Ucenicii sfintului Antonie, 1933) se grabesc s-o indrepte, reintrind iute pe fagasul „caii imparatesti". Dimpotriva, incapatinindu-se sa „dezgroape canoanele" intr-o vreme cind s-a ajuns „sa fie calugarii ca mirenii si mirenii ca dracii", sfetagoretul Macarie din Duhovnicul maicilor (1929) - figura de autentic har, printre putinele; ii sta alaturi doar smeritul Acachie - nu reuseste decit sa devina tinta batjocurii obstesti, tentativa sa purificatoare cazind in ridicol. De obicei insa, monahii lui Damian Stanoiu nu sint bintuiti de duhul sfintiei. Autointitulindu-se „pacatosul", „nevrednicul", „neputinciosul", „nevolnica", ei nu fac neaparat un act formal de smerenie, ci definesc o stare de fapt: modesta inzestrare pentru bataliile spiritului. Deficienta pe care o accepta resemnati, chiar cu seninatate, ca pe un betesug oarecare, nu foarte grav si in ordinea firii. La dojenile staretului, „neputinciosul" frate Alexe raspunde: „Cinstite parinte, taie-ma, spinzura-ma, eu asta sint. Altul din mine nu pot sa fac". Vorbe la care, dezarmat si el, „staretul inalta din umeri si-i da pace". Slaba virtute e asadar o componenta data, de care, nefiind raspunzator, monahul nu poate fi nici vinovat („- Tare mai esti pacatos, mai frate - Sint neputincios, parinte Antime").

De aici, minima rezistenta pe care cei in sutana o opun diferitilor draci care ii cerceteaza, cedind de obicei inainte de a incepe cu adevarat lupta si acceptind caderea in ispita cu un fel de fatalism vesel, stenic. Intre doua chiolhanuri, mortificarea eroica a cuviosilor Ghelasie si Ghervasie dureaza de dimineata pina seara. in loc de remuscari, putinatatea tariei de spirit le da satisfactia ca, prin greseala marunta a imbuibarii, s-au ferit de o vinovatie mult mai grava: cirteala, hulirea si caderea in eres care pindesc pe omul nemincat. Pastrindu-se echilibrul interior, in scrierile cu subiect monahal ale autorului, nevrednicii „ostasi ai lui Hristos" sint confruntati cu un adversar pe masura. Dracii ce ii muncesc nu au alura infernala, vadindu-se, pe de o parte, neinsemnati, rizibili, fara anvergura, iar pe de alta, ghidusi, pusi pe sotii, poznasi (lucrarile lor fiind adesea percepute drept „boroboate"), neavind adica nimic decit inversunarea obtuza ori din cenusiul agresiv al „demonului meschin" sologubian. Asistam la un fel de incaierare voioasa, unde nici unul din inamici nu ia lucrurile prea in Serios si ale carei urmari sint departe de a fi catastrofale (exceptia o constituie romanul Eros in minastire, din 1935; si aici insa, in locul chinurilor spirituale, vinovatii suporta doar pedepse trupesti). Cel mai activ se arata diavolul lacomiei, calugarul lui Damian Stanoiu caracterizindu-se drept „un suflet bun si un stomac pacatos", asemeni parintelui Ghedeon, ale carui belele decurg, mare parte, din aceasta antinomie (Necazurile parintelui Ghedeon, 1928). Cedarea sa neconditionata (satul de ciorba din cartofi necuratati de la cazanul de obste, el se abandoneaza lacomiei programatic si cu metoda) genereaza, evident, un umor mai sarac decit eroismul evlavios al ucenicilor sfintului Antonie. Surprins „in mijlocul unui rai de sunci si de cirnati, tragind tuica dintr-un fedeles" - viziunea pare desprinsa din Tiganiada ~ infloritorul Patrichie din Pustnicii de sub stinca argumenteaza facind cu ochiul: „ostasii, camarade, ori ca ar fi ai Regelui, ori ca ar fi ai Mintuitorului, trebuie hraniti bine ca altfel dezerteaza la inamic". Cu adevarat diavoleasca e doar savoarea cu care se rasfata in aceste pagini lungi liste de bucate, daca nu desavirsite in rafinament, in schimb de o consistenta pantagruelica.

Ucenicul staretului Gherasim ii incredinteaza pe vizitatorii minastirii ca acesta „sta retras, nu maninca, nu bea, nu vorbeste, se roaga si mediteaza"; prin contrast, iata cit de „spiritual' arata merindea arhimandritului: „un purcel fript la tava, din care lipseau picioarele de dinapoi si urechile; o farfurie cu unt proaspat, din care lipsea ca o patrime; o cutie de ton, injumatatita; o bucata uriasa de cascaval gaurit; o farfurie cu icre de stiuca, una cu bucati de placinta, un cotor de salam, coji de oua si piine" (Ucenicii sfintului Antonie). in O ancheta, prin fata membrilor comisiei venite in cercetare se perinda, la prinz, dupa nelipsita spuma de drojdie, „din cale-afara de tare", ciorba de somn, „cu vestitul bors calugaresc", friptura de miel, placinta cu brinza, cafea, „vin vechi portocaliu" si altul nou, „de culoarea visinei; la cina: saramura de platica si de oblet, rasol de raci, ciulama de lin, crap umplut cu nuci (la tava), salau si somn prajit, sarailie si minciunele. Masa e intinsa pe terasa, unde ochiul se bucura de „o priveliste rara"; pe ea stralucesc „farfurii de faianta, servicii de argint, pahare de cristal, servete si fata de masa, toate parca neatinse de mina de om". Ipocrita si interesata reconciliere a preacuviosului Procopie cu consiliul duhovnicesc (Pocainta staretului) are loc pe fondul unui chef in lege, din care batrinii ies rapusi de taria „bauturilor betive" si de opulenta mincarii. Amanuntita descriere a bucatelor e acompaniata de mirosurile felurite ce se revarsa din pagina, de dichisul preparativelor culinare (Ghelasie batind icrele, Ghervasie invirtind mamaliga, Ghedeon pregatindu-si „scomiciul"), de succesiunea etapelor ingurgitarii (antologica e osteneala parintilor din Pocainta staretului). Toate amintesc de pasaje similare ale maestrilor in materie, Hogas si Sadoveanu, Damian Stanoiu probindu-si si el capacitatea de a da savoare unei cepe sirbesti sparta intre palme sau unei strachini de muraturi sau unui pumn de nuci stind alaturi de vinul tulbure al parintelui Chirii din Dragoste si smerenie.

Prezent si el, Mamona, dracul arghirofiliei, are cea mai banala infatisare. Ispitele sint meschine, iar cedarile se petrec fara zbucium interior. in cel mai firesc mod, arhimandritii Glicherie (O ancheta) si Procopie (Pocainta staretului) dispun dupa bunul plac de averile minastiresti. Mitropolitul Filaret adora vitelul de aur cu gesturi de mult consacrate de literatura dedicata avaritiei. in schimb, patima trufiei si a zavistiei imbraca, in Alegere de stareta (1932), accente grotesti. Manevrele lipsite de scrupule - minciuni, promisiuni, trafic de influenta, calomnii abil regizate - ale celor doua aspirante la scaunul staretiei, maicile Tomaida si Zenaida, sint considerate cu acelasi rictus sarcastic ca si discursul electoral laic din romanul Luminile satului (1936). O data cu nuvela S-a certat maica Natalia cu maica Vitalia, ne intoarcem insa la tonalitatea minora, usor induiosata, a comprehensiunii glumete. Pe fondul zumzaitor al maruntelor cleveteli si intrigi calugaresti, cearta preopinentelor nu depaseste apetenta gilcevitoare a doua chivute intaritate. Fara anvergura se dovedeste insusi demonul luxurei, a carui omniprezenta e contracarata de inexpresiva materialitate in care se inglodeaza. Pasajelor erotice le e specifica o concretete joasa, unde detaliul naturalist, adesea scabros, nu denota nici macar dramul de imaginatie pe care il reclama chiar si literatura de consum (cel mai pregnant exemplu oferindu-l romanul greu digerabil Eros in minastire - „o greseala grosolana in contra gustului, de la titlu si pina la ultima linie", dupa opinia lui Vladimir Streinu). Impresia e de „fornicatiune cronica" (Perpessicius), generalizata, imunda; lipsit de minimul lustru al spiritului, impulsul erotic e privat de orice dimensiune satanica ori pagina. Ne aflam, asadar, in fata unei literaturi total vaduvita de „spiritualitate", dupa expresia lui Eugen Ionescu. Misticii, dar si marii razvratiti, rebelii luciferici sint de neconceput aici. Simpli in cuget, naivi, „copii batrini" sau naturi primitive, calugarii lui Damian Stanoiu manifesta, asemeni cuviosului Acachie, o „seninatate vecina cu timpenia", care interzice atit extazul, cit mai ales indoiala si tagada. Fara acces la valorile teologale inalte si inocenti atita vreme cit tribunalul propriei constiinte nu ii condamna, ei ignora dimensiunea metafizica a pacatului.

Polul transcendent lipsind, chiar cind conflictul interior apare, acesta nu poate primi amploare. De aici, limitele la care se supune pana umoristului, precum si calitatea umorului secretat. Uneori nu se depaseste anecdota puerila, stingace, de gust indoielnic (Copii batrini sau cum petrec calugarii), farsa ingenua (complotul tesut intru golirea polobocului cu vin al parintelui Chirii din Dragoste si smerenie), neinspirata parodie politista (Cazul maicii Varvara, 1937). Chiar si in cele mai notabile ipostaze, risul lui Damian Stanoiu ramine minor ca sens (fara valente semnificative deosebite) si de timbru mediu: lipsesc atit accentele sarcastice pregnante, cit si arsura lacrimii, definitorie pentru marii umoristi. E un haz blajin, ingaduitor, lejer, pus sub semnul bonomiei si jovialitatii -„humorul franciscan" din definitia lui G. Calinescu. Printre mijloacele literare utilizate, se detaseaza citarea copioasa a textelor sacre sau parafrazarea acestora, cu efecte diferite, in functie de context. Pe buzele celor drepti, limbajul bisericesc - solemn, hieratic, usor arhaizant - fie zugraveste naive imagini apocaliptice, fie raspindeste iz de veche bucoavna. Ca, de altfel, si numele monahale, cu rezonante exotic-pravoslavnice, in a caror simpla insiruire adie mireasma de amvon si de tamiie: Arsenie, Porfirie, Ruvim, Nectarie, Achindin, Tarasie, Isachie, Vitalie Terapont, Avacum, Varsanufie, Calist; Trifilia, Epraxia, Apolinaria, Xenia, Harisia, Evlampia, Epiharia, Anatolia, Tavifta, Platpnida, Elpidia, Drasida, Gorgonia. Alteori insa, fragmentul religios devine sursa de umor. Monahii incruciseaza vajnic spadele citatului bisericesc, argumentind pro si contra in pricini fara insemnatate, hilare: daca dobitoacele trebuie sa tina si ele post; daca polobocul cu vin al parintelui Chirii se cade golit sau nu. Cuviosul Ghervasie probozeste un purcel nevinovat sau o catelusa hoata cu ocari biblice grozave sau incearca sa domoleasca dobitoacele infometate citindu-le din cartea de predici a sfintului Doroftei („Fratilor! Cine vrea sa se curateasca de toate pacatele etc") sau injura strasnic de cele sfinte (si alti cuviosi de ambe sexe au acest ciudat obicei).

O adevarata performanta lingvistica atinge autorul in redarea volutelor si taraganelii cintului bisericesc cu ajutorul literei scrise, facind deliciul auditoriului. Ghelasie si Ghervasie cinta „pe glasul al saselea": „Suflete al meheu, suflete gal meu, pentru cehe dormi? Sfirsitul se apropie si vrei sa te tuhuhurburi" sau: „Lege s-au facut mie pohruncilee tagale Doaagoagoahoamnee etc.". Ghervasie intervine „pe glasul al optulea - prelung, scirtiit si nazal": „Veniti sa ne iiruhchiiinaaaaam siihihihiii saa caahahadeeeem". Sfetagoretul Macarie interpreteaza „cu cerul gurii si cu nasul": „Pli-ging si ma tiiin-gu-hun-gunguiesc ciiind gin-de-hesc laaaa moaaa-ga-nga-ngar-tee ee". indata ce iese din perimetrul monahal, scrisul lui Damian Stanoiu alimenteaza o literatura de duzina: erotica (Fete si vaduve, 1931; Camere mobilate, 1933; ' Pe strazile capitalei, 1935), senzationala (Parada norocului, 1934; Casatorie de proba, 1937; Bucuresti - Sinaia, 1938; O partida de poker, 1938; Dimbovita apa dulce, 1941), pseudopolitista (O noapte cu ghinion, 1942). O verbozitate dezlinata e principala carenta a acestor scrieri; in ea se dilueaza pina si accentul satiric al romanelor cu adresa sociala: Pensionarii (1935), Luminile satului: (1936) sau Haine vechi (1947). I se adauga o veselie factice, superficiala, dar mai ales intempestiva vulgaritate amendata unanim de critica literara. incit creativitatea autorului se manifesta, cu certa originalitate, doar intr-un domeniu limitat: mediul calugaresc.

OPERA:
Desertaciunea desertaciunilor, versuri, 1918;
Doua ceasuri fericite, brosura, 1922;
Minastirea Caldarusani, Bucuresti, 1924;
Pentru vizitatorii minastirilor, ghid. Bucuresti, 1924;
Minastirea Pasarea, Bucuresti, 1926;
Minastirea Samurcanesti (Ciorogirla), Bucuresti, 1926;
Minastirea Tiganesti, Bucuresti, 1926;
Calugari si ispite. Bucuresti, 1928 (alta ed.: 1931);
Necazurile parintelui Ghedeon, Bucuresti, 1928;
Duhovnicul, maicilor. Bucuresti, 1929;
Demonul lui Codin (La poarta muzelor). Bucuresti, 1930;
Fete si vaduve. Bucuresti, 1931;
Pocainta staretului, Bucuresti, 1931;
Alegere de stareta, Bucuresti, 1932 (pref. de D. Micu, 1964);
Camere mobilate. Bucuresti, 1933 (alte ed.: 1936;
1941;
1944);
Ucenicii sfintului Antonie, Bucuresti, 1933 (alta ed.: 1934);
O zi din viata unui mitropolit, Bucuresti, 1934;
Parada norocului. Bucuresti, 1934 (alta ed.: 1941);
Cinci prieteni. Bucuresti, 1935;
Eros in minastire, Bucuresti, 1935;
Oameni cu sticleti. Bucuresti, 1935;
Pensionarii, Bucuresti, 1935;
Pe strazile capitalei (Soarta lui Radu Pelin), Bucuresti, 1935;
Doi vagabonzi. Bucuresti, 1936;
Luminile satului, Bucuresti, 1936 (Apostoli mincinosi, 1941);
Cazul maicii Varvara, Bucuresti, 1937 (alta ed.: 1944);
Casatorie de proba, Bucuresti, 1937 (alte ed.: 1940;
1943);
In cautarea unei parohii, Bucuresti, 1937;
Bucuresti-Sinaia, Bucuresti, 1938;
O partida de poker. Bucuresti, 1938 (altaed.: 1943);
Voiaj de placere (Douazeci de zile in tren). Bucuresti, 1940;
Dimbovita apa dulce. Bucuresti,'1941 (alte ed.: 1942;
1944);
Furtuna in iad. Bucuresti, 1942;
O noapte cu ghinion, Bucuresti, 1942 (alte ed.: 1943;
1946);
Preot fara voie (Puterea cuvintului). Bucuresti, 1943;
Magarul ciobanului. Bucuresti, 1944;
Cartea pustnicilor, l-II, Bucuresti, 1945;
Chimita R. llie, scolar si hoinar, Bucuresti, 1947;
Doi colegi. Bucuresti, 1947;
Haine vechi. Bucuresti, 1947;
Jocul Satanei, Bucuresti, 1947;
O ancheta. Bucuresti, 1949;
Ucenicii sfintului Antonie. Necazurile parintelui Ghedeon. In cautarea unei parohii. Dragoste si smerenie. Alegere de stareta, Bucuresti, 1958;
Amintiri din minastire, pref. de D. Micu, Bucuresti, 1962;
Alegere de stareta. Ucenicii Sfintului Antonie, ed. ingrijita de Ion Nistor, Bucuresti, 1970;
Necazurile parintelui Ghedeon. Cum petrec calugarii, l-II, ed. ingrijita, pref. si tabel cronologic de . Nistor, Bucuresti, 1974;
Nuvele si romane, ed. si pref. de I. Nistor, Bucuresti, . Traduceri: N. G. Pomialovski, Amintiri din seminar, trad. de ~ si Ad. Severul, Bucuresti, 1951 (alta ed.: 1962).'


REFERINTE CRITICE:
S. Struteanu, in Saptamina literara, nr. 2, 1928;
Z. Stancu, in Ritmul vremii, nr. 3, 1929;
I. Minulescu, in Adevarul literar si artistic, nr. 471, 1929;
C. Saineanu, Noi recenzii, 1930;
R. Dianu, in Curentul, nr. 1183, 1931;
1.. Cantacuzino, in Viitorul, nr. 7128, 1931;
D. Smantanescu, in Epoca, nr. 1460, 1933;
R. Demetrescu, in Abecedar, nr. 3l-32, 1933;
P. Constantinescu, Critice, 1933;
P. Pandrea, in Adevarul literar si artistic, nr. 700, 1934;
O. Sulutiu, in Familia, nr. 8,1934;
Perpessicius, Mentiuni, III, IV, V;
P. Martinescu, in Reporter, nr. 69, 1935;
P. I. Teodorescu, Cronici literare, 1935;
Erasm, in Credinta, nr. 759, 1936;
S. Cioculescu, in Revista Fundatiilor Regale, nr. 11, 1936;
D. Petrasincu, in Dimineata, nr. 10858, 1937;
E. Lovinescu, Istoria literaturii romane contemporane. I900-l937, 1937;
B. Munteano, Panorama;
C. Fantaneru, in Universul literar, ar. 33, 1940;
G. Calinescu, Istoria;
I. Negoitescu, Scriitori moderni, 1966;
Ov. S. Crohmalniceanu, Literatura, I;
P. Constantinescu, Scrieri, IV;
M. Sebastian, Eseuri, cronici, memorial, 1972;
V. Atanasiu, in Romania literara, nr. 41, 1974;
VI. Streinu, Pagini, V;
A. Sasu - Mariana Vartic, Romanul romanesc, III.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani