Titu Popescu biografia

Titu Popescu




Titu Popescu opera literara

Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera

POPESCU Titu, se naste la 1 mai 1942, comuna Ciprian Porumbescu, judetul Suceava. Teoretician si critic literar.

Prozator.

Fiul lui Titu Popescu, de profesie jurist, si al Letitiei (n. Totoianu).

Liceul la Alba Iulia, studii universitare filologice la Cluj-Napoca, terminate in 1965, si doctoratul in estetica la Bucuresti. Redactor la ziarele judetene Crisana (1966-l968) si Tribuna Sibiului (1968-l972).

Din 1972, face parte din colectivul redactional al revista Transilvania, de la reaparitia acesteia. Debutul in Tribuna (1965). A mai publicat in Familia, Steaua, Astra. Orizont, Cronica, Cahiers roumaines d'etudes litteraires.

Primele carti atesta preocuparea pentru istoria esteticii romanesti: Mihail Dragomirescu estetician (1973), Idei estetice in scrierile lui Mihai Ralea (1974) si Specificul national in doctrinele estetice romanesti (1977). Unele capitole si ideile programatice esentiale sint reluate, ulterior, in Necesitatea esteticii (1979), alaturi de glose minutioase pe marginea unor lucrari (originale sau traduce) de teoria si filosofia artei moderne.

Tot o culegere de cronici reprezinta Carti cu iesire la mare (1980). Spirit riguros pina la pedanterie, Titu Popescu s-a specializai in comentariul estetic aplicat si constructiv, cum se observa si in ultimele carti publicate in tara: Arta ca traire si interpretare (1982), Concepte si atitudini estetice (1983), D. Caracostea - un critic modern (1987). in anul 1987 ramine definitiv in Germania. Tribulatiile primului an de exil sint consemnate in volum Un an cit o speranta, „romanul unui azilant" (1989). Redactor-sef al ziarului Curentul din Miinchen.

Pornind de la premisa ca nu e posibila o estetica fara esteticieni, Titu Popescu se inscrie in curentul de stimulare a creativitatii originale in estetica romaneasca, pe cit posibil impotriva punctului de vedere oficial marxist (anonimizant). La inceput, criticul isi desfasoara activitatea mai mult in planul valorificarii istoriografice. Monografia despre M. Dragomirescu (Mihail Dragomirescu estetician, 1973), e o lucrare tipica de reabilitare, de indreptare a unor injustitii facute controversatului critic si estetician de-a lungul timpului.

Intr-un comentariu echilibrat, comprehensiv, cu intentia vadita de a construi o alta imagine decit aceea perpetuata inca din perioada interbelica, accentul cade pe creatorul de sistem si pe „vocatia de fondator" a autorului stiintei literaturii. Acesta a facut parte - sustine criticul - din „curentul estetic al integralismului", cu contributii originale privind problema fundamentarii judecatii estetice, definitia frumosului (psiho-fizic) si ideea operei de arta ca organism; a introdus pentru prima data, „intr-un sisiem explicativ, derivat analitic, ideea de cauzalitate, acordind detaliului semnificatia descoperirii intregului".

Meritul lui Titu Popescu e de a incerca sa scrie altfel - mergind la nuanta - pe teme confiscate de „specialisti", intr-un domeniu in care orice inclinatie de originalitate, fie si numai „stilistica", era amendata cu obtuzitate.

In aceeasi maniera, dar mai analitic, evitind excesul marxizant (dogmatic) al vremii, lui M. Ralea ii dedica un studiu tematic de profunzime, nazuind sa surprinda aspectele interioare ale gindirii acestuia. Studiul evidentiaza, cu supletea necesara, „contributia eterogena, fragmentara dar impresionanta, sclipitoare si paradoxala, academica si ocazionala, exegetica si jurnalistica, pluralista a lui Mihai Ralea". Dar abia in Specificul national in doctrinele estetice romanesti (1977) autorul se ridica la o veritabila imagine de ansamblu, istorica si tipologica, a domeniului investigat, oferind o sinteza a specificului national in gindirea estetica romaneasca incepind din secolul trecut.

Exegetul insista cu precadere pe contradictia dialectica dintre aspectul de doctrina al specificului si imanenta estetica particularizata in creatia vie, constituind, in felul acesta, un „stimul al originalitatii" artistice. Tentat sa ilustreze o metodologie moderna istoriografica, Titu Popescu explica faptele estetice nu doar in limitele determinismului marxist (investigatie oarecum de suprafata), ci proiectindu-le in configuratii spirituale mai largi, pentru a le integra in structuri si chiar intr-un „sistem" pe deplin coerent. in ansamblu, cercetarea impune prin exactitate, rigoare, capacitatea de informare aproape completa, la zi. Usor redundant in formulare si constructie (cartile lui Titu Popescu se nasc -concentric - una din alta) autorul aspira constant la sinteza de oarecare proportii, bazata mai degraba pe o fina si subtila dictiune a ideilor, decit pe conceptualismul arid indeobste uzitat. Deloc inhibat de dificultatea unei asemenea intreprinderi (pe cont propriu), punctul de cotitura l-ar putea constitui volumul Necesitatea esteticii (1979). Cel mai incitam aici e grupajul de cronici, prin calitatea analizelor, plasind totodata cartile comentate intr-un context teoretic cit mai adecvat.

Aceasta stiinta a orizonturilor cunoasterii estetice, avind si aspectul unei pledoarii pro domo, se va concretiza in sinteze din ce in ce mai nuantate, asezate in legatura directa cu productia editoriala a momentului. Ideea despre eficienta esteticii in actualitatea imediata are bataie mai lunga: „Nu putem accepta doar o estetica strict constatativa si ulterioara, ci trebuie sa avem in vedere si o estetica influenta, activa, vie, corectiva in sens larg, fara riscurile normativitatii". Comentariul inteligent si avizat contrasteaza placut cu limbajul greoi, uniformizam, cu reminiscente din perioada dogmatica. Aceleasi preocupari se regasesc in Arta ca traire si interpretare (1982) sau in Concepte si atitudini estetice (1983). Estetica e privita, constant, in corelatie cu arta, cu creatia originala, sugerind o oarecare desincronizare a lor existenta in practica scrisului. in general, la Titu Popescu, comentarea lucrarilor de estetica romaneasca si universala e dublata de o meditatie estetica personala, promovata si in publicistica sa curenta, deschisa spre un cimp larg problematic. Elementul distinct il constituie viziunea interdisciplinara (estetica, filosofica, critioa si culturologica), autorul permitindu-si o mai mare libertate fata de principii si concepte datorita intuitiei si gustului artistic exersate in cronica literara de intimpinare. Este avantajul teoreticianului care vine din interiorul literaturii, dovedind, pe linga pasiunea lecturii, un exercitiu sustinut al scrisului.

Un volum precum Carti cu iesire la mare (1980), pe linga eseurile care traseaza liniile generale sintetizatoare (Critica si sfera valorilor, Note despre literatura memorialistica, Homo viator - o ipostaza literara), atrage din nou atentia prin numarul mare de comentarii si glose pe marginea unor carti de estetica si filosofie, semiotica sau de critica de arta. Mai mult decit evidentierea unui corpus de concepte si idei estetice, Titu Popescu reuseste sa ia temperatura spirituala a unui moment cit de cit favorabil reflectiei si creatiei originale. in alt plan, cronicile sint finalizate, fara exceptie, in directia unei critici afirmative, „de gen constructiv-'. Exercitiile de lectura ale esteticianului tradeaza nevoia tot mai presanta de implicare in miscarea literara a timpului, senin promitator pentru Titu Popescu de a depasi definitiv granitele cercetarii estetice de principiu, dar si cultul, oarecum protocolar, al valorilor sigure. Spirit aplicat, interesat uneori „de a recupera: idei, teme, carti ramase in paragina, in uitare" (C. Ungureanu), autorul ofera un ultim exemplu edificator in studiul monografic D. Caracostea - un critic modern (1987), incercare de aceeasi factura ca prima sa carte, descoperind in cunoscutul eminescolog „un intemeietor si un deschizator de drum in mai multe directii". Demersul critic intreprins are semnificatia unei restituiri de mult asteptate in istoriografia romaneasca. Hotarirea de a parasi tara coincide, paradoxal, cu trezirea vocatiei de prozator a lui Titu Popescu, publicind la putin timp romanul Un an cit o speranta (1989). Nu e o scriere de fictiune, ci un amestec de memorialistica si jurnal netrucat, scris la persoana intii. Pe parcurs, Jurnalul intelectual" se impleteste cu unul sentimental, cu intentia de a urmari fidel „procesul unei lamuriri interioare". Cartea impresioneaza nu atil prin modalitatea scriiturii, cit prin incarcatura confesiv-dramatica a faptelor rememorate.

Autorul se confrunta cu o situatie-limita obiectiva, provocata de o dilema a constiintei proprii contrariate, dai- si de realitatea dura a exilului.

Jurnalul, cu tenta analitica pe alocuri, joaca rolul unei initieri inlr-o experienta existentiala imprevizibila, impinsa pina aproape de pragul disperarii, si pare, efectiv, scris din necesitate, nu cu intentia de a face „literatura". Efectul literar este imanent scrisului lui Titu Popescu si orice alt indiciu (mai mult sau mai putin explicit) trebuie luat numai ca o sugestie. Altfel, autorul nu ar fi reusii sa dea unor trairi personale „o anvergura de experienta umana, dincolo de comportamentul individual", cum singur marturiseste. Caracterul de confesiune si introspectie confera „romanului" valoarea unui document de constiinta, credibil prin sinceritate si forta de implicare directa a eului in inevitabilul unei experiente devastatoare. Unele stingacii de „stil" sau tonul destul de crispat, pe alocuri, intaresc impresia de autenticitate.

OPERA:
Mihail Dragomiresctt estetician, Bucuresti, 1973;
Idei estetice in scrierile lui Mihai Ralea, Cluj, 1974;
Specificul national tn doctrinele estetice romanesti, Cluj-Napoca, 1977;
Necesitatea esteticii, Timisoara, 1979;
Carti cu iesire la mare, Cluj-Napoca, 1980;
Arta ca traire si interpretare. Timisoara, 1982;
Concepte si atitudini estetice, Bucuresti, 1983;
D. Caracostea - un critic modern, Cluj-Napoca, 1987;
Un an cit o speranta, Munchen, 1989;
Radu-Anton Maier, album, Munchen, 1989.


REFERINTE CRITICE:
D. Matei, in Revista de filosofie, nr. 8, 1973;
Doina Uricariu, in Luceafarul, nr. 4, 1977;
M. Braga, in Transilvania, nr. 12, 1977;
FI. Mihailescu, in Viata Romaneasca, nr. 6, 1978;
I. Pascadi, in Transilvania, nr. 6, 1979;
I. Adam, in Contemporanul, nr. 28, 1979;
C. Ungureanu, in Orizont, nr. 12, 1981;
C. Trandafir, in Romania literara, nr. 9, 1982;
M. Braga, in Steaua, nr. 1, 1983;
A. Marino, in Tribuna, nr. 30,1986;
idem, in Tribuna, nr. 35, 1987.











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani