Mihail Sebastian biografia

Mihail Sebastian




Mihail Sebastian opera literara

Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera

SEBASTIAN Mihail (pseudonimul lui Iosef M. Hechter), se naste la 18 oct 1907, Braila - moare in 29 mai 1945, Bucuresti.

Dramaturg, prozator si eseist.

Fiul lui Mendel Hechter si al Clarei (n. Weintraub).

Absolva liceul la Braila (1926) si termina in 1929 Facultatea de Drept a Univ. din Bucuresti, pregatindu-si doctoratul la Paris (1930-l931).

Debuteaza cu versuri, sub pseudonimul Eraclie Pralea, in revista Lumea din Iasi (1926); cu pseudonimul Mihail Sebastian publica din 1927 in Cuvintul, facind totodata parte din redactia ziarului (1927-l934). intre 1936 si 1940 este redactor la Revista Fundatiilor Regale, devenind, din 1941, prof. la Liceul „Cultura". In 1945 e consilier la Ministerul Afacerilor Externe. In 1932 ii apare jurnalul Fragmente dintr-un carnet gasit, iar in 1933 falsul roman Femei, ce contine patru nuvele unificate printr-un personaj. Romanul-jumal De doua mii de ani (1934), prefatat de Nae Ionescu, este confesiunea dramatica a unui individ ce aspira sa se integreze intr-o alta spiritualitate; ca raspuns la reactiile produse de roman, publica volum polemic Cum am devenit huligan (1935).

In acelasi an apare Orasul cu salcimi, scris insa in 1931 si constituind o analiza a psihologiei feminine; in 1940 publica Accidentul, cel mai realizat roman al sau sub aspect strict estetic. in 1938 i se prezinta comedia Jocul de-a vacanta, iar in 1942, sub un nume de imprumut (Victor Mincu), comedia Steaua fara nume. Postum ii sint inscenate comediile Ultima ora (1946) si Insula (1947); acestei ultime piese, fiind neterminata, i s-a adaugat un act scris de actorul Mircea Septilici.

O eroare constanta care se face in analiza operei lui Mihail Sebastian consta in ignorarea relatiilor ideatice subterane dintre romanele si piesele sale. Desigur, insusi scriitorul a semnalat in jurnalul sau de creatie reluarea unor aspecte din romanul Femei in piesa Jocul de-a vacanta, prin transmutarea lor dintr-o modalitate epica intr-una dramatica; apoi analiza celor trei virste ale feminitatii (incarnate, in Femei, de Ren6e, Marthe si Odette) reapare in comedia Steaua fara nume in trei ipostaze teatrale: Eleva, Mona, domnisoara Cucu. Dincolo de asemenea constatari, important este faptul ca teatrul devine la Mihail Sebastian concretizarea plenara a programului teoretic expus in citeva din romanele sale. Astfel, din confesiunile si notatiile eseistice incorporate in Fragmente dintr-un carnet gasit (1932) si De doua mii de ani reiese ca Mihail Sebastian este un scriitor problematic, iesit din gindirea lui Max Stimer („A fi unul singur, unul in absolut") si Kierkegaard, intrucit teoretizeaza acea „saritura de viata", adica necesitatea de a face saltul dintr-un stadiu inferior intr-altul superior al existentei. Aspiratia catre intensificarea trairii, indiferent de unghiul moral, denota lectura lui Nietzsche si Ibsen:
„Ceva imi spune ca sintem incapabili sa traim pina la capat un moment de viata", ca „n-am fost niciodata deplin canalii sau deplin ingeri". Pe deasupra, Mihail Sebastian, ca si eroii sai, avind curajul de a crede in singuratate ca intr-o valoare absoluta, poarta sigiliul camil-petrescian al revelatiei existentelor umane ca si coexistente impenetrabile (ceea ce ne face sa traim este „lipsa noastra de imaginatie", faptul de a nu putea sa ne inchipuim „calvarul omului pe Iinga care mergem"). Dar, fapt extrem de important, aceasta constatare nu se transforma, ca la Camil Petrescu, intr-o drama moral-cognitiva, ci intr-o voluptuoasa savurare a unicitatii noastre pline de taina: „Tragedia de a nu fi inteles? Nu cunosc. Vreti sa spuneti placerea, patima, extazul de a nu fi inteles. Sa te simti unic, baricadat in tine, impenetrabil [], sa duci cu tine acest mister, si el sa nu-ti poata fi luat, chiar daca l-ai striga in piete publice." De aceea, individul traieste intotdeauna numai intre „dunga de obscuritate si unda de lumina" dintre el si celalalt, intr-o lume in care conturele inselator luminoase siht umbrite de un inevitabil sfumato. Clarificarea viziunii existentiale a lui Mihail Sebastian se produce in De doua mii de ani, substantial juma] romanesc, in care un tinar intelectual se formeaza spiritual sub influenta profesorului Ghita Blidaru (sub acest nume, cautat plebeian, se ascunde filosoful Nae Ionescu). Discipolului i se releva ca, in epoca moderna, exista o criza a valorilor produsa de trairea noastra obstinata in abstractii si problematizarea excesiva, de atragerea noastra in jocul ielelor, in dansul „cu prea multe naluci"; impotriva acestora exista o singura solutie; aceea a destituirii tuturor valorilor idealist-dezumanizante si a reabilitarii unicei valori certe: viata, cu „simplitatea si inconstienta" ei, cu senzatiile ei elementare si reconfortante („foame, sete, frig") ce ucid in noi nelinistea si dezechilibrul de oameni care am pierdut contactul cu natura. A trai doar in orizontul steril al luciditatii, a ne supune si a supune lucrurile ce ne inconjoara unei (auto) analize destructive inseamna a trai „ca intr-un laborator, in care fiecare eprubeta inchide o formula, o serie de certitudini limitate".

Astfel viata trece, de fapt, pe deasupra noastra, caci ratiunea carteziana exclude hazardul si visul, neaflind niciodata ca e „o noapte pentru fiecare zi, este o umbra pentru fiecare lumina", ca exista un „somn firesc al tuturor lucrurilor, pe care luciditatea treziei nu-l percepe. Viata contine un mister organic, dupa cum „impenetrabila singuratate" a omului nu trebuie asediata si descifrata, ci conservata intr-o „sanatoasa, solida, incerta ignoranta" ce constituie, de altfel, „singurul lucru durabil in aceasta lume, in care adevarurile sint instabile si riscate". Eroul din De doua mii de ani, ca si, mai apoi, Stefan Valeriu, din Jocul de-a vacanta (1939), propune, ca remediu, necesitatea de a ne reintegra intr-un fel de naturalitate vegetala, de a ne obisnui cu un fel de „lene de planta" ce corespunde pasivitatii, lipsei de agresivitate in fata existentei, datorita careia omul „nu va calca niciodata inaintea vietii ca s-o intimpine, ci o va astepta sa vina la el". in acest program de «-„naturalizare" a umanului, inteligenta e inlocuita cu sensibilitatea, una instinctiv-vegetala; inca in Fragmente dintr-un carnet gasit, autorul misterios al jurnalului isi dezvaluie „aptitudinile de planta", faptul ca nu cunoaste „crize sufletesti", ci numai „anotimpuri". „Eu intram in tragic asa cum trebuie sa intre o planta in iarna.

Am avut iernile mele sufletesti." Aceasta „lene" insolita te face sa te deprinzi cu binefacatoarele lucruri banale, sa te resemnezi a trai „cu ele, in orizontul lor scazut, in familia lor modesta", sa te lasi „in grija anotimpurilor, a foamei, a setei: viata se va descurca cu tine, cum se descurca linistit cu un pom, cu un animal". Astfel, „jocul de-a vacanta" inseamna jocul de-a uitarea al omului care vietuieste fara amintiri si fara aspiratii, in „locuri somnoroase" (cum este vila Weber in Jacul de-a vacanta si tirgul din Steaua fara nume), fara a sti „ora exacta" sau „ce e azi, ce va fi miine si ce a fost alaltaieri", inseamna a trai, ca o planta, a singura zi, „una lunga, lunga, lunga" ce-ti da sentimentul eternitatii. Personajele teatrale ale acestui Cehov liric sint delicate si fragile precum plantele, de o vulnerabila sensibilitate, cu reactii sufletesti inexplicabile si neprevazute (femeia pare o gingasa Gioconda cu surisul indecis). Acestei „leni de planta" i se potriveste calatoria imaginara, care nu inseamna o eliberare a omului de sine, ci descatusarea de circumstante. Eroii aspira mereu sa evadeze din lumea uniformizanta a conventiilor cotidiene si, eliberati, sa „navigheze" (cum le place sa spuna) spre o alta lume, unde ii asteapta departarea, necunoscutul si uitarea visata, adica un ideal vag si difuz. Visul este forma lor de libertate, de iesire din contingentul meschin. „locul de-a vacanta" constituie „jocul de-a reveria" pentru aceste personaje care, refuzind realul conventiilor rutiniere si dezumanizante, ar vrea sa fie niste „caraghiosi", niste „ridicoli", ar vrea - desi rusinati, nu indraznesc intru totul - sa fie un fel de Don Quijote ce-si construiesc o lume numai a lor, o „insula" pe care o vad ca „printr-un ochean de fum".

Astfel, vila izolata din Jocul de-a vacanta, tirgul din Steaua fara nume, sau mansarda din Insula au aceeasi functie producatoare de miraje ca si magicul pod din Rata salbatica (S. admira la Ibsen nu conflictul ideologic, ci propensiunea catre himere a personajelor), toate acestea constituind un fel de „corabie a nebunilor" cu care eroii calatoresc prin spatiile largi ale fictiunii, ocolind, cu fantezista gratie, escalele prin porturile sordide ale realitatii. Cind insa visul pare a se materializa, cind acesta incepe sa ia insusi tiparul realului refuzat, ei fug din vis tocmai pentru ca sa mai poata reveni si altadata in lumea lui potentiala. Dar nu ca protagonisti in came si oase, ci ca „imagini" la fel de pure ca si mirajul lor; iata un pasaj revelator din Steaua fara nume:

„Profesorul: Sa te astept la gara?
Mona: Nu. Nu la gara. Asteapta-ma aici. Am sa vin.
Profesorul: Cind?
Mona: Mereu. in fiecare seara.
[]
acolo sus, linga Alcor, e o stea
o stea care de asta-noapte poarta numele meu.

Tu n-ai vazut-o niciodata, dar stii ca e acolo. Eu voi fi intotdeauna aici". De aceea, daca exista un conflict in acest teatru poetic atunci nu este unul de probleme, ci de nostalgii. Generic vorbind, eroii nici nu se numesc cu adevarat: Mona si Marin Miroiu, Corina si Stefan Valeriu, Nadia si Manuel, fiind, de fapt, Necunoscutul si Necunoscuta care-si spun, constienti de impenetrabila lor singuratate: „Cine esti tu? Cine sint eu? Nu stiu" si care nici nu vor sa stie, caci orice amanunt exact, indiscutabil, orice disonanta ar distruge vraja, ca si estetica tainei si a visului; ei stiu totul si totodata nimic unul despre celalalt, raminind fara stare civila, un necunoscut si o necunoscuta, „stele fara nume" care nu se mai reintilnesc, caci nici un astru nu se opreste niciodata din drumul sau.

Ca reflex al „lenei de planta" si al credintei in misterul fiintei, inca din De doua mii de ani, pe blazonul eroului lui Mihail Sebastian stau inscrise aceleasi valori ca la Mateiu Caragiale (cel din epoca maturitatii): „Discretie, decenta, singuratate". Jocul de-a vacanta e, ca si Remember, o opera in care misterul ramine neatins (in Steaua fara nume, aparitia neasteptata a lui Grig risipeste aura enigmatica a'Monei). Filonul de poezie pe care il descopera si il exploateaza eroii are aici aceleasi efecte ca si bufoneria in teatrul lui G. Ciprian: produce o stare de evanescenta, caci, dincolo de rampa, „inceteaza legea gravitatiei care ii lipeste pe oameni de pamint.". Cu cit e mai pitoresc conturata, in primul act, realitatea banala, cu atit mai izbitoare este irealitatea actului al II-lea, cind personajele intra in zona de libertate a reveriei, cind totul devine miraj, artificiu, spectacol; in ultimul act, eroii se reintorc in real, „purificati" si liberi, ametiti de ceturile irealului pe care continua sa le inspire, ca pe un drog, pina la capat. Numai in Ultima ora regula jocului nu e respectata; piesa pare „realista" caci evadarea in imaginar isi pierde gratuitatea, devenind „reala", adica simpla lovitura de teatru.

OPERA:
Fragmente dintr-un carnet gasit, Bucuresti, 1932;
Femei, Bucuresti, 1933;
De doua mii de ani, cu o pref. de Nae Ionescu, Bucuresti, 1934;
Cum am devenit huligan. Texte, fapte, oameni. Bucuresti, 1935;
Orasul cu salcimi, Bucuresti, 1935;
Corespondenta lui Marcel Proust, Bucuresti, 1939;
Jocul de-a vacanta. Bucuresti, 1939;
Accidentul, Bucuresti, 1940;
Opere. Teatru, Bucuresti, 1946;
Ultima ora. Bucuresti, 1954;
Opere alese, I, ed. ingrijita si studiu introductiv de V. Mindra, Bucuresti, 1956;
Opere alese, I-II, ed. ingrijita si pref. de V. Mindra, Bucuresti, 1962;
Intilniri cu teatrul, studiu introductiv si antologie de Cornelia Stefanescu, Bucuresti, 1969;
Eseuri. Cronici. Memorial, ed. ingrijita si pref. de Cornelia Stefanescu, Bucuresti, 1972;
Orasul cu salcimi. Accidentul, Bucuresti, 1974 (ed. noua, 1976);
Jocul de-a vacanta. Steaua fara nume, postfata de A. Anghelescu, Bucuresti, 1975.


REFERINTE CRITICE:
E. Lovinescu, Istoria literaturii romane contemporane 1900-l937, 1937;
G. Calinescu, Istoria;
V. Rapeanu, Noi si cei dinaintea noastra, 1966;
VI. Streinii, Pagini, H-V;
Cornelia Stefanescu, Mihail Sebastian, 1968;
M. Tomus, Carnet critic, 1969;
P. Constantinescu, Scrieri, IV;
Perpessicius, Opere, V-VI;
I. Vlad, Convergente, 1972;
Al. George, La sfirsitul lecturii, 1973;
O. Sulutiu, Scriitori si carti, 1974;
Ov. S. Crohmalniceanu, Literatura, III;
A. Anghelescu, Creatie si viata, 1978;
N. Carandino, De la o zi la alta, 1979;
Mihail Sebastian, antologie, 1981;
I. Vartic, Modelul si oglinda, 1982.











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani