Totul despre Mihai Eminescu

                              

MIHAI EMINESCU

1850-1889

 

Eminescu nu este decật intr-o mica masura un teoritician al artei,desi opera sa tradeaza o adậnca meditare a problemelor artistice si desi anumite sectoare ale artei au retinut indelung atentia sa.

Mihai Eminescu apare in literatura europeana ultimul mare poet romantic,pastrậnd in existenta si opera sa conturul caracteristic al dramei artistilor romantici.Nazuind necontenit spre un plan de viata superior etic si artistic,cautậnd cu patos adevarul si refuzậnd consecvent compromisul,Eminescu s-a aflat in permanent conflict cu lumea vremii sale din pricina nonconformismului,a sinceritatii in faptele de viata si a inaltimii de gậndire.

Mihai Eminescu-biografie

1850    Mihai Eminescu se naste la Ipotesti pe data de 15 ianuarie ca si al saptelea copil al familiei Eminescu.

1858   Intre 1858 si 1860 Eminescu urmeaza scoala primara.

1860  Intre 1860 si 1861 urmeaza cursurile Ober         Gymnasyum din Cernauti.

1867   Eminescu este angajat ca si sufleur in trupa de teatru a lui Mihail Pascaly.

1869 In 2 octombrie intra la Universitatea de Filosofie din Vienna.

1872   1872-1874 Mihai Eminescu este student la Berlin,unde intra in contact cu mare literatura a lumii.

1873   El primeste o slujba la Consulatul Romận din Berlin.

1874   Mihai Eminescu este directorul Bibliotecii Centrale din Iasi.

1876 Este corector si redactor al partii neoficiale a ziarului “Curierul de Iasi”.

1877   Eminescu pleaca din Iasi si se stabileste in Bucuresti,unde este redactor la “Timpul”

1878   Mihai Eminescu are o intensa activitate publicistica la “Timpul” “Convorbiri literare”.

1883   In ianuarie el se afla in spital pentru o perioada.In 4 iunie Eminescu se intoarce la Iasi si in 28 iunie devine foarte bolnav din nou.

1884   El paraseste spitalul dupa o alta perioada de convalescenta si face o calatorie in Italia,pe urma se intoarce la Bucuresti.Din 7 aprilie Eminescu se muta din nou la Iasi.

1886   In timpul verii,Mihai Eminescu devine alienat si boala se intoarce, poate mai grava ca oricậnd.Curậnd el se va simti ceva mai bine.

1887   In primavara,el se afla in spitalul Sfậntu Spiridon din Botosani.

1888   Boala se agraveaza din ce in ce mai mult,astfel incật Eminescu  nu mai poate sa scrie.

1889 Pe data de 15 iunie Eminescu inceteaza din viata.

          Opera lui Mihai Eminescu

Mihai Eminescu este in literatura romana creator al unei opere ce strabate       timpul, traind intr-o perpetua actualitate. Semnificatia lui a dobandit in constiinta poporului nostru caracterul unui mit.Poetul “nepereche”, cum avea sa-l numeasca G.Calinescu, reprezinta in literatura noastra un dublu reper de valoare luata in absolut, inscriindu-se in contextul literaturii unversale, alaturi de Dante, Hugo, Goethe, cum aprecia T.Vianu si de specific national, drept ipostaza unica a sufletului romanesc in concertul poetic al lumii.

Opera lui Eminescu este variata, complexa, printre speciile lirice cultivate de poet situandu-se : idila(Dorinta, Lacul, Sara pe deal), egloga(Floare albastra), satira(Junii corupti, Scrisorile, Criticilor mei), epistola(Scrisorile), elegia(Revedere, Mai am un singur dor), glosa(Glossa), poemul(Calin file din poveste, Luceafarul, Memento mori), doina(Ce te legeni, Doina).

Eminescu a adus prin opera sa o limba noua si mereu proaspata. Extraordinar este faptul ca el nu a trebuit sa se lupte pentru a stapani graiul romanesc, caci acesta i-a fost mereu la indemana, ajutandu-l chiar in realizarea de imagini artistice deosebite. Secretul intregului sau farmec consta in substratul autohton al culturii eminesciene.

Poetul se defineste singur: “Aspru, rece, suna cantul cel etern neispravit” - lasand astfel loc pentru alte contributii atat de necesare spiritualitatii noastre nationale, in sincronizarea cu universalitatea.

Universul motivelor eminesciene este alcatuit din: timp si spatiu national, padure, mare, doina, vis, melancolie.

Legatura operei eminesciene cu devenirea noastra istorica  nu poate fi contestata, Eminescu fiind “modelul absolut spre care tind fara exceptie reprezentantii literaturii romanesti.”

Articolele publicate in paginile “Timpului” nu numai ca au atras atentia contemporanilor, provocand mare valva, dar impresioneaza si astazi prin vibratia lor patriotica, prin admiratia fata de barbatia si spiritul de jertfa al ostasilor romani in Razboiul pentru independenta nationala din 1877, ca si prin luciditatea cu care poetul judeca realitatile din actualitatea social-politica a acelor ani. Pilduitoare raman, astfel, cuvintele cu care Mircea il intampina pe Baiazid (“Scrisoarea a III-a”) ca o neindoielnica si directa manifestare poetica a atitudinii si sentimentelor lui Eminescu.

In valorificarea creatoare a folclorului national, Eminescu se ridica, din nou, pe cele mai inalte trepte de vraja, purtat de o efervescenta lirica fara asemanare, incepand cu “Fat-Frumos din lacrima” si ajungand la “Revedere” si mai apoi la neasemuita poveste de dragoste din “Calin (file din poveste)” si “Luceafarul”.

Incursiunile filozofice ale lui Eminescu sustin coordonatele complexitatii poeziei sale. Abordand atatea probleme fundamentale ce tin de viata si moarte, natura si iubire, geneza si sfarsitul lumii, sau civilizatii, poetul subliniaza zbaterile si nefericirile omului de geniu, intr-o societate total straina de el.

Pornind de la stilul conventional pe care il cultivau poetii vremii, trecand printr-o faza de romantism tumultuos, al afirmarii, efortul artistic l-a condus pe Eminescu, pe masura maturizarii catre o concentrare din ce in ce mai densa a mijloacelor de expresie, din care dispar regionalismele, diminutivele, epitetele ornante, facand loc stilului clasic de cea mai pura esenta. Sintagmele nascocite de poet: “dulce minune”, “somnul lin”, “farmec dureros”, “dureros de dulce”, “limba ca un fagure de miere”, “suna cu jale”, etc. asigura poeziei lui un farmec deosebit.Datele pe care ni le ofera opera lui Eminescu demonstreaza cu prisosinta familiarizarea lui cu intreaga lume a ideilor si sistemelor filozofice si cu lirismul tuturor timpurilor.

Poetul a consacrat o mare parte din timpul studiilor sale in strainatate pentru asimilarea cugetarilor si motivelor poetice ale celebrilor antici greci si latini: Platon, Aristotel, Homer, Plutarh, Ovidiu, Horatiu, Catul, pentru ca apoi (dincolo de textele budiste) sa includa, pe rand, evul mediu, renasterea, clasicismul, romantismul, naturalismul si materialismul filozofic al veacului trecut.

Discursul sau liric inregistreaza, astfel, ecoul tuturor lecturilor din Kant, Schopenhauer, Dante, Shakespeare, Schiller, Novalis, Lamartine sau Victor Hugo - toate influentele din planul literaturii europene, indiene (prin Rig-Veda) si universale fiind asimilate in complexitatea viziunii sale.

In opera lui Eminescu natura si dragostea sunt doua teme ce nu pot fi tratate separat,din impletirea carora s-au nascut cele mai fumoase texte eminesciene.

Poezia “Dorinta” a fost scrisa de Mihai Eminescu in perioada de maturitate.Aceasta poezie apartine liricii intime si dezvaluie o tema romantica.Poezia este alcatuita dintr-o succesiune de tablouri,fiecare incadrat intr-o strofa.In succesiunea lor secventele contureaza:”visul indragostitului,chemarea in codru,imaginea asteptarii si apoi a intậlnirii,jocul gesturilor de tandrete,somnul si visul.”

Poetul isi cheama iubita in codru,nu oriunde,ci in prejma unui izvor,unde indragostitul se simte fericit:”Vino-n codru la izvoru/Care tremura pe prund”.Izvorul tremura pe prund,caci prin acordurile sale suave acompaniaza soaptele de iubire ale celor doi indragostiti.In urmatoarele strofe poetul descrie intậlnirea,imbratisarea si sarutul.

Locul tainic este zugravit de poet folosind un numar mare de substantive:”codru,izvoru,prund,prispa,brazde”,dupa cum dorinta este sustinuta de verbe la conjunctiv,cu valoare posibila,dar dinamica:”sa alergi,sa desprind,sa cazi”.

Epitetul “singur”reluat in forma diminutivala “singurei”,iar la un interval de o strofa,intr-o alta forma derivata “singuratece” surprinde o trasatura a sufletului eminescian si anume “singuratatea”.

Ultima parte a poeziei dezvaluie semnificatii mai adậnci ale textului,ca si sentimentele indragostitilor concentrate in secventele “somnul si visul”

Fericirea este deplina,coplesitoare si se consuma in intimitatea naturii si sub adierea blậnda a vậntului.

In ultima strofa a poeziei regasim dorinta de prelungire a iubirii.

“Florile de tei” care vor cadea “rậnduri-rậnduri”pot evoca dorul integrarii in circuitul cosmic.

Refugiul indragostitilor in lumea codrului este o idee repetata in lirica lui Eminescu .Personificarea umanizeaza natura care dobậndeste insusiri omenesti:”codrul tremura pe prund,singuratece izvoare”.Epitetele subliniate prin inversiune scot in evidenta insusiri alese ale iubitei si aspecte din natura:”fruntea alba,parul galben,singuratece izvoare”.Cele cateva metafore sunt deosebit de expresive si pun in evidenta dorinta de iubire in liniste,in eternitatea codrului “batut de vậnturi,prispa cea de brazde”.

Prin firescul exprimarii,prin adậncimea sentimentelor traite,prin muzicalitatea versurilor se dovodeste deplina maturitate artistica a poetului.Poezia este atật de cunoscuta,incật versurile ei au fost puse pe muzica

Poezia este una din creatiile 'cheie' ale eroticii eminesciene, oferind posibilitatea de intelegere a modului in care poetul a asimilat influentele romantismului. “Floare albastra” depaseste tema dragostei, evocậnd conditia creatorului, absolutul. Ca specie literara, poezia este o egloga (idila cu dialog).Poemul se structureaza pe doua planuri, si anume: ideea cunoasterii absolute (cuprinsa in primele trei strofe) si aceea a cunoasterii terestre (strofele 5-13)

In plan terestru, iubita este vicleana, ademenitoare: “Si de-a soarelui caldura / Voi fi rosie ca marul / Mi-oi desface de-aur parul sa-ti astup cu dansul gura”. Epitetele “frumoasa, nebuna, dulce” cuprinse in versuri exclamative, exprima exuberanta sentimentului, specifica liricii de tinerete.

Limbajul este direct si familiar, conferind poeziei un ton intim:? “S-poi cine treaba are?Cuvậntuldulce'dulce netezindu-mi parul', 'dulci ca florile ascunse', 'dulce floare', 'dulce minune') isi schimba valoarea stilistica si gramaticala, fiind, pe rand, adverb sau adjectiv. Trairea si taina trairii duc la versul nostalgic 'Si te-ai dus dulce minune'. Sentimentul se contureaza in epitetul cu rol de simbol 'dulce minune', apropierea de fiinta iubita este egala cu miracolul, epitetul devine metafora.

Folosirea verbelor si a pronumelor in forma populara ('nu cata', 'apucand spre sat', 'grija noastra n-aib-o nime') sugereaza eternitatea sentimentului iubirii, ce se consuma intr-un spatiu rustic.

De la Novalis pare sa fi luat Eminescu 'floarea albastra' ce apare ca simbol al iubirii si al nostalgiei infinitului, transformand-o in metafora pentru viata, infinit si dorinte dezvaluite cu vraja.

     Repere critice

“Eminescu este unul din exemplarele splendide pe care le-a produs umaniatea.El este cel dintậI care a dat un stil sufletului romậnesc si cel dintậi romận in care s-a facut fuziunea cea mai serioasa a sufletului daco-roman cu cultura occidentala.

                                   “Garabet Ibraileanu – Poezii”

Numai poetul

Ca pasari ce zboara

Deasupra valurilor

Trece peste nemarginirea timpului.”

                                   “Mircea Eliade-Numai poetul”

“Mintea lui Eminescu lucreaza cu ideea originilor lumii,a infinitului,a creatiei,adica cu cele mai inalte concepte faurite de ratiunea omului.Printre acestea,ideea eternitatii stapậneste mintea sa intr-asemenea masura,incật una din atitudinile cele mai obisnuite ale poeziei sale este considerarea lucrurilor in perspectiva eternitatii.Este,in toata poezia lui Eminescu,o considerare a lucrurilor foarte de sus si foarte de departe,dintr-un punct de vedere care rusineaza orice ingustime a mintii,orice egoism limitat.Marea superioritate intelectuala a poetului este una din formele cele mai izbitoare ale manifestarii lui si aceea care explica prestigiul atật de covậrsitor al operei sale.

                                   “Tudor Vianu,Caiete critice”

“A vorbi de poet este ca si cum ai striga intr-o pestera vasta…Nu poate sa ajunga vorba pậna la el,fara sa-i supere tacerea.Numai graiul coardelor ar putea sa povesteasca pe harpa si sa legene,din departare,delicata lui singurateca slava.[…]

Intr-un fel Eminescu e sfậntul preacurat al ghiersului romậnesc […].Pentru pietatea noastra depasita,dimensiunile lui trec peste noi,sus si peste vazduhuri.Fiind foarte romận,Eminescu e universal.”

                                   “Tudor Arghezi,Cuvậnt inainte”

George Calinescu sustine ca Eminescu e un mare erotic prin gravitate. Asa cum iubeste el, poporul nu iubeste decat o singura data, la varsta infloririi vietii barbatesti si a nubilitatii. La Eminescu putem vorbi de o dragoste de pasari albe care strabat eternitatea si se-ntalnesc din zbor in dreptul unei stele (Tudor Arghezi).

          Poeziile lui Eminescu dovedesc patriotismul si faptul ca poetul este (si) un poet national:

…Vis de razbunare negru ca mormantul

Spada ta de sange dusman fumegand,

Si deasupra idrei fluture cu vantul

Visul tau de glorii falnic triumfand,

Spuna lumii large steaguri tricolore,

Spuna ce-i poporul mare, ramanesc,

Cand s-aprinde sacru candida-i valtoare,

Dulce Romanie, asta ti-o doresc…

          (Ce-ti doresc eu tie,dulce Romanie).

Dar el este si un mare poet universal, prin romantismul sau (dar nu numai prin aceasta); pentru ca poeziile sale contin idei care sunt familiare tuturor oamenilor care le citesc.

          Opera lui Eminescu, poet al visului cosmic si mitologic, isi are locul propriu nu numai in literatura romana, ci si in cea universala. Generatiile in succesiunea lor isi transmit ca pe o datorie sacra convingerea, ca Eminescu este cel mai mare poet national. Referindu-se la valoarea creatiei eminesciene – din punctul de vedere a relatiei natioanal – universal – George Calinescu afirma: fiind foarte roman, Eminescu este un mare poet universal.

Mihai Eminescu a fost o personalitate coplesitoare.Ca poet s-a remarcat prin forta de sinteza a izvoarelor autohtone si universale,prin imaginatie bogata si fantezie creatoare,prin inaltarea filosofica si printr-o viziune cosmica si mitologica asupra omului.De asemenea,el a scris si proza,in special fantastica,dar acestea au stat mai mult timp in umbra poeziilor sale,doar in ultima vreme recậstigậndu-si adevarata lor recunoastere.

Avem convingerea ca daca mai traia,sanatos,inca douazeci de ani el ar fi fost considerat,fara putinta de contestare,ca unul din cei mai mari creatori de poezie din intrega literatura a lumii.

          Bibliografie

                    “Editura Dacia – Critica si istorie literara,Cluj 1983”

          “Editura Tineretului – Poezia lui Eminescu, Bucuresti1969”

          “Editura Eminescu – Eminescu – cultura si creatie, Bucuresti 1976

”