Horia Stamatu biografia




Horia Stamatu opera literara

Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera

STAMATU Horia, se naste la 9 sept. 1912, Valenii de Munte, judetul Prahova - moare in 7/8 iulie 1989, Freiburg.

Poet si eseist.

Scoala primara la Valenii de Munte.

Facultatea de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti.

Profesor suplinitor la Liceul „Cantemir Voda" din Bucuresti (1936-l937); redactor la Enciclopedia Romaniei (1938-l940). Pleaca din tara in 1941, prin Bulgaria, in Germania; internat in lagarul de la Buchenwald (1942-l944). Din 1945, se stabileste la Freiburg im Breisgau, unde urmeaza studii de Filosofie cu Max Miiller, succesorul lui Heidegger la Catedra din Freiburg. Lector de limba romana (la aceeasi univ., la Catedra lui Hugo Friedrich, 1946-l948). intre 1948 si 1950, se stabileste la Paris.

Este unul dintre fondatorii Institutului Roman de Cercetari de pe linga Sorbona (alaturi de E. Ionesco , E. Cioran , Oct. Vuia, M. Eliade , Edmond Jaloux, Marcel Brion s. a.). Horia Stamatu conduce sectia literara. intre 1951 si 1961 se muta in Spania, unde e redactor la revista Oriente Europeo si co-fondator al revista Libertatea romaneasca si Fapta. In 1961 se intoarce la Freiburg, unde ramine pina la moarte. E redactor la „Forschungstelle fur Weltzivilisation" (1962-l966). Colaborator, in exil, la Revista Scriitorilor Romani, Limite, Ethos etc. Debut in revista Floarea de foc (1932), sub directia lui Sandu Tudor .

Colaboreaza la revista Ideea europeana. Debut editorial cu volum Memnon (1934), in acelasi an cu E. Ionescu , E. Cioran , St. Baciu .

Premiul Fundatiei Regale pentru Literatura si Arta. Pina la exil, publica mai multe poeme ample, in revista (de exemplu. Moartea lui Pan, 1940), dar nici un alt volum in peregrinarile sale europene, a publicat poemul Juvavum, Recitativ (1962), Kairos (1974), Imperiul (1981). Premiul Acad. Romano-Americane de Arte si Stiinte (ARA) pe 1988.

Versurile de debut din Memrton (1934) au fost asezate „sub zodia poeziei lui Cocteau", adica a unei lirici de factura ironic-fantezista, promovind un discurs foarte mobil in planul compozitiei, intemeiata pe un imagism inventiv, in care se remarca „amestecul de luciditate si tristete, de umor si elevatie, sentimentul eternitatii imbinat cu al mortii, jongleria intr-o feerie poetica si contrazicerea ei prin meschinaria cotidiana" (R Constanti-nescu ). Era o poezie de traditie modernista, cu o sursa ceva mai indepartata in simbolistul „decadent" Jules Laforgue, la scoala caruia se exersasera cu succes si un Adrian Maniu sau un Tzara al primelor poeme, si care se va regasi in citeva accente si la Constant Tonegaru din Plantatii-le anilor '. Vazindu-si spiritul „dansind pe fringhie", intr-o „ploaie de artificii" si singele „cintind ca un erou al metamorfozei / Fara nume, fara chip", autorul lui Memnon miza pe spontaneitatea asociativa capabila sa surprinda direct „taina", pe „acrobatiile" sugerind, nu fara un pigment ironic-elegiac, o „moarte gratioasa". In ciclul final, care da titlul volumului, textele cu caracter de „ars poetica" sint, de altfel, numeroase, si ele vorbesc tocmai despre acest joc ambiguu cu produsele unei imaginatii efervescente, constienta de precaritatea lor. Comparativ cu aceste prime productii, experienta spirituala traversata de poet mai tirziu va fi mult diferita, fructificata in carti precum Twist (1963), Dialoguri (1964), Punta Europa (1969), Kairos (1974) sau Imperiul (1981). Despre ea, poetul va vorbi intr-o scrisoare catre Leonid Arcade, evocind descoperirea si studierea operei poetului mistic spaniol San Juan de la Cruz, din care a si tradus apoi, - „un fel de revelatie" privind substanta poeziei ca „gind-sunet", dispensat de imagini, realitate poetica descoperita si la un Eminescu sau Leopardi.

Fata de imagismul aflat in prim-plan al primelor versuri, e vizibila acum o schimbare nu doar a tehnicii discursive, ci si a continutului ideatic: marturisit crestina si deschisa spre metafizic, aceasta viziune apare (re)modelata in tiparele textelor sacre, deopotriva la nivelul reprezentarilor, al unei „alegoreze" biblice, si la cel al rostirii ceremoniale, de verset psalmic, de text liturgic sau vizionar-apocaliptic. Un Dialog, din cele publicate in culegerea Imperiul, arata imediat schimbarea. Urma Sfintului Ioan al Crucii se vede, bunaoara, in situarea in centrul poemului a motivului luminii spirituale in stare sa inalte fiinta peste mlastina confuza a existentei fragmentare, o lumina revelata, traita, de neexprimat in cuvinte. De aceea, poemul se arata invins, din primul moment, in planul aproximarii verbale a realitatii inefabil-metafizice, transformindu-se intr-un discurs pe tema tocmai a acestei incapacitati a verbalizarii trairii si viziunii:

„Dar cine poate povesti?
Cuvintele suna prea tare
si se imbata de culori
prea pline sint de intelesuri
si totusi prea sarace,
prea aprige in legea lor
dar vesnic razvratite,
cu miez atit de viu
si totusi uscate;
tot ce e spus indata moare,
cuvintele au tot ce trebuie
fara ceva ce este tot".


Astfel construit, poemul se afla la frontierele glosei conceptuale si capata un puternic accent programatic. Lirismul, auster, se naste totusi pe fundalul aluziv al marilor simboluri sacre ce dau contur, din loc in loc, ideii cam prea explicite:

„Din care stea necunoscuta
se trage asa lumina usoara?
Gingasa limpezime
ce strabate valul navalnicului haos
lucind linistita nadejde!
Cu lobi de crin desfereca ura,
atotrabdatoare topeste minia,
si din patimile crucii,
inalta un arbor al bucuriei
cu nesfirsite ramuri".


O obsesie a Totului si a totalizarii sub semnul luminii transfiguratoare domina aceste versuri de invocatie, pentru care „lumina dulce, lumina frageda,/ atotstrabatatoare,/ mereu indragostita,/ mereu mai fara seaman,/ impartaseste bucuria/ de-a nu mai spune nu". Universul cazut sub simturi si in lumina materiala e departe de revelarea esentialului. Pina si „soarele e numai spartura/ prin care noaptea din origini/ isi dezvaluie patima/ de-a se face stiuta;/ dar orbeste". S-a vazut aici o componenta gnostica a viziunii lui Horia Stamatu, care preia ideea imperfectiunii lumii date, „conflictul dintre lumina cereasca prima si lumina furata de lumea sensibila, impostoare in ordine metafizica" (Gh. Grigurcu ). Numeroase poeme, indeosebi din Kairos (1974) sint construite tocmai pe motivul desprinderii de aceasta lume sensibila, al levitatiei si ascensiunii purificatoare; el domina ciclul de Ritmuri intre aici si dincolo: „ma desprindeam sa ma cuprind/ si cuprindeam in nicaieri", „Strigam eu insumi dupa mine/ dar nu puteam sa imi raspund/ in fara-nume REGE NIME/ arunca tot ce spune SINT', „Eu sint din tot ce e un gind/ de care singur voi raspunde/ la raza celui ce arzind/ e nicaierea si oriunde", „zburam in duhul mai usor/ vazduhul sta si ma purta/ eram al razelor fuior" Alt motiv liric frecvent, al vintului, apare ca element de legatura intre nivelele cosmice si umane, asimilat uneori cu „dorul fara satiu" eminescian („In haos se plimba/ un dor fara satiu/ ce soarbe si schimba/ spatiu cu spatiu"), devenind alteori „vint strain" sau „naprasnic vint" tulburator al ordinii mundane si launtrice. Cind compune „peisagii" (ca in ciclul Peisagiu, din aceeasi culegere), plasticitatea notatiei e, de asemenea, concurata de un fel de efervescenta verbala sugerind o mare tensiune a spiritului; e un discurs cu fracturi studiate, cu o anume nota de pretiozitate, si reluari ale citorva sintagme ce se asociaza mozaical pe baza unor afinitati de ordin plastic si melodic, aproximind o geografie esentializata si, totodata, un moment sufletesc prezentat ca un soi de concluzie a succesivelor aglutinari ale straturilor verbale ah poemului. Un Peisagiu Pastorul singur, trimitind la Eulaliile lui Dan Botta, suna astfel: „De singura ce pasarea e pe lunatele/ falii de cremene pasii singuratului/ turbura limpede apa in ape de piatra/ se spala fata in falii de cremene/ lunata cu alba apa suna pe fata / de tot singuratului astre din falii. / ape de piatra cintarea pe suliti/ din inima lumii cu alba lunate pe/ suliti de gheata spala senin/ seninatul. Acum". Acel „gind-sunet" despre care vorbea poetul ramine o tinta a acestor texte in care planul conceptual-reflexiv se alatura unei descriptii stilizate si unei foarte atente gradatii a efectelor generate de permutarile la care este supusa sintaxa versului; sugestia ramine insa fundamental aceeasi, a contingentei teluricului cu transcendentul, a materiei cu spiritul, ca in Peisagiu Anotimp-limita:

„Ceata de aur si stinsa arama pe creste
se lasa ranitele stoluri tangente la vesnic
vapaile negre perduta gente suspina
la vami de nimicnicie restul ramine
sa cada arama pe creste ranitele zboruri
in ceata de aur tangente la vremi
suspina vapaile negre nimicnicie perduta
gente rotundele zboruri tangente la steaua
gem ridicate spinarile negre tangente
la aer oceanul soarbe astrele toate inconjura
pasarea fara de aripi coboara pe creste. Rasare".


in zona unui lirism vizionar, amintitor de imnurile holderliniene, se situeaza unele ample poeme din ciclul Secol rece (in Kairos), altele, precum Pendul ibero-dacic, sint afectate de grandilocventa; un ciclu de Bucolice, gaseste, inspirat, fragezimea imaginilor naturiste, nu fara a fi atins uneori de aripa uscata a abstractiunii. Nu lipsesc nici compozitiile baladesti, cu trimitere la pitorescul balcanic al lui Ion Barbu , cele ce exploateaza ludic motive de basm popular si folclorul paremiologic (ca in Parapoem-ul dedicat „Crailor de 'Curtea Noua' cavalariti de Nefirtatul") sau poemele cu tenta grotesca, sarjind pe tema foamei contemporane de informatie, intr-o lume prizoniera a inertiei si a tuturor automatismelor (ca in Computer 1967). Remarcabil este (in Imperiul) Jurnalul fericirilor, suita de versete encomiastice unde, preluindu-se seria de „fericiri" biblice, in structura anaforica stiuta, se realizeaza o tulburatoare lauda a „facutului", a bucuriei de a fi printre lucrurile si fapturile acestei lumi:

„Fericiti cei ce se bucura ca sint
fericiti cei ce se bucura ca sint o singura data
Fericiti cei ce se bucura ca n-au ramas fara sa fie niciodata

Fericit cel ce cu toata increderea s-a uitat la tot
ce-l inconjoara si a zis: asa este"


Exista in astfel de versuri o emotie a numirii lumii in infatisarile ei cele mai simple si mai vitale, o adeziune franciscana la minunile simple ale universului fratern, asociata emotiei livresti, generate de trimiterea la tiparul biblic, ceremojiial-sententios, invocind paremiologic relatia de profunzime dintre om si cosmosul trait in dimensiunile sale familiare: „Fericit cel ce nu taie nimic din ce este intreg si/ nu uita tot cind soarbe soare din struguri// Fericit cel ce inalta zmeie doar cu visul lui din lumina vederii"


Foarte ambitios, edificiul poematic Imperiul (1981) propune o viziune a Totului sub emblema Pacii universale ca initiala tacere, absenta a numelor pierdute in intregul cosmic. Viziuni ale unei noi geneze, sub semn mintuitor, eristic, se desfasoara intr-o rostire larg-discursiva, cu accente biblice, in care imagologia se reduce din nou la un numar de embleme consacrate de traditia sacra. Partea centrala a poemului, intitulata chiar Imperiul, gloseaza pe sintagme ale rugaciunii Tatal nostru, articulind o viziune asupra increstinarii daco-romanilor in intima asociere cu nasterea Cuvintului unificator. Inegal ca densitate lirica si cu numeroase excrescente retorice, acest text se impune totusi prin amploarea vizionara a unor secvente animate de un autentic patos al credintei. Lectia maestrului San Juan de la Cruz apare insusita aici mai ales la nivelul unei anumite austeritati a expresiei, a carei miza nu mai e atit imaginea cit un ritual al rostirii. Atrasa de cele mai diverse experiente ale liricii modeme, dar si profund marcata de traditia poeziei mistice europene, creatia lui Horia Stamatu inscrie, dincolo de inegalitatile ei, o pagina originala in istoria scrisului romanesc din secolul XX.

OPERA:
Memnon, Bucuresti, 1934;
Recitativ, Madrid, 1963;
Punta Europa, Madrid, 1969;
Kairos, Madrid, 1974;
Imperiul, Paris, 1981.


REFERINTE CRITICE:
P. Constantinescu, Scrieri, 4, 1970;
G. Calinescu, Istoria;
Vintila Horia, in Buletinul Bibliotecii Romane, Freiburg, voi. XVI, 1989;
idem, in Revista Scriitorilor Romani, nr. 26, 1989;
C. Poghirc, in Lupta, Paris, nr. 126, 1989.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani