Raicu Lucian biografia

Raicu Lucian




Raicu Lucian opera literara

Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera

RAICU Lucian (numele la nastere: Leibovici), se naste la 12 mai 1934, Iasi. Critic literar.

Fiul lui Carol Leibovici, mic comerciant, si al Ucai (n. Solomon), functionara. Frate cu Virgil Duda .

Dupa absolvirea Liceului teoretic din Birlad, se inscrie la Facultatea de Filologie a Univ. din Bucuresti (1951), trecind insa la Scoala de Literatura „Mihai Eminescu" (1952-l954). Se reintoarce la Filologie, devenind licentiat in . Redactor la Viata Romaneasca, Gazeta liteara si Romania literara. Debut publicistic in Viata Romaneasca (1952), iar editorial cu volum Liviu Rebreanu (1967), ce improspateaza exegeza rebreniana, deschizind noi directii de interpretare. Voi. urmatoare: Structuri literare (1973), Gogol sau fantasticul banalitatii (1974), Critica, forma de viata (1976), Nicolae Labis (1977), Practica scrisului si experienta lecturii (1978), Reflectii asupra spiritului creator (1979), Printre contemporani (1980), Calea de acces (1982), Fragmente de timp (1984), Scene din romanul literaturii (1985), oscilind intre critica aplicata si o eseistica superioara in marginea experientelor de lectura, vor face din autorul lor unul dintre cei mai reprezentativi critici romani postbelici. A prefatat volum din opera lui I. Slavici, L. Blaga , D. Stelara, Geo Du-mitrescu , E. Jebeleanu , N. Breban , Ileana Malancioiu , T. Mazilu , F. M. Dostoievski, S. Esenin. in 1986, se exileaza in Franta.

Debutind in critica literara de foarte tinar, Raicu Lucian a fost obligat sa o practice intr-un context (cel al „obsedantului deceniu") deloc propice afirmarii si manifestarii personalitatii. Recenziile si cronicile de inceput au, in pofida semnelor unei vocatii reale, un aer al timpului - care, ca si in cazul altor creatori, le atenueaza individualitatea, le impune prea adesea temele si tonul.

Poate constient de acest fapt, criticul nu si le va stringe - cum se procedeaza frecvent - intre copertile unui volum cu care sa debuteze, preferind calea mai anevoioasa a unui eseu monografic, Liviu Rebreanu (1967), ce aduce un suflu nou intr-o exegeza aflata, la acea data, intr-un evident impas interpretativ. Imaginii tipizate a unui Rebreanu „elementar", „nerafinat, aproape incult" i se aduc corectii valide, intemeiate pe text, dupa cum teza realismului „de factura moderata, satisfacut de inregistrarea aspectelor vizibile ale lumii" (un realism, asadar, plat si suficient siesi) e amendata, cu argumente puternice. Nu insa prin negatie totala, printr-o rasturnare a evidentelor, ci printr-o supraetajare interpretativa, care, pastrind achizitiile vechii imagini (Rebreanu - realistul canonu), le depaseste semnificativ, printr-un element de noutate: privirea scriitorului trece mult dincolo de crusta realitatii, spre „tainele vietii"; in Rascoala, de pilda, „constiinta romancierului este complicata, spiritul sau descopera indaratul faptelor un subton, o sugestie a suferintei omenesti impinse la limita. Inefabilul cartii sta tocmai in aceasta capacitate de a purifica ceea ce este brutal si de a descoperi aspectul misterios al unor lucruri prea evidente".

Aceasta fraza „descriptiva" dinspre finalul solidei monografii anunta un program al insesi criticii lui Raicu Lucian, asa cum se va aseza ea, pe parcursul deceniilor urmatoare, indiferent de tema si de autorul luat in discutie. Refuzind net si argumentat perspectiva teoretizanta, metodologiile „stiintifice" cu aparatul lor, sistemul pe care alti critici il vizeaza necontenit, Raicu Lucian va cauta mereu, de acum incolo, sa ajunga la inefabilul operelor literare, la „subtonul" aproape inaudibil de sub valurile textului, la ceea ce face, in ultima instanta, farmecul indicibil al unei mari carti.

Ca si pentru VI. Streinu , in viziunea lui Raicu Lucian, critica e datoare sa intre, cu gratie, in intimitatea operei, ajungind, dupa un intens travaliu interpretativ, la constatarea ca exista ceva ce nu se poate explica, rationaliza, nici macar defini logic. O asemenea perspectiva asupra literaturii (si a criticii pe marginea ei) explica multe din trasaturile scrisului sau, care se adecveaza la obiectul estetic in felul in care si-l imagineaza, dupa criteriile acestuia, intr-un acord fin cu palpitul organic al operei.

De aici abundenta citatelor, cu care fragmentele critice propriu-zise par sa faca un corp unitar, refuzul generalizarilor (pina ce acestea nu sint ferm sprijinite pe text), precum si senzatia staruitoare a unei translatii din planul propriei personalitati inspre cea a scriitorului analizat.

Celelalte volume centrate pe cite un singur autor (Gogol sau fantasticul banalitatii, 1974; Nicolae Labis, 1977), alaturi de Calea de acces (1982), in care sint reunite studii despre Bacovia , Sadoveanu , E. Lovinescu , Thomas Mann si Tolstoi, sint relevante pentru acest tip de critica intens participativa, de identificare, ce-si alege cu grija temele, imbratisindu-le afectiv, si intretine, in mod constient, un adevarat cult al marilor scriitori, Ideea centrala a eseului despre autorul Sufletelor moarte („inconsistenta lucrurilor, a sentimentelor, a valorilor este experienta fundamentala a lui Gogol"), ce nu se verifica pe toata intinderea operei marelui scriitor rus, e numai un fir (rasucit pina la epuizarea - practic - a nuantelor) dintr-o tesatura hermeneutica de o rezistenta si o finete neobisnuite. La fel, si ideea ridicata la rangul de titlu (fantasticul gogolian e de gasit tocmai in contrariul sau, in banal) spune ceva (mult) nu numai despre universul lui Gogol, dar si despre cel, inca fluid, al exegetului sau. „Tehnica" acestuia e deja evidenta: trecind dincolo de imagini constituite si banalizate, de certitudinile transformate in clisee si locuri comune, Raicu Lucian incearca si deseori reuseste sa descopere „aspectul misterios al unor lucruri prea evidente". Spre deosebire de critica taioasa, a analizelor cu singe rece, cu verdicte taioase si cu jubilatia penalizarilor nonvalorilor, critica lui Raicu Lucian e o forma de comuniune, de iubire cu un text (al unui autor) atent selectat in prealabil. Verdictul axiologic este deci implicat, el precede analiza, nefiind, cum se intimpla de regula, concluzia ei pertinenta. Raicu Lucian, s-a observat (si i s-a reprosat), isi exprima rareori dezaprobarea sau chiar rezervele; se intimpla asa pentru ca el imparte, de fapt, cartile in doua categorii: cele bune, pe care le ia in discutie, si cele slabe. Cum acestea din urma nu-i spun nimic, nici el nu simte nevoia sa spuna ceva despre ele. Un fel de elitism critic il aproprie pe Raicu Lucian de virfuri si il distanteaza, proportional, de „golurile" literaturii. Inteligenta sa patrunzatoare, scormonitoare, are nevoie de medii propice, de carti exemplare care sa o provoace prin densitate; dupa cum afectivitatea sa cere o morala a actului creator, un continut sufletesc pe care sa-l distileze - fara a-l epuiza - prin analiza. Ilustrativa pentru Raicu Lucian si din acest punct de vedere, monografia Nicolae Labis e un act de iubire si fidelitate transpus in limbaj critic, o fraternizare cu un autor cu destin tragic. Subiectul si obiectul - care e, fireste, produsul finit al unui alt subiect - se sustin de fapt reciproc; Raicu Lucian nu adinceste distanta dintre eul creator si cel biografic, convins fiind ca acestea doua nu pot fi decit parti ale unui intreg. „Literatura e un mod de a fi", „un mod de a simti lumea si nu un mod de a exprima ideile din lume"; e firesc, din aceasta perspectiva, ca scriitorii favoriti (si favorizati) sa fie acei creatori totali (de la Rebreanu la N. Labis , de la Tolstoi la Thomas Mann) pe care ii obsedeaza temele si intrebarile fundamentale. Marii critici romani, modelele lui Raicu Lucian (E. Lovinescu , G. Ibraileanu ), nu lipsesc de pe aceasta lista: „Ibraileanu nu este un simplu profesionist al criticii, ci o personalitate totala, un om integral, intrebindu-se in fiece clipa, intr-un fel dramatic, nu numai ce este literatura, dar si ce este viata, care este sensul ei, cum trebuie sa traim".

Volumele de critica mai aplicata (Structuri literare, 1973; Critica, forma de viata, 1976 - cu un motto definitoriu din V. Parvan : „Putinta de a trai noi insine in sufletul altuia e singura adevarata valoare omeneasca" - si Printre contemporani, 1980), cel de reflectii asupra spiritului si actului creator (Reflectii asupra spiritului creator, 1979) si cartile aflate in zona de interferenta a celor doua tipuri anterioare (Practica scrisului si experienta lecturii, 1978; Fragmente de timp, 1984) au, de aceea, in pofida marii lor diversitati de autori, subiecte, teme, motive, o miza comuna si o modalitate identica de a o . evidentia. De Fiecare data, fara exceptie, criticul cauta calea de acces catre esenta operei, strabatindu-i, rabdator si pasionat, invelisurile succesive, folosind fara complexe semnele de intrebare si exclamare (indicii ale unei surprize mereu proaspete, neafectate, la contactul direct cu valoarea si valorile operei), fugind de clisee, pe care le izoleaza ironic intre ghilimele, fortind uneori interpretarea, atit cit sa fie mai paradoxala si mai ferita de locurile comune ale criticii (si ale limbajului, in general). Critica lui Raicu Lucian, din iubire fata de niste opere exemplare de care se apropie prin afinitati elective, cauta sa fie, in orice moment, la inaltimea lor - si nu e, probabil, o intimplare ca multi scriitori romani importanti vorbesc inca, peste ani si ani, cu emotie si orgoliu, de cite o cronica scrisa de Raicu Lucian despre ei.

OPERA:
Liviu Rebreanu, Bucuresti, 1967;
Structuri literare. Bucuresti, 1973;
Gogol sau fantasticul banalitatii. Bucuresti, 1974;
Critica, forma de viata. Bucuresti, 1976;
Nicolae Labis, Bucuresti, 1977;
Practica scrisului si experienta lecturii. Bucuresti, 1978;
Reflectii asupra spiritului creator, Bucuresti, 1979;
Printre contemporani. Bucuresti, 1980;
Calea de acces. Bucuresti, 1982;
Fragmente de timp. Bucuresti, 1984;
Scene din romanul literaturii. Bucuresti, 1985.


REFERINTE CRITICE:
G. Dimisianu, in Romania literara, nr. 40, 1973;
M. Iorgulescu, ibidem, nr. 23,1974;
V. Cristea, in Luceafarul, nr. 7, 1975;
D. Micu, in Contemporanul, nr. 35, 1976;
V. Felea, in Tribuna, nr. 29, 1976;
R. G. Teposu, in Amfiteatru, nr. 9, 1977;
M. Zaciu, in Steaua, nr. 5, 1978;
I. Grosan, in Echinox, nr. 6-7, 1978;
D. Cristea, in Luceafarul, nr. 12, 1978;
M. Zaciu, in Romania literara, nr. 52, 1979;
Gh. Grigurcu, in Familia, nr. 2, 1979;
E. Simion, in Convorbiri literare, nr. 12, 1980;
N. Manolescu, in Romania literara, nr. 6, 1980;
Ov. S. Crohmalniceanu, ibidem, nr. 36, 1980;
M. Zaciu, in Steaua, nr. 2, 1981;
C. Ungureanu, in Orizont, nr. 4, 1981;
N. Steinhardt, Critica la persoana intii, 1983;
Gh. Grigurcu, Intre critici, 1983;
V. Popovici, in Orizont, nr. 7, 1983;
M. Papahagi, in Tribuna, nr. 22;
23, 1985;
D. C. Mihailescu, in Tomis, nr. 9, 1986;
R. G. Teposu, in Flacara, nr. 8, 1986;
idem, in Tomis, nr. 9, 1986;
Al. Dobrescu, in Convorbiri literare, nr. 2, 1986.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani