Paul Zarifopol biografia

Paul Zarifopol




Paul Zarifopol opera literara

Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera

ZARIFOPOL Paul, se naste la 30 nov. 1874, Iasi -m. 1 mai 1934, Bucuresti.

Eseist si critic.

Fiul proprietarului Paul Zarifopoulo si al Elenei (n. Culiano).

Absolva scoala secundara la „Institutele Unite11 din iasi; intre 1892 si 1898 urmeaza cursurile Facultatii de Litere a Univ. din acelasi oras. in 1897 debuteaza in Arhiva lui A. D. Xenopol cu un comentariu (H. D'Arbois de Jubanville, Deux manieres d’ecrire l'histoire — Critique de Bossuet, d’Augustin Thierry et de Fustei de Coulanges, Paris, 1896). Pleaca in Germania pentru studii de filologie si filosofie, luindu-si doctoratul la Halle (1904) cu o disertatie despre trubadurul francez Richard de Foumival. Casatorit cu Stefania Dobrogeanu-Gherea se stabileste la Leipzig, unde se incheaga prietenia cu I. L. Caragiale (care venea deseori la Berlin), decisiva pentru formatia criticului. intre 1908 si 1911 colaboreaza la revista miincheneza Siiddeutsche Monatshefte.

In 1915 se intoarce in tara unde, ruinat din pricina devalorizarii monetar e de dupa razboi, traieste din colab. la Cronica lui T. Arghezi , Viata Romaneasca, Adevarul literar si artistic, Hanul Samariteanului etc. in pofida lipsurilor materiale, refuza sistematic oferta lui G. Ibraileanu de a ocupa o Catedra la Univ. ieseana. Se retrage la Sinaia, unde traduce si prefateaza o antologie de nuvele fantastice (Vedenii, 1924). O parte dintre eseuri le aduna in culegerile Din registrul ideilor gingase (1926), Despre stil 0928), Artisti si idei literare romane (1930), incercari de precizie literara (1931). in 1928 se muta' la Bucuresti. intocmeste ed. critica a Operelor lui I. L. Caragiale , din care apar primele trei volum (1930; 1931; 1932) - lucrare distinsa in 1932 cu Premiul SSR pentru ed. critice. Numit, in 1933, redactor-sef la Revista Fundatiilor Regale, moare de un atac de cord in anul urmator cind apare, postum, volum sau cel mai important, Pentru arta literara, calificat drept „un model de intelegere precisa a valorilor si de ordonare a lor“ (M. Sebastian ). Moralist si critic, in primul rind, al mentalitatii culturale interbelice, lipsit de complexe in fata literaturilor straine, Paul Zarifopol prelungeste criticismul junimist; el continua in acelasi timp - prin aliajul dintre scepticismul motivat filosofic si ironic tradeaza un temperament meridional - spiritul marelui sau prieten I. L. Caragiale ’, dai- manifestat acum sub forma, memorabila, a eseului.

Disociativ si iconoclast, paradoxal si sceptic, folosind expresia comprimata sub presiunea unei iritabilitati hranita de crezul junimist, dar si de un temperament afin cu acela al lui I. L. Caragiale, Paul Zarifopol il prelungeste pe marele dramaturg in ipostaza de estetician si critic al gustului public. Diagnostician subtil, operind incizii adinci in mentalitatea nu numai literara din perioada interbelica, mentalitate tratata caustic si cu aristocratica detasare, comentatorul „ideilor gingase" rupe lanci impotriva „naivei grosolanii a sentimentalitatii populare" definindu-l mai ales pe „Mitica in delir cultural" in adevarate diatribe de mare spectacol intelectual. ‘ Pledoariile „pentru arta literara", obisnuite la partizanul autonomiei esteticului, sau „incercarile de precizie literara" sint facute cu penita muiata in apa tare. Aprecierile corosive, argumentate strins, dau impresia definitivului in pofida discontinuitatii impuse de formula eseului. Moralizind, Paul Zarifopol trage contururile unei adevarate tipologii precum filosoful, intelectualul, militarul si, intre aLtele, figura divers ipostaziata a lui Mitica, gravata parca de un memorialist de veac XVIII francez. Notele aforistice pentru studiul lichelei sau Pentru precizarea notiunii de mitocan sint executii antologice, ca si Neobositul Monsieur Mitica, mai evoluat decit acela al lui Caragiale : „ propun, scrie Paul Zarifopol in 1928 - sa intitulam Monsieur aceasta noua varietate a tipului. Nu mai este simplul si neaosul debitant de calambururi si de banalitati fara exagerata pretentie, ci este un domn complicat, titrat, ornat cu literatura straina". Astfel ca, „incarnare a mediocritatii meridionale", baiatul destept ramine „improvizatorul briliant" dar si mitocanasul parizianizat, soitarul balcanic", el devine „samsarul tipic si de fatala perfectie in viata societatii si a statului" (Baiat destept).

Tot aici si acum infloreste licheaua care absolutizeaza de asta data lasitatea, fiind „manechinul pur social, fabricat din lacomiile si vanitatile strict trebuitoare celei mai saracacioase figuratiuni sociale"^ (Note aforistice). inrudit cu Arghezi in portretistica morala, Paul Zarifopol a fost, ca si acesta, un polemist redutabil influentat de estetica „vizualitatii pure" promovata de un Fiedler sau Hanslick si pe care o racordeaza la conceptia junimista asupra rosturilor noastre culturale, aparatorul literaturii ca „arta strict determinata" intrind in disputa cu prietenul sau G. Ibraileanu . E o polemica exemplara prin urbanitate si logica argumentarii, reiterind intr-un fel dialogul-etalon dintre T. Maiorescu si Dobrogeanu-Gherea . Crucifica pe „mistagogii" si pe „ortodoxistii" de la Gindirea in numele aceluiasi rationalism necrutator. Avind premonitia fascismului in statu nascendi vestejeste „cheful de energie" anuntat de F. Nietzsche, acest „filolog genial si isteric, in fiinta caruia se amesteca micul-burghez neamt, hipnotizat de lustrul prestigios al cizmei iunkerului, cu un umanist poet, a carui minte era spasmodic sdruncinata de icoane din stravechea tragedie greceasca" (Ideal si energie). Paul Zarifopol stie sa provoace replica, o asteapta cu nerabdarea tinaivlui de altadata, care schimba cu Caragiale - intr-un veritabil roman epistolar - „finissime" mostre lexicale „dacoromane". Impostura, diletantismul, falsa cultura se bucura de o critica nemiloasa, gravind o atitudine civica de mare consecventa numita, deloc intimplator in epoca, „zarifopoiomanie". Antikantian, Paul Zarifopol inlatura morala ca „imperativ categoric", aprioric, oprind in schimb pentru fertila indoiala, filosofic vorbind, si pentru mobilitatea gustului in ordine estetica.

De aici modernitatea admiratorului lui Montaigne si La Rochefoucauld, pentru care eseul ramine un „fragment din viata interioara" in formulari adeseori aforistice. Pentru explicarea lui La Rochefoucauld ramine un model de cercetare critica, demonstrind nu doar intelegerea in profunzime a unui capitol din cultura occidentala, ci si preferinta - in descendenta maioresciana - pentru „obiectivitatea absoluta" in arta. Or, aceasta e sustinuta si filosofic in eseuri ca Valori umane sau Polemica abstracta, unde gasim conceptul de „eu primordial si autonom" sau de „eu supraempiric" - cheie de bolta a unui sistem filosofic virtual, aproximat de curind sub numele de „ontologie contemplativa" (AI. Paleologu ). Conceptul traduce in termenii „teoriei pure" arit „singuratatea esentiala" a omului Z„ cit si definitia „intelectualului curat", la care am adauga aprecierea, de catre estetician, a tragediei (ce ar fi, ca si „eul primordial", o „pozitie absoluta" sau „un inceput") si a conceptului, mereu vehiculat in epoca, de „poezie pura", acesta din urma servind reactualizarii - pe alte baze - a junimismului. Ralierea la „formalismul profund" detectata in fraza lui Flaubert devine mai vizibila in activitatea criticului literar, acuzat de estetism, dar si la fel de eronat - de insuficienta cunoastere a valorilor nationale.

Credincios punctului de vedere fenomenologic, reductiv si in virtutea caruia „orice asprime e dreapta", Paul Zarifopol nu salveaza intr-adevar decit foarte putin din poezia noastra clasica si preclasica. Atent, cu deosebire, la „schimbarile ciudate ale gustului literar", fixeaza, nuantat, locul lui Alecsandri’, apreciaza spiritul critic al lui Gr. Alexandrescu , dupa ce constata ca „veacul de aur al scripturilor romane il umplu atit de frumos Dosoftei, Costin si Neculce". Dintre contemporani este sensibil la „versul nepractic" al lui Ion Barbu, la pitorescul „pur" din poezia iui Adrian Maniu sau la „stralucita vizualitate" a lui G. Cosbuc . I. Vinea sau I. Pillat sint alti termeni de referinta. Deasupra tuturor se afla insa admiratia absoluta fata de Eminescu , acest „torso omenesc de o nesfirsita melancolie".

Faptul de a fi pretuit in mod exagerat proza lui I. Minulescu nu scade cu nimic din importanta demersului reductiv, dar si valorizator al criticului care scria: „nu-i de inteles de ce nu am putea spune in auzul tuturor ca, punind o poezie de Eminescu alaturi de una a lui Goethe, se vede numai-decit ca a lui Eminesctre admirabila, iar a lui Goethe regretabila, de nu chiar lamentabila". Daca la toate acestea adaugam editia monumentala a Operelor lui I.L. Caragiale, precum si studiile consacrate marelui dramaturg, obtinem imaginea reala a criticului Paul Zarifopol Profunda, cu aprecieri de o finete inca neegalata, monografia virtuala inchinata operei lui Caragiale este compusa, in principal, dintr-un grupaj de studii si articole, dintre care se detaseaza Publicul si arta lui Caragiale si Introducerile la volumele I si II din exemplara editie. Orientat spre „polul" La Rochefoucauld criticul ar fi inghetat poate intr-o imagine ce ar fi reeditat doar, la a doua generatie, arhetipul Maiorescu . El se va recunoaste insa la fel de bine in cealalta oglinda, a operei lui I.L. Caragiale , intr-un comentariu neintrecut sub raportul intelegerii si argumentarii campaniei purtata cu lancea pamfletarului, impotriva lui „Mitica in delir cultural". Oglinzile sint pina la un punct, paralele, cei doi maestri ai conciziei se intilnesc in „prisma" critica a lui Paul Zarifopol prin efortul lor comun, demistificator. Spiritul sau critic este fructul racordarii modelelor de mai sus la aceeasi lungime de unda, a unui scepticism nativ, consolidat prin lectura filosofica.

Mai exact, autorul „ideilor gingase" a fost terenul ideal ce a facilitat, mai apoi fertilizindu-l, scurtcircuitarea meditatiei filosofice de tip La Rochefoucauld cu fictiunea caragialiana, redusa la „normele schematismului teatral". Scrisul lui Paul Zarifopol realizeaza aceasta fuziune. Diatribele indreptate impotriva „liricii comune", desfiintarea „ghitarismului tipic al burgheziei sentimentale" impun pe „refractarul" teoretician si critic singularizindu-l in constiinta literara interbelica. Principiile ferme - filosofice si estetice - au dus la un sistem tradat permanent de fragmentarismul incisiv al modemului. Detasindu-se, maiores-cian, de cadrele „orientale", de mentalitatea in primul rind culturala, le va amenda pe linia modelului, obsedant, al lui Caragiale . Occidentalizatul Paul Zarifopol nu si-a putut interzice fata cealalta, a „idriotului" ce-i daruia, salvindu-l astfel, teoria „artei ca exces" si „savoare plastica" expresiei si gindului critic. Timpul ii consolideaza, tot mai sigur, un loc de prim rang in ierarhia valorilor critice romanesti.

OPERA:
Kritischer Text der Lieder Richards de Fournival, Inaugural Dissertation, Halle, 1904;
Vedenii, povestiri traduse si prefatate de Bucuresti, 1924;
Din registrul ideilor gingase. Pagini alese pentru a tine la curent pe tinerii cultivati si seriosi, Bucuresti, 1926;
Despre stil. Note si exemple, Bucuresti, 1928;
Artisti si idei literare romane, Bucuresti, 1930;
incercari de precizie literara, Bucuresti, 1931;
Pentru arta literara.
Bucuresti, 1934;
Pentru arta literara, l-II, ed. ingrijita, note, bibliografie si studiu introductiv de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1971;
Paul Zarifopol in corespondenta, ed. ingrijita de Al. Sandulescu, R. Sandulescu, pref. si note de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1987;
Eseuri, ed. ingrijita de Al. Sandulescu si R. Sandulescu, studiu introductiv, argument si note de Al. Sandulescu, Bucuresti, .


REFERINTE CRITICE:
E. lonescu, in Discobolul, dec. 1932;
M. Sebastian, in Revista Fundatiilor Regale, nr. 11, 1934;
M. Eliade, ibidem, nr. 3, 1935;
S. Cioculescu, Corespondenta dintre . L. Caragiale si Paul Zarifopol, 1935;
E. Lovinescu, Istoria literaturii romane contemporane. 1900-l937, 1937;
G. Calinescu, Istoria, 1941;
E. Lovinescu, Titu Maiorescu si posteritatea tui critica, 1943;
E. Simion, Orientari in literatura contemporana, 1965;
P. Constan-tinescu, Scrieri, II;
G. Ibraileanu, Campanii, 1971;
M. Muthu, Orientari critice, 1972;
Al. Sandulescu, in Romania literara, nr. 6, 1972;
M. Zaciu, Ordinea../, I. D. Gherea, in Manuscriptum, nr. 2, 1974;
S. Cioculescu, in Romania literara, nr. 48,’ 1974;
Ov. S. Crohmalniceanu, Literatura, III;
Al. Paleologu, in Convorbiri literare, nr. 2;
3, 1976;
V. E. Masek, in Manuscriptum, nr. 2, 1978;
Al. Paleologu, ibidem;
idem, Ipoteze de lucru, 1980] V. E. Masek, in Manuscriptum, nr. 1, 1980;
N. Manolescu, in Romania literara, nr. 12, 1980;
C. Trandafir, Paul Zarifopol, 1981;
T. Vargolici, in Contemporanul, nr. 18, 1981;
M. Muthu, Paul Zarifopol intre fragment si constructie, 1982;
Cristian Moraru, in Luceafarul, nr. 27, 1983;
I. Oprisan, in Manuscriptum, nr, 1, 1983;
S. Cioculescu, in Romania literara, nr. 19, 1987;
M. Anghelescu, in Transilvania, nr. 10, 1988;
N. Manolescu, in Romania literara, nr. 10;
38, 1988.











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani