LUMINI $I SUNETE BACOVIENE

George Bacovia, pseudonimul lui G. Vasiliu, a fost poet roman $i a trait intre anii 1881 – 1957 (s-a nascut la Bacau). A fost cel mai ilustru reprezentant al simbolismului romanesc. Lirica sa („Plumb”, „Scantei galbene”, „Stan^e burgheze”) exprima sentimentul izolarii, monotonia vie^ii burgheze, obsesia mor^ii, nevroze $i atitudini halucinante in decorul dezolant al periferiei provinciale. A scris poeme in proza („Buca^i de noapte”, „Dintr-un text comun”) pentru care a ca$tigat premiul na^ional in 1934.

Nu po^i fii judecatorul unei opere (nici chiar daca e$ti autorul ei), fara sa-i alterezi „sunetul sau sensul” (Valery). 31715jvf11hkc5r

Nu exista o metafizica propriu – zisa la Bacovia, dar nelini$tea moral – religioasa apasatoare este un „suras deasupra filozofiei”. Nefiind un poet la limbajului, se lasa, totu$i, provocat de acesta cand ruptura, ambiguul pun stapanire pe spiritul sau. Contrar opiniilor de pana acum, Bacovia este un „copil divin” (Jung) care, in fiecare toamna, se autoregenereaza in spa^iul sacru, in loc sa afirme ca n-a mai murit. Pierzandu - $i prezen^a, el este geamanul apei: fara varsta, fara loc, fara forma, doar un arheu plangand. El se iube$te numai in starea aceasta, piere numai in starea aceasta, caci piere depa$indu-se. El nu vorbeste „direct” cu nimeni, cu nimic.

„Exista o atmosfera bacoviana: o atmosfera de cople$itoare dezolare, de toamna cu ploi putrede, cu arbori cangrena^i, limitata intr-un peisagiu de mahala de ora$ provincial, intre cimitir $i abator, cu casu^ele cinchite in noroaie eterne, cu gradina publica rava$ita, cu melancolia caterincilor $i cu bucuria panoramelor in care „princese ofteaza mecanic in racle de sticla”; $i in aceasta atmosfera de plumb, o stare sufleteasca identica: o abrutizare de alcool, o deplina dezorganizare sufleteasca prin gandul mor^ii $i al neantului, un vag sentimentalism banal, in tonul caterincilor, si macabru, in tonul papu$ilor de ceara ce se topesc, o descompunere a fiin^ei organice la mi$cari silnice $i halucinante, intr-un cuvant, o nimicire a vie^ii nu numai in formele ei spirituale, ci $i animale”. (S. Lovinescu)

Daca poezia romaneasca este elegiata in esen^a sa, Bacovia o intoarce la stadiul de bocet, Miori^a fiindu-i „mama pierduta”. Monologul in vid ii este eliberare $i metamorfoza: el refuza ecoul limitelor, inlocuindu-l cu ecourile unor cuvinte glosatoare de plans si strigat. Muzica este mi$carea tacerii, dar tacerea lui este un apel la apusuri diafane unde un niciodata al iubirii se converte$te in niciodata al vie^ii. Nu traie$te decat in func^ie de el insusi. Copilaria l-a „deviat muzical” $i antropologic: de aici metafizica plansului – ras, a dereglarii erotice in direc^ia povestirii. Sensibilitatea lui – eternitatea negativa. Izgonit $i din propriul sau amor defunct, ridicat la rang de univers, el aude timpul: in jurul acestui auz temporal acut se mi$ca poezia sa, proiec^ia iubirii sale autoconstructoare.

Lipsit de apa, fie ea $i bolnava, o invoca obsedant, o feminizeaza: aici se va oglindi $i tot aici i$i va ineca iubirea. Starile de agregare $i dezagregare: paradisuri artificiale $i oaze pentru suflet. vk715j1311hkkc

Daca iubirea ar arata ca un arbore, ceea ce vede $i cheama Bacovia este doar radacina. Efectul „sonor” al iubirii este o adevarata criza in profunzime, devierea de la normal, in clopotul lui Gauss, il face sa se simta un proscris. Crea^ia $i via^a lui: doua vase comunicante; dragostea $i crea^ia: doi poli $i o continua plecare.

A trai, pentru el, nu inseamna a comunica; el exista cu secretele sale, cu indisponibilitatea sa, caci s-a nascut langa Zidul Plangerii.

Ne$ansa trupului l-a facut sa-$i ceara trupul printr-un surplus de spirit: un trup de moarte in alt trup de via^a - $i cuplul se na$te. Lumea nu exista daca nu participa la natura fiin^ei sale: a$a se explica neaderen^a sa la lumea de dinauntrul salonului in care nici un cuvant nu este permeabil la speran^a. Iubita se afla aici, iar mainile ei care-si au un singur rost nu pot fi spalate cu toate parfumurile Orientului. Drama lui: el nu este in spectacol $i repeta zilnic aceasta.

„Eu iubesc” ar fi o $ansa pentru „eu gandesc”. Via^a lui este trecutul lui, el este altceva: este prezent datorita fidelita^ii prin care s-a facut indisponibil. Dintr-o alta via^a i$i ia subiectele vie^ii prezente. Poezia devine nesperan^a, nu disperare; nu se raporteaza la nici un obiect, ci la plansul lor intern.

Teatru al sufletului sau al iubirii? Psihodrama l-ar ajuta sa scape de celelalte euri care nu-i iubesc eul. Semn pentru sine $i simbol pentru celalalt, Bacovia arde fara sa se stinga, i$i arde gesturi, amor, cuvinte...

Acest bolerou ce-l emana poezia $i via^a sa sugereaza paradisul pierdut. Sangele, element vital, nu abdica, nu fertilizeaza, dar con^ine Binele $i Raul. In literatura romana, Bacovia nu poate forma cu nimeni doua ceasuri gemene: el umbla $i sta in acela$i timp, cade $i se inal^a.

^ipatul, aceasta descarcare de amurg oprit intre corzile vocale, coboara din Munch: din el rezulta o muzica silen^ioasa, instinctiva, scoasa de clapele unui pian de lemn.

El refuza toata Istoria, dar o racordeaza la lumea stelelor $i a marii: nu $tie daca iube$te sau este iubit. Complexul lirei ii da for^a, dar o fisura in dragoste exista de la na$tere. O via^a distrusa de dragoste tot dragostea va rena$te-o, caci ea anticipeaza eternitatea pe pamant.

Pariul, in dragoste, este infernul: „Daca a$ putea scrie ceva in noaptea asta”, spune Bacovia, „ar fi o filozofie religioasa...dupa atata intrebare asupra celor fara inceput $i fara sfar$it...”. Ateismul poetului nu exista, nici macar in dragoste.

„Spa^iul este configurat in poezia lui Bacovia dinauntru si dinafara. Spa^iul dinauntru este camera, grota, carciuma, etc. Casa reveriei bacoviene este grota, spa^iul originar in care frica umeda plute$te peste tot.

Spa^iul exterior este tipic pentru condi^ia omului de la marginea existen^ei. El poate fi obscur din cauza nop^ii, poate sa fie pustiu sau acoperit de cea^a, a$a cum poate sa fie sordid $i generator de boala.”

„E-o noapte uda, grea, te-neci afara,/ Prin cea^a – obosite ro$ii, fara zare - / Ard, afumate, triste felinare,/ Ca-ntr-o cra$ma umeda, murdara.” (Bacovia – „Sonet”)

„In general, spa^iul din universul poetic creat de Bacovia recompune imaginea unei existen^e, vazuta in stare de nevroza. Amurgul de toamna este pustiu, cafeneaua e goala, odaia plina de mistere, ora$ul doarme $i casele sunt de fier. Omul lui Bacovia ramane la fel de singur $i de anxios $i inauntru $i in afara, fiindca nu poate adera la nimic $i nu este solicitat de nimic”. (L. Munteanu)

Ce ramane din orice fiin^a, fie ea $i creatoare? Actele ei cele mai perfecte, intre care actul iubirii ca suprema eviden^a.

Don Quijote e convertirea unei energii, a unei pasiuni in jurul Iubitei Absolute; chiar daca ea nu exista, real, el o reinventeaza mereu: este oglinda, apa, reveria in fa^a focului... Amorul acesta exclude ideea de obstacol, de „al treilea” in dragoste, nici nu cunoa$te oboseala primordiala.

Iubirea lui Don Quijote este cea a lui Bacovia: ea exista din toate timpurile, fiindca n-a existat niciodata; implica totul, dar nu se deschide nimanui; e o inchidere ce exprima $i nu explica; iubirea candelei $i a mor^ii, a oglinzii $i a florii. Ardere $i mistuire, geamat $i pierdere in propriu-i abis: „Cuplu, adio: am sa vad umbra care devii!” (Mallarme)

Iubirea lui este cea a lui Novalis: „Nu mi-ai fost fagaduita pentru lumea aceasta!”, ori a lui Kierkegaard: „Am facut ceea ce trebuia sa fac: iubirea mea nu se putea exprima inauntrul unei casnicii”.

Cine e mai aproape de Bacovia?

A existat o „Biserica a Iubirii”, care corespundea secolelor II – III d.Ch.: ea mergea paralel cu cre$tinismul. Puterea de a face raul sau binele era singura expresie a iubirii inauntrul cuplului. De atunci s-au pastrat no^iunile de perfect $i imperfect in dragoste. Intr-un imn gnostic se spune: „Eu sunt vocea visului in noaptea eterna”. Ceea ce s-a stratificat de atunci in dragoste poarta insemnele fostei fuziuni dintre zi $i noapte, ale fricii de cadere in noaptea iubirii. $i azi cuvantul „zori” delimiteaza un cuplu, o stare de spirit, cum seara, la tibetani, inseamna pragul, gelozia.

Tot din misterele mor^ii egiptene s-a pastrat „ini^ierea” in misterul dragostei, momentul intrarii in locul unde a$teapta „Doamna gandurilor noastre”.

Limbajul dragostei: inten^ional, obscur, secret $i cu dublu sens, devine provocarea timpului: genera^iile il preiau, odata cu dorin^a de adaptare la noile „despuieri ale sufletului”. Femeia nu mai este obiect de cult, ci sursa unica de bucurie $i repaos, sintetizare a intregii naturi. Ea este so^ie, mama, sora, fiica, etc.

Mitul dragostei este o poveste simbolica.

Regretul $i teama trec din simboluri $i teme majore in agonia poeziei lor: se deapana ca amintiri, se fixeaza in trecut, iar trecutul le intoarce memoriei odata cu spa^iul primei gre$eli.

Cele patru anotimpuri ale dragostei pot fi reduse, in cazul lui Bacovia, la unul singur: iarna, dar acesta se comporta ciclic $i complementar, alaturandu-$i toamna. Diminea^a este iluminarea nelimitarii cosmosului; ziua – forma nelimitata a creaturii; seara – nega^ia nelimitata a existen^eila originea universului; noaptea – profunzimea nelimitata, existen^a absoluta.

Atitudinea lui Bacovia raspunde tuturor gesturilor contradictorii. Iubesc? Nu iubesc? Este adevarat ca iubesc aceasta femeie ca pe mine insumi? Ea este eu insumi sau am pentru ea doar afec^iune? Este adevarat ca iubesc aceasta fiin^a sau ca iubesc iubirea? Narcisism funebru. Printr-o analiza amanun^ita i$i da seama ca n-a fost iubit: incepe disperarea ca teatru al iubirii, caci iubirea e teatru, fiindca e patologica.

Suntem nebuni fara a in^elege. Toata via^a e fondata pe pasiune, fidelitate $i nebunie.

Exista o placere a sensurilor, mai mare decat cea a sim^urilor: Bacovia, orientalul, o cunoa$te caci dragostea sa nu are istorie. Bacovia nu face din iubire o trebuin^a, un regat: el opune oricarui cuplu $i oricarei societa^i, societatea candelei aprinse.

Dragostea inseamna mai mult decat doi: o mie $i una de nop^i ori un secret de secrete. Be^ia de sensuri incepe in iubire $i sfar$e$te in moarte...