Sadoveanu Ion Marin biografia

Sadoveanu Ion Marin




Sadoveanu Ion Marin opera literara

Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera

SADOVEANU Ion Marin (pseudonimul lui Iancu Leonte Marinescu), se naste la 27 iun. 1893, Bucuresti-m. 2 febr. 1964, Bucuresti.
Prozator, poet, dramaturg si eseist.

Fiul medicului Nicolae Marinescu (care si-a luat numele de Sadoveanu). Liceul „Sf. Sava" din Bucuresti pina in 1912, cind se inscrie la Facultatea de Drept a Univ. bucurestene, pe care o absolva in 1916.

Debuteaza cu poezia Apus in Revista celor sase (1912). Studii de drept si germanistica la Paris (1919-l921), frecventind totodata lectiile teatrale ale lui Jacques Copeau si Lugne-Poe. In 1921, impreuna cu T. Vianu , fondeaza cercul „Poesis", cu scopul de a populariza, prin conferinte, fenomenul artistic european. Director general in Ministerul Cultelor si Artelor (1933-l940), director al Teatrului National „I. L. Caragiale" din Bucuresti (1956-l958). Editorial, debuteaza cu volum Drama si teatru (1926), analiza a fenomenului teatral atit ca text, cit si ca spectacol.

In 1927 publica misterul dramatic Anno Domini, iar in 1930 Cintece de rob, volum de versuri in maniera traditionalista. Cea mai interesanta piesa de teatru a sa, Molima, impregnata de o atmosfera ibseniana (cu ecouri din Strigoii si Micul Eyolf), apare in . Concretizari ale activitatii in domeniul teatrologiei sint De la Mimus la Baroc (1933), antologie de texte dramatice adnotate, si Drama si teatrul religios in Evul Mediu (1942), sectiune a unei proiectate Istorii universale a dramei si teatrului. in 1944 publica Sfirsit de veac in Bucuresti, capodopera romanesca de tip balzacian, iar in 1957, Ion Sintu, romanul unei formatii spirituale. Evoca cetatea pontica Histria in Taurul marii (1962). Intelectual erudit, catalizator al miscarii artistice interbelice, Sadoveanu Ion Marin este un stilist rafinat, prozator viguros, tentat de ampla constructie epica.

Pina la dezvaluirea vocatiei sale epice, Sadoveanu Ion Marin - poet minor, fara voce distincta, teatrolog pasionat, mai putin recunoscut prin piesele sale decit prin calitatile de cronicar dramatic si istoric al artei teatrale - avea mai degraba profilul unui mare animator al vietii cultural-artistice interbelice, decit unul strict literar. Aparitia romanului Sfirsit de veac in Bucuresti (1944) a impus dintr-o data un remarcabil scriitor. Cartea aceasta, ca si Enigma Otiliei, demonstreaza cite potentialitati nelimitate ascunde inca structura epica traditionala, de tip balzacian, dupa cum intregeste conturul unui personaj literar, acela al arivistului, cu modele celebre in literatura romana. Dintru inceput, acest roman al decadentei boieresti (stirpea Barbilor) si al ascensiunii burgheze surprinde prin complexa configurare a lui Iancu Urmatecu, datorita nuantatei umanizari pe care o suporta arivistul, tip literar rasfrint in genere, pina la Sadoveanu Ion Marin, doar unilateral, sarjat pe o constanta caracterologica, fie monstruoasa, fie doar pitoreasca.

Cu o rabdare analitica nedezmintita pina la capat, scriitorul inregistreaza procesul de initiere a fostului arhivar in tainele unei lumi cu alte legi decit cele ale sale; in contactul cu lumea Barbilor, ca om de casa al acestora, Urmatecu descopera valoarea, pentru el pragmatica inca, a culturii, isi corecteaza gesturile si rostirea, isi rafineaza sensibilitatea, printr-o rodnica receptivitate, utila inaltarii sale sociale si comportarii invulnerabile in sfera afacerilor. Remarcabila este scena in care tinarul baron isi sustine in fata lui Urmatecu planul infiintarii unei fabrici de oglinzi. Acesta il primeste cu o anume rece solemnitate, il introduce pe sensibilul Bubi ihtr-un cadru neutru, nefamiliar, si-l asculta deferent, in tacere, pentru a-l surprinde apoi cu raspunsul cel mai neasteptat, care-l deconcerteaza pe tinarul baron. In relatiile de afaceri, Urmatecu se comporta asemeni unui spectator detasat ce-si regizeaza intilnirile, speculind slabiciunile adversarului prin tactica asteptarii, exasperanta pentru celalalt. in mediul sau firesc insa se dezlantuie neinfrinat, se destinde in furii teribile, isi bate joc de „aia", rudele sotiei sale, pune la cale farse pline de cruzime. Urmatecu e un spirit muntenesc, aproape un Moromete citadin, iubind disimularea ca joc si savurindu-si si superioritatea nativa a inteligentei.

Foarte semnificativa este la Urmatecu spaima obscur-mitica de a nu fi pingarit de atingerea mortii, credinta frenetica in vitalitatea lui jmortala. Asteptind la poarta cimitirului sa se termine vreo inmormintare la care e silit sa faca act de prezenta, il cuprinde intotdeauna un „neastimpar si o pofta de goana si de dezmat", in el presimte o noua vigoare, aproape stihiala. Dar in toata aceasta orgiasta izbucnire, isi mentine echilibrul interior; fata-n fata cu gesturile maniacale, gituite de emotie, ale lui Lefterica sau cu nebunia lui boier Grigore (caruia ii pastreaza ca un memento portretul la vedere), Urmatecu se umanizeaza infricosat, caci simptomul irational, pe care il observa la altii, lui „ii da o masura otneneasca in tot ce face" si-l fereste de pacatul exceselor monstruoase. Romanul are o forma circulara, debutind si sfirsindu-se cu cite un acces de vitalitate debordanta a personajului. La Urmatecu apar toate aspectele unei tirzii formatii spirituale, ce nu sint decit germenii dedublarii sale, caci odata iesit din ambianta ceremonioasa a aristocratiei, eroul redevine el insusi, cel de dinainte. Totusi, nu poate fi ignorat harul sau neobisnuit de a fi, chiar si in pragul senectutii, deschis noutatii, ca si aviditatea lui de a invata chiar si acum „la o scoala de pe urma careia profita repede"; dar dorinta instruirii nu ramine numai un scop imediat, ci este dublata, mai ales in urma discutiilor cu doctorul Matei Sintu, de euforia cunoasterii pure, dezinteresate. Romanul se sustine pe citeva simetrii subtile. Pe cita vreme Urmatecu stie sa-si supravegheze miscarile, avare si precise, realizindu-si mereu efectele scontate, batrinul baron Barbu gusta din plin lenea gesturilor de prisos speculate discret de omul de casa. Cei doi sint complementari, vointa unuia suplinind abulia celuilalt. Contrastul dintre burghezia in ascensiune si aristocratia degenerata transpare in antinomia dintre viata si forma, dintre agitatia frenetica a lumii lui Urmatecu si rafinamentul imobil, visator-muzical al lumii Barbilor, cu rare tresariri ale unui „duh de asprime", boieresc.

Totul indica aici deficitul de traire, ce pare a fi inscris pe stema de baronie, cum insinueaza impertinentul gazetar Panaiotache Potamiani, acest nou Pirgu; intr-un patrar al blazonului „sta o apa: e semn ca neamul se trece", dupa cum licorna, dintr-un alt patrar, simbolizeaza dependenta erotica fata de femeie a unor virilitati melancolizate. Elementele decorative, minutios reconstituite, au aceeasi functie simetrica. Prin camerele baronului, intr-o penumbra ocrotitoare, sub miresme grele, statute, se afla mobile fanate, portrete stravechi, anterie si islice, cutite de fildes si miini de bronz presind hirtii, iar glasurile nenumaratelor ceasornice mai soptesc inca prin toate colturile; asemenea lucruri subtile, adunate, ca intr-un bazar, si in casa lui Urmatecu, zac intr-o desavirsita uitare, caci aici de pret sint obiectele de duzina, banale, dar utile, si mai ales dosarele fostului arhivar, ce au pentru ceilalti un statut sacral. Un rol fundamental are in roman motivul muzicii, prin mijlocirea careia lumi atit de diferite se definesc irevocabil. intr-un moment de stisiere launtrica, tinarul baron improvizeaza la pian citeva /ariatiuni pe o tema beethoveniana, voind zadarnic sa se exprime intr-o „inventie noua", dezvaluindu-si inca o data doar sterilitatea, reflex al unei lumi crepusculare.

Alta data, tot Bubi comenteaza destinul dramatic al celuj tare a compus Missa Solemnis, emotioniftdu-l profund pe Urmatecu (obsedat de rolul fatalitatii in viata); dar cind ii si exemplifica cele spuse, acesta asteaptanerabdator „sa se ispraveasca" muzica aceasta ce in „nici un fel nu-si gasea drum in el". Fostul arhivar mimeaza fara gres apartenenta sa recenta la o lume straina siesi, doar muzica il da de gol intotdeauna. In adevar, ascensiunea lui sociala e una in lumea lui si alaturi de ea, caci cu cit se apropie de aceea a Barbilor, cu atit se indeparteaza inexorabil in moarte. Al doilea volum al unei trilogii proiectate, Ion Sintu (1957), care urmareste in continuare destinul clanului Urmatecu-Sintu, este de fapt un „Bildungsroman" care tinde a fi si fresca inceputului de veac. E circumscrisa, pas cu pas, dezvoltarea spirituala a copilului si apoi a tanarului Ion Sintu, confruntat cu variate conceptii pedagogice si dovedind o mare receptivitate intelectuala, mostenita de la bunicul sau. Diletant superior, Matei Sintu si-a cristalizat o „Weltanschauung" si intentioneaza sa-i ofere fiului sau o metoda de cunoastere, pentru ca, la rindul sau, Ion Sintu sa-si inchege un sistem propriu, modelator pentru o persoanalitate in formare.

Sedus de bizarerii anatomice, asemeni batrinului Jonathan Leverkuhn (care ii arata lui Adrian cartile despre fluturi exotici si animale marine), Matei Sintu proiecteaza fiului sau, la o lanterna magica, o serie de imagini ale evolutiei biologice, insistand asupra unora privitoare la „viata monstruoasa" a epocilor geologice. Cum e si firesc, asemenea exemple socante se intiparesc in mintea copilului, care, mai tarziu, la maturitate, le transfera intr-un plan spiritual, descoperind malformatiile moral-umane. Astfel, Ion Sintu primeste de timpuriu sugestia formelor armonioase, iar alte influente, ulterioare, intregesc ceea ce tatal a initiat. Muzicala Berta von Grodde il uluieste prin excesivul ei temperament, ascuns sub austeritatea-i teutona; pe elvetianul Marc A. Jeanjacquet il admira pentru „forma perfecta si riguroasa" a scriiturii, iar pe juristul Bazil Poroineanu, logician sever, pentru comportamentul lui sobru. Sub o masca impenetrabila, Poroineanu, un fel de „el discreto" autohton, nu-si tradeaza prin nimic existenta duplicitara, meditand doar uneori, malitios, la un tratat Despre fete, pe care el ar fi cel mai indicat sa-l scrie. Sub influenta acestui jurist, Ion Sintu invata sa-si controleze reactiile, sa-si disciplineze gindirea si sa ajunga la un „registru superior al rostirii", lapidar si impersonal, neutralizind orice afect ce s-ar putea rasfringe in cuvint. Acest gen de existenta reprezentativa, spre care "aspira tinarul Sintu, convine perfect firii lui adine morale. Ethosul se afla in natura lui fireasca, de aceea si instinctiv, si prin educatie.

Ion Sintu nazuieste sa devina un „suflet frumos", formatia lui spirituala fiind, asadar, una de tip schillerian. Tocmai acest lucru explica de ce, fizionomie, eroul lui Sadoveanu Ion Marin n-are trasaturi palpabile, e necarnal, aproape o abstractie. Aceasta educatie, ce preconizeaza inchegarea unei personalitati armonioase, are ca etalon masura, aici concept moral-estetic, si nu doar precept natural, ca in Sfirsit de veac Ideea proportiilor pure, prismatice, din universul mineralelor, dezvolta la Ion Sintu o gindire geometrica, de o limpiditate de cristal, iar supravegherea continua, ce si-o impune, sufoca orice frenezie afectiva. Ceea ce nu-si permite in viata de toate zilele, isi permite numai prin mijlocirea teatrului, limitindu-se la a privi o traire marita, dar armonizata estetic. Detasat de real, Ion Sintu observa imperfectiile celor din jur si ajunge la un fel de autocontemplare cu forme monstruoase de orgoliu, ce produc, bineinteles, o deviere de la acel „suflet frumos" initial.

Eroul descopera acum sensul fertil al crizei, care deformeaza trairea ca pe o „materie organica", prefiguririd o restructurare spirituala, o „umanizare", cu atit mai mult cu cit incepe si purificatoarea experienta a razboiului. Al treilea volum, nescris, urma, dupa cum sugereaza notele scriitorului, sa dea relief acestei mutatii decisive din constiinta personajului: „Ion Sintu, decazind din propriul sau orgoliu, umanizeaza cu iertarea lui pe toti monstrii care populeaza experienta lui de o viata intreaga si ii judeca mai putin aspru. [] Si cu aceasta revalorificare, prin propria lui scadere, vine pacea si impacarea" Elementele de fresca sociala nu se topesc organic in materia acestui roman al unei deveniri sufletesti. Disocierile eseistice, analitice, mai mult sau mai putin explicite, sint dezorganizate de invazia unor episoade desfasurate in sine, ce nu-si au rostul intr-un „Bildungsroman", nefiind inregistrate din perspectiva celui ce se formeaza si nerotindu-se in jurul Iui, pentru a-i intregi existenta. Apoi, Sadoveanu Ion Marin simplifica uneori pe parcurs complexitatea unor destine, creind viziuni naive, in alb-negru, cu nuantele sacrificate, conform unui „realism critic" defunct. Oricum, ca „Bildungsroman", Ion Sintu ramine o interesanta realizare a genului in literatura romana.

OPERA:
Drama si teatru. Arad, 1926;
Metamorfoze - Anno Domini, Bucuresti, 1927;
Cintece de rob. Bucuresti, 1930;
Molima, Bucuresti, 1932;
De la Mimus la Baroc, Bucuresti, 1933;
Drama si teatrul religios in Evul Mediu, Bucuresti, 1942;
Sfirsit de veac in Bucuresti, Bucuresti, 1944;
Sistemul celor 24 de sori. Bucuresti, 1959;
Taurul marii. Bucuresti, 1962;
Akho si Tao, Bucuresti, 1963;
Scrieri, I-VIFI, ed. ingrijita, prefatata si note de I. Oprisan, Bucuresti, 1969-l985;
Istoria universala a dramei si teatrului, I-II, ed. ingrijita, prefatata si note de I. Oprisan, Bucuresti, 1973;
Taurul marii, cuvint inainte de Ov. Papadima, Bucuresti, 1977;
Taurul marii, antologie si pref. de V. E Mihaescu, 1987;
Ion Sintu, pref. de P. Raileanu, Bucuresti, . Traduceri: Shakespeare, Richard al III-lea, Bucuresti, 1934;
Max Halbe, Tinerete. O drama a dragostei in trei acte, Bucuresti, 1942;
V. Ermilov, A. P. Cehov, in colab. cu E. Jenea, Bucuresti, 1948 (ed. II, 1954, in colab. cu H. Ioachim);
Stendhal, Rosu si negru. Bucuresti, 1950;
G. A. Biirger, Uimitoarele calatorii si aventuri pe uscat si pe apa ale Baronului von Munchhausen, Bucuresti, 1956 (alte ed. 1960;
1977);
Heinrich von Kleist, Ulciorul sfarimat. Bucuresti, 1957.


REFERINTE CRITICE:
Perpessicius, Mentiuni, II;
S. Cioculescu, Varietati critice, 1966;
C. Regman, Carti, autori, tendinte, 1967;
L. Baconski, Marginalii critice si istorico-literare, 1968;
P. Constantinescu, Scrieri, IV;
S. Cioculescu, Aspecte;
O. Sulutiu, Scriitori si carti, 1974;
N. Balota, Universul;
E. Simion, Scriitori, II;
I. Spectacol interior, 1977;
S. Cioculescu, in Luceafarul, nr. 37,1978;
idem, in Romania literara, nr. 37, 1978;
N. Carandino, in Viata Romaneasca, nr. 3, 1979;
I. Oprisan, in Manuscriptum, nr. 3,1979;
I. N. Popescu, in Steaua, nr. 9, 1980;
M. Popescu, in Ramuri, nr. 3, 1982.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani