Mihai Sora biografia

Mihai Sora




Mihai Sora opera literara

Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera

SORA Mihai, se naste la 7 nov. 1916, Ianova, judetul Timis.

Filosof si eseist.

Fiul lui Melentie Sora, preot, si al Anei (n. Bogdan).

Studii secundare la Liceul „Constantin Diaconovici-Loga" din Timisoara (1927-l934).

Student al Facultatii de Litere a Univ. din Bucuresti (1934-l938). in 1939 pleaca in Franta cu o bursa a Guvernului francez. Student in filosofie la Sorbona (1939-l940) si apoi refugiat din cauza ocupatiei germane, la Universitatea din Grenoble (1940-l945), unde pregateste o teza de doctorat asupra lui Pascal sub conducerea lui Jacques Chevalier si Aime Forest. in 1945 este numit cercetator stagiar la C.N.S.R., Sectia filosofic In 1948 se intoarce in tara si este constrins sa ramina. Lucreaza ca functionar la serviciul de presa al Ministerului de Externe (1948-l950), sef al redactiei de literatura a Editurii in 1b. straine de pe linga Institutul Roman pentru Relatiile Culturale cu Strainatatea (195l-l954), redactor-sef al compartimentului „Mostenirea literara" al Editurii de Stat pentru Literatura si Arta (E.S.P.L.A.), unde reia seriile „Biblioteca pentru toti", „Scriitori romani" si altele (1954-l969), sef al serviciului Biblioteci din Ministerul invatamintului (1970-l977), de unde se pensioneaza.

Debuteaza editorial la Editura Gallimard, in Franta, cu Du Dialogue interieur. Fragment d'une Anthropologie metaphysique (1947). Editura mai anunta doua volum Unite et pluralite. Notes pour une metaphysique de i „ens creatum" si La Notion de la Grace chez Pascal. Essai de morphologie du theocentrisme, ale caror ms s-au pierdut. Peste mai bine de trei decenii, redebuteaza in tara Cu volum Sarea pamintului. Cantata pe doua voci despre rostul poetic (1979). Dupa mai multe „interdictii de semnatura", publica A fi, a face, a avea (1985) si pregateste ms volum Eu & tu & el & ea sau Dialogul generalizat. A tradus din franceza Jean-Jacques Rousseau, Visarile unui hoinar singuratic (1968), si Jean-Paul Sartre, Cu usile inchise (1981). A publicat numeroase art., eseuri si interviuri. Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volum din . in totul, avem de a face cu o figura singulara in filosofia romaneasca. incadrabil, ca virsta, in generatia lui Eliade , Cioran , Noica , Vulcanescu, Tutea, Mihai Sora a luat un traseu filosofic divergent fata de acestia. in timp ce discipolii lui Nae Ionescu se lasau fascinati de un (neo)irationalism cu mesaj mesianic, el s-a format la scoala franceza, fiind probabil singurul si in orice caz cel mai autentic existentialist roman.

Pe linia lui Descartes, Husserl, Heidegger, Sartre, el dezvolta o viziune existentialista, folosind o metoda fenomenologica. Raportat la fenomenologia occidentala, el ocupa o pozitie de sinteza: pe de o parte, ontologia si antropologia sa se aliniaza existentialismului crestin, convergind spre o pozitie neotomista, ce recupereaza in registru modern concepte ale filosofiei patristice si scolastice; de cealalta «parte, etica si politica sa sint influentate, in perioada de inceput, de existentialismul ateu, chiar marxizant, al unui Sartre, pentru'ca mai tirziu sa ia distanta fata de acesta si sa elaboreze o morala si o politica a persoanei si dialogului, in sensul filosofiei lui Martin Buber si Emanuel Levinas.

Cartile lui Mihai Sora se subordoneaza unui proiect sistemic. S-a spus despre ele ca ar reprezenta segmentele unui intreg: Despre dialogul interior construieste o ontologie, A fi, a face, a avea — o etica, Sarea pamintului, — o estetica, iar Eu & tu & el & ea - o filosofie politica. in fapt, asa cum remarca Sorin Antohi, toate temele se regasesc deja in prima carte, adevarata „sinteza anticipativa", din care germineaza apoi, printr-o miscare radiala de invaluire, toate ramificatiile ulterioare. Aceasta structura organica, de tip arborescent, nu este intimplatoare. Ea nu este doar o conventie stilistica (de la Nietzsche la Cioran , abordarea sistematica a fost abandonata in favoarea unei topici libere, mai apte sa surprinda intorsaturile unei gindiri care a renuntat la farul ratiunii pure si urmeaza fulgurarile intuitiei si introspectiei abisale), ci se subordoneaza unei metode precise: logica circulara. Desi foloseste uneori chiar notatii matematice (care nu au insa un rol instrumental, in sensul unei logici formalizate, ci mai degraba unul ordonator, de dispunere structurata a propriilor idei), Mihai Sora deplinge insuficienta logicii cantitative, de tip „additiv", pe care o considera aplicabila exclusiv exterioritatii, adica relatiilor intre quidditati, si ii prefera o logica a calitatii, ce se aplica relatiilor de interioritate dintre nivelele potentelor si manifestarilor existentiale. Cum interdeterminarile acestor nivele alcatuiesc un „infinit de compenetratie", logica care incearca sa le formalizeze nu poate opera in categorii binare, bazate pe axioma tertului exclus, ci are nevoie de categorii circulare, care surprind „tensiunea paradoxului". Din acest punct de vedere, Mihai Sora intra in linia logicilor non-aristotelice, elaborate de Alfred Korzybski, O. L. Reiser sau Paulette Favrier. in traditia romaneasca, logica circulara a interioritatii consuna cu antinomia transfigurata a lui Lucian Blaga , cu logica dinamica a contradictoriului a lui Stefan Lupascu si cu teoria recesivitatii a lui Mircea Florian. Nu stiu daca volumul pierdut Unite et pluralite, care explicita ontologia lui Mihai Sora, avea o desfasurare sistematica, dar volumele ulterioare, care se hranesc din aceasta viziune, nu isi propun sa trateze secvential domeniu dupa domeniu, ci, profitind parca de liniile unei arhitectonici devenite invizibile, totusi prezente, se apleaca asupra unei secvente sau alta, urmind volutele unor asociatii circulare. Logica circulara nu face decit sa reproduca structura realitatii. in incercarea sa de ontologie, Mihai Sora se apleaca asupra unor teme traditionale, de sorginte platoniciana, pe care le prelucreaza cu instrumente fenomenologice.

El traduce si rezolva opozitiile clasice numen
fenomen, esenta
aparenta, universal
singular, general
particular prin opozitia potenta
act.


Cu ajutorul dinamicii dintre potentialitate si manifestare el construieste rnodelul ontologic al „sferei de raza zero". Acest model geometric nu are o valoare geografica sau geodezica, nu descrie o cosmologie, ci are o valoare functionala, el desfasoara relatiile logice (circulare!) dintre fiinta si fiintare, dintre esenta si existenta. Centrul sferei este reprezentat de punctul UP, sau Universala putinta de a fi, din care deriva (logic, iar nu temporal) toate manifestarile existentiale. in jurul acestui centru, prin proiectia lui concentrica, se desfasoara mai multe sfere PI (putinte intermediare), ale caror suprafete reprezinta „niveluri entitative" de particularizare, tot in stare de potenta, a UP. Ultima sfera a potentialitatii, PT (putinte terminale), este inconjurata de o sfera AE, a actualitatilor existentiale rezultate din realizarea potentelor. Punctele AE sint fiintele concrete, „quidditatile" ireductibile, asa cum ne apar acestea „aici-si-acum". Razele care unesc fiecare din aceste manifestari concrete cu centrul Universalei putinte de a fi sint toate, paradoxal, de raza zero, fiindca distanta dintre ele nu este nici spatiala si nici temporala, ci logica. Fiintele concrete, individuale, se intilnesc, mergind pe verticala interioritatii (raza sferei), in potentialitati tot mai generale, pina la genul ultim, UP, cam in acelasi sens in care, in scolastica, un individ uman era descris prin seria de generalitate descendenta ca o creatura (diferenta fata de Dumnezeu) materiala (diferenta fata de ingeri) animata (diferenta fata de natura moarta) mobila (diferenta fata de plante) rationala (diferenta fata de animale) numita X (diferenta fata de ceilalti semeni).

Ele se despart, in schimb, fiind impenetrabile si ireductibile intre ele, pe orizontala exterioritatii, adica pe suprafata sferei AE, unde ele apar ca indivizi particulari. Racordind acest model la teologia crestina, Mihai Sora defineste UP nu doar ca „putinta de a fi toate actele", ci si ca „actul care este toate putintele", sau „Purul Act intensiv singular", principiu asadar nu doar al tuturor potentelor, ci si al tuturor manifestarilor, asa cum Dumnezeu este principiul tuturor celor create, sau cum upanishadicul punct miscator genereaza in Scrisoarea I eminesciana intregul univers. in termeni si mai apasat scolastici (dar tot de sorginte platoniciana), UP este definit ca Purul Act de a fi, sau Fiinta, Ens, traductibila si prin Unul neoplatonic. in functie de tipul de intentie (cunoscatoare, faptuitoare sau fruitiva) cu care existentele terminale, indivizii umani se raporteaza la sursa fiintei, ei o descriu ca Adevarul (Verum), Binele (Bonum) si Frumosul (Pulchrum). Pe aceasta baza ontologica isi construieste Mihai Sora antropologia. Sfera AE nu este ultima, in jurul ei se desfasoara o alta sfera, generata de indivizii umani printr-o „diafanizare" a quidditatii lor. Spre deosebire de celelalte fiinte create, a caror existenta cade peste fiinta lor, omul dispune de un set de optiuni existentiale, de variante de destin, dintre care una singura ii manifesta adevarata fiinta, in timp ce celelalte il falsifica si il instraineaza.

Conceptul acesta de „detasare" fata de radacinile fiintiale aminteste de „decompresia" prin care Sartre explica desprinderea fiintei-pentru-sine (constiinta umana) din blocul fiintei-in-sine. Mihai Sora motiveaza ruptura in termeni crestini, ca o decadere ontologica, cam in acelasi sens in care Heidegger vorbeste de adumbrirea si „uitarea" fiintei in desfasurarea temporala a existentei. in fapt, Mihai Sora face conversia economiei pacatului originar, din termeni scolastici in termeni fenomenologici. Asa cum Jung isi propunea o psihologie a sacrului, cercetind divinitatea nu in sine, ci prin efectele ei in psihismul uman (imago Dei si nu Deus), la fel Mihai Sora nu elaboreaza o teologie, ci o ontologie a sacrului, cercetind reflexele divinitatii in lumea creata. Preluind diferenta scolastica intre Dumnezeu, ca ens a se, si creatura, ca ens ab alio, el explica decaderea ontologica a omului ca rezultat al orgoliului, superbia. Nerecunoscindu-si si neacceptin-du-si conditia de dependenta, vrind sa isi fie singur sursa propriei fiinte, omul nu mai doreste sa se uneasca cu centrul ontologic al fiintei (Dumnezeu), ci vrea sa devina-el-insusi, adica o divinitate auto-creata. Aceasta intoarcere de la Dumnezeu (aversio a deo) reprezinta insa o ruptura de adevarata sursa a fiintei (aversio ab ente), care atrage pierderea adevaratului sine (aversio a se ipso). Falsitatea si aparenta in care omul este permanent amenintat sa cada sint in ultima instanta forme de neant (non-ens), iar omul este o creatura cu constiinta de neant. Relatia intre „Unul plin" sau „Unul cosmic" (corespunzind fiintei-in-sine sartriene) si „Unul gol" sau „Unul logic" (corespunzind fiintei-pentru-sine) conecteaza filosofia lui Mihai Sora la marea tema modernista a spaimei de neant, a carei sursa se afla nu neaparat intr-o transcendenta vida, ci in omul insusi.

Conditia antropologica decazuta impune o ortho-praxie existentiala, atit la nivel individual, adica o etica, cit si la nivel colectiv, adica o filosofie politica. Morala lui Mihai Sora este strins subordonata modelului ontologic. Individul uman are libertatea de a-si accepta conditia de creatura, si de a se racorda prin aceasta la fiinta imuabila, sau de a o refuza si a se raporta la parelnicie, la nefiinta. Cea dintii optiune, asumata plenar si definitiv, ii caracterizeaza pe sfinti, al caror mod de existenta este „discursul coerent" (discursivitatea se refera la conditia de fiinta manifestata in timp, diferita de simultaneitatea eternitatii; iar coerenta la coincidenta destinului lor cu fiinta lor profunda). Lotul comun al umanitatii se subordoneaza insa celeilalte optiuni, care sta la baza modului existential al „dialogului interior". Fiinta dialogala este fiinta obligata, din cauza decaderii, sa-si compare si sa-si ajusteze permanent traseele existentiale la fiinta profunda. Etica lui Mihai Sora are in centru un imperativ ontologic: acela de a-ti cauta conturul uitat al fiintei, imaginea adumbrita prin cadere, de a fi in acord si a coincide cu tine insuti. Mintuirii religioase, inteleasa ca o integrare in supranatura prin sfintenie, ii este adaugata o salvare ontologica, vazuta ca o reintegrare a omului in natura sa adevarata. Dialogul interior are o functie soteriologica (desigur, in termeni ontologici, si nu teologici): acela de a-i servi omului drept instrument de comparatie si disjungere intre diversele optiuni existentiale, in vederea degajarii destinului adevarat dintre aparente si a restaurarii „aureolei" fiintei. Daca existentialistii francezi pledau pentru impunerea voluntara a unui sens unei existente devenite absurde prin moartea absolutului, Mihai Sora propune regasirea unui sens pierdut printr-o existenta in-tentionata si a-tentionata. in definitia sa, intentia este o tensiune de depasire a contururilor limitate ale individului, o „fapta transcendenta" care strabate distanta dintre doua entitati (dialog orizontal cu celalalt), iar atentia existentiala este o tensiune de centrare in fiinta, o dorinta de a fi cu adevarat (dialogul vertical cu Dumnezeu).

Aplicat artei, imperativul ontologic pune si bazele unei estetici. Geniul, ca prototip al creativitatii si al oricarui ingenium, este creatorul a carui arta ii exprima plenar fiinta aici-si-acum, care „exista" cu o intensitate nebanuita de multimea incolora si inodora a producatorilor in serie". Reusitei ontologice ii corespunde o reusita estetica, implinirea fiintei adevarate presupune, in arta, gasirea expresiei unice ce acopera si chiar realizeaza aceasta implinire. „Poezia prinde unicul si-l reda prin mijloace unice (nerepetabile)", „virtejul" cuvintelor reface sistemul inextricabil de relatii dintre pre-cuvinte, adica dintre entitatile existentei. Mihai Sora reformuleaza idealul modernist al poeziei, teoretizat de abatele Bremond, acela al poeziei pure, care surprinde inefabilul realitatii, ireductibilul nu-stiu-ce al fiintei. El reia in propriul sistem opozitia tematizata intre stiinta si poezie, asezind discursul stiintific sub regimul exterioritatii, adica al relatiilor orizontale dintre actualitatile existentiale, iar pe cel poetic sub regimul interioritatii, al relatiilor verticale pe care quidditatile le intretin cu centrul generator, cu Universala Putinta de a fi. Intr-o serie de meditatii care par sa-l fi inspirat pe Nichita Stanescu, cel din Respirari si alte texte gnomice, Mihai Sora distinge intre gindirea savantului, lineara, notionala, cantitativa si aristotelica, si gindirea poetului, ghidata de o logica netranzitiva, circulara si arborescenta, specifica revelatiei. in sfirsit, un ultim segment al sistemului se constituie intr-o filosofie politica. La baza moralei colective sta o triada conceptuala, preluata din inventarul existentialist si indelung elaborata de Mihai Sora, a fi - a face - a avea.

A fi este verbul fiintei, si el da sens existentei adevarate, in acord cu sine insasi; a avea este verbul instrainarii si al parelniciei, al entitatii care se uita pe sine in obiecte din afara ei. Exista mai multe trepte ale acestei pierderi a imaginii proprii in imagini instrainate: avutul ontologic, prin care Mihai Sora desemneaza trecutul, ceea ce arh fost odata dar am incetat sa mai fim; avutul pseudo-ontologic, trecutul trait ca prezent, spre exemplu de catre oameni incapabili sa-si implineasca destinul aici-si-acum, care au inghetat intr-o formula de existenta, de succes cindva, dar nu mai putin osificata astazi; avutul institutional, adica sistemul de traditii, spirituale si administrative, inchegate la nivelul colectivitatii; si avutul economic, setul de bunuri obiectuale acumulabile de catre oameni. intre cele doua verbe ontologice se insinueaza un al treilea, a face, inteles ca releu de mediere, mai exact de obiectivare si reificare, intre actul existential propriu-zis si produsul sau incremenit. in prima sa carte, beneficiind de elanul combativ si de efervescenta de dupa eliberarea Frantei si a Europei de sub fascism, urmind miscarea de angajare comunista a existentialistilor francezi, Mihai Sora trateaza perechea a fi - a avea in termeni antitetici, aducind avutului o critica de-a dreptul marxizanta. Din aceasta perspectiva, el se arata un adept al revolutiei, menite sa distruga avutul institutional mostenit si sa redistribuie avutul economic in functie de nevoile fiintiale ale fiecaruia. in cartile ulterioare, cind revine asupra temei, dupa ce a trecut el insusi prin ani de experimentare a revolutiei proletare, filosoful regindeste altfel ecuatia a fi - a avea, ca un verb cu dubla etajare, in care a avea este vazut ca un complement acoperitor al tui a fi.

El intoarce de asta data instrumentele analizei impotriva comunismului, in care identifica forma cea mai oribila de alienare, constind in ruptura arbitrara intre existenta si avutie. Esenta alienarii este identificata in privarea de libertate, in dorinta de a impune cuiva, unui individ sau unei comunitati, un destin dirijat din exterior. Asa cum in cazul individului calea fiintei adevarate se desluseste prin dialogul interior, in cazul comunitatii destinele tuturor nu pot fi inmanunchiate decit printr-un dialog generalizat, in care fiecare eu este dispus sa recunoasca in ceilalti tu, el, ea, tot un eu, cu acelasi drept si indatorire de a-si lamuri singur drumul existential. Morala politica pe care Mihai Sora o anunta in Eu & tu & el & ea, si nu este de mirare ca volumul a fost suspendat de catre cenzura regimului comunist, este cea a pluralismului democratic, caruia ii da o argumentatie ontologica. Este interesant cum acest program de etica individuala (a dialogului interior) si sociala (a deschiderii reciproce a dialogului) se regaseste, in acord de altfel cu teoria poetica a convergentei dintre pre-cuvinte si opera, in constructia cartilor lui Mihai Sora Daca primul volum era scris inca intr-o maniera discursiva, ca o dizertatie, urmatoarele introduc formula dialogului sau a trialogului, a „cantatei" pe doua sau trei voci. Nu e vorba doar de o conventie de gen, imprumutata, sa spunem, de la Platon. Pentru a depasi logica monodroma a exterioritatii si a gasi acces la verticala fiintei, autorul pare a simti nevoia unui discurs circular contrapunctic. Asemenea lui Valery, care marturiseste ca a inceput sa scrie fragmentele dramatice ale Faustului meu intr-o zi cind s-a surprins ca-si vorbea pe doua voci, Mihai Sora se dedubleaza in doua, apoi trei persoane cu functii diferite in modularea conceptiei complexe si meandrice a autorului: un Mai Stiutor (cel care expune sistemul), un Devotat Amic (care completeaza lacunele si aduce argumente suplimentare) si un Tinar Prieten, care provoaca discutia si o intretine prin critica incongruentelor sau devierilor.

O formula dificila, fara analogii semnificative in literatura noastra filosofica, care este insa expresia originala, nerepetabila a unei gindiri autentice.

OPERA:
Du Dialogue interieur. Fragment d'une Anthropologie metaphysique. Paris, 1947;
Sarea pamintului. Cantata pe doua voci despre rostul poetic. Bucuresti, 1979;
A fi, a face, a avea. Bucuresti, . Traduceri: Jean-Jacques Rousseau, Visarile unui hoinar singuratic. Bucuresti, 1968;
Jean-Paul Sartre, Cu usile inchise, Bucuresti, 1981.


REFERINTE CRITICE:
' Ov. S. Crohmalni-ceanu, in Luceafarul, nr. 3, 1979;
Cornel Moraru, in Vatra, nr. 12, 1979;
L. Petrescu, in Steaua, nr. 7, 1979;
C. Pricop, in Cronica, nr. 12, 1979;
I. Dur, in Transilvania, nr. 2, 1986;
V. Gherghel, in Convorbiri literare, nr. 2, 1986;
Elena Solunca, in Ateneu, nr. 11;
12, 1986;
M. Zamfir, in Romania literara, nr. . 1986.











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani