Eseu

Emil Cioran, SCHIMBAREA LA FATA A ROMÂNIEI,
Am scris aceste divagatii in 1935–36, la 24 de ani, cu pasiune si orgoliu. Din tot ce am publicat in romaneste si frantuzeste, acest text este poate cel mai pasionat si in acelasi timp imi este cel mai strain. Nu ma regasesc in el, desi imi pare evidenta prezenta isteriei mele de atunci. Am crezut de datoria mea sa suprim citeva pagini pretentioase si stupide. Aceasta editie este definitiva. Nimeni nu are dreptul s o modifice.
E.M.CIORAN
Paris, 22 februarie 1990 CAP.I

…De cite ori harta continentelor ni se deschide in fata, ochii se atintesc numai asupra tarilor atinse de gratia terestra. Culturile care au avut un destin al lor, dar care au fost mai cu seama un destin pentru altele… pentru toate culturile mici,care si au racorit sterilitatea in umbra celor mari.

Istorie inseamna — pentru a cita numai citeva: Egiptul, Grecia, Roma, Franta, Germania, Rusia si Japonia, culturi care s au individualizat pe toate planurile, — legindu le printr o convergenta si o corespondenta intima, dar sesizabila.
Limitarea numarului lor nu si are explicatia numai intr o insuficienta a unui simbure generator originar, ci si in faptul ca lumile de valori — pe care le realizeaza fiecare cultura in parte — sint limitate. Fiece mare cultura este o solutie a tuturor problemelor. Daca exista o pluralitate de solutii, nu exista totusi o infinitate. Grecia antica sau Franta, de exemplu (poate cele mai implinite culturi), au solutionat — in genul lor — toate problemele ce se pun omului, s au echilibrat cu toate incertitudinile si si au inventat toate adevarurile. Din perspectiva transistorica a unui intelept, solutia franceza sau greaca poate fi nevalabila; dar sa ne gindim ce leagan placut a constituit ea pentru orice grec sau francez, nascuti in adevarurile si concluziile ei. A fi asimilat imanent intr o cultura inseamna a pastra, in indoieli, in viziune si in atitudine, limita impusa de cadrul acelei culturi. Labilitatea acestuia demarca un inceput de declin, un apus stilistic, o dezintegrare a directiunii launtrice. Este caracteristica micilor culturi — formatii periferice ale devenirii, labilitatea, nu numai in obiectivari, ci si in simburele lor, in centrul primordial si iradiant, in esenta lor deficienta. Ce inseamna in univers: Suedia, Danemarca, Elvetia, Romania, Bulgaria, Ungaria, Serbia etc.? Culturile mici n au o valoare decit in masura in care incearca sa si infringa legea lor, sa se descatuseze dintr o condamnare, care le fixeaza in camasa de forta a anonimatului. Legile vietii sint unele la culturile mari si altele la cele mici. Primele isi consuma evolutia floral, cresc natural inspre marirea lor; Franta n a stiut niciodata ca e mare, fiindca a fost totdeauna si a simtit acest lucru necontenit. Complexele de inferioritate caracterizeaza formele minore de viata, a caror devenire nu se poate concepe fara exemplu, fara prototip.

Cind si atunci sint superstitia simtului istoric, a carui hipertrofie inevitabila a dat nastere istorismului modern.
Zorile culturilor si formelor aurorale ale spiritului sint straine de tentatiile acestui simt.
Orice cultura mare se creeaza in atmosfera invaluitoare a unei eternitati, absorbita de individ prin toti porii. Constructorii de catedrale in zarea modernitatii, de piramide in cea egipteana sau eroii lumii homerice au trait fara distanta de creatia lor, si fiecare piatra ridicata sau fiecare gest de sacrificiu se stratificau intr o ordine definitiva a lumii, intr o arhitectonica divina sau cosmica si foarte putin umana. Relativismul istoric este o pervertire a sensibilitatii temporale. Dupa ce o cultura si a lichidat avutul in creatii, incepe distanta de ea insasi in perspectiva asupra trecutului ei si a altora. Naivitatea creatoare a incetat, urmata fiind de dualismul, inerent intelegerii istorice, care separa spiritul de lumea careia i se aplica. Inaltarea florala a spiritului, in perioadele creatoare ale culturilor, le imprumuta o naivitate pe care cu greu am cauta o in luciditatea searbada a culturilor mici.
Un popor care se lanseaza in istorie de la intiiul act de viata luneca pe soarta sa. Respiratia in mitologie, diferentierea vietii religioase de cea politica, creatia unui stil propriu spiritual si politic, accesul la putere si consecinta lui, imperialismul etc., indica o evolutie fireasca, o iresponsabilitate in evolutie.

Existenta si opera tuturor geniilor germanice au ceva inexplicabil, inaccesibil, vadit inuman. Ele se impletesc cu elemente catastrofice, cu viziuni apocaliptice, cu elanuri ametitoare, rasarite dintr un neinteles fond launtric. Nietzsche spunea ca Beethoven reprezinta navala barbariei in cultura. Aceasta este tot atit de adevarat pentru Nietzsche insusi. Barbaria germanica rezulta din incapacitatea germanilor de a mentine un echilibru intre viata si spirit. Dezechilibrul nu se exprima atit prin oscilatia intre aceste doua realitati, prin prizonieratul succesiv in ele, cit prin vietuirea simultana intr un contrast, care determina in existenta omului prezenta unei structuri antinomice. Neputindu si armoniza aceste doua elemente ale existentei, viata din el izbucneste intr o explozie primara, barbara si elementara, iar spiritul construieste, alaturi de viata sau deasupra ei, sisteme si perspective ce variaza de la o marime halucinanta la fantezii inutile si sterile. Barbaria rezulta din incapacitatea de a gasi o forma care sa inchege pe un plan derivat antinomii originare. Toata amploarea culturii germane deriva din aceasta incapacitate, din aceasta disproportie care inchide in sine un tragic impresionant. Arhibanala distinctie intre dinamismul germanic si statismul francez nu trebuie interpretata ca o degenerare franceza si o exuberanta germanica, ci ca o diferenta de tensiune. Francezii sInt vii fara sa depaseasca formele care imbraca viata; nemtii nu pot fi vii decit prin lipsa de forma, prin elementar si primordial. Si izbucnirea vietii in ei are totdeauna ceva inuman, ce sfideaza convenientele. Intreg mesianismul germanic are acest caracter elementar, exploziv si orgolios, in deosebire de cel francez, discret si rezervat, dar nu mai putin imperialist.
Discretia mesianismului francez, masca permanenta sub care se ascunde,ne face sa intelegem de ce el a fost privit totdeauna cu mai multa simpatie decit sinceritatea brutala a celui teutonic.

Ca idealul german este eroul, iar nu sfintul, o dovedeste, in efortul de regermanizare a crestinismului, inlocuirea ideii de caritas prin cea de onoare. Ideea de onoare, de orgoliu bazat pe noblete, este o idee specific necrestina.