Stefania Plopeanu biografia

Stefania Plopeanu




Stefania Plopeanu opera literara

Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera

PLOPEANU Stefania (numele la nastere: Cojocaru), se naste la 27 dec. 1944, comuna Plopeni, judetul Constanta.

Poeta si traducatoare.
Critic literar.

Fiica lui Ilie Cojocaru, taran sarac, si al Elenei (n. Voicila). Sotia lui M. Mincu. Liceul „M. Eminescu" din Constanta (1958-l962); Facultatea de Limba si Literatura romana a Univ. din Bucuresti (1962-l967).

Dupa absolvirea facultatii lucreaza ca prof. la Liceul agricol Poarta Alba, judetul Constanta, pina in 1974, cind se transfera, prin concurs, la Liceul nr. 18 (azi Liceul teoretic „Decebal") din Bucuresti.

A debutat in revista Luceafarul (1963) cu versuri.

A colaborat cu versuri si art. la Luceafarul, Gazeta literara, Tomis, Romania literara. Contemporanul. Debut editorial poetic cu volum Cum eu (1974) si in critica literara cu volum Nichita Stanescu - Poezii, texte comentate (1987).

Semneaza poezie cu pseudonimul Stefania Plopeanu, iar eseul critic si traduce cu numele de casatorie, Stefania Mincu. Alte volum de versuri: Vorbindu-va prin semne (1979), Elegii vorbite (1982), Scrisoarea femeii urtte (1984), Cartea seductiei (1986). Traduce diverse din italiana: D'Arco Silvio Avalle, Maria Corti, Cesare Segre.

Girat de Al. Paleologu, debutul editorial al poetei (Cum eu, 1974) surprinde prin maturitatea de expresie si gindire poetica, desfasurind neconventional, intr-un ciclu liric unitar, secvente ale unui singur poem: „un cintec continuu", cum a fost numit, obtinut prin reiterarea unor teme obsedante ale eului, decantate insa cu discretie in linia unei partituri riguros constituite (cu o usoara tenta de impersonalizare).

Stefania Plopeanu nu-si exhiba nici o clipa feminitatea, nici ca senzualitate, nici ca fixatie in automatismele universului domestic marunt. Toate detaliile se resorb in ritualul dictiunii poetice transfigurind avalansa de amintiri - uneori livresti -, evocari fulgurante, senzatii si trairi difuze, cel mai adesea reprimate pina la candoare. Deloc inocenta, confesiunea e asezata, la un moment dat, sub semnul unor simboluri reflexiv-lirice incarcate de tragism, cum sint Euridice, nenumita direct, sau Diotima („voce de femeie in sinul / unui gind rece de barbat").

De unde, unele accente de crispare si incrincenare afectiva, dublate de un puternic sentiment de instrainare de sine, de regresie intr-un cerc din ce in ce mai ingust (uneori sufocant, alteori transfigurator) al fiintei. Pe alocuri, visul si reveria cea mai pura se transforma cu cruzime in cosmar, cu toata stradania de a proiecta eul dincolo de trupul visceral („dincolo de carne si singe"). Restaurarea unui eventual echilibru, desi destul de tensionat, se face numai in contact nemijlocit cu cosmosul si elementarul, intr-un proces regresiv de osmoza misterioasa eu-lume.

„Cind in soapta spun «eu»
in intunericul padurii
tresare lin un plinset ca o rana
descoperita-n trunchiuri, de demult
padurea-n somn ca dupa un cosmar
ofteaza - «eu» cu fiecare frunza
inspaimintindu-ma
cu miinile-mi opresc
pe buze soapta-nfricosata
padurea intra-n pacea ei si pot
sa ma afund in iarba pin' la briu
si-o pasare ma fac cazuta-n moarte
cu ramuri verzi ce freamata ca aripi
si ochi rotunzi si incarcati de somn
pe care-o adiere-i sterge-n treacat".


A doua carte, Vorbindu-va prin semne (1979), a fost receptata de unii critici ca un nou debut, in spiritul cautarilor textualiste initiate, la acea data, de optzecisti. Poemele, indeosebi din primul ciclu - Cuvinte si locuri - apartin unei alte modalitati poetice, intemeiate, destul de transant, pe pura introspectie de cuvinte si pe exhibarea unor teme caracteristice, reductibile in esenta la autoreflexia poemului in raport cu propria conditie. Se renunta si mai apasat la metafora si lirism in favoarea unei „poezii vorbite, prozaice" a cotidianului trait nemijlocit (N. Manolescu). Temele sublime cad in derizoriu, retorica initiala se desolemnizeaza, iar optiunea pentru semn, ca „act de-simbolizant" - cum s-a spus - e insotita de un ton colocvial, ironic, dind impresia, pe alocuri, de usoara „frivolitate" (L. Ulici). Poeta nu mai crede in „limpedea mea padure veche de simboluri", in timp ce problemele existentiale se muta fara exceptie in planul scriiturii, al autogenezei textului separat cu oarecare ostentatie de eul concret, subiectiv. in schimb, o instanta mult mai des invocata este acum cititorul:

„Vorbindu-va prin semne in fond —
nu strigind nu cintind (dupa
credinta clasico-emfatica) [] Vorbindu-va prin semne tradind gura
tradind singele gitlejul carnea ura
tragind cu arcul in vietuitoare
puse la presat
scaldindu-ne racorindu-ne
in marea de muste
Vorbindu-va prin semne, ascunzindu-va
dupa un arabesc cautindu-va
in cu totul alta parte" (Dialog).


Consecventa pina la capat, poeta nu se sfieste a declara ca poemul insusi se banalizeaza, prin caderea in derizoriu a liricitatii emfatice, cum sugereaza in Recviem pentru un poem aruncai la cos. Aparent, al doilea ciclu, Vampiria, aminteste de primul volum, indeosebi prin structurarea discursului continuu, recompus din secvente succesive, relativ independente. Odata cadrul programatic fixat, tonul se destinde si versul devine mai fluent in volumul urmator, Elegii vorbite (1982). Cuvintul, centrat iarasi pe o anume dispozitie confesiva, redobindeste starea de gratie aurorala, se patrunde de fosnetul intim al realului:

„ pe aceasta planeta
nu vedeti cum
cuvintele au inceput sa
miroasa puternic a fructe
acoperind plinsul materiei?".


Accente de mare gravitate insotesc exercitiul, in aparenta ludic, al inscenarii situatiilor textuale, sensibilizate in primul rind de forma de adresare directa (altemind monologul cu dialogul). Evident, poeta scrie din necesitate, oricit ar afecta - in unele poeme - detasarea totala de sine, impingind uneori reflectia pina la radacina metafizica a spaimei (sau bucuriei) de a fi:

„Eu vorbesc, chiar eu, acesta care vorbeste
acesta care fiind este sint
care spune ca are o durere in trup
si ca trupul lui se zbate
si capata sudori de muscata
si adoarme
visind crincene batalii
cel care stie ca va muri
si o spune ca pe un lucru
ce i se va intimpla altuia
pentru ca in timp ce el spune
a si zburat dincolo de sine
si nu mai simte miros de muscata
dar este acel tainic miros
nu mai simte durere
dar este acea durere
nu mai simte trup
dar este trup
nu mai simte moartea adiind in came
dar adie".


Oarecum in felul lui Nichita Stanescu, accentul semantic cade aici, de fiecare data, pe verbul a fi. Urmatoarele volume, Scrisoarea femeii urite (1984) si Cartea seductiei (1986), atesta capacitatea auto-reflexiva si forta de implicare a eului care-si recupereaza, treptat, abisalitatea proprie, in ciuda multiplicarii - in discurs - a vocilor lirice. Poeta e convinsa ca „exista un act bivalent de seductie si autoseductie", dar muza acestui lirism e de natura cerebrala: versurile au o limpezime de factura intelectuala, in vreme ce impresiile trec prin mai multe filtre succesive, fara a-si pierde prospetimea. Totusi, revenirea la discursul genuin de la inceput este doar o iluzie. „Cartea", „scrisoarea" sint mijloace de seductie a realului, in sensul de „a-l ridica la propriul sau rang vital, adevarat act de posesiune si de cedare dureroasa in acelasi timp", cum poeta insasi scrie despre Nichita Stanescu. Exegeza pe care i-o dedica acestuia, incepind cu volumul Nichita Stanescu - Poezii, texte comentate (1987), este printre cele mai pertinente ce s-au scris pina acum despre autorul elegiilor.

Ideea de la care porneste este ca lirica stanesciana „devine concomitent producere si receptare a mesajului, mesajul poetic insusi se situeaza la mijloc intre poesis si poiein". Excursul critic evidentiaza numeroase intuitii generate direct de textul poetic, dar si de intuitiile memorabile ale poetului din Cartea de recitire. O asemenea lectura, cu accentul pe latura poiein-ului, il plaseaza pe Nichita Stanescu in etapa post-modema a poeziei europene.

OPERA:
Cum eu, versuri, Bucuresti, 1974;
Vorbindu-va prin semne, versuri, Bucuresti, 1979;
Elegii vorbite. Bucuresti, 1982;
Scrisoarea femeii urite, versuri. Bucuresti, 1984;
Cartea seductiei, versuri. Bucuresti, 1986;
Nichita Stanescu -Poezii, antologie, tabel cronologic, pref. si comentarii de ~, Bucuresti, . Traduceri: D'Arco Silvio Avalle, Modele semiologice in Commedia lui Dante, trad. de ~, in colab. cu M. Mincu, Bucuresti, 1979;
Maria Corti, Principiile comunicari literare, trad. de ~, Bucuresti. 1981;
Cesare Segre, Istorie - cultura - critica, in romaneste de ~, Bucuresti, 1986.


REFERINTE CRITICE:
C. Stanescu, in Luceafarul, nr. 41,1974;
V. Atanasiu, in Scinteia tineretului, nr. 7919, 1974;
L. Ulici, Prima verba, I, 1975;
D. Dimitriu, in Convorbiri literare, nr. 1, 1975;
N. Manolescu, in Romania literara, nr. 9,1980;
R Dugneanu, in Luceafarul, nr. 11, 1980;
C. Tuchila, in Luceafarul, nr. 11, 1983;
N. Manolescu, in Romania literara, nr. 2, 1987;
G. Popescu, in Ramuri, nr. 6, 1988.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani