Rebreanu Liviu biografia

Rebreanu Liviu




Rebreanu Liviu opera literara

Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera

REBREANU Liviu, se naste la 27 nov. 1885, satul Tirlisiua, judetul Bistrita-Nasaud - moare in 1 sept. 1944, comuna Valea Mare, judetul Arges.

Prozator si dramaturg.
Primul nascut intre cei 13 copii ai invatatorului Vasile Rebreanu, originar din Chiuza, si ai Ludovicai (n. Diuganu) din Beclean, ambii provenind din familii de tarani liberi („graniceri") de pe Valea Somesului.

Scoala primara in comuna Maieru (189l-l894); „Gimnaziul graniceresc" din Nasaud (1895-l896), intrerupt si continuat la „Polgari fiu iskola" (Scoala civila de baieti) din Bistrita (1897-l899).

Scoala reala superioara de honvezi din Sopron (1900-l903); Acad. militara „Ludoviceum" din Budapesta (1903-l906). Sublocotenent in Regimentul 2 honvezi regali din Gyula. La 12 febr. 1908, in urma unor incurcaturi banesti, este silit sa demisioneze. intre 1908 si 1909, ajutor de notar in comuna Magura Ilvei si Nimigea, functionar'la primaria din Vararea. Debut in revista Luceafarul (1 nov. 1908). Trece muntii si se stabileste la Bucuresti (15 oct. 1909), intrind in cercul Convorbirilor critice, fiind sprijinit, ani de-a rihdul, de M. Dragomirescu; reporter la Ordinea, secretar de redactie la Falanga literara si artistica. Convorbiri critice.

Arestat la cererea guvernului ungar (15 febr. 1910), este incarcerat la Vacaresti si extradat (mai 1910); apoi intemnitat la Gyula pentru delicte savirsite in timpul carierei militare. Eliberat (aug. 1910), revine la Bucuresti. Aici publica, impreuna cu M. Sorbul, revista de teatru Scena (15 sept. 1910 - ian. 1911).

Secretar literar al Teatrului National din Craiova (191l-l912), sub directoratul lui Emil Girleanu. Aici cunoaste pe actrita Fanny Radulescu (n. 1888), cu care se casatoreste (ian. 1912). in acelasi an, debut editorial cu volum de nuvele Framintari, tiparit la Orastie. Cronicar teatral la Rampa (1912-l913), activitate sustinuta, mai tirziu, la revista Ziua, Scena, Universul literar, Viata Romaneasca s. a. Reporter la Adevarul, in timpul razboiului balcanic. Schitele si nuvelele publicate in periodice sint adunate in volum Golanii (1916), Marturisire (1916), Rafuiala (1919). in anii primei conflagratii mondiale, raminind in capitala ocupata de nemti, este arestat ca „nesupus la mobilizare". Evadeaza si fuge la Iasi (mai 1918), unde este privit cu suspiciune; conditia sa din acesti ani sta in centrul „romanului-jumal" Calvarul (1919). Dupa razboi, asiduu colaborator al revista si cenaclului „Sburatorul".

Aparitia romanului hm (1920) ii aduce consacrarea (inclusiv premiul Acad. Romane „Nasturel-Herescu"). Operele care urmeaza: Padurea splnzuratilor (1922), Adam si Eva(1925), Ciuleandra (1927), Craisorul (1929), Rascoala (1932), Jar (1934), Gorila (1938), Amindoi (1940) demonstreaza forta epica si imensa capacitate de innoire prin care Rebreanu Liviu deschide noi pirtii in cadrul romanului romanesc modern. Dramaturgia (Cadrilul, 1919; Plicul, 1923; Apostolii, 1926) ramine, cu toata indeminarea constructiei scenice, umbrita de modelele caragialiene. Sustinuta activitate de animator cultural: initiaza revista Miscarea literara (1924-l925), Romania literara (1932-l934) s. a.; director al Teatrului National (1928-l930; 1940-l944); secretar al SSR (din 1914), vicepresedinte (din 1923), presedinte (din 1925). A condus Directia pentru educarea poporului (1930-l931). in anii ultimului razboi mondial, a fost directorul cotidianului Viata, fara sa se angajeze personal in cauze de natura politica. Premiul National pentru proza (1929). Membru al Acad. (1939).

R. a fost un scriitor cu gestatie grea si indelungata. De aceea si marile sale opere, situate pe cele mai inalte trepte ale literaturii romane, au capatat in ansamblul creatiei sale un relief cu totul exceptional.

Tot ce a premers romanului Ion ne apare azi ca o lenta acumulare cantitativa, anticipind in prea mica masura opera de mai tirziu.

Publicarea postuma a unor Caiete, datind din anii uceniciei literare, ne dezvaluie modul in care s-a desfasurat lentul proces de formare a scriitorului, lupta zilnica, tenace, pentru stapinirea limbii literare, pentru dobindirea unei conceptii general-filosofice si estetice, coroborate cu o fantastica vointa de autodesavirsire, materializata in numeroase lucrari de sertar. Majoritatea paginilor de inceput sint scrise in limba lui Petdfi - proze si piese de teatru, de factura romantica, intre care ciclul de povestiri anticazone Szamarletra (Scara magarilor) si drama Orveni (Viitoarea). Initial, este fascinat mai ales de teatru, fara nici o finalitate scenica, familiarizindu-se cu arta constructiei dramatice, pe acte si scene, cu valoarea confruntarilor directe, cu spada dialogului concentrat, definirii protagonistilor prin propriile lor actiuni. Din acest punct de vedere se poate afirma ca ratarea dramaturgului avea sa faciliteze nasterea romancierului obiectiv, prin cizelarea unor procedee artistice specifice teatrului. Dupa revenirea la Prislop, purcede la un studiu sistematic al literaturii romane, inclinat sa porneasca pe caile lui Creanga sau Sadoveanu; plasmuirile acestea n-au avut insa o soarta mai buna decit primele incercari. Abia dupa abandonarea viziunii patriarhal-i-dilice, inca impregnata de lirism, Rebreanu Liviu se va regasi pe sine, realizind ca vocatia sa primordiala in literatura este obiectivitatea. Urmatoarele productii - primele schite si nuvele publicate - vadesc o detasare aproape totala a scriitorului fata de lumea infatisata, chiar daca, ici si colo, deosebit de discret, simpatia sau antipatia sa fata de unele personaje ramin inca vizibile. Perspectiva asupra existentei umane este cruda, strabatuta de un fior tragic, nelasindu-ne nici o iluzie cu privire la sansele de ameliorare.

Mediul investigat de tinarul Rebreanu Liviu este, de preferinta, cel al satului ardelenesc, dar el nu va ocoli nici subiectele din viata micii burghezii (sub influenta lui Cehov, din care traduce) sau a lumpenului (inriurit, aci, de Gorki). Motivele vehiculate in nuvele si schite vor fi reluate in complexa si impunatoarea orchestratie a romanelor de mai tirziu. Geneza unor capodopere ca Ion sau Padurea sptnzuratilor isi gaseste repere in exercitiul literar demonstrat de nuvele ca Rafuiala si Catastrofa. Deosebirile constau numai in nivelul tratarii. Neimplinirea unora dintre prozele scurte, ideea de „exercitiu" in vederea marilor proiecte epice nu exclud insa relieful si semnificatia autonoma a altora, unde se simte de pe acum scinteia geniului; Prostii, Itic Strul, dezertor s. a. vadesc o profunda intuire a alienarii umane, a tensiunii ce se naste intre o umanitate alienata social si aspiratia spre eliberare, suflu propriu marilor sale romane. Preocupat tocmai de asemenea drame umane fundamentale, implicat in efortul dureros de dominare a materialului lingvistic, Rebreanu Liviu va practica, la inceput spontan iar apoi in mod constient, o arta prin definitie anticalofila, inaintea celei teoretizate de Camil Petrescu. „Pentru mine arta - scrie Rebreanu Liviu - zic arta si ma gindesc la literatura - inseamna creatie de oameni si viata. Astfel, arta, intocmai ca si creatia divina, devine cea mai minunata taina.

Creind oameni vii, cu viata proprie, scriitorul se apropie de misterul eternitatii. Nu frumosul, o nascocire omeneasca, intereseaza in arta, ci pulsatia vietii. Cind ai reusit sa inchizi in cuvinte citeva clipe de viata adevarata, ai realizat o opera mai pretioasa decit toate frazele frumoase din lume" (Cred, 1924). O atare pozitie estetica anuleaza observatiile unor critici privitoare la asperitatile sale stilistice, inclinatia lui Rebreanu Liviu de a supune in chip riguros si neconditionat eul sau artistic obiectului si-a aflat intreaga ei masura inca in Ion, ceea ce a determinat critica timpului sa considere romanul o adevarata piatra de hotar, daca nu chiar o revolutie in dezvoltarea prozei noastre, in viziunea asupra satului romanesc se rupea in mod definitiv, pe de o parte, cu tendinta unei edulcorari de inspiratie samanatorista, iar pe de alta parte, cu starea nostalgica a „dezradacinatului", conditie lirica a celui infrint de constringerile existentei urbane. Neasezind intre el si realitate o prisma subiectiva deformatoare, Rebreanu Liviu isi poate ingadui sa nu intervina in destinul eroilor sai, lasind faptele sa se desfasoare implacabil, dupa logica lor de fier.

Potrivit acesteia, scriitorul sfideaza conceptia rousseauista a omului „bun de la natura", pervertit de civilizatie, si ni-l infatiseaza pe taran drept o fiinta dominata aproape in intregime de un egoism primar, neinfrinat si tenace, de o uimitoare capacitate de a-si disimula intentiile si a nu le dezvalui decit la momentul oportun. Constatarea acopera insa numai o parte a semnificatiei lui Ion in peisajul literar romanesc: Rebreanu Liviu nu e un prozator al taranimii prin excelenta, asa cum Gherea il definise odinioara pe Cosbuc ca poet. in Ion, Rebreanu Liviu ne apare mai degraba ca un condensator la scara individuala a esentei si dinamicii relatiilor sociale dintr-o epoca data. Ca prototip al taranului, protagonistul romanului nu este nici bun, nici rau; e produsul acestor relatii. Sub acest raport, se poate afirma ca Ion nu e - cum s-a sustinut in repetate rinduri - doar romanul setei nepotolite de pamint a taranului roman, ci, mult mai mult, un adevarat microcosmos in care se concentreaza, ca razele de lumina intr-un focar, toate durerile, aspiratiile si problemele poporului roman din Transilvania epocii si chiar, intr-o anumita masura, cele ale romanilor de pretutindeni. Expresie a unor conditii de viata extrem de dure, in care opresiunea de ordin national se converteste ipso fado intr-una de ordin social, romanul Ion continua o anumita traditie a prozei de dincolo de munti, inaugurata de Slavici. Desigur, tema parvenirii este, in intelesul ei cel mai larg, comuna, pina la un anumit punct, intregii proze romanesti, de la creatiile epice ale unor Filimon (Dinu Paturica), Duiliu Zanifirescu (Tanase Scatiu), pina la Ion Marin Sadoveanu (Iancu Urmatecu) si, partial, G. Calinescu (Stanica Ratiu) ori Camil Petrescu (Nae Gheorghidiu). Ea reflecta o problema reala, pusa cu acuitate societatii romanesti intr-o perioada determinata a istoriei. in timp ce prozatorii „regateni" isi mai puteau ingadui sa priveasca dezastrele morale provocate de lumea banului printr-o optica relativ ambigua, in care ura fata de prezent se impletea cu nostalgia unui trecut revolut, reprezentat de „bunul boier" de altadata, cei formati sub stapinirea habsburgica cultiva un realism extrem, neingaduindu-si nici un fel de iluzie asupra naturii reale a noilor raporturi.

Astfel, Rebreanu Liviu abandoneaza pina si ultimele iluzii ce frinau la Slavici deplina afirmare a obiectivitatii in configurarea realitatii umane. in vreme ce autorul Marei lega infatisarea junglei sociale de un anume fatalism moral, cu un corolar maniheist al viziunii, Rebreanu Liviu evita cu buna-stiinta orice fel de judecata de valoare asupra lumii sale, comportindu-se cu raceala unui anatomopatolog. Atit in intentie cit si in realizare, romanul Ion ramine imaginea edificatoare a unor tribulatii sufletesti incheiate tragic, generate in sufletul romanesc al epocii de o dubla frustrare: saracia si demnitatea nationala ultragiata. Prin nararea unor fapte diverse -aglomerate, aparent, intr-un spatiu restrins -sint implicate semnificatii si proportii cosmice. Cele doua laturi ale frustrarii, indisolubil legate una de alta, sint personificate prin drama lui Ion-taranul (care siluieste fata unui bogatas al satului pentru a-l sili sa i-o dea de nevasta, impreuna cu pamintul de zestre, rivnit) si a lui Titu Herdelea, carturarul ce sovaie intre aspiratia sa sociala, in chiar cadrele imperiului habsburgic asupritor, si idealul sau de eliberare nationala. Cele doua frustrari, desi concretizate prin trame paralele in spatiul epic, completindu-se una pe alta, se sustin si se alimenteaza reciproc.

Prin legatura lor intima, Rebreanu Liviu voia sa demonstreze ca problema pamintului era prin excelenta si una de ordin national, ca fara rezolvarea ei adecvata nici un fel de eliberare nu este posibila. De aceea, in intentiile romancierului, Ion trebuia sa constituie primul volum al unei trilogii menita sa infatiseze modul particular cum se punea, in fiecare dintre provinciile romanesti, dubla problema a setei taranului dupa pamint si a eliberarii de sub asuprirea straina. „in rezumat, proiectul cuprindea: pentru Ardeal, povestea lui Ion Glanetasu, fireste, largita pina sa ofere o fresca a vietii romanesti din provincia aceasta; pentru vechiul regat, pamintul fiind o problema sociala, deci o lupta intre cei putini, care poseda pamintul, si cei multi, care-l muncesc, romanul va fi o rascoala taraneasca, evident, prezentata asa incit sa ofere un tablou cit mai vast al contrastului dintre tara si orase; pentru Basarabia, deposedarea romanilor de pamint prin colonizarea aici de neamuri straine si mutarea romanilor bastinasi in alte parti ale marelui imperiu rusesc" (Marturisiri, 1932).

Asa se explica faptul ca Titu Herdelea devine un personaj-liant, destinat sa sugereze unitatea de preocupari ce sta la temelia celei mai insemnate parti a operei sale romanesti. Atit in Ion, cit si in Rascoala sau in Gorila, personajul-liant indeplineste adesea si rolul de „raisonneur", de exponent al gindurilor autorului in fata realitatii infatisate. Asadar, Ion, pe linga caracterul de proza exemplara, are si misiunea de a defini, in germene, principala structura tematica a operei rebreniene in ansamblul ei. Caci in cele mai izbutite romane ulterioare accentul va cadea cind pe problema nationala, cind pe problema pamintului. Cea dintii va forma osatura Padurii spinzuratilor; Craisorul exprima stradania de a le lega pe amindoua intr-o unitate indisolubila; iar Rascoala va avea drept pivot principal pe cea de a doua. Dar Rebreanu Liviu n-ar fi putut sa fie considerat drept unul dintre cei mai mari scriitori ai literaturii romane daca intreaga amplitudine a operei sale s-ar fi redus doar la ilustrarea unor probleme nationale si sociale, oricit de acute si semnificative ar fi fost acestea. Problemele-cheie n-ar fi atins in romanele sale acuitatea si semnificatia actelor fundamentale de existenta umana, dobindind zguduitorul dramatism generator de monumentalitate, daca n-ar fi fost implicate in destine individuale. Acestea traiesc, pina la prabusirea finala, sfisierea omeneasca iremediabila intre constringerea exercitata de colectivitate asupra fiecaruia in parte, si aspiratia sa la fericire.

In Ion, setea de pamint n-ar fi atins dimensiuni tragice, daca pe chiar drumul satisfacerii ei nu s-ar fi ciocnit de o alta frustrare: a dragostei neimplinite. inca de la inceput Rebreanu Liviu intuise potentialul de dramatism al conflictului intre alienarea sociala si aspiratia spre libertate, ca o conditie a fericirii. Dar „ciocnirea" nu avea la prozatorul nostru caracterul vag si difuz al unei iluminari spontane, ci caracterul unei reflectii limpezi, deplin elucidate. In insemnarile pregatitoare pentru Padurea spinzuratilor, aflam urmatoarea notatie desprinsa din studierea lui Hegel, proba a insusirii conceptului alienarii, cel putin in ceea ce priveste distinctia efectuata de filosoful german intre stat si societatea civila: „Apostol e cetatean: o particica din Eul cel mare al statului, o rotita intr-o masinarie mare; omul nu e nimic decit in functie de stat. // Apostol devine roman: pe cind statul e ceva fictiv si intimplator, putind intruni oameni straini la suflet si aspiratii, neamul e o izolare bazata pe iubire, chiar instinctiva. / Statul nu cere iubire, ci numai devotament si disciplina omului, pe cind neamul presupune o dragoste frateasca. // Apostol devine om: in sinul neamului, individul isi regaseste eul sau cel mai bun in care salasluieste mila si dragostea pentru toata omenirea. Numai intr-un eu constient poate trai iubirea cea mare, universala - religia viitorului". S-ar putea spune ca in aceste citeva rinduri sta cheia intelegerii intregii creatii a scriitorului. Daca Padurea spinzuratilor ar fi fost doar un roman al aspiratiei romanilor de pretutindeni pentru unitate si independenta nationala, insemnatatea lui s-ar fi marginit exclusiv la cadrele natiunii noastre.

Dar el atinge valente universale tocmai pentru ca ridica idealul national la proportii transcendente, facind sa traiasca in eroul principal, Apostol Bologa, acea „constiinta nenorocita" - cum o numise Hegel - nascuta din neputinta individului de a solutiona interior contradictia intre existenta si esenta. Rebreanu Liviu pune problema nationala in termenii distinctiei dintre „societate" si „comunitate": intrucit societatea in care traieste eroul nu se identifica cu propria sa comunitate, el piere tragic, neputind solutiona conflictul dintre obligatiile impuse fata de cea dintii si atasamentul firesc (afectiv) fata de cea de a doua.

Daca „societatea" este cadrul natural si necesar in care se desfasoara Existenta umana, numai o „comunitate" reala sau virtuala poate fi conceputa ca o ambianta sociala adecvata pentru ca omul sa-si regaseasca adevarata sa Esenta. Nimic nu ne impiedica sa presupunem ca Rebreanu Liviu datoreaza forta si intensitatea conturarii conflictelor tocmai imprejurarii ca raporteaza existenta sociala a prezentului descris la un model ideal, cel al unei umanitati libere de orice consrringere. Fireste, aceasta „dialectica" a „realului si idealului" - revelatorie pentru mecanismul intim al operei rebreniene - s-a fixat mult mai precis in constiinta scriitorului abia mai tirziu, in urma unor amare experiente de viata. Sosirea la Bucuresti, in „tara libera", este legata in biografia prozatorului de cumplite dezamagiri, in parte dezvaluite in destinul tragic al lui Remus Lunceanu, eroul din Calvarul. in structurile social-politice dinainte de primul razboi mondial, Rebreanu Liviu nu descopera acea „fratie" care, crezuse el, trebuie sa stea la temelia neamului, ci o „societate" corupta in mare masura, incapabila sa ofere omului un cadru propice pentru afirmarea esentei sale, o „societate" nu mai putin alienata decit aceea a imperiului austro-ungar. Asa se si explica, poate, de ce in romanul urmator, Adam si Eva, scriitorul va fi ispitit, pentru moment, sa paraseasca terenul „imanentei" problemelor social-morale si sa se ridice spre „transcendenta", conceputa ca singura replica posibila la alienarea umana. Cautarea unei unitati substantiale fundamentale - in directia unei „solutii" filosofice kantiene (deductibila din motto-ul cartii) are in realitate o cu totul alta semnificatie la Rebreanu Liviu: ea corespunde unei nevoi intime de a ramine cu o parte a eului in sfera idealului pur, singurul in stare sa-l fereasca de dezamagirile implicarii in contingent. Asa se explica probabil atasamentul marturisit cu prioritate pentru aceasta carte („din tot ce am scris pina acum, Adam si Eva mi-e cartea cea mai draga.

Poate pentru ca intr-insa e mai multa speranta, daca nu chiar o mingiiere, pentru ca intr-insa viata omului e deasupra inceputului si sfirsitului pamintesc, in sfirsit pentru ca Adam si Eva e cartea iluziilor eterne"). Craisorul si Ciuleandra definesc, impreuna, sentimentele contradictorii ce-l animau pe Rebreanu Liviu in epoca respectiva; pe de o parte, mindria nationala si simtul acut de raspundere pentru soarta neamului -exprimate prin evocarea marii rascoale a lui Horea, in care scriitorul vede deopotriva un fenomen social si o manifestare a vointei de afirmare in lume a romanilor de pretutindeni; pe de alta parte, dezamagirea si dezgustul in fata spectacolului oferit de clasele dominante din vechea Romanie. De aici si studiul degenerescentei biologice in Ciuleandra, care pune in lumina o psihopatologie sociala si incearca un sondaj al lumii abisale. Si asa cum Ion fusese germenele din care aveau sa se desprinda, bifurcindu-se, cele doua mari preocupari tematice de la baza unei insemnate parti a operei, sentimentele contradictorii ce genereaza Craisorul si Ciuleandra se vor contopi intr-o stare de spirit unica, de o rara incandescenta, care va da nastere Rascoalei, moment culminant al intregii creatii rebreniene. Acest roman constituie apoteoza marii constructii simfonice de care aminteam la inceput.

In cuprinsul lui se concentreaza din nou toate marile motive ale intregii opere de pina aici. ton apare multiplicat in zeci de existente contopite intr-o singura mare fiinta colectiva: masa taraneasca frustrata, actionind dupa legi aparent lipsite de rationalitate, avind, totusi, coerenta unui organism inchegat. Impulsurile, dictate de imboldul mereu prezent al foamei, nu o transforma insa intr-o expresie a animalitatii; exista in taranii rasculati, adusi la exasperare, acea umbra de umanitate ce s-a putut sustrage alienarii totale. Dar Rascoala ridica la un grad superior si ceea ce constituie in Ciuleandra examenul clinic al patologiei claselor stapinitoare.

Cruzimea represiunii capata forme sadice, in scene teribile, acuzatoare, ale violentei sangvinare. Si in acest sens, romanul rupe definitiv cu „traditia" infatisarii aureolate a boierimii de neam; purtind in general nume fanariote, reprezentantii acesteia apar la Rebreanu Liviu ca straini de neam chiar prin obirsie. Sentimentul de dezgust fata de bizantinismul vietii politice din perioada interbelica este exprimat in Gorila, roman polemic, ale carui intentii nu au fost intotdeauna talmacite corect. in viziunea scriitorului „gorila" simbolizeaza „politica" epocii, prin doua manifestari tipice: „nationalismul batut cu pumnii in piept" si „falsa democratie". in pofida unor rezerve, cartea isi mentine interesul suscitat de majoritatea operelor rebreniene. Detasarea scriitorului fata de lumea personajelor, proprie artei sale, poate, pe alocuri, deruta, cartea obligind insa la o judecata de ansamblu.

La o reconsiderare a opiniilor critice ne invita si romanul politist Amindoi, impecabil construit in tehnica genului. Scris in 1940, el trebuie interpretat si ca o izolare a scriitorului de contextul relatiilor social-politice ale Romaniei din ajunul celui de al doilea razboi mondial. Firav, numai romanul Jar, simpla erotica de tip bulevardier, ramine un tribut platit literaturii de consum. Nereusita lui ne obliga, inca o data, sa constatam cit de greu se descurca marele Rebreanu Liviu sub cupola liricului. Compararea romanelor ne da astazi posibilitatea sa sintetizam mai clar si unele particularitati de ordin artistic. Daca obiectivitatea este in mod necesar corolarul realismului programatic al lui Rebreanu Liviu, nu-i mai putin adevarat ca ea constituie, in acelasi timp, o consecinta absolut fireasca a naturii, am - putea spune clasice, a geniului sau. Exista in arta sa o evidenta aspiratie spre echilibru si armonie, sub posibila inriurire a modelului tragicilor greci. Izbitoare in acest sens este constructia simetrica a multor romane, incheiate in punctul in care incepusera: Ion, Padurea spinzuratilor, Adam si Eva, Rascoala si, in proiectele ramase in sertar, Gorila.

O atare constructie tradeaza o anumita optica asupra vietii: viziune ciclica asupra existentei, in deplina consonanta cu aspiratia spre armonia caracteristica vechilor greci, proprie insa totodata si filosofiei naturale a taranului roman, pentru care viata este orinduita dupa legile prestabilite ale nasterii, cresterii, mortii si renasterii, asa cum i se dezvaluie perceptiei acestuia din succesiunea anotimpurilor. A-finitatea cu spiritul vechilor greci il determina pe Rebreanu Liviu nu numai sa incheie actiunea exact in punctul in care o declansase, dar, mai mult, s-o sfirseasca in chip tragic, adica in functie de aceeasi conceptie a destinului implacabil care impune prin moarte inchiderea cercului infernal al vietii. in sfirsit, trecerea in revista a operei nu poate evita constatarea marii efervescente creatoare ce i-a stat la temelie. Arta scriitorului este in continua si permanenta innoire. De la Ion, roman obiectiv de stricta observatie realista, Rebreanu Liviu trece la Padurea spinzuratilor, opera de fina analiza psihologica a unui spirit in contradictie cu sine insusi, apoi se ridica, in Adam si Eva, spre transcendenta, pentru ca in Craisorul sa caute in istorie raspunsuri la intrebarile nesolutionate ale prezentului, iar in Ciuleandra sa coboare in abisurile inconstientului, toata aceasta aventura culminind in Rascoala, vast tablou al unei miscari sociale.

La rindul lor, Gorila si Amindoi atesta aceeasi polivalenta. Cind multe din operele amintite nu erau inca scrise, E. Lovinescu declara impotriva detractorilor lui Rebreanu Liviu: „in epoca trecutul nu ne ofera echivalentul lui Ion, nici chiar al Padurii spinzuratilor; pe altarul lui Rebreanu jertfim toata epica romana de la Filimon la Sadoveanu" (1923). Care din romancierii de mai tirziu avea sa reziste la judecata acestui foc?

OPERA:
Framiniari, Orastie, 1912;
Golanii, Bucuresti, 1916;
Marturisire, Bucuresti, 1916;
Calvarul, Bucuresti, 1919;
Cadrilul, Bucuresti, 1919;
Rascoala motilor. Bucuresti, 1919;
Rafuiala, Bucuresti, 1919;
Ion, 2 voi.. Bucuresti, 1920 (ed. II-XIl, tiparite intr-un singur voi., intre 1921 - 1943);
Catastrofa, Bucuresti, 1921;
Norocul, Bucuresti, 1921;
Nuvele si schite, Bucuresti, 1921;
Padurea spinzuratilor. Bucuresti, 1922 (ed. Il-XII, intre 1926 - 1943);
Plicul, Bucuresti, 1923;
Trei nuvele. Bucuresti, 1924;
Adam si Eva, Bucuresti, 1925 (ed. II-VI, intre 1926- 1943), Apostolii, Bucuresti, 1926 (ed. II, in acelasi an);
Cintecul lebedei. Bucuresti, 1927;
Cuibul visurilor. Bucuresti, 1927;
Ciuleandra, Bucuresti, 1927 (ed.'II-VI, intre 1928 - 1944);
Cintecul iubirii. Bucuresti, 1928;
Craisorul, Bucuresti, 1929 (ed. II in 1929;
ed. III-V, cu titlul Craisorul Horia, intre 1940 - 1944);
Metropole, Bucuresti, 1931;
Itic Strul, dezertor, Bucuresti, 1932;
Rascoala, Bucuresti, 1932 (ed.II-V, intre 1932 - 1942);
Jar, Bucuresti, 1934 (ed. II-VIII, intre 1934-l944);
Oameni de pe Somes, Bucuresti, 1936;
Gorila, 2 voi.. Bucuresti, 1938 (ed. II-IV, intre 1938 - 1942);
Amindoi, Bucuresti, 1940 (ed. II-III, intre 1942 - 1944);
Lauda taranului roman (Discurs de receptie, rostit la 29 mai 1940, in cadrul Acad. Romane), Bucuresti, 1940;
Amalgam, Bucuresti, 1943;
Opere, voi. I-XIV, 1968 - 1989, ed. ingrijita de N. Gheran (primele 3 voi. in colaborare cu N. Liu);
Caiete, I, prezentate de N. Gheran, 1974.


REFERINTE CRITICE:
M. Dragomirescu, De la misticism la nationalism, 1925;
Perpessicius, Mentiuni, I-V;
P. Constanti-nescu, Opere si autori, 1928;
E. Lovinescu, Istoria, IV;
idem, Memorii, I;
F. Aderca, Marturia;
N. Iorga, Ist. Ut. cont., II;
B. Munteano, Panorama;
G. Calinescu, Liviu Rebreanu (studiu critic), 1939;
Tudor Vianu, Arta;
G. Calinescu, Istoria;
I. Breazu, Literatura Transilvaniei, 1944;
D. Gusti, Cincisprezece elogii academice, 1945;
Ov. S. Crohmalniceanu, Liviu Rebreanu, in Viata Romaneasca, nr. 11, 1953 (studiu introductiv la ed. Opere alese, 1953;
micromonografie, 1954);
Al. Pini, Studiu introductiv, la Opere, 1962;
micromonografie, 1965;
studiu introductiv la Opere, 1968;
Fanny Rebreanu, Cu sotul meu, 1963;
N. Manolescu, Lecturi;
S. Cioculescu, Varietati critice, 1966;
P. Georgescu, Polivalenta;
L. Raicu, Liviu Rebreanu, 1967;
Puia-Florica Rebreanu, Zilele care au plecat, 1969;
P. Constantinescu, Scrieri, IV, 1970;
C. Regman, Cica niste cronicari, 1970;
Al. Cema Radulescu, Arborii din tara promisa, 1972;
C. Ciopraga, Personalitatea literaturii romane, 1973;
Liviu Rebreanu, interpretat de, 1973;
N. Balota, De la „Ion";
Perpessicius, Patru clasici, 1974;
H. Zalis, Sub semnul realului, 1974;
I. Negoitescu, Analize si sinteze, 1974;
G. Scridon, Liviu Rebreanu intre „ oameni de pe Somes", 1976;
P. M. Gorcea, Nesomnul capodoperelor, 1974;
Al. Sandulescu, Introducere in opera lui Liviu Rebreanu, 1977;
Al. Protopopescu, Romanul psihologic romanesc, 1978;
A. Sasu, Liviu Rebreanu, sarbatoarea operei, 1978;
idem. In cautarea formei, 1979;
N. Manolescu, Arca;
Elena Dragos, Structuri narative la Liviu Rebreanu, 1981;
N. Cretu, Constructori ai romanului, 1982;
Gh. Lazarescu, Romanul de analiza psihologica in literatura romana, 1983;
R. G. Teposu, Viata si opiniile personajelor, 1983;
N. Antonescu, Reviste literare conduse de Liviu Rebreanu, 1985;
S. Ilin, Liviu Rebreanu in atelierul de creatie, 1985;
Liviu Rebreanu dupa un veac, 1985;
Amintiri despre Liviu Rebreanu, antologie de I. Popescu-Sireteanu;
N. Gheran, Tinarul Rebreanu, 1986;
A. D. Rachieru, Pe urmele lui Liviu Rebreanu, 1986;
Centenar Liviu Rebreanu (1885-l985), 1987;
S. Ilin, Liviu Rebreanu in agora, 1988;
M. Zamfir, Cealalta fata;
A. Sasu - Mariana Vartic, Romanul romanesc, III;
N. Gheran, Rebreanu, amiaza unei vieti, 1989.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani