| | |
Cucoana Chirita in provincie - Coana Chirita
Cel mai reprezentativ poet al unei framantate
epoci din istoria poporului nostru , Vasile Alecsandri a ilustrat
literatura noastra timp de aproape jumatate de veac.S-a nascut la
Bacau primind de copil o educatie ingrijita , in spiritul ideilor
iluministe .Dupa catva ani petrecuti in pensionul uniu profesor
francez a fost trimis la Paris , unde a ramas intre 1834-1839.Din
acesti ani dateaza primele lui incercari poetice in limba franceza
.Intorcandu-se in tara , in 1840 dupa o calatorie in Italia , a
fost izbit de nedreptatile crunte ale caror victime erau paturile
largi ale poporului .De aici inainte pana la sfarsitul vietii a
fost prezent la evenimentele culturale si poetice hotaratoare ale
veacului .Prinscris si participare directa a slujit miscarea revolutionara
din Moldova de la 1848 ,unirea , lupta pentru independenta Nationala
.Infiintarea teatrului national, culegerea de literatura populara
, editarea unor importante reviste de literartura (Propasia , Romania
Literala) sunt adevarate evenimente culturale legate de numele lui
Alecsandri. Volumul Poezii populare are romanilor (1866) a atras
o atentie asupra tezaurului folcloric.
Talent de resurse multiple , Alecsandri
si-a castigat merite de seama in poezia ca si in dramaturgia si
proza romaniasca.Comediile “Iasii in Carnaval” , “Coana
Chirita in provincie” , “Sanziana si Pepelea si altele
, drama Despot Voda , povestirile Istoria Unui galben Balta –alba
etc , sunt realizari de mare valoare .Creatia Poetica a lui Alecsandrii
imbratiseaza o tematica Larga de la cantarea sentimentelor personale,
pana la energicul manifest politic. Trainicia ei isi are radacinile
in adeziunea poetului la aspiratiile poporului si in itimul si neantreruptul
contact cu folclorul .Din dorinta scriitorului de a intra in regiunile
literale grave.V Alecsandri va scrie drama Despot Voda care va fi
jucata la treisprezece ani mai tarziu dupa prima reusita notabila
in drama istorica a lui B P Hasdeu (1838-1907) Razvan si Vidra pusa
in scena in 1867. Ultimele piese ale lui Alecsandri “Fantana-Blandanuziei”
1884 si Ovidiu 1885 cu subiecte inspirate din antichitate se pastreaza
intradevar in registrul “inalt”.
Vasile Alecsandri, om politic, prozator, poet si
dramaturg, omul care a pus bazele teatrului national romanesc. Cand
Alecsandri ajungea, in 1840, la conducerea Teatrului National din
Iasi, dramaturigia autohtona se afla, in pofida unor meritorii incercari
intr-un stadiu de inceput. Constatand penuria de piese originale,
sufocate, cate erau, de concurenta multelor talmaciri, el se insarcineaza
sa creeze anume un repertoriu de piese romanesti. Demersul sau e
mai intai de ordin cultural. Dramaturgul practica, marturisit si
cu tot din adindul, o arta cu tendinta morala, dar si de imediata
eficienta politica, contribuind si el la infierbantarea spiritelor
in preajma revolutiei de la 1848. Epoca e colorata de contraste,
iar scriitorul, care e un satiric indulgent si sugubat o fixeaza
intr-o ampla panorama comica, unde se amesteca si se infrunta moravuri
si naravuri pitoresti, tipuri si personaje originale, un amalgam
de patimi, vechi si noi, si de figuri curioase, dintre acelea ce
rasar si se inmultesc intr-o perioada de adanci framantari si prefaceri
sociale.
O
piesa reprezentativa este Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba
dracului (1844). E infatisat aici un proces intre doua generatii,
arbitrat de un moderat, care, de fapt, nu e altul decat autorul,
indecis la inceput intre a amenda inertiile si opacitatea conservatorismului
ruginit, sau a lua in deradere ridicolele stridente care decurg
din imitarea cu orice pret a manierelor occidentale, dar optand
pana la urma, pentru bunul simt si intelepciunea batraneasca, patriarhala,
a boierului Enache Damian. Cosmopolitismul, dispretul pentru tot
ce e romanesc il irita si il ingrijoreaza pe dramaturg, tot asa
cum mai tarziu va fi mahnit constatand fie tradarea, fie degradarea
vechilor idealuri pasoptiste.
Personaje
plasmuite de-a lungul catorva decenii, in scena pasesc, rand pe
rand, tot soiul de paraziti, de parveniti, ciocoi (ca Lipicescu
din Boieri si ciocoi), demagogi politici (Clevetici ultrademagogul,
Tribunescu), combaterile ostile oricaror inoiri (Sandu Napoila ultraretrogradul),
pedanti latinisti (Galuscus din Rusaliile in satul lui Cremine),
postulanti (Millo director sau Mania posturilor), cucoane
cam trecute, dar impopotonate cu ifose frantuzite (precum Gahita
Rozmarinovici din Iorgu de la Sadagura, cucoana Chirita),
straini carora scriitorul, intr-o regretabila dispozitie sovina,
le pune in carca mai toate pacatele. Apar, tot odata si boieri vechi
de tara, oameni de nadejde (Stalpenanu din Boieri si Ciocoi),
sau tarani pusi pe sotii, mereu cu zambetul pe buze (precum Nunta
taraneasca).
Personajul ramane totusi, prin implantarea
intr-un mediu specific cu moravuri de neconfundat, o creatie originala,
plina de haz, care l-a destinat unei cariere triumfale, aceasta
si datorita unui interpret genial ca Matei Millo, actor care, cu
talentul sau l-a stimulat mult pe Alecsandri in opera de dramaturg.
Chirita. prototip al micului proprietar ahtiat sa parvina in protipendada,
e o cucoana cu teribile fandoseli cosmopolite, debitand cu candoare
un stupefiant jargon frantuzit. Chirita poate fi socotita ca o caricaturizare
a tendintelor exagerat sau pretins inovatoare, asa cum ursuzul si
greoiul Barzoi incarneaza conservatorismul sclerozat in vechi tabieturi
si vrajmas oricarei primeniri. In cariera de comediograf a lui Alecsandri
personajul Cucoana Chirita ramane cel mai izbutit.
In cariera de comediograf a lui Alecsandri personajul Cucoana Chirita
ramane cel mai izbutit. Scriitorul e un moralist cu principii de
creatie deduse din normele clasiciste. Alcatuindu-si „canticele
comice” – fiziologii, de fapt – scriitorul configureaza
o intreaga galerie de tipuri „contimporane”, unele imortalizand
figuri pe cale sa dispara (Surugiul, Paraponisitul, Barbu),
altele infatisand ipochimene (demagogul retrogradul) care nu sunt
legate de o anume epoca.
Comediile
lui Alecsandri sunt structurate in jurul unui caracter, a unei monomanii
(gelozie, zgarcenie etc) sau vizeaza pacate si neajunsuri care tin
de o anumita apoca. Tehnica e in deobste de vodevil, asumandu-si
facetea si ingenuitatea farsei populare. Dialogul, de o mare naturalete
si cu un pitoresc nu tocmai subtire este adesea in excese, intre
care, cu deosebire caricaturizarea vorbirii strainilor.
|