Cat de departe sunt toate!

Nu stiu absolut deloc pentru ce trebuie sa facem ceva in lumea aceasta, pentru ce trebuie sa avem prieteni si aspiratii, sperante si visuri. N-ar fi de-o mie de ori mai preferabila o retragere intr-un colt indepartat de lume, unde nimic din ceea ce alcatuieste zgomotul si complicatiile acestei lumi sa nu mai aiba nici un ecou? Am renunta atunci la cultura si la ambitii, am pierde totul si n-am castiga nimic. Dar ce sa castigi in lumea aceasta? Sunt unii pentru care orice castig n-are nici o importanta, care sunt iremediabil nefericiti si singuri. Suntem toti atat de inchisi unul altuia! Si daca am fi atat de deschisi incat sa primim totul de la celalalt sau sa-i citim in suflet pana in adancuri, cu cat i-am lumina destinul? Suntem atat de singuri in viata, incat te intrebi daca singuratatea agoniei nu este un simbol al existentei umane. Este un semn de mare deficienta in dorinta de a trai si a muri in societate. Mai pot exista mangaieri in momentele din urma? De o mie de ori este mai preferabil sa mori undeva singur si parasit, cand nevazandu-te nimeni poti sa te stingi fara teatru si poza. Mi-e scarba de oamenii care in agonie se stapanesc si isi impun atitudini pentru a face impresie. Lacrimile nu sunt arzatoare decat in singuratate. Toti aceia care se vor inconjurati in agonie de prieteni o fac dintr-o frica si dintr-o imposibilitate de a suporta momentele finale. Ei vor sa-si uite in momentul capital de moarte. De ce nu au un eroism infinit, de ce nu incuie usa ca sa suporte senzatiile acelea nebune cu o luciditate si o teama dincolo de limita?
Suntem atat de separati de toate! Si tot ceea ce nu este nu e inaccesibil? Moartea cea mai adanca si mai organica este moartea din singuratate, cand insasi lumina este un principiu de moarte. In astfel de momente esti separat de viata, de iubire, de zambete, de prieteni si chiar de moarte. Si te intrebi paradoxal daca mai exista altceva decat neantul lumii si al tau.

Monopolul suferintei

Ma intreb: pentru ce numai unii sufera? Exista vreo ratiune in aceasta selectie, care scoate din randul oamenilor normali o categorie de alesi, pentru a-i arunca in cele mai groaznice torturi? Unele religii sustin ca prin suferinta te incearca Divinitatea sau ca prin ea ispasesti un rau sau o necredinta. Decat, aceasta conceptie poate sa fie valabila pentru iluzia omului religios, nu insa pentru acela care vede cum suferinta se gaseste la indivizi indiferent de valoare, ba uneori este mai frecventa la cei nevinovati si puri. Nu exista nici o justificare de valoare in fenomenul suferintei. Nu este posibila absolut nici o fundamentare a suferintei pe o ierarhie de valori. Si apoi ramane de vazut daca e posibila o ierarhie de valori. 23nmsd4567ci
Aspectul cel mai ciudat al celor care sufera este in credinta absolutei lor suferinte, care ii face sa creada intr-un fel de monopol al suferintei. Am impresia ca numai eu sufar, ca toata suferinta acestei lumi s-a concentrat in mine, ca numai eu mai am drept la suferinta, desi imi dau seama ca exista si suferinte mai groaznice, ca poti sa mori cazand bucati de carne din tine, faramitandu-te sub propria ta privire, devenind iluzie in cea mai perfecta constiinta. Exista suferinte monstruoase, criminale si inadmisibile. Te intrebi: cum de se pot intampla si daca se intampla cum se mai poate vorbi de finalitate sau de alte povesti? Ma simt atat de impresionat in fata suferintei, incat imi pierd aproape tot curajul. Si-l pierd fiindca nu pricep de ce exista suferinta in lume. Derivarea ei din bestialitatea, irationalitatea si demonia vietii explica prezenta suferintei in lume, dar nu gaseste justificarea. Sau este probabil ca suferinta n-are nici o justificare, ca si existenta in genere. Existenta a trebuit sa fie? Exista vreo ratiune in faptul de a fi? Sau existenta nu-si are o alta ratiune decat una imanenta? Existenta exista numai ca existenta? Fiinta este numai fiinta? De ce sa nu admitem un triumf final al nefiintei, de ce sa nu admitem ca existenta merge inspre neant si fiinta inspre nefiinta? Nu cumva singura realitate absoluta este nefiinta? Un paradox tot atat de mare cat paradoxul acestei lumi.
Desi fenomenul suferintei ma impresioneaza si uneori ma incanta, n-as putea scrie totusi o apologie a suferintei, fiindca suferinta durabila - si nu exista suferinta adevarata decat cea durabila - daca purifica in primele faze, in ultimele tampeste, detracheaza, distruge si anarhizeaza pana la descompunere. Entuziasmul facil pentru suferinta manifestat in exclamatii este o caracteristica a estetilor si a diletantilor suferintei, care o asimileaza unui divertisment, neintelegand ce forta teribila de descompunere exista in suferinta, cata dezagregare si cata otrava, dar si cata fecunditate, pe care o platesti insa scump. A avea monopolul suferintei este a vietui suspendat deasupra unei prapastii. Si orice suferinta adevarata este o prapastie. 23nmsd4567ci

Istorie si eternitate

Nu inteleg ce rost mai are sa traiesc in istorie, sa am idealurile epocii, sa ma preocupe gandul culturii sau problemele sociale. Sunt plictisit de cultura si de istorie; mi-e aproape imposibil sa mai particip la framantarile lumii istorice, la idealuri si aspiratii temporale. Istoria este ceva ce trebuie depasit. Si nu poti depasi istoria decat atunci cand trecutul, prezentul si viitorul nu mai au pentru tine nici o importanta, cand ti-e indiferent cand si unde traiesti. Cu ce sunt mai avantajat daca traiesc astazi, decat daca as fi trait in Egiptul de acum patru mii de ani? Suntem asa imbecili arunci cand deplangem soarta unora care au trait in epoci care nu ne convin noua, care n-au cunoscut crestinismul sau descoperirile si inventiile stiintei moderne. Daca timpul n-ar fi ireversibil, n-as regreta deloc sa traiesc in orice epoca a istoriei, fiindca nici una nu e mai buna decat cealalta. Neexistand o ierarhie a atitudinilor si conceptiilor de viata, toti au dreptate si nici unul. Epocile istorice reprezinta forme inchise de viata care traiesc cu convingerea in valabilitatea lor definitiva, pentru ca dinamismul si dialectica vietii istorice sa ajunga la alte forme insuficiente si limitate si ele ca tot ce traieste sub soare.

Renuntarea

Ma simt un om fara sens si nu-mi pare rau ca n-am nici un sens. Si de ce mi-ar parea rau, cand de haosul meu nu se poate alege decat haosul? In mine nu exista nici o vointa inspre forma, spre cristalizare, sau un ideal. De ce nu zbor, de ce nu-mi cresc aripi? Nu este in dorinta mea de zbor o fuga de existenta? Si n-as fugi in acest zbor cu toata existenta, cu tot ce e fiinta? Simt in mine atata fluiditate, incat ma mir cum de nu ma topesc si nu curg. As vrea ca fiinta mea sa se transforme intr-un fluviu cu ape tulburi si navalnice care sa poarte numele meu si care sa curga ca o amenintare apocaliptica. Oare va stinge aceasta apa focul din mine si focul din mine va evapora acesta apa? In mine sunt numai aburi si scantei, inundatii de foc si incendii de apa.

Fragmentele sunt reproduse din Emil Cioran, Pe culmile disperarii, Humanitas 1990. Toate drepturile sunt rezervate editurii Humanitas.