Mihai Sin biografia

Mihai Sin




Mihai Sin opera literara

Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera

SIN Mihai, se naste la 5 nov. 1942, Fagaras.

Prozator.

Fiul lui Sin Danila, maistru mecanic, si al Elenei (n. Streza), educatoare. Studiile primare si gimnaziale in orasul natal.

Absolvent al Liceului „Radu Negru" din Fagaras (1960) si al Facultatii de Filologie a Univ. din Cluj (1965). Profesor de limba romana la Scoala generala din Nazna - Mures, iar, in continuare, la Liceul „Bolyai" din Tirgu Mures (1965-l971). Redactor la Vatra, de la infiintarea revista, ulterior secretar responsabil de redactie (din 1984).

Debuteaza cu o schita in revista Steaua (1966), iar editorial, cu volum de povestiri Asteptind in liniste (1973). Intensa activitate publicistica in paginile revista Vatra si la Radio - Tg. Mures, valorificata partial in volum Cestiuni secundare, chestiuni principale (1983). A mai colaborat la: Tribuna, Steaua, Romania literara, Viata Romaneasca, Transilvania, Luceafarul etc. De-a lungul anilor, publica, alternativ, romane (Viata la o margine de sosea, 1975; Bate si ti se va deschide, 1978 - Premiul Uniunii Scriitorilor; Ierarhii, 1981; Schimbarea la fata, 1985 -Premiul Uniunii Scriitorilor) si proza scurta (Terasa, 1979 si Rame si destin, 1989). Refuzind programatic tematica „obsedantului deceniu", Mihai Sin, nume reprezentativ al promotiei '70, scrie o proza incisiva, preocupat exclusiv de actualitatea imediata. Realismul tem al cotidianului de severa reconstituire morala si evenimentiala ascunde, uneori, o discreta inclinatie de sugestie metafizica si spirituala.

Viziunea epica a lui Mihai Sin pare intemeiata pe intuitia ireversibilului vietii, insa pe fondul unei permanente agitatii sufletesti interioare contrariate. Prozatorul se inspira, cu obstinatie, din teme de actualitate pe care le urmareste in consecintele lor ultime. Uneori, poate sa treaca drept un moralist exigent, dar nu incruntat Scrie cu febrilitate intr-un registru epic curat - analitic si evenimential, deopotriva. Faptele au intotdeauna dimensiunea pe care o merita. In primele povestiri, din volumele Asteptind in liniste (1973) si Terasa (1979), Mihai Sin arata disponibilitate pentru orice tema: nu are superstitia mediilor si nu-si fixeaza rigid eroii intr-un spatiu anume. Mai degraba exploreaza un univers in sectiune, un univers moral. II intereseaza cu precadere latura cea mai putin spectaculoasa a vietii, iar linia epica e reductiva. Ii este propriu lui Mihai Sin un realism al detaliilor, aproape halucinant. Efectul e remarcabil: se comprima naratiunea, dar se dilata sensul, pina la simbol uneori. Citeodata parca o singura povestire contine alte povestiri, ca in Pasari stinghere, unde intimplarea din vis o reproduce pe aceea din realitate, naratiunea capatind astfel relief. Dar povestitor in sens clasic, Mihai Sin nu este; prefera, dimpotriva, notatia analitica rascolitoare, prin care faptele cele mai anodine devin evenimente ale constiintei. De altfel, dincolo de consistenta evenimentiala a povestirilor, ne surprinde mai ales mobilitatea psihica a eroilor sai, infatisata sub aparenta unui calm total pina la un punct.

Ei sint, in realitate, niste nelinistiti, iar nelinistea aceasta - la rindul ei -e o boala sociala si nevrotica. Faptul tine si de sindromul contestatar din proza lui Mihai Sin Abulia, criza sufleteasca constituie frecvent reactii de aparare in fata tavalugului invizibil alienant, nelipsit de agresivitate. in replica, conditia umana e surprinsa in manifestarile ei firesti, nu mai e loc pentru aventura nimbata eroic. Autorul isi constringe metodic eroii la sinceritate. Dus pina la capat, gestul soferului din Livezile de pruni ar putea sa treaca drept o excentricitate gratuita. El nu se sinucide din pudoare, sau autorul are bunul simt sa nu-si sacrifice din emfaza eroul. in general, autorul se serveste de o tehnica a dezeroizarii personajului, de unde rezulta si o simplificare, adica o naturalizare voita a registrului povestirii. Va rezulta un discurs epic dens, capabil sa sugereze atmosfera si sa lumineze instantanee memorabile, decupaje - ca in reportaj - alese parca la intimplare, din realitatea cea mai prozaica. Aproape toate povestirile din primul volum se termina simplu, dar intr-un fel neprevazut si indecis, cu revenirea brusca la automatismele obisnuite, dupa ce analiza incercase totusi sa sondeze, prin vis si boala, in straturile adinci ale constiintei. Rar se obtine cu mijloace mai banale un efect epic mai rascolitor. Si in textele din Terasa, volum publicat in anul 1979 (dar povestirile fusesera scrise mai inainte) este vadita grija de a evita, aproape cu aceeasi obstinatie, poncifele exemplaritatii.

Extrasele din cotidian devin frecvent teme de confesiune si de analiza lucida, uneori retrospectiva, precipitate insa de o obscura amenintare launtrica. De obicei, registrul epic febril e dictat de hipersensibilitatea eroului, care are de invins mai intii o apatie, adica acomodarea inerta la regula „jocului" existential. Primul simptom al trezirii e disparitia apetitului de viata, iar intimplarile traite declanseaza contrapunctic revelatii dureroase, caustice, in cadrele sufocante ale unei existente pe cit de plictisitoare, pe atit de agresive. intotdeauna lipsesc alternativele, se infimpla numai inevitabilul. Si totusi, de nimic nu se tem mai mult personajele lui Mihai Sin decit de ridicol si de neprevazut, vadind o totala inadaptare la automatismele fericirii cotidiene. Se sugereaza in permanenta ca viata e lipsita de un sens limpede - ca un „autostop" fara un tel precis (exact opus titlului Autostop cu tel). Multe proze din volum au ca pretext o calatorie, la capatul careia personajele afla doar nelinistea si singuratatea. Asa se intimpla cu Vlad, eroul din Spre cer cu un scop anume. Fire sovaielnica, nehotarita, acesta e un revoltat pasiv, care se suporta cu dificultate. Si alte personaje traverseaza aceeasi acuta criza de identitate. Nu se pot fixa nicaieri: in nici un loc, in nici o idee. Dar nu vor sa fie altceva decit sint Acelora care mai vad, poate, viata ca o performanta, autorul le da replica in proza intitulata In memoria unui atlet incepator.

Rememorarea e mai analitica, iar insatisfactiile eroului rabufnesc de citeva ori, in stilul „furiosilor", atingind incandescenta revoltei. intregul scenariu propus pare un tulburator exercitiu de libertate si vointa, esuat in voluptatea secreta a renuntarii. O nuvela aparent clasica este Bunica imi acorda un interviu, prozatorul neinventind insa nimic dincolo de identitatea eroului sau. Cu tot farmecul de epoca, nici tentatia mediilor si a tipologiilor exemplare nu e luata in serios. Cotidianul absoarbe totul in substanta sa amorfa. De aici pornind, trecerea la roman este aproape insesizabila. Viata la o margine de sosea (1975) nu e decit o nuvela mai ampla, autorul vadind insa un simt superior al constructiei analitice comportiste. Evenimentele nu lipsesc, dar se subordoneaza de regula unei stari de spirit care-l confisca total pe Achim Brezeanu, eroul cartii. Acesta e un tinar care face parte din categoria apaticilor nemultumiti, aflat intr-un conflict mocnit cu familia, cu lumea, cu el insusi. Nu-si gaseste nicaieri locul si nimic nu-l leaga de ceva durabil, nici macar iubirea. Propriu-zis nu are sentimente, ci numai presimtiri. Se afla ca dupa un soc puternic: starea generala a pacientului s-a imbunatatit brusc, dar instinctele, sint inca ingrozite. Nici o tentatie, nici o idee (si sint multe in roman) nu-l fac pe Achim Brezeanu sa uite. Ce anume, este greu de spus. Romanul e prea bine scris ca sa divulge vreo intentie explicita. intr-adevar, eroul nu are vointa, dar e lucid, pina la limita rabdarii nervilor. Suportul sau moral e candoarea si, cu toate ca nimic nu-l poate tintui intr-un loc, el ramine mereu disponibil, poate chiar pentru un nou inceput; Viata la o margine de sosea ar putea fi foarte bine viata de la marginea vietii, acolo unde totul este din nou posibil. Cu o solutie estetica mai radicala vine Mihai Sin in Bate si ti se va deschide (1978), considerat de multi drept cel mai bun roman al sau. indemnul din titlu, conform preceptului biblic, ar trebui sa ne redea la toti increderea in adevarul despuiat de orice legenda.

Cum era de asteptat, viata e surprinsa si de asta data in detaliile ei esentiale - nemistificata: uneori trepidanta, alteori, dimpotriva, plicticoasa ca o calatorie cu autobuzul. Acesta e si pretextul eojc, rama subiectului - conceput in flux continuu, altemind notatia frusta, in stilul investigatiei sociologice, cu rememorari ale personajului principal. Octavian Steflea porneste, intr-o dimineata, cu autobuzul spre orasul natal. Este, de fapt, calatoria vietii lui. Era asteptat acolo de batrinul sau prieten Constantin Simedrea, acum pensionar; ii solicitase ajutorul, era se pare pe moarte. Octavian isi pune, la rindul sau, mari sperante in intilnirea cu Simedrea, avea el insusi nevoie de ajutor: voia cu fiecare experienta sa se verifice daca este viu, daca traieste cu adevarat. Calatoria ii da sentimentul evadarii din rutina vietii zilnice si priveste in urma cumva cu nostalgie. E insa si asumarea responsabilitatii in fata adevarului. Cu cit se departeaza de „cadrul solid si sigur al vietii domestice", cu atit se adinceste mai mult in sine, in timpul interior. Romanul calatoriei se intersecteaza cu romanul iubirii pentru Natalia si al repetatelor confruntari, de idei mai ales, cu „domnul Simedrea" si cu cei din cercul acestuia. Timpul interior este timpul marturisirii, iar Octavian isi cauta in trecut nu identitatea, ci mai degraba ratiunea de a supravietui. Existenta lui insumeaza doar esecuri, cel mai dezastruos fiind iubirea. Nimic nu se implineste, pina la urma in acest roman; insasi calatoria se intrerupe brutal cu pedepsirea, poate chiar moartea eroului. In plus, romanul contine si o parabola a relatiilor individului cu puterea. intregul autobuz e terorizat de soferul autobuzului, Cucinschi, personaj memorabil, avind o valoare simbolica destul de transparenta, cu psihologia lui primitiva de stapin absolut si discretionar.

Pe tot traiectul naratiunii, Mihai Sin ramine acelasi analist lucid, nesentimental si antiidilic. Poate ca numai in aparenta Octavian Steflea e un infrint. Fata de „vitalii" din jur el pare un invins in competitia sociala. Viata insasi il pune la punct, uneori cu agresivitate, ca in scena finala. Dar nici replica eroului nu e deloc timida. intreaga actiune a romanului decurge din inconformismul sau moral si vizionar. Singuratatea nu-l izoleaza complet, iar abulia aparenta nu-i decit o stare de tranzitie, indelung disimulata, spre actiune. Gestul ultim al eroului e lipsit de orice echivoc: Octavian Steflea este dintre aceia care stiu sa plateasca cu viata. In Ierarhii (1981), Mihai Sin ramine acelasi analist sobru al actualitatii, dar cu un apetit din ce in ce mai pronuntat pentru idei. De un vadit caracter subversiv, romanul descrie esecul unor eroi dinainte condamnati si marginalizati, cu ambitiile lor inocente strivite de mentalitatea autoritarista, tipica mediilor provinciale, periferice. Nu e vorba de un conflict pe fata, ci de unul ocultat, in care individul lipsit de energii sociale, inecat in solitudine si uitare, se pierde nestiut. incercarea lui Remus Porancea si Pavel Mamina de a pune bazele unei organizatii umaniste clandestine, intr-un obscur orasel transilvan, se dovedeste a fi o utopie. De fapt, numitul „tribunal", niciodata pus in miscare, este mai mult o problema de constiinta a fiecaruia, o cale de izbavire individuala, pe cont propriu. Scopul nu e de a pedepsi nu se stie ce crime ale umanitatii, ci efectiv de a intelege si de a gindi liber. Asa se face ca autorul analizeaza cu precadere mecanismele de viata si de spirit care ii inlantuie pe protagonisti, adunati la un loc mai degraba datorita unor afinitati si credinte comune, nelipsite de o usoara tenta ezoterica, initiatica.

Chiar pretextul istoric de fundal, legat de destinul nefericit al baronului Urs de Margina, ofiter roman in armata austriaca, este repede abandonat. Refuzind sa scrie „romanul istoric", Mihai Sin refuza de fapt in epica grandoarea, compromisul, Pavel Mamina este si el un potential revoltat, platind pina la urma cu viata pentru ideile si convingerile sale. Si mai ambitioasa e miza romanului Schimbarea la fata (1985), vadind o reala forta imaginativa si o extindere a razei de investitie morala si spirituala. Scriitura decisa si exacta face mai accesibile si mai credibile ideile, iar materia epica debordanta se prezinta intr-o sinteza originala, sublimata si in acelasi timp taioasa. Lipsesc accentele metafizice.

Autorul si personajele sale au memoria suferintei, ceea ce face ca perceptia realului sa fie ca o rana singerinda, niciodata pe deplin vindecata. Iuliu Brendes, eroul de neuitat al cartii, traieste ca „un lup singuratic", incoltit din toate partile de o agresivitate fara nume.

El insusi are o perceptie incrincenata a lumii, pe fondul unei agitatii si nelinisti interioare permanente; incit alunecarea in vis si cosmar pare sa-i fie organica. il defineste exact o marturisire facuta intr-un moment de criza: „Parc-as fi blestemat Nimic nu ma bucura." impins adesea la marginea vietii, are rabdarea si discretia de a trai ca o enigma. Evident, face parte din categoria sincerilor (ca si Karola, nea Patru, primarul si inca vreo citiva, poate pastorul Reginald Weinhold si Veturia). Focalizate in trairile frenetice ale eroului, temele cotidianului, mai abundente ca oricind, devin de indata teme ale constiintei morale. In replica, isi cere drepturile si constiinta scriitoriceasca, ce tinde pe alocuri, in paginile pur eseistice, sa devina o constiinta planetara (cind analizeaza totalitarismul sau „revolutionarismul" tinerilor intelectuali de aiurea). Pe scurt, in Schimbarea la fata, o problematica incitanta, impinsa cu tot dinadinsul pina la marginea primejdiei, transpusa cit se poate de firesc intr-o simpla poveste de dragoste (pentru Valeria), care se transforma pe parcurs intr-o aventura a cautarii. Accentul cade pe viata secreta, de exceptie, a eroului, incercind sa descopere singur „cum curge istoria", convins fiind ca trebuie sa existe o lege unica, ascunsa care nu se reveleaza oricui. Mihai Sin ramine acelasi realist incurabil, mereu sensibil la realitate, insa citusi de putin opac la problemele transcendente.

OPERA:
Asteptind in liniste, povestiri. Cluj, 1973;
Viata la o margine de sosea, roman, Bucuresti, 1975;
Bate si ti se va deschide, roman, Cluj-Napoca, 1978;
Terasa, povestiri, Bucuresti, 1979;
Ierarhii, roman, Bucuresti, 1981;
Cestiuni secundare, chestiuni principale, publicistica, Bucuresti, 1983;
Schimbarea la fata, roman. Bucuresti, 1985;
Rame si destin, proza scurta. Bucuresti, 1989.


REFERINTE CRITICE:
S. Titel, in Romania literara, nr. 12, 1973;
G. Pruteanu, in Convorbiri literare, nr. 12,1973;
I. Marcos, in Tribuna, nr. 13,1973;
C. Costin, in Ateneu, nr. 6,1973;
Dana Dumitriu, in Arges, nr. 5, 1973;
T. Popescu, in Tribuna, nr. 22, 1974;
L. Ulici, Prima verba, I, 1975;
G. Nistor, in Transilvania, nr. 7, 1976;
D. Culcer, Citind sau traind literatura, 1976;
R. Petrescu, in Viata Romaneasca, nr. 12, 1978;
R. Mares, in Tribuna, nr. 45, 1975;
nr. 37, 1979;
'Al. Cistelecan, in Familia, nr. 4, 1979;
V. Cristea, in Romania literara, nr. 19, 1979;
V. Ardeleanu, in Steaua, nr. 7, 1979;
Vasile Chifor, in Transilvania, nr. 12, 1979;
Comei Moraru, Semnele realului, 1981;
M. D. Gheorghiu, in Viata Romaneasca, nr. 5, 1982;
V. Andrei, in Romania literara, nr. 41, 1982;
Mihaela Andreescu, in Ramuri, ni. 9,1982;
V. Tascu, in Steaua, nr. 1982;
M. Iorgulescu, in Romania literara, nr. 45,1983;
Cristina Felea, in Tribuna, nr. 13, 1984;
C. Ungureanu, in Orizont, nr. 23, 1984;
I. Vlad, in Tribuna, nr. 25, 1986;
O. Moceanu, in Astra, nr. 1, 1985;
Ana-Maria Tupan, in Steaua, ni. 8, 1986;
A. Cosma, Romanul romanesc contemporan, 1989;
E. Simion, Scriitori romani, IV.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani