COMENTARII LITERARE - romane, povestiri, fabule, schite referat






EXPRIMAREA  SCRISA

Elaborarea unei compuneri solicita capacitatea de exprimare scrisa.

Capacitatea de exprimare scrisa presupune ca elevul stie si reuseste :

·       sa rezume un text literar dat cu modificari facute la trecerea din vorbirea directa in cea indirecta;

·       sa caracterizeze un personaj dintr-un text studiat sau la prima vedere;

·       sa redacteze un text in care sa se evidentieze caracteristicile fundamentale ale unei opere literare/ ale unui fragment de text literar dat (sa motiveze intr-o compunere, conform unor cerinte specificate, apartenenta unui text la un gen sau la o specie literara: basmul, schita, nuvela, romanul, balada, fabula, doina, pastelul, imnul, comedia; sa analizeze un  text, valorificand structura acestuia si resursele expresive ale limbii);

·       sa redacteze diferitele texte cu destinatie functionala: cerere, invitatie, scrisoare, telegrama;

·       sa aplice, in redactarea unui text, normele ortografice, de punctuatie si de exprimare corecta;

·       sa exprime, in scris, intr-un mod corect, logic, convingator si coerent, diferitele idei, opinii, atitudini, prin utilizarea unui vocabular, a unui registru de comunicare si a unui stil, adecvate contextului si in conformitate cu normele de redactare.

Modificari facute la trecerea din vorbirea directa in cea indirecta

dispar:

unele semne de punctuatie: [?], [!], [], [„”], [—] si unele virgule;

— unele parti de vorbire: interjectii, substantivele sau pronumele in cazul

vocativ;

apar:

verbe de declaratie: a zice, a spune, a intreba, a raspunde etc;

— elemente de subordonare in fraza (conjunctii subordonatoare, adverbe

si pronume relative etc.);

— se modifica:

persoana pronumelor personale si reflexive, ca si a verbelor (persoanele I si a II-a se inlocuiesc cu a III-a);

— modul verbelor (imperativele se inlocuiesc cu conjunctive);

— unele propozitii principale devin secundare;

— topica propozitiilor si a partilor de propozitie.

„D-l Goe”

de I.L. Caragiale

— schita —

I.L. Caragiale este considerat „parintele schitei romanesti”, pentru valoroasele creatii din volumul „Momente si schite”, printre care se numara si „D-l Goe”

Ca orice schita, aceasta este o opera epica, in proza, in care autorul isi exprima indirect sentimentele despre educatia gresita data copiilor din unele familii (aristocratice). Este de dimensiuni reduse, prin raportare la nuvela si, mai ales, la roman si are un titlu la fel de concis, chiar laconic, urmat de puncte de suspensie care ofera cititorului posibilitatea de a deduce sentimentele autorului.

In naratiunea „D-l Goe”, este prezentata o singura intamplare, respectiv calatoria celor patru personaje, cu trenul, din „Urbea X” pana la Bucuresti, „de 10 Mai”, intr-un an neprecizat.

Lipsa indicatiilor toponimice si cronologice confera intamplarii un caracter repetabil, tipic.

Efectuata intr-un interval de timp redus (cateva ore, deci mai putin de o zi), calatoria este relevanta pentru caracterul personajelor, deci este un moment reprezentativ; cele trei doamne isi „etaleaza” incultura, pretentiile exagerate, toleranta exagerata fata de Goe, iar acesta isi afiseaza proasta crestere, rasfatul si obraznicia.

Ca in orice schita, faptele si personajele sunt credibile. pot fi veridice: „ca sa nu mai ramaie repetent”, Goe este dus cu trenul, la Bucuresti.

El ramane pe coridor, nesupravegheat, scoate capul pe fereastra, in ciuda

recomandarilor unui calator si isi pierde palaria, in care se afla si biletul.

insotitoarele trebuie sa plateasca amenda, iar Goe este indulcit cu o „ciucalata”, dupa mustrarile mamei. Se dezechilibreaza, lovindu-se la nas si urla.

Profitand de atipirea bunicii, se blocheaza in toaleta, fiind nevoie de interventia conductorului. Punctul culminant il reprezinta tragerea semnalului de alarma, fapta pe care nu o recunoaste, producand panica si intarzierea trenului.

Actiunea fiind simpla si lineara, personajele sunt putine si tipice: doua dintre cucoane nu au prenume si reprezinta pe bunicile si mamele care isi rasfata urmasii, iar Goe este copilul obraznic tipic, un Ionel mai mare.

in concluzie, putem spune ca „D-l Goe” este o schita, deoarece intruneste

trasaturile acestei specii literare.

Caracterizarea personajului Goe

din schita „D-l Goe”

de I.L. Caragiale

„D-l Goe” este una din schitele in care Caragiale trateaza tema educatiei in familiile instarite.

Ca in orice schita, personajele sunt putine, caci actiunea este simpla,

lineara, cel principal fiind anuntat inca din titlu.

Caracterizarea personajului Goe este realizata prin mai multe mijloace, directe si indirecte. Astfel, i se indica originea; el traieste cu familia in „urbea X” — un oras de pe Valea Prahovei, al carui nume nu este indicat — ceea ce inseamna ca acesta poate reprezenta orice oras, tot asa cum Goe ii intruchipeaza pe toti copiii bogati si rasfatati, fiind, deci, un personaj tipic.

Modul de exprimare il caracterizeaza pe Goe drept arogant, lipsit de respectul elementar, pe insotitoare le numeste „proaste”, iar pe calatorul care il sfatuieste sa nu scoata capul pe fereastra il califica drept „uratul”.

Incultura personajului rezulta din discutia „filologica” asupra cuvantului „marinar”, purtata pe peron, ca si din fraza initiala a textului din care aflam ca el a ramas de mai multe ori repetent. Autorul il numeste chiar „tanarul”, ceea ce sugereaza, de  asemenea, ca Goe este un elev intarziat.

Ca in orice schita, comportamentul lui Goe este surprins intr-un moment din existenta sa, clar semnificativ: o calatorie cu trenul spre Bucuresti.

Cititorul poate deduce din aceasta ca Goe este un copil prost crescut, care cere socoteala adultilor, batand din picior si zbierand sau strambandu-se la calatorul bine intentionat. Rasfatat, tratat ca un adult, unicul barbat din familie, deci admirat, el da si alte dovezi de proasta crestere: tipa, se urca pe un geamantan strain, ca sa traga semnalul de alarma, minte si exagereaza cu curiozitatea, blocandu-se in toaleta.

Ca orice copil rasfatat, el este in centrul atentiei (egoist), starnind rasul cititorului, prin contrastul dintre atitudinea lui batoasa si situatia de calator, respectiv prin discrepanta dintre ceea ce este si ceea ce vrea sa para, lucru care il face ridicol.

Toata bravura lui se topeste atunci cand isi da seama ca a facut o mare boacana si se culcuseste in poala bunicii, prefacandu-se adormit, pentru a nu recunoaste ca a tras semnalul de alarma, desi faptasul poate fi usor depistat dupa firul de plumb rupt.

Ca orice personaj de schita, el este prezentat sumar, in special in ceea ce priveste fizicul: singurele indicii date de autor sunt varsta de trecere de la copilarie spre adolescenta („tanarul”) si imbracamintea „un frumos costum de marinar, cu inscriptia pe panglica «Le Formidable», care dovedeste conditia sociala a personajului: apartinea unei familii instarite si snoabe.

In concluzie, putem spune ca Goe este personajul principal al acestei

schite, un personaj negativ, de care cititorul se detaseaza, desi rade la

poznele lui, „fratele” mai mare al lui Ionel Popescu din schita „Vizita”, schita a aceluiasi autor si avand aceeasi tema.

 „Vizita”

de I.L Caragiale

— rezumat —

De Sfantul Ion, naratorul s-a dus in vizita la familia Popescu, pentru a-l felicita pe Ionel, fiul acesteia. El i-a dus o minge mare in dar. Domnul Popescu nu era acasa, astfel incat vizitatorul s-a intretinut cu doamna Popescu.

Musafirul i-a reprosat gazdei lipsa din societate in ultimul timp, dar aceasta i-a replicat ca este foarte ocupata cu educatia lui Ionel. Din bucatarie, s-a auzit vocea slujnicei care striga ca Ionel nu se astampara si poate rasturna masina de gatit.

Dupa strigari repetate, Ionel a venit in sufragerie, unde a luat o trambita si-o toba si a inceput sa cante, incat adultii nu se mai auzeau. Musafirul i-a spus sa ia sabia si sa comande, caci asa fac ofiterii, deoarece Ionel era imbracat in ofiter de rosiori.

Ionel a atacat tot ce ii iesea in cale. Slujnica a venit cu tava. Pentru a o proteja, doamna Popescu i-a iesit inainte si a fost lovita sub ochi cu sabia.

Copilul a mancat, apoi, dulceata direct din chesea, iar cand mama i-a atras atentia ca nu este bine, el a iesit cu vasul pe hol, de unde s-a intors curand cu el gol.

Musafirul a cerut permisiunea sa fumeze. Mama a aprobat si a spus ca si Ionel fumeaza si i-a permis acestuia sa-si aprinda o tigara, admirandu-l. Dupa ce a terminat de fumat, Ionel a luat mingea primita in dar si a trantit-o cu putere, incat aceasta a sarit pana la policandru si apoi a rasturnat ceasca cu cafea fierbinte a musafirului pe pantalonii acestuia.

Peste cateva minute, copilul s-a albit la fata si a lesinat. Musafirul i-a acordat primul ajutor, apoi a plecat. Acasa, a constatat ca avea dulceata in sosoni.

Caracteristici:

apartine genului epic: autorul isi exprima indirect sentimentele si gandurile, prin actiune si personaje;

naratorul da impresia de neimplicare in faptele relatate, dar trairile lui sufletesti sunt incorporate in personajele create;

— povestitorul este adesea obiectiv sau fals obiectiv, caci devine „eroul” cel mai reliefat, participand, uneori, chiar la actiune;

— surprinde scene din viata contemporana scriitorului, fapte veridice sau plauzibile, incat relatarea devine seaca, apeland la un limbaj comun, fara prelucrari literare;

naratiunea este predominanta (faptele sunt relatate in ordine, in succesiune) chiar dinamica, dand impresia de miscare, datorita agitatiei personajelor;

— prezenta dialogului alaturi de naratiune este o alta caracteristica, iar dialogul poate deveni dominant uneori, apropiind schita de sceneta;

— descrierile sunt sumare, dar simbolice, deci nu apar detalii, iar adjectivele si adverbele sunt putine;

— actiunea este simpla, lineara, desfasurata pe un plan, in fata ochilor cititorului si scurta, dar caracteristica pentru un individ sau pentru colectivitate, in general;

— datorita dimensiunilor reduse, ea incepe cu trecerea la obiect, incat expozitiunea este scurta, intriga este simpla si evolueaza rapid spre deznodamant, care este, adesea, neasteptat, hazliu sau absent, lasat la aprecierea cititorului;

— are rolul de a contura un personaj, nu de a prezenta o fresca sociala, precum romanul;

— personajele sunt putine, schitate, construite dupa modelul oamenilor simpli, surprinsi in situatii obisnuite;

— prefera personajele tipice si energice, fara idealuri inalte;

accentul se pune pe portretul moral, cel fizic fiind doar conturat si chiar neglijat;

— portretul realizat este succint (cateva elemente), cel adevarat se infiripa din actiunile si limbajul personajului;

— dintre toate trasaturile personajului, una singura este dominanta, fiind „cercetata” din mai multe unghiuri;

personajele sunt surprinse intr-un singur moment din existenta, dar edificator pentru cititor, care ii poate astfel deduce felul de viata;

— timpul de desfasurare a actiunii este scurt (pana la o zi) si precizat;

spatiul este unul singur, si restrans (o locuinta, o camera, un compartiment de tren, o gara, un camp etc.) dar precizat adesea;

stilul este sobru, voit obiectiv;

— ideile sunt foarte concentrate (trasaturile de stil definitorii pentru schita sunt concizia si laconismul) si general-umane;

— titlul este scurt, dar semnificativ;

— prezenta, uneori, a verbelor la prezentul indicativului sugereaza simultaneitatea faptelor, iar aparitia persoanei I singular il transforma pe narator in personaj;

— apar propozitii si fraze scurte, eliptice de predicat, predominand propozitiile principale;

— schita este cea mai restransa ca dimensiuni dintre formele prozei scurte.

— I.L. Caragiale a creat si momentul, ca sinonim al schitei, asa cum arata si titlul celui mai cunoscut volum al sau, „Momente si schite”; DEX defineste momentul ca fiind „un episod al unei scrieri literare”, devenit, prin extensie, „o specie a genului epic in care este surprins un instantaneu semnificativ din viata cotidiana”.

„Dincolo de nisipuri”

de Fanus Neagu

— rezumat —

Intr-o dupa-amiaza din vara secetosului an 1946, un taran dintr-un sat de campie buzoian, pe nume Susteru, iese din casa, manat de pofta unei tigari. Isi rasuceste o tigara din frunze uscate de iedera si porneste pe ulita prafuita spre Buzau.

Se intalneste cu dascalul, care ii cere o tigara imprumut, dar caruia ii raspunde ca nu este buna, ca te ustura la limba.

Se uita indelung la santurile goale, uscate, si la albia crapata, plina de mal a raului.

Pe o movila, el zareste (sau i se pare ca zareste) un calaret care goneste catre sat si care ii striga (sau i se pare lui) ca vine garla, caci a plouat la munte.

Susteru o ia la fuga spre sat, impiedicandu-se si ridicandu-se rapid, nerabdator sa dea de stire oamenilor ca albia se va umple de apa.

In curand, malul raului se umple de sateni, barbati, femei si copii, tineri si batrani, care isi reiau viata de acolo de unde li se oprise o data cu instalarea secetei: barbatii isi sufleca pantalonii ca sa nu li se ude, femeile ii tin deoparte pe copii, ca sa nu-i ia apa, un batran pescar pune carlige pentru pesti, iar o fata se piaptana pe indelete, rasfirandu-si cosita.

Oamenii asteapta pana la apusul soarelui sosirea apei, dupa care ii cer socoteala lui Susteru. Acestuia ii vine ideea ca morarii din deal au oprit apa si ca acestia trebuie determinati, eventual cu forta, sa-i dea drumul.

Alaturi de vreo douazeci de barbati, el porneste, calare, la deal spre prima moara, unde gasesc iazul gol.

La fel se intampla si la morile urmatoare, incat oamenii il parasesc, intorcandu-se in sat pe jos, caci caii murisera unul cate unul.

Susteru isi continua urcusul, atras de luna ca un somnambul, simtind in fata racoarea valurilor.

Caracteristici:

apartine genului epic: autorul isi exprima indirect sentimentele si gandurile prin intermediul actiunii si al personajelor;

intindere medie (mijlocie) intre schita si roman; unele nuvele sunt structurate in parti, numerotate cu cifre romane precum romanele („Budulea Taichii” de Ioan Slavici);

predomina naratiunea, dar se impleteste cu descrierea (personajelor, mediului, naturii) si cu dialogul;

actiunea este relativ simpla, chiar daca mai complexa decat a schitei, urmarind un singur fir narativ,

ea surprinde fapte verosimile, dar cu o nota de senzatie, inedite, deci apar si elemente fantastice;

timpul este mai indelungat decat in schita ajungand pana la zeci de ani;

— actiunea este declansata de unul sau mai multe conflicte puternice si se

deruleaza rapid, fara comentarii din partea naratorului, spre deosebire de

povestire, unde naratorul se implica in relatarea evenimentelor;

— conflictul central este constituit in jurul unui personaj puternic reliefat,

prezentat amanuntit.

— personajele sunt mai numeroase decat in schita, alese din diferite categorii sociale, atat principale, cat si secundare sau episodice, atat individuale, cat si colective;

— personajele principale sunt, insa, putine si urmarite in evolutie, fiind simbolice;

evolutia personajelor este determinata nu numai de trecerea timpului, ci si de gradarea evenimentelor;

— destinul uman se impleteste cu natura;

uneori expozitiunea este ampla, prezentand amanuntit destinul personajelor si alternand timpul trecut cu cel prezent;

— partile (capitolele) nu respecta strict cronologia faptelor, fiecare secventa urmarind sa prezinte o ipostaza a personajului, vazut in diferite imprejurari;

— implicit, nuvela nu surprinde un singur moment din existenta personajelor, ci intamplari petrecute deseori, in decursul unei vieti;

— uneori, autorul se afla in afara naratiunii, relatarea efectuandu-se la persoana a III-a, alteori autorul participa subiectiv;

Caracterizarea personajului principal Vitoria Lipan, din romanul „Baltagul”

de Mihail Sadoveanu

Personajul principal al acestui roman este Vitoria Lipan, o munteanca din zona Dornelor, vazuta in actiune (drumul parcurs de ea pentru descoperirea sotului disparut). Criticul literar Perpessicius apreciaza ca „«Baltagul» este romanul unui suflet de munteanca”. Numele personajului principal este anuntat din titlu, ca in multe opere literare. Acesta ar putea reprezenta, intr-un sens, traiectoria pe care o urmeaza personajul, inasprirea vietii ei, cresterea hotararii acesteia de a face dreptate.

Existenta locuitorilor din acea zona era zbuciumata si fara sa se intample aceasta crima: chiar din legenda de la inceput, aflam ca Dumnezeu ii daruise cu mai putin decat pe altii (isi castigau existenta cu toporul ori cu cata sau erau priceputi in mestesugul oieritului).

Portretul fizic este facut in mod direct de catre autor, in cateva linii, asociind frumusetea exterioara cu cea launtrica: „Ochii caprui, aprigi si inca tineri erau dusi departe”, in ei se rasfrangea „lumina castanie a parului”.

Tot din descrierea autorului putem deduce varsta personajului: „Era dragostea ei de douazeci si mai bine de ani”, iar „din cei sapte copii pe care-i avusesera, ramasesera numai doi: Gheorghita si Minodora”, ajunsi si ei la varsta casatoriei.” Sadoveanu surprinde in Vitoria Lipan misterul feminin, farmecul specific fiecareia: „Ea era deasupra tuturora; avea [] o putere si-o taina pe care Lipan nu era in stare sa le dezlege. Venea la dansa ca la apa cea buna.”

Prenumele eroinei (Vitoria) sugereaza biruinta, faptul ca era apriga, ca nu se dadea batuta sau invinsa niciodata: „Si cu sotul ei se dovedise asa si, chiar daca acesta o batea, nu se temea, facandu-l pe el sa regrete apoi.”

Portretul moral al personajului este prezentat atat direct, cat si indirect. Astfel, Sadoveanu o infatiseaza ca pe o femeie harnica, torcand si aducand de la campie provizii, pe care la munte nu le putea gasi: „Aducea faina de papusoi si legume in desagi, pe cinci caluti, pe cel din frunte calarea ea barbateste.” inca din prezentarea fizicului, autorul reda framantarile personajului cauzate de intarzierea peste obicei a sotului: „Fusul se invartea harnic, dar singur.”

Prin calitatile ei, Vitoria este demna de Nechifor, care era cel mai vestit si cunoscut cioban din zona. Actiunile ei sunt gradate, gandite, atat inainte de a porni in cautarea sotului, cat si dupa aceea: se consulta intai cu preotul, apoi cu vrajitoarea, anunta autoritatile, adaptandu-si stilul la fiecare si se dedubleaza, pentru a-si atinge scopul.

Incepe sa-i evite pe oameni, cand vede ca sotul ei intarzie prea mult,

considerand ca este numai durerea ei si ca nimeni nu poate intelege ce simte ea: „inainte de a merge la preot, se duse la carciuma sa ia o sticla de rachiu pentru acesta, dar intra pe usa din spate pentru a scapa de iscodelile oamenilor”; in drumul ei, cand se intalneste cu o nunta si o cumetrie, lasa deoparte supararea ei, „facand frumoasa urare miresei” si daruind micutului un banut, asa cum se proceda.

Preotului ii vorbeste despre dragostea ei statornica, despre Lipan, pe care-l cunoaste precum ii stie numele si in care are incredere: „Poate zabovi o zi ori doua cu lautari si cu petreceri, ca un barbat ce se afla; insa dupa aceea vine la salasul lui. stie ca-l doresc si nici eu nu i-am fost urata.”

Ca orice personaj de roman, Vitoria este urmarita in evolutie. Ea stie ca nu-l va gasi in viata, dar, pe de alta parte il cauta ca sa-l ingroape crestineste si pentru ca simte ca-si pastreaza tineretea, rememorandu-si viata. Criticul literar Zaharia Sangeorzan considera ca Vitoria traieste retrospectiv taina iubirii. intreaga strategie de cautare a sotului se desfasoara prin asocierea semnelor vremii cu starile sufletesti ale personajelor.

Ea ajunge sa descifreze semnele naturii, traind ca orice erou popular in comuniune cu natura: cantatul cocosului pe prag cu fata spre poarta ii intareste convingerea ca barbatul ei s-a dus dintre cei vii; vantul venit de la nord ii da fiori reci ca o veste proasta.

Din momentul in care este sigura ca barbatul ei este mort, Vitoria Lipan se dedubleaza, ca toti eroii clasici: incearca sa se comporte normal cu oamenii, parand aceeasi la exterior, dar in interior supararea ei creste, gandind cum sa-i pedepseasca pe cei care i-au facut rau.

Astfel, Gheorghita observa schimbarea mamei: „Se uita numai cu suparare si i-au crescut tepi de aricioaica”. Vitoria dovedeste o intuitie ascutita, observand mai atent oamenii de cand se abatuse necazul asupra ei.

Astfel, observa ca Gheorghita porneste cam temator la drum, semn ca era inca un copil si incearca sa-l maturizeze: „Nu te uita urat, Gheorghita, ca pentru tine de-acu inainte incepe a rasari soarele. intelege ca jucariile au stat, de-acu trebuie sa te arati barbat.”

Vitoria Lipan este un personaj complex, surprins in actiune, respectand traditiile, dovedind spirit gospodaresc ca orice femeie de la tara, dar si calitati de detectiv, incat romanul „Baltagul”, capata si o tenta de aventura. Isi cearta fata care da semne de indepartare de traditii, purtand coc si dansand „valt” si chiar o ameninta ca „ii leaga un bolovan de gat si o arunca in apa Tarcaului.”

Pe cat de conservatoare se arata in pastrarea obiceiurilor, asa cum rezulta si din dialogul cu Minodora, pe atat de repede se adapteaza la psihologia oamenilor de care depinde descoperirea adevarului: umbla „intre rasaritul si asfintitul soarelui si numai pe langa oameni”, nu noaptea si nici in singuratate cum se intampla cu sotul ei, cere negustorului bani marunti pe care ii baga intr-un colt de naframa sa-i aiba la indemana si sa cumpere raspunsurile oamenilor.

Munteanca ii uluieste pe cei din jurul sau, prin insusirile ei deosebite si de aceea, celelalte personaje isi exprima punctul de vedere, evidentiindu-i calitatile sau generalizandu-le. Astfel, Gheorghita isi pune un semn de intrebare: „Mama asta cunoaste gandurile oamenilor, trebuie sa fie fermecata”

La randul lui, Calistrat Bogza este la fel de uluit de exactitatea cu care Vitoria a reconstituit totul, ca in momentul mortii sa recunoasca: „Si sa se stie ca a fost intocmai cum a aratat sotia mortului.” De aici, rezulta ca ea savarseste ceea ce isi propune, gasirea ucigasilor, locul crimei, pedepsirea raufacatorilor.

Dupa gasirea ucigasilor si pedepsirea lor, Vitoria ii face sotului ei o inmormantare specifica, chiar fastuoasa, apoi se intoarce acasa, ca sa-si continue viata, cu inima impacata ca si-a facut datoria fata de Nechifor Lipan, sa-si creasca copiii si sa aiba grija de gospodarie.

In concluzie, putem spune ca Vitoria Lipan „nu este o mulier impotens (muiere fara putere), tematoare, umila, ci o expresie severa a mediului alpin, personaj reprezentativ la care trasaturile fizice si etice au ceva din taria locurilor.” (Constantin Ciopraga).

„Baltagul” de Mihail Sadoveanu

— roman —

Romanul este o specie literara a genului epic, in proza, de cea mai mare intindere, cu actiune complicata, desfasurata intr-un timp indelungat, in locuri diferite, cu multe personaje, atat principale cat si secundare sau episodice, luate din toate categoriile sociale, urmarite in evolutie, incat reprezinta o fresca a societatii pe care o infatiseaza.

„Baltagul” este un roman inspirat din balada populara „Miorita”, asa cum arata si motoul si actiunea, incat critica literara considera ca „«Baltagul» este partea nescrisa a «Mioritei»„ (Vladimir Streinu).

El a fost publicat in 1930, dupa o perioada de lucru scurta, ceea ce dovedeste ca autorul cunostea foarte bine sufletul taranului roman, caci asa cum ne amintim, dupa mama el era taran si a inchinat numeroase opere memoriei acesteia.

Ca in orice opera epica, si aici autorul isi exprima indirect sentimentele, cu ajutorul actiunii si al personajelor. Astfel, el pune ca personaj principal o femeie simpla, de la tara, dar care reuseste prin calitatile ei sa afle adevarul despre disparitia sotului, inaintea autoritatilor.

De aici, deducem ca Sadoveanu admira calitatile poporului roman, in general, si pe cele ale oamenilor de la munte, care traiesc o existenta aspra, in special.

Admiratia se impleteste cu compasiunea fata de acestia, caci in mai multe citate din roman gasim referiri la ocupatiile lor primejdioase (pastoritul, taiatul lemnelor) ca si la viata femeilor din acea zona carora „le era dat sa ramana vaduve inainte de vreme”.

Sadoveanu isi inzestreaza cu numeroase calitati personajul principal pentru a putea reinstala ordinea, traditia si legea in acel colt indepartat.

Dintre speciile epice, romanul este cea mai intinsa, fiind considerata de unii ca o inlantuire de nuvele, ceea ce face ca ea sa fie impartita de cele mai multe ori in volume, capitole sau subcapitole numerotate cu cifre romane si chiar purtand fiecare titluri (subtitluri).

„Baltagul” nu este un roman foarte intins. Are numai saisprezece capitole numerotate cu cifre romane. Scopul autorului a fost de a aduce in fata cititorului, frumusetea morala a femeii romance, dezvoltand motivul maicutei batrane din „Miorita”.

Deci, spre deosebire de alte romane, „Baltagul” are o actiune simpla, redusa la cautarea ciobanului disparut: Apar toate momentele subiectului dupa cum urmeaza: in partea I (capitolele I-VI) predomina caracterul expozitiv, prezentarea unei comunitati dintr-un sat de munte, situarea in prim-plan a familiei Lipan, insistandu-se asupra chipului Vitoriei, a evenimentului care provoaca nelinistea Vitoriei Lipan si a portretului initial al eroinei.

In partea a doua (capitolele VII-XIII) gasim caracterul dinamic al actiunii simple, lineare (cautarea lui Nechifor Lipan), descrierea datinilor si a obiceiurilor din satele de munte.

In partea a treia (capitolele XIV-XVI) avand caracter dramatic, aflam descoperirea, pedepsirea ucigasilor si indeplinirea datinei (ritualul de inmormantare a sotului ucis).

Actiunea incepe la Magura Tarcaului (in Moldova), infatisand-o pe Vitoria Lipan stand pe prispa si gandind la sotul ei care plecase toamna la targ si nu se mai intorsese, desi trecusera peste saptezeci de zile.

Vitoria face o vizita preotului si vrajitoarei, gandind ca va afla ceva sau va fi ajutata in vreun fel, dar nu a obtinut nimic. Ea este indemnata sa mearga la manastirile Bistrita si Piatra Neamt, unde isi da seama ca barbatul este mort.

Face rost de bani si pleaca in cautarea sotului, Nechifor Lipan, la Dorna, Bicaz si Calugareni. In drum, la Borca intalneste o cumetrie, iar la Cruci da de o nunta. Trece prin Vatra Dornei spre Brosteni, Borca, Sabasa si Suha, insotita de fiul sau, Gheorghita.

Din prezentarea actiunii, observam ca aceasta s-a desfasurat in locuri diferite din Moldova si a durat trei anotimpuri. Sadoveanu, ramas in literatura romana ca un mare poet in proza al naturii, prezinta starile sufletesti ale personajelor in ton cu aspectele din natura.

Vitoria este cuprinsa de ganduri negre, toamna, cand natura este mohorata. Ea descopera adevarul primavara, cand toata natura renaste ca si ea, si hotaraste sa-si continue viata preluand si grijile sotului.

Ca in orice roman, si in „Baltagul” apar multe personaje, luate din toate categoriile sociale, pentru ca opera respectiva sa devina o fresca sociala.

Deoarece actiunea este inspirata din „Miorita”, cele mai multe personaje provin din lumea oierilor: Nechifor Lipan, sotia lui, Vitoria, Gheorghita, fiul lor, care deprinde tainele oieritului, baciul Alexa, cei doi ciobani ucigasi, Calistrat Bogza si llie Cutui.

Alaturi de acestia apar; reprezentantii bisericii (preotul Daniil, parintele Visarion, dascalul Andrei, maicutele de la manastirea Bistrita), negustorii (David, carciumarii Iacob si domnul Toma, mos Pricop), Vrajitoarea Maranda si fiica Vitoriei, Minodora, cea din urma facandu-si educatia la manastire.

Vitoria Lipan este personajul principal, care prin actiunile ei sustine firul naratiunii romanului. Nechifor Lipan este si el personaj principal, chiar daca nu este Implicat in actiune. deoarece el este evocat de la inceputul pana la sfarsitul romanului de catre toate personajele; Gheorghita este personaj secundar, insotindu-si mama in descoperirea adevarului.

Numeroase personaje episodice apar pentru a pune in evidenta calitatile personajului principal (cei doi ucigasi, negustorii, argatii, mos Pricop etc.) si chiar personaje colective (participantii la cumetrie si la nunta). Aceste personaje sunt impartite in pozitive si negative.

in concluzie, putem spune ca „Baltagul” este un roman social, impletit cu unul de familie, cu interferente de bildungsroman si chiar de aventura (politist).

 „Baltagul” de Mihail Sadoveanu

— explicarea titlului —

Titlul romanului este scurt, alcatuit dintr-un substantiv comun, la singular, prin care autorul ne sugereaza ca denumeste, un „topor cu coada lunga, intrebuintat si ca arma” (DEX), prezent in momentele importante ale actiunii romanului.

Cand Vitoria Lipan, eroina romanului hotaraste sa plece in cautarea sotului disparut, ea comanda fierarului un astfel de obiect, pe care-l da, apoi, spre sfintire parintelui Danila. Ei ii trebuie aceasta arma (ca si pusca pe care o luase), caci constatase ca fiul ei, Gheorghita nu are bratul puternic ca al unui barbat.

Referiri la baltag se fac si in momentul culminant al actiunii, cand Vitoria gaseste osemintele sotului intr-o prapastie, situata intre localitatile Suha si Sabasa. Aici ea (ca si autoritatile, mai tarziu) constata ca decesul acestuia fusese provocat de o lovitura de baltag, pe care a primit-o in cap, miseleste, la lasarea noptii, intr-un loc pustiu.

Tot concret apare acest obiect in deznodamantul romanului. Vitoria nu isi gaseste linistea pana cand nu demasca pe ucigasi, invitandu-i la praznic pe cei doi banuiti: Calistrat Bogza si llie Cutui.

Aici eroina se preface ca vorbeste cu mortul sau singura, afirmand ca pe baltagul unuia dintre cei doi, se afla sange, semn ca acela i-a rapus barbatul.

Aceasta insinuare are efectul scontat, caci ucigasul se demasca si in culmea disperarii, vrea sa loveasca din nou cu baltagul, insa Gheorghita, cu ajutorul cainelui, ii vine de hac.

Ca orice roman, „Baltagul” este o fresca sociala, o monografie a satului romanesc de munte, de la inceputul secolului al XX-lea. In acest context, semnificatiile titlului sunt numeroase, depasind sensul propriu si ajungand la numeroase sensuri figurate, capatand, deci, valoare de simbol.

Pentru zona geografica surprinsa de autor, baltagul (numit uneori „topor”) este unealta cu care barbatii isi castiga existenta, in afara oieritului. Riscurile ocupatiei de oier pot fi redate si ele de unul din sensurile figurate ale substantivului „baltag”; autorul ne lasa sa intelegem ca multi isi pierd viata, in conditii misterioase, asa cum se va intampla si cu Nechifor Lipan, afirmand: „Multe femei raman vaduve inainte de vreme”.

Si existenta femeilor din acea zona este dura, asa cum poate simboliza termenul „baltag”. Ele au grija de casa si de copii in lipsa sotilor. Facand aprovizionarea de la campie, Vitoria se deplaseaza calare pe cai: „Aducea faina si legume in desagi, pe cinci caluti, pe cel din frunte calarea ea barbateste.”

Din momentul in care este sigura ca barbatul i-a fost ucis si jefuit, Vitoria se dedubleaza, adica la exterior pastreaza aparentele, constienta ca daca s-ar plange, ar da satisfactie dusmanilor, dar in interior devine alta, iar aceasta latura a ei dovedeste ca s-a inasprit.

Cand ramanea singura, era coplesita de suparare, era pusa pe cearta, nemultumita si indarjita ca ascutisul unui baltag, asa cum observa chiar fiul ei, Gheorghita, cand afirma: „Mamei i-au crescut tepi de aricioaica.” Ea fusese dintotdeauna o femeie puternica si apriga, ce-si infrunta barbatul.

De la moartea barbatului, devenise mai indarjita, asa incat nu lasa rezolvarea situatiei privind disparitia acestuia in seama autoritatilor, ci incearca pe cont propriu sa afle adevarul. La praznic, ea il tot impunge cu vorbe pe Calistrat Bogza, incat acesta isi pierde cumpatul, devine violent, si in felul acesta se da de gol: „Asculta femeie, mormai cu manie Bogza, de ce tot ma fierbi si ma intepi atat? Ai ceva de spus, spune!”

Viata si asa dura a Vitoriei, care statea mai mult singura luptandu-se cu gandurile, a devenit mai aspra de cand i-a disparut sotul: are cosmaruri, isi impune singura un post negru de douasprezece saptamani, din care iese mai indarjita contra oamenilor care i-au stricat caminul, pe care-l durase mai bine de douazeci de ani.

Asprimea personajului principal creste, pe fundalul supararii produse de disparitia sotului, contra fiicei sale care vrea sa rupa traditia: „iti arat eu coc, valt si bluza, arde-te para focului sa te arda! Nici eu, nici bunica-ta, nici bunica-mea n-am stiut de acestea si in legea noastra trebuie sa traiesti si tu. Altfel iti leg o piatra de gat si te dau in Tarcau!”



Taisul baltagului se poate asocia si cu mintea ascutita a Vitoriei, care se comporta ca „un Hamlet feminin”, banuind, cercetand, descoperind o crima privita de autoritati ca oricare alta, dar care ei ii schimba existenta. Observam ca cele mai multe din sensurile figurate ale titlului se regasesc in portretul personajului principal feminin, Vitoria Lipan, deoarece, asa cum observa unii critici literari, „Baltagul este romanul unui suflet de munteanca.”

 „Baltagul”

de Mihail Sadoveanu

— povestire cu precizarea momentelor subiectului —

„Baltagul” este un roman, deci o specie literara epica si, ca atare, are un subiect bine conturat. Acest roman isi propune sa prezinte, in amanunt, drumul parcurs de o nevasta de oier din muntii Dornei, pentru descoperirea adevarului privind disparitia sotului.

In toate romanele, expozitiunea este mai ampla, deoarece actiunea este mai complicata, petrecuta in locuri diferite, intr-un timp indelungat si antreneaza multe personaje.

Personajul principal este Vitoria Lipan, prezentata inca de la inceput torcand pe prispa casei din Magura Tarcaului, pretext pentru ea de a putea gandi in voie la intarzierea neasteptata a sotului (Nechifor Lipan), plecat la Dorna, la inceputul toamnei, pentru a vinde oi (intriga).

Gandurile ei negre care o stapanesc de multa vreme ca si cosmarurile in care Nechifor Lipan aparea frecvent trecand calare o apa neagra, cu spatele catre ea, reprezinta intriga romanului: barbatul ei intarziase de mai multe ori, dar niciodata asa de mult ca acum (peste saptezeci de zile).

Femeia a cerut sfatul preotului, apoi vrajitoarei din sat si chiar a mers la manastirea Bistrita incercand sa afle dezlegarea obsesiei ca barbatul ei a murit. Dupa drumul la manastire, cand a avut senzatia ca icoana Maicii Domnului plange, ea a decis sa plece in cautarea celui disparut.

Desfasurarea actiunii este mai simpla decat in alte romane si poate fi impartita in patru mari secvente: asteptarea sotului, reconstituirea drumului acestuia, descoperirea osemintelor lui Nechifor Lipan intr-o prapastie, inmormantarea crestineasca si descoperirea adevarului, implicit pedepsirea ucigasilor. Desi nu plecase niciodata la un drum atat de lung, Vitoria Lipan a gandit toate amanuntele acestuia, incat a devansat autoritatile in gasirea faptasilor.

Si-a facut rost de bani de drum, vanzand produse domnului David, a batut baltag pentru Gheorghita, a mers la subprefect sa anunte disparitia sotului, dar nu a asteptat ca autoritatile sa-i rezolve problema.

A pornit la drum, voiniceste, urmand traseul sotului pana cand a descoperit cainele acestuia (Lupu), care a condus-o imediat la locul crimei.

Descoperirea cadavrului reprezinta punctul culminant al actiunii mai mult pentru cititor, deoarece in sufletul Vitoriei existase de la inceput certitudinea ca sotul ei nu mai este printre cei vii.

Cu mintea ascutita ca un brici de ceea ce aflase (doi oieri din preajma locului crimei prosperau vazand cu ochii), ea decide sa nu paraseasca meleagurile respective, pana cand nu afla adevarul.

Deznodamantul este amplu, ca in multe romane. Femeia organizeaza inmormantarea si conduce discutia in timpul praznicului, pana cand ucigasii se demasca.

Ei sunt pedepsiti (unul platind chiar cu moartea), iar femeia decide sa se intoarce acasa, ca sa reia treburile de unde le lasase, hotarata sa o aduca si pe Minodora sa vada locul unde a murit si se afla inmormantat parintele ei.

Caracteristici:

apartine genului epic: autorul isi exprima indirect sentimentele si gandurile prin intermediul actiunii si al personajelor;

uneori capata accente lirice, (aparand confesiunea, discursul) si chiar dramatice;

Structura specifica:

• un prolog (introducere, explicatie, dedicatie);

• un epilog (concluzie, deznodamant);

secvente epice, construite, de obicei, pe capitole/subcapitole, numerotate cu cifre romane si/sau cu titluri/subtitluri, ca unitati de constructie a scenei sau de legatura intre scene, uneori de factura cinematografica.

• scene (unitati compozitionale la nivelul constructiei de ansamblu)

reprezentative pentru obiectivele artistice ale autorului;

planuri (moduri de incadrare a subiectului), apropiate/departate, fixe/mobile, panoramice. Ca element de constructie a romanului, secventa cuprinde mai multe evenimente care se succed (intr-o ordine cu valoare simbolica).

Dimensiunea: unul, doua sau mai multe volume, uneori cu (sub)titluri

diferite.

De exemplu, romanul „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu este o trilogie (alcatuit din trei volume cu subtitlurile „Hotarul nestatornic” (I), „Drumuri” (al II-lea) si „Intre vanturi” (al III-lea). Romanul „Ciresarii” al lui Constantin Chirita are cinci volume: „Cavalerii florii de cires” (I), „Castelul fetei in alb” (al II-lea), „Roata norocului” (al III-lea), „Aripi de zapada” (al IV-lea), si „Drum bun, ciresari!” (al V-lea).

• in general, compozitia este de mare intindere si infatiseaza tabloul de ansamblu al unei epoci, al unei societati (fresca);

Timpul:

indelungat, zeci si sute de ani;

— cu valoare simbolica, adeseori;

evenimential (al actiunii) care devine cadrul actiunii, definitoriu pentru natura scrierii:

a) istorica/de epoca;

b) de actualitate/moderna;

c) de anticipatie;

— dateaza evenimentele:

narativ (al povestirii propriu-zise), care:

inregistreaza actiunea cronologic sau discontinuu (cu intoarceri in timp sau cu anticipari);

reconstituie trairile personajelor (timp interior), intrerupand relatarea cronologica in favoarea celei subiective, in care timpul se dilata sau se contracta.

da valoare simbolica unui eveniment sau tuturor.

Spatiul are, ca si timpul, valoare simbolica, sugerand conditia sociala a personajelor, preocuparile si aspiratiile acestora;

Spatiul-cadru corespunde timpului evenimential, focalizand actiunea; locuri diferite, numeroase, cuprinzatoare.

Actiunea de tip traditional:

a) complicata (cu numar mare de personaje);

b) ramificata printr-un conflict exterior (politic, social) sau interior (sufletesc);

principal si altele secundare;

c) gradata (inlantuie momentele subiectului in ordinea consacrata);

d) densa (dinamica).

Personajele:

— numeroase, apartinand tuturor claselor (paturilor sociale) deci, o varietate de tipuri umane:

principale / secundare / episodice;

— individuale / colective;

— simbolice;

— legendare (martori ai timpului lor si ai marilor valori spirituale).

urmarite in evolutie.

Viziunea autorului asociaza/alterneaza modalitati narative diferite in functie de obiectivele artistice:

intrepatrunderea modurilor de expunere:

— naratiunea (de tipuri diferite);

descrierea, descrierea-cadru;

— pauza descriptiva (insertia descrierii intr-o, secventa cu un alt

continut);

monologul exterior si interior,

— dialogul.

Protagonistul / protagonistii are / au semnificatii complexe:

a) in plan general-uman (sunt tipuri umane general-valabile);

b) ca exponent al unei actiuni indepartate ca timp;

— problematica variata, care permite considerarea romanului apartinand

unui / unor anumit tip / tipuri.

constructia simetrica / asimetrica;

— alternanta, uneori a planurilor, prin tehnica contrapunctului (in literatura:

dezvoltarea aceleiasi teme in medii si momente diferite, marcand semnificatia comuna a secventelor epice);

— „anularea” actiunii, in romanele de analiza (in special moderne) si inlocuirea cu „transe” din existenta cotidiana sau reducerea la strictul necesar, pentru evocarea vietii dinlauntrul ei si surprinderea starilor sufletesti si a dinamicii sentimentelor.

Vocea naratorului este vocea din text care ii relateaza cititorului actiunea. In functie de pozitia adoptata de narator in raport cu textul se vorbeste despre urmatoarele tipuri de naratiune:

— la persoana a III-a, cand autorul se afla deasupra tuturor actiunilor, stie totul si ii povesteste si cititorului (este omniscient);

— la persoana I: autorul ia parte la actiune si povesteste cititorului ceea ce vede, aude si simte.

impersonala: naratorul se ascunde in spatele personajelor, lasandu-le sa actioneze singure.

Momentele subiectului sunt prezentate amanuntit:

expozitiunea este ampla si te introduce direct in existenta protagonistilor;

intriga este reprezentata de un conflict principal si de mai multe secundare;

— actiunea nu evolueaza rapid spre deznodamant, ci cunoaste numeroase planuri, desfasurandu-se in locuri diferite si intr-un timp indelungat (este complexa).

„Miorita”

— comentariu literar —

In „Istoria literaturii romane”, criticul si istoricul literar George Calinescu a afirmat ca la baza literaturii romane stau patru mituri:      

mitul existentei pastorale a poporului roman („Miorita”);

— mitul estetic, conform caruia creatia, inclusiv cea artistica, trebuie sa

aiba drept fundament o jertfa („Monastirea Argesului”);

— formarea poporului roman din romani si daci, prezentata figurat in

(„Traian si Dochia”);

— mitul erotic („Zburatorul”),

Balada populara „Miorita” a fost culeasa de Alecu Russo din muntii Vrancei in 1850 si data spre publicare lui Vasile Alecsandri, care a inclus-o in „Poezii poporale ale romanilor”, (1852).

Desi are in jur de 150 de ani vechime, ea circula si astazi, in peste 1400 de variante, atat ca balada populara, cat si ca bocet, cantec de leagan si colind, pe intreg cuprinsul tarii.

Balada populara este o specie a genului epic, in versuri negrupate in

strofe, de mare intindere, cu o actiune simpla, lineara, menita sa aduca in

prim-plan personajele, putine, dar prezentate in antiteza.

In cazul „Mioritei”, actiunea se desfasoara „Pe un picior de plai/ Pe-o gura de rai”, deci intr-un spatiu fantastic si in acelasi timp feeric (rai = paradis).

Momentul este unul atemporal. Un vesnic prezent, expresie a transhumantei (procesul de migratie a turmelor de oi, insotite de stapanii lor spre ses o data cu sorirea toamnei si inapoi la munte primavara), asa cum rezulta din

verbul la indicativ prezent „se cobor” si din interjectia verbala „iata”.

Continutul (subiectul) este simplu: trei ciobani, reprezentand cele trei mari provincii romanesti (Moldova, Tara Romaneasca si Ardealul) si-au unit turmele pentru a ierna la campie.

Doi dintre ei (ungureanul si vranceanul) devin invidiosi pe moldovean si se hotarasc sa-l omoare, pe la apusul soarelui.

Se intampla, insa, ceva neasteptat: intre oile moldoveanului se afla una nazdravana (adica, cu puteri fantastice), care afla de existenta complotului si i-l dezvaluie stapanului.

Ea s-a manifestat deosebit timp de trei zile (a behait, s-a agitat, nu a mancat) pentru a atrage atentia stapanului si a-i putea expune pericolul ce il pandea.

Intre cioban si oaie are loc un dialog plin de afectiune, presarat cu numeroase diminutive, semn ca, pentru ea, stapanul este unicul cioban din lume, iar pentru el, ea este familia lui.

„— Miorita laie, / Laie, bucalaie, / De trei zile-ncoace / Gura nu-ti mai tace! / Ori iarba nu-ti place / Ori esti bolnavioara, / Draguta mioara? /

— Dragutule bace! / Da-ti oile-ncoace / La negru zavoi / Ca-i iarba de noi /

si umbra de voi. / Stapane, stapane, / iti cheama s-un cane /

Cel mai barbatesc / Si cel mai fratesc”

Afland de posibilitatea mortii, ciobanul moldovean adopta o atitudine

demna, senina, facandu-si, liric, testamentul.

Deci, desi balada este o specie epica, in „Miorita” partea cea mai intinsa (aproximativ 80 de versuri din cele 123) este una lirica, din care se deduce sufletul romanului.

Aceasta parte a baladei este de o mare frumusete si cuprinde urmatoarele

motive:

— testamentul;

— alegoria moarte-nunta;

— maicuta batrana cautandu-si fiul.

In testament, ciobanul lasa cu limba de moarte sa fie ingropat in universul sau familiar, dand glas comuniunii omului din popor cu natura:

„Ca sa ma ingroape / Aice pe-aproape, / in strunga de oi / Sa fiu tot cu voi;/

In dosul stanii / Sa-mi aud canii; / Aste sa le spui / Iar la cap sa-mi pui /

Fluieras de fag / Mult zice cu drag! / Fluieras de os, / Mult zice duios! /

Fluieras de soc / Mult zice cu foc! / Vantul cand a bate / Prin ele-a razbate/

S-oile s-or strange / Pe mine m-or plange / Cu lacrimi de sange!”

Din continutul versurilor aflam conceptia romanului despre moarte: aceasta nu este decat o continuare a vietii, intr-un alt loc.

Ciobanul se arata cunoscator al traditiilor si obiceiurilor: celui care a murit nelumit i se organizeaza o inmormantare ca o nunta.

De aceea, mesajul lui catre toti cei care vor intreba de el este:

„Sa le spui curat / Ca m-am insurat!”

Prezentarea ceremonialului nuptial apare, insa, inversat, la o lectura

atenta: nunta nu este altceva decat alegoria mortii. Ciobanul se insoara „cu-a lumii mireasa” (nimeni alta decat moartea), la nunta lui a cazut o stea (simbolul mortii), iar prezenta simultana a celor doua corpuri cosmice sugereaza apocalipsa.

„Soarele si luna / Mi-au tinut cununa, / Brazi si paltinasi / i-am avut nuntasi /

Preoti, muntii mari, / Paseri, lautari, / Pasarele mii / Si stele faclii!”

Tot in partea testamentara, apar doua portrete, de o mare frumusete

morala: al fiului, realizat de mama si-al mamei, creionat de fiu.

Cele doua portrete prezinta idealurile: de frumusete masculina (fiul) si de dragoste materna (mama), deci sunt tipice:

„Cine-a cunoscut / Cine mi-a vazut / Mandru ciobanel / Tras printr-un inel?/

Fetisoara lui, / Spuma laptelui; / Mustacioara lui, / Spicul graului; /

Perisorul lui, / Pana corbului; / Ochisorii lui, / Mura campului!”

„Maicuta batrana / Cu braul de lana, / Din ochi lacrimand, / Pe camp alergand, / Pe toti intreband / Si la toti zicand:”

Portretul fizic al tanarului este alcatuit dintr-o suita de metafore inspirate din elementele naturii in care a trait si unde vrea sa fie inmormantat. Cel al mamei este constituit preponderent din verbe la gerunziu care exprima o actiune continua, sugerand zbuciumul sufletesc al acesteia.

Balada „Miorita” a fost privita, inca de la aparitie, ca reprezentativa pentru spiritualitatea poporului nostru. Totusi, prin lipsa unei actiuni consistente, si mai ales a punctului culminant si a deznodamantului (nu stim ce s-a intamplat cu ciobanul moldovean!), ea a dat nastere unor interpretari contradictorii: „pesimistii” au considerat ca poporul roman este pasiv in fata mortii, ca si ciobanul mioritic; „optimistii” sustin ca, dimpotriva, poporul roman este un iubitor de viata, cu o atitudine activa in fata acesteia si a mortii: in balada, moartea nu este o certitudine, ci o posibilitate (o ipoteza): „De-a fi sa mor”.

Cea mai frumoasa interpretare a dat-o Mircea Eliade, in lucrarea „De la Zamolxe la Gingis-han” „romanul a avut mereu puterea sa-si transforme durerea intr-o creatie spirituala de mare elevatie”, deci felul in care tanarul cioban isi imagineaza inmormantarea nu este altceva decat reflectarea atitudinii sale in fata crudului destin.

Oglinda a sufletului romanesc, marturie peste veacuri despre geniul creator al poporului nostru, „Miorita” a reprezentat o permanenta sursa de inspiratie pentru literatura culta: romanul „Baltagul” al lui Mihail Sadoveanu, (care are ca moto chiar un vers din aceasta balada), sau poezia „Mai am un singur dor” a lui Mihai Eminescu, considerata de Garabet Ibraileanu „«Miorita» poetului.”

„Toma Alimos” (balada populara)

— analiza literara —

Ca in orice balada, actiunea este simpla, lineara, deoarece nu se afla in centrul atentiei, accentul cazand pe personajul principal pozitiv.

Expozitiunea aduce in fata ochilor cititorului un spatiu geografic romanesc fara nume: „La poalele muntelui, / Muntelui Plesuvului / Pe campia verde-intinsa / Si de cetine coprinsa”

Timpul este si el vag, semn ca astfel de fapte s-au putut petrece oricand in Evul Mediu romanesc: campia verde ar sugera primavara, iar faptele vin sa confirme acest anotimp.

Avand un ragaz, haiducul Toma Alimos sade „tolanit si cu murgul priponit” alaturi. Dorinta lui este a inchina cu un om, satul de viata de pribegie si plina de pericole.

El aduce un omagiu naturii (copacilor, armelor) care i-a fost singura familie, dar tanjeste dupa o prezenta omeneasca. Asistam, deci, la un ritual inchinat vinului intr-un monolog liric, ce exprima contopirea haiducului cu natura.

Padurea, personificata, ii raspunde prevestind urmarea: „se cutremura”.

Ghinionul face ca cel care apare sa fie chiar „stapanul mosiilor / si domnul campiilor”, boierul Manea.

Desfasurarea actiunii:

Boierul, furios, cere socoteala haiducului pentru calcarea mosiilor, pentru alte pagube, imaginare, disproportionate, cerand drept vama murgul acestuia, care-i era lui Toma ca un frate. Haiducul ii propune sa bea cu el un paharel, dupa care vor analiza situatia si va plati pagubele. Boierul se preface ca accepta, dar cu o mana ia plosca, iar cu cealalta il injunghie miseleste.

Punctul culminant este momentul justitiar, care-l ridica pe haiduc la dimensiunile unui erou fabulos. Haiducul isi aduna ultimele puteri, isi incinge pantecele cu braul si pleaca, in urmarirea boierului, calare si chiar zburand, ca in

basme.

El il ajunge din urma pe las si ii taie capul, lasandu-l in tarana pentru ca, pe lumea cealalta sa nu-si gaseasca linistea.

Deznodamantul reprezinta un moment inaltator: dupa ce si-a amanat

moartea, haiducul se pregateste pentru ea; simtindu-si sfarsitul aproape,

Toma Alimos isi face testamentul pe care il incredinteaza calului. El cere sa

fie inmormantat in natura, intr-o groapa sapata de cal cu piciorul si sa aiba

bujori si busuioc „la cap si la picioare”.

Dupa ce il va ingropa, calul va merge la noul stapan, desemnat de Toma Alimos din randul celorlalti haiduci, transmitand, astfel, randuiala haiduciei. Glasul codrului devine un bocet cosmic.

Ca in orice balada, personajele sunt:

— putine (deoarece actiunea este simpla, lineara, menita sa puna in

lumina personajele);

— prezentate in antiteza;

— reale si fantastice; umane si animaliere;

1) Toma Alimos este personajul principal pozitiv, construit, dupa modelul real al haiducului cunoscut sub acest nume in mod direct, inca de la inceput, precizandu-se conditia sociala si originea.

Portretul fizic al haiducului este unul specific idealului de frumusete

masculina al poporului roman: suplu, tras prin inel, dar impozant „nalt la staf', cum se spune si in basme, cu ochii negri „ca mura campului”.

Portretul moral:  Fiind reprezentantul poporului, el este coplesit de calitati dovedindu-se astfel simpatia populara fata de erou: Sfatos, comunicativ si destept: „mare /a sfat; foarte viteaz (asemanandu-se cu eroii pozitivi ai basmelor): „viteaz cum n-a mai stat — gradul superlativ absolut; ospitalier si sincer: „Pan-atuncea, mai fartate, / Da-ti mania la o parte /

Si bea ici pe jumatate.”

De asemenea, el este infratit cu natura: pentru orice haiduc, natura este casa, mediul de viata, iar elementele naturii rudele lui. Copacii (si este

mentionata varietatea acestora in semn de simpatie) ii sunt „fratiori de poteri ascunzatori”. Codrul reactioneaza omeneste: „se cutremura” intuind soarta haiducului, ii mangaie fruntea si-i saruta mana, iar armele ii sunt surori.

In natura a trait si in natura vrea sa fie inmormantat, simplu, direct in

pamantul peste care s-a presarat „fanisor” (element al naturii), cu flori de

camp la cap si la picioare. In final, natura il va primi la san si-i va veghea

somnul ca o mama.

Dragostea pe care o are pentru calul lui este una deosebita, specific

romaneasca: s-a constatat ca romanul considera animalele domestice o a

doua familie, umanizandu-le.

El i se adreseaza calului cu diminutivele „murgutule” si „dragutule”, il

gateste „cu pripoane de argint” si ii incredinteaza testamentul.

Toma este cumpatat, calculat, sustinand justitia dreapta:

„ce-am vazut / om mai vedea / ce-am facut / om judeca”

Toma promoveaza intelegerea intre oameni, prietenos: „frate Mane.”

Personajul infaptuieste dreptatea: pedepseste un criminal si o face in

numele unei stravechi etici populare, in numele unui cod cavaleresc.

El se inscrie, astfel, alaturi de Pintea, Corbea, Miu haiducul, in galeria

eroilor justitiari. Pedepsind pe dusman, haiducul exclama cu satisfactia ceruta de-o fapta mare, de o judecata necesara si infaptuita;

„Ce-am gandit / am izbandit.”

Cu puteri supraomenesti, el isi aduna intestinele, isi lega strans rana cu braul, il urmareste pe boier si-l depaseste chiar, desi acesta fugise de mult timp.

In concluzie, Toma Alimos sintetizeaza cele mai alese insusiri ale poporului roman, luptand pentru infaptuirea dreptatii.

2) Manea este personajul principal negativ, construit dupa modelul

boierului tipic, neagreat de popor.

Dispretul creatorului popular fata de tagma exploatatorului se vede din portretul fizic, caricatural, al boierului: „Manea / slutul / si uratul, / Manea

/ grosul / s-artagosul.”

Fiind reprezentantul exploatatorilor, el este coplesit, intentionat, de defecte: impulsiv, pus pe sfada: „si venea, mare, venea / cu parul lasat in vant / cu maciuca de pamant”.

Cauta pricini (imaginare de cearta) : „Am venit ca sa-mi dai seama /

la sa-mi dai pe murgul vama.”

Are simtul proprietatii private foarte dezvoltat. Daca pentru haiduc, natura este casa, este locul drag unde traieste si unde vrea sa moara, pentru boier, natura este o avere personala, asa cum sugereaza dativul etic „mi-”: „Florile mi le-ai calcat / Livezi verzi mi-ai incurcat.”

Satul intreg este proprietatea lui: „Copile, mi-ai inselat”

Cu alte cuvinte, el nu apara natura pentru ea insasi, ci pentru a-si rotunji proprietatile.

Manea uraste pe haiduci: „Buna ziua, veriscane!”

Substantivul „veriscane” este format de la cuvantul de baza „var” cu sufixul augmentativ „-iscan.” Este stiut ca augumentativele te ajuta sa-ti exprimi dispretul, dezgustul, sila, repulsia fata de cineva.

Fiind las, el profita de neatentia haiducului si-l loveste miseleste, dupa care fuge: „vitejia, cu fuga”.

In concluzie, putem spune ca boierul este personajul care isi merita soarta.

3) Calul haiducului

In baladele si basmele populare, exista animale fantastice care vin in

sprijinul eroului pozitiv.

Din diminutivul „murgutule” putem deduce ca acesta este un cal de culoare inchisa. Cert este faptul ca are puteri neobisnuite, pentru care se bucura de simpatia stapanului: el intelege graiul omenesc, are sentimente, ii indeplineste haiducului ultimele dorinte (testamentul), zboara, ajungandu-l pe boier si oferind haiducului o pozitie avantajoasa, incat acesta, dintr-o lovitura ii taie capul dusmanului.

Deoarece baladele populare se mai numesc si cantece batranesti, ele au o muzicalitate speciala, generata de versurile scurte si de rima, la care se adauga acompaniamentul instrumental. In balada „Toma Alimos”, versurile nu sunt grupate in strofe. intre momentele mari ale actiunii, sunt lasate spatii mai largi.

Versurile au masura de 7-8 silabe, iar rima pereche se impleteste cu monorima.

Lexicul este cel de baza, cu numerosi termeni populari si chiar regionali din partea de sud a tarii, de unde este culeasa varianta.

Se remarca prezenta a numeroase elemente vegetale (fagi, paltini, ulmi, brazi, busuioc, foicica) si geografice (campii, munti), in fapt elemente ale naturii, cu scopul de a evidentia legatura cu mediul inconjurator a omului din popor.

Impresionant este „discursul” haiducului, realizat in stil popular, cu

numeroase forme inversate ale verbului, cu multe diminutive si exprimand

stransa legatura cu natura, prin lantul de enumeratii ale elementelor acesteia: „— Inchinar-as si n-am cui! / Inchinar-as murgului, / murgului sireapului / dar mi-e murgul vita muta, / ma priveste si m-asculta, / n-are gura sa-mi raspunda! / Inchinar-as armelor, / armelor dragutelor / armelor surorilor, / dar si ele-s fiare reci, / prinse-n teci / de lemne seci. / Inchinar-oi codrilor,  / ulmilor / si fagilor, / brazilor, / paltinilor, / ca-mi sunt mie fratiori, / De poteri ascunzatori; / de-oi muri, / m-or tot umbri, / cu frunza m-or invali, / Cu freamatul m-or jeli!”

Cele patru semne de exclamare redau trairea sufleteasca intensa a personajului, caci mai presus de ideea dragostei fata de natura, se desprinde cea a iubirii de oameni.

Ritmul trohaic, specific baladelor populare, sporeste atmosfera apasatoare

si anunta tragismul mortii haiducului.

„Pasa Hassan”

de George Cosbuc

— balada culta —

O parte insemnata a creatiei lui George Cosbuc evoca figurile legendare ale unor eroi ai neamului. Decebal („Decebal catre popor”), Gelu („Moartea lui Gelu”) sau Mihai Viteazul, care se impune in balada culta „Pasa Hassan”, publicata initial in revista „Vatra” (1894) si republicata in volumul „Cantece de vitejie” (1904).

Ca multe alte opere culte, aceasta are o sursa de inspiratie literara, respectiv „Romanii supt Mihai-voievod Viteazul” de Nicolae Balcescu, mai concret „Cartea a III-a” cu subtitlul „Calugarenii”, capitolul XVII, in care Mihai este comparat cu semizeii cantati odinioara de Homer.

Pornind de aici, in opera lui George Cosbuc se va instala fabulosul, balada tinzand spre epopeic, prin dimensiunile supranaturale ale lui Mihai.

Ca orice balada, este o opera epica in versuri, de intindere medie (12 strofe a sase versuri), inspirata din trecutul glorios, care prezinta fapte eroice: ostirea romana condusa de Mihai da o puternica lovitura armatei otomane avandu-i in frunte pe Pasa Hassan si pe Sinan-pasa.

Actiunea baladei este simpla, lineara si se desfasoara dinamic si ascendent, punand in lumina personajele. Vagul temporal si cel spatial apartin lumii baladei, caci personajul principal pozitiv (Mihai) seamana cu eroii legendari.





Ea incepe in momentul in care Mihai patrunde pe campul de lupta,

nimicindu-i pe turci sub ochii ingroziti ai pasei, care sta „sub poala padurii”.

Actiunea va continua printr-o urmarire a pasei de catre Mihai, cu scopul de dezvoltare a conflictului, fie pasnic („Stai, pasa, o vorba de-aproape sa-ti spun”), fie prin lupta dintre ei, urmarire ce va spori maretia romanului si va acoperi de ridicol pe turc (el va scapa prin fuga, ca un las, si se va ascunde in corturi).

Balada preia din structura basmului lupta dintre bine si rau, construind

personajele in antiteza. Mihai este reprezentantul binelui: el seamana initial cu un arhanghel a carui arma („fulgeru-n mana”) va ucide „fiara.”

Din puternica armata turceasca nu va ramane nimic: aceasta va cadea „in mocirla”, „val dupa val”, redusa la nimicul noroiului, sau se va imprastia „ca pleava vanturata”.

Romanul pare o forta dezlantuita a naturii, din comparatiile „ca volbura toamnei”, „ca lupu-ntre oi”, ca si din metaforele „vine furtuna”, „e suflet de vant”.

El va deveni, astfel, un erou simbolic, civilizatorul, care are ca obiectiv

asigurarea pacii si mentinerea independentei.

Numeroase hiperbole metaforice aduc in prim-plan portretul lui Mihai,

asemenea unui semizeu: „Salbaticul voda e-n zale si-n fier, / Si zalele-i zuruie crunte, / Gigantica poart-o cupola pe frunte, / Si vorba-i e tunet, rasufletul ger, / Iar barda din stanga-i ajunge la cer, / Si voda-i un munte.”

Daca romanul apare ca un personaj de mit, Hassan este minimalizat pana la grotesc, starnind rasul cititorului:

„Turbanul ii cade si-l lasa cazut; / Isi rupe cu mana vestmantul, / Ca-n largile-i haine se-mpiedica vantul, / Si lui i se pare ca-n loc e tinut.”

Caricaturala este, mai ales, imaginea lui Hassan care „Alearga de groaza pieirii batut / Mananca pamantul.”

Ca si in vechile cantece batranesti, Mihai este vazut de ingrozitul pasa ca o intruchipare a naturii neimblanzite, care ii distruge pe dusmani.

In balade, uneori, la faptele eroice iau parte multimi. Si aici, apar romanii, care „zboara” ca si voievodul lor si fac minuni de vitejie, in antiteza cu turcii, care alcatuiesc o multime eterogena, „-nvrajbita”, redusa curand la „tariile plevei.”

In concluzie, putem spune ca lucrarea „Pasa Hassan” de George Cosbuc este o balada culta, in care autorul valorifica trasaturile de baza ale cantecului batranesc si evoca o figura legendara a istoriei noastre, ale carei dimensiuni o proiecteaza in mit.

Muzicalitatea specifica a unui cantec este data la Cosbuc in special de perfectiunea metrica, de ultimul vers, mai scurt, al strofei, de rimele ingenios construite (a, b, b, a, a, b) si de ritmul amfibrahic, ceea ce-l confirma pe poet ca „savant prin metrica”, cum spunea Pompiliu Constantinescu.

Caracteristici:

BALADA POPULARA

— creatie in versuri astrofice;

apartine genului epic, autorul exprima indirect sentimentele si gandurile,

cu ajutorul actiunii si al personajelor;

— desi da impresia de neimplicare in faptele relatate (naratiunea se face

la persoana a III-a), naratorul isi face simtite sentimentele (personajul pozitiv este cel preferat si inzestrat numai cu calitati),

— actiune simpla, lineara;

are subiect, cu momentele lui;

— relateaza intamplari neobisnuite (apare fabulosul) din trecut;

— contine elemente reale, atestate istoric;

personaje putine (chiar doua) prezentate in antiteza, atat fizic, cat si

moral, personaje-simbol;

personajele sunt atat umane, cat si animaliere (oaie, cal, caine, corb etc.);

accentul nu este pus pe actiune, ci pe eroul pozitiv, care seamana cu

cel din basmele populare, avand si trasaturi fantastice si care lupta pentru

victoria binelui;

— se exprima comuniunea omului din popor cu natura, cadrul natural

participand intens la actiune;

— cele foarte vechi pastreaza din „cantecele batranesti” (care erau efectiv

cantate), formula introductiva, necesara captarii auditoriului si o axa epica ce includea anumite momente specifice: descrierea cadrului intamplarii, prezentarea eroului, aparitia factorului negativ etc.;

— desi eroul pozitiv are puteri supranaturale, finalul nu este intotdeauna

fericit ca in basme; nunta din basme este inlocuita cu o alta „nunta”, cea

dintre om si natura;

desi finalul are o anumita nota de tristete, este inaltator, apare, ca in

tragedii, un puternic sentiment al destinului;

la baladele populare lungi, intre episoadele semnificative sunt lasate

spatii libere, sugerand o fragmentare pe parti;

degaja muzicalitate, prin versurile scurte, prin rima (monorima sau

pereche), prin formulele continute;

in structura, gasim antiteza (paralelism), simetrie, repetitii,

apar pasaje lirice, care dovedesc implicarea afectiva a naratorului,

apartinand literaturii populare, are trasaturile acesteia: orala, colectiva,

anonima, variata, nationala, sincretica.

BALADA CULTA:

— creatie in versuri strofice;

apartine genului epic, autorul isi exprima indirect sentimentele si

gandurile, cu autorul actiunii si al personajelor,

nararea faptelor se face la persoana a III-a, dand impresia ca naratorul

nu se implica (desi prezenta lui este simtita, in atitudinea fata de personaje);

uneori, la inceput, se infiripa un scurt dialog intre solicitanti si cel ce va zice balada;

actiune simpla, lineara;

are subiect, cu momentele lui;

— relateaza intamplari neobisnuite (apare fabulosul), atat din trecut, cat si

din prezent;

— contine elemente reale, atestate istoric;

personaje putine (chiar doua), prezentate in antiteza atat fizic cat si

moral, personaje-simbol;

— personajele sunt atat umane, cat si din regnul vegetal sau animal;

accentul nu este pus pe actiune, ci pe eroul pozitiv, care seamana cu

cel din basmele populare/culte, avand trasaturi fantastice si luptand pentru

intronarea binelui;

— este prezenta natura, cu rol simbolic si participand la actiune;

— unele mai pastreaza o formula introductiva sau o invocare a menestrelului de a zice un cantec de demult, altele incep direct cu descrierea cadrului intamplarii;

— unele includ in titlu sau in subtitlu termenul de „balada”, altele nu;

— finalul, fie ca reprezinta victoria, fie ca exprima infrangerea eroului, are

ceva simbolic, maret (in ciuda, uneori, a tonului elegiac);

strofele sunt egale ca numar de versuri, sau inegale, ultimele dispuse

insa, ca un refren; apar simetria, paralelismul (antiteza), repetitia;

— degaja muzicalitate prin versificatie (rima, masura — un vers mai scurt

dispus simetric, prin asa-zisul refren, prin celelalte tehnici de compozitie;

— apar pasaje lirice, care dovedesc implicarea afectiva a naratorului;

— apartinand literaturii culte, poarta amprenta trasaturilor acesteia: scrisa,

originala, limbaj literar etc.

„Cainele si catelul”

de Grigore Alexandrescu

—fabula—

Povestirea scurta, in versuri sau in proza, in care scriitorul critica defecte omenesti, punandu-le pe seama animalelor, plantelor sau obiectelor, avand valoare educativa, se numeste fabula.

De obicei, in structura unei fabule, distingem doua parti:

1) povestirea propriu-zisa („corpul”);

2) morala (invatatura, indemnul, recomandarea) „sufletul”, aflata fie la

inceput, fie la mijloc sau la sfarsit.

De regula, povestirea are dimensiuni reduse si se poate usor transforma intr-o sceneta (mica piesa de teatru).

La Grigore Alexandrescu, surprindem o evolutie de la epic la dramatic:

povestirea este inlocuita cu dialogul viu si, desi el nu a scris piese de teatru,

fabulele lui apeleaza la mijloacele comediografului.

Astfel, fabula „Cainele si catelul” debuteaza cu linia de dialog ce anunta monologul pompos al dulaului Samson pe tema egalitatii sociale, deci se intra direct in subiect.

Acesta se arata verbal, solidar cu toate „lighioanele” „macar si cea mai proasta”, simbolizand pe oratorul demagog si fatarnic, ce una sustine si alta face.

Cu mult talent, autorul alege ca interlocutor „un bou oarecare”, simbol al prostiei, deci al lipsei de pareri personale si de replica.

Amagit (pacalit) de discursul dulaului, un catel, Samurache (simbolizand pe omul naiv) se apropie „sa-si arate iubirea”, numindu-l pe acesta „frate”.

Acest apelativ are un efect neasteptat. Samson, „plin de manie” il ameninta cu o bataie sora cu moartea si il jigneste („lichea nerusinata”), taindu-i cheful de egalitate.

Personajele animaliere aduse in scena, de regula putine, (pentru ca si

actiunea este simpla) cainele, catelul, boul — ultimul fiind, de fapt, spectator, dau la iveala aspectele negative ale conduitei umane, in special pe cele specifice feudalismului, fiindca autorul poseda „o stiinta a conducerii actiunii si a distribuirii rolurilor, ca si in manuirea limbii”

Altfel spus, „spectacolul” fabulei este pus in scena cu un excelent simt al observatiei morale, al situatiilor, trecand peste formulele introductive,

asemanatoare cu cele din basme, prezente si in alte fabule.

Asa cum observam, actiunea este simpla, lineara, petrecuta intr-un singur plan, ca pe o scena (imaginara).

Locul si timpul nu sunt precizate, semn ca astfel de situatii (discursuri

demagogice, oameni fatarnici) vor exista mereu, oriunde, caci defectele sunt eterne.

Personajele sunt, de regula, in antiteza totala. Astfel, cei doi protagonisti se deosebesc atat fizic (Samson — dulau, Samurache — catel), cat si moral: Samson, dornic de a parveni in societate, uzand de toate mijloacele (falsa modestie, aroganta violenta); Samurache, naiv, credul, fire slaba, care traieste in umbra celor puternici.

Chiar onomastica lor sugereaza antiteza: „Samson” — personaj legendar, puternic, impresionant. „Samurache” — sufixul „ache” de origine greaca, sugerand prostia, ignoranta (ca si la A. Dandanache).

Mesajul autorului transmis prin morala (cele doua versuri, asezate la final, separat), este de a dezvalui contemporanilor (cititorului) contrastul intre ceea ce sunt si ceea ce par multi dintre cei din jur, din dorinta de a parveni. Este un sfat indirect pentru cei slabi (naivi), de a fi mai atenti si mai neincrezatori. „Aceasta intre noi adesea o vedem, / Si numai cu cei mari egalitate vrem.”

Intrucat importanta cade pe mesajul educativ, figurile de stil sunt putine:

metafore: „dulau de curte ce latra foarte tare”, „lichea nerusinata”; epitete:

„capritii desarte”, „un bou oarecare”, „simplu privitor”; enumeratii: „(nu) mandrie, nici capritii”; inversiuni: „asa vorbea deunazi []”.

In general, fabula contine elemente caracteristice limbii vorbite, replici vii, naturale (firesti) dand oralitate stilului: exclamatii, interogatii, intreruperi si inversiuni.

Asa se explica si metrica diferita a versurilor: 6-14 silabe, dand impresia unei proze ritmate.

In concluzie, putem spune ca aceasta opera literara apartine, prin

caracteristicile ei, acestei specii literare.

„Bivolul si cotofana”

de George Toparceanu

—fabula—

Fabula este o specie literara epica, in versuri sau in proza, in general

scurta, in care se critica defecte omenesti puse pe seama animalelor,

plantelor sau altor elemente ale naturii, cu scopul indreptarii acestora.

Ca orice fabula, aceasta este alcatuita din doua parti: povestirea propriu-zisa, (in care apar personajele animale) si morala.

Povestirea este realizata prin doua moduri de expunere: naratiunea si

dialogul.

Locul nu este precizat, semn ca astfel de intamplari pot avea loc oriunde. El poate fi dedus: daca personajul principal este un bivol, atunci scena respectiva este un camp de trifoi.

Timpul nu este nici el precizat, semn ca asemenea intamplari sunt

permanente. Putem deduce ca este vara, asa cum sugereaza versul: „ Ca

ma apara de muste, de tantari si de tauni Si de alte spurcaciuni”

Intr-o zi, pe cand un bivol pastea, cu o cotofana plimbandu-se pe spatele lui, a fost vazut de un catel. Aceasta s-a gandit ca, urcandu-se si el pe spatele bivolului, ar scapa de efortul de a se deplasa. Indata ce cainele a ajuns la locul mult dorit, bivolul a tresarit, dar i-a luat doar cateva secunde sa-si revina dupa impactul cu inamicul si „sa-l rastoarne”, „sa-l ia in coarne” si apoi sa-l lase fara suflare „in trifoi.”

Ca sa-i fie de invatatura, bivolul i-a tinut catelului o lectie verbala in care i-a explicat ca el permite cotofenei sa-i stea in spate, deoarece il apara de insecte.

Morala este urmatoarea: nimeni nu face nimic pentru cineva pe gratis, ci asteapta un serviciu in schimb.

Observam ca actiunea este simpla, ca in toate fabulele surprinzand faptele esentiale ale personajelor, in functie de care sa putem deduce caracterul acestora.

Astfel, bivolul, desi este „mare” mananca, deci face ceea ce este specific rasei lui, sugerand ca a ajuns puternic prin efort propriu.

Cotofana, mica si iute, alearga dupa insecte, realizand doua scopuri: se hraneste, dar il apara si pe bivol, incat acesta ii permite sa se plimbe pe

spinarea lui.

Catelul, asa cum arata si diminutivul, este mic, dar smecher, gandind numai cum sa profite de altii, fara sa faca ceva util.

Din comportarea animalelor, observam ca autorul le-a ales astfel incat sa semene bine cu anumite tipuri de oameni.

Altfel spus, sub infatisarea si comportarea acestor animale, noi putem

descoperi cu usurinta pe oamenii din jur, care au anumite defecte grave, de

care nu incearca sa scape. Deci, fabula are, prin excelenta, o realizare

alegorica.

Deoarece actiunea este simpla, petrecuta intr-un singur loc (un camp cu trifoi) si intr-un timp scurt, personajele sunt putine (trei) dintre care numai doua sunt implicate, concret, in actiune: bivolul si catelul.

Titlul ales de autor poate sugera un aspect frumos al relatiilor dintre oameni si exprima o lunga prietenie. Din nefericire, asa cum rezulta din spusele bivolului, nu este o prietenie sincera, ci bazata pe interes, asa cum reiese si din morala fabulei.

In concluzie, putem spune despre aceasta lectura ca este o fabula in

versuri, deoarece intruneste toate caracteristicile acestei specii literare.

Alaturi de George Toparceanu au mai scris fabule: Anton Pann, Alecu Donici, Tudor Arghezi, insa cel mai mare fabulist ramane Grigore Alexandrescu, care a excelat in acest gen literar. Din creatia lui amintim: „Lupul moralist”, „Vulpea liberala”, „Boul si vitelul”, „Cainele si catelul”, „Atelajul eterogen” si altele.

Caracteristicile unei fabule :

apartine genului epic, este populara sau culta, in versuri sau in proza;

— de mici dimensiuni, intrucat naratiunea este adesea inlocuita cu

dialogul: personajele se prezinta singure;

— povestirea scurta se aseamana cu o sceneta, cu putine personaje, dar

reprezentative;

— locul si timpul sunt vagi, intarind ideea ca asemenea fapte se pot

petrece oriunde si oricand;

animalele (plantele, obiectele) sunt alese cu maiestrie, incat sa redea

cat mai fidel, trasaturile personajului pe care-l intruchipeaza: furnica — omul harnic; greierele — omul lenes; vulpea — omul siret; lupul — omul lacom; boul — omul prost; catelul — omul fricos; magarul — omul incapatanat etc.

— sub valul alegoriei se descopera lumea oamenilor cu defectele eterne;

— fiecare personaj este simbolic, deoarece reda un anumit tip uman,

avand mai multe defecte, dar dintre toate unul este definitoriu;

— structura are doua parti:

a) povestirea redusa (sceneta) care aduce in fata cititorului personajele cu defectele lor;

b) morala (invatatura), de regula scurta, si care se gaseste cel mai des in

final, dar si la inceput sau in interiorul povestirii;

— limbajul folosit este unul comun, prozaic, fara prelucrari literare,

deoarece accentul este pus pe satirizarea defectelor;

— fabulele au rol instructiv, dar, mai ales, educativ (moralizator).

„Praslea cel Voinic si merele de aur”

— rezumat -

A existat odata un imparat care a avut in gradina lui un mar deosebit care facea fructe de aur. El nu a mancat niciodata, insa, fructe coapte, deoarece au fost furate in fiecare toamna, de cum se parguiau. Cei mai vestiti paznici au incercat sa prinda pe hoti, dar nu au reusit. Fiul cel mare al imparatului si-a incercat norocul, dar fara folos. La fel s-a intamplat, in anul urmator, cu cel mijlociu.

Imparatul a hotarat sa taie pomul, dar fiul cel mic, Praslea, a insistat sa-l mai lase, ca sa pazeasca si el. Mai chibzuit decat fratii sai, el s-a asezat intre doua tepuse ascutite, care sa il trezeasca daca va adormi. Astfel, a reusit sa auda sosirea hotului si sa il raneasca cu sageata. Cand s-a luminat de ziua, el a dus tatalui sau doritele mere coapte.

Praslea a pornit in cautarea hotului, insotit de fratii sai si a ajuns la o

prapastie, prin care a coborat pe taramul celalalt, cu o franghie. El a dat peste palatele zmeilor si le-a eliberat pe cele trei fete tinute prizoniere, apoi i-a ucis, in lupta dreapta, pe zmei.

Revenit la gura prapastiei, el le-a trimis cu franghia pe fete pe taramul

nostru si a reusit sa-si pacaleasca fratii care voiau sa-l ucida, legand un pietroi in locul lui.

Ramas singur pe taramul celalalt, el a salvat puii unei zgripturoaice, care l-a rasplatit aducandu-l in zbor, in lumea noastra.

El s-a angajat ucenic la argintarul curtii si a realizat obiectele cerute de fata cea mica, fiind recunoscut si chemat la imparat. Astfel, se afla adevarul, fratii cei mari sunt ucisi de sagetile ce le cad in cap, iar Praslea face nunta cu fata cea mica si preia carma imparatiei.

Caracteristicile unui basm :

basmul este o opera literara epica, in general populara, fiind creata de

catre un autor necunoscut (anonima) sau cunoscut, transmisa prin viu grai

sau scris, din generatie in generatie, deci colectiva si nationala (raspandita, in diferite variante, pe intreg teritoriul tarii si chiar dincolo de granitele ei), sau individuala (originala).

— in basm predomina fantasticul (supranaturalul, fabulosul): Soarele si

Luna pot fi furate si puse la loc pe cer dupa ce au stat intr-o „cula”, unii meri fac fructe de aur, oglinzile vorbesc, eroii se pot da de trei ori peste cap prefacandu-se in ce doresc, furcile torc singure etc.

— nu numai intamplarile sau unele obiecte sunt fantastice, ci si unele

personaje: zmeii, zmeoaicele, zgripturoaicele, balaurii, Muma-Padurii,

Diavolul, capcaunii. Pentru a putea dobori aceste personaje fantastice, eroul pozitiv este inzestrat cu unele puteri supranaturale: este foarte curajos, foarte viteaz, putandu-se lupta cu trei zmei si invingandu-i, foarte inteligent, prevazand si evitand anumite situatii neplacute.

— de asemenea, el se poate metamorfoza (transforma) in ce doreste:

Greuceanu, din basmul cu acelasi nume, s-a transformat intr-un porumbel,

pentru a se putea ascunde in copacul din curtea zmeilor si a asculta sfatul

zmeoaicelor. Fiind depistat de acestea, s-a transformat, rapid, intr-o musca,

strecurandu-se chiar in casa. Pentru a invinge pe Diavol, el se va transforma, mai tarziu, intr-un palos de otel care loveste singur;

— actiunea basmului este complicata si lunga, oferind eroului posibilitatea

punerii in evidenta a tuturor capacitatilor sale, pentru a da cititorului speranta in victoria binelui;

— actiunea se desfasoara atat in lumea noastra, cat si pe taramul celalalt,

unde locuiesc fortele intunericului, dar unde eroul ajunge foarte simplu,

coborand, uneori pe o simpla funie;

— data fiind complexitatea actiunii, personajele sunt numeroase, atat

principale cat si secundare (episodice), atat pozitive, cat si negative, atat

reale, cat si fantastice;

— locul si timpul nu sunt precizate niciodata (sunt vagi), intarind cititorului

ideea ca astfel de fapte se pot petrece oriunde si oricand, caci temele

basmelor sunt cele etern umane: iubirea, invidia, gelozia, hotia, lipsa de mila (intelegere) a mamei vitrege etc.;

— alaturi de personaje umane, apar si fiinte himerice, animale (cai care

zboara mai sus decat norii, caci au mai multe inimi si se hranesc cu jaratic si care vorbesc cu eroul si ii dau sfaturi bune; albine, fluturi, pesti, raci, motani etc., toate infatisate alegoric si care ajuta fortele binelui, si balauri, zgripturoaice, capcauni, draci, zmei, care vor raul);

— numeroase obiecte cu puteri miraculoase contribuie la desfasurarea/

franarea actiunii: fus care inteapa in deget pe printesa, producandu-i somn

vesnic, perie aruncata inaintea dusmanului urmaritor ce se transforma intr-o padure deasa, de netrecut, oglinda vorbitoare sau oglinda care, aruncata

inaintea urmaritorului, se transforma intr-un alunecus groaznic, furca ce

toarce singura, mere de aur, de argint, de arama ce se transforma in palate si invers etc., ca si substante tamaduitoare (apa vie, apa dulce, apa moarta);

— in textele basmelor apar cifre simbolice: 3: trei feciori, trei fete, trei zmei,

trei zmeoaice, trei incercari, trei palate, se dadu de trei ori peste cap, merse

trei zile si trei nopti etc.; 7: sapte ani, 77 de pasi; 9: peste 9 mari si 9 tari, cu

99 oca(le); 100: 100 de ocale de apa, 100 bucati de carne, 100 de paini;

— exista in basme trei feluri de formule:

a) de inceput (initiale): „A fost odata ca niciodata”; b) de mijloc (mediane):

Si merse, si merse, zi de vara pana-n seara”; „Si se luptara, si se luptara”;

c) de incheiere (finale): „Si-am incalecat pe-o sa / Si v-am spus povestea asa” sau „Si-am incalecat pe-o capsuna / Si v-am spus o mare si gogonata

minciuna”;

— tema basmelor este eterna lupta dinte bine si rau, dar actiunea este in

asa fel construita, iar eroul pozitiv este inzestrat cu toate puterile, incat binele invinge intotdeauna, deci finalul este fericit.

— in incheiere, eroul se casatoreste cu aleasa inimii, facand o nunta ca in

povesti, care dureaza chiar mai multe saptamani si care antreneaza invitati de pe tot globul pamantesc.

— prin mesajul lor, pentru ca redau omului optimismul, basmele sunt citite

sau ascultate cu placere, atat de copii, cat si de adulti;

— dupa origine, basmele pot fi populare si culte; cele culte valorifica

trasaturile specifice basmelor populare, dar prezinta anumite particularitati: un vocabular presarat, uneori, cu multe neologisme, mediul citadin, numele personajelor, modernizarea procedeelor artistice, diversificarea temelor, integrarea amplelor descrieri in naratiune etc.

„Frunza verde magheran”

— doina populara —

Doina este o opera literara lirica, in versuri, specifica folclorului romanesc, prin care se exprima toata gama de sentimente, ce este insotita, de obicei, de o melodie adecvata.

Doina populara „Frunza verde magheran”, este cunoscuta si sub numele de „Mehedinteanul”. Aceasta este culeasa de catre Vasile Alecsandri si inclusa in volumul „Poezii populare romanesti”. Prin urmare, aceasta opera are autor anonim.

Pentru a demonstra ca aceasta opera este populara, putem aduce cateva argumente. Se pot observa versurile scurte, usor de retinut, pentru a putea fi cantate, se observa prezenta eului liric, care este voinicul „mehedintel”, care a fugit de la parinti ca sa colinde codrii si sa se fortifice pentru a-i bate pe dusmanii tarii romanesti.

Se intalnesc multi termeni populari ca: „frunza verde (element din natura)”, „craca (creanga)”, „a impanzi (a acoperi)” etc.

In poezie, versurile sunt egale, iar primul vers este si titlul poeziei (fapt ce se intalneste frecvent in doinele populare).

Aceste afirmatii demonstreaza faptul ca aceasta este o doina populara haiduceasca si, deci, o opera lirica, deoarece se intalnesc verbe si pronume la persoana I singular (verb — „sunt nascut”, pronume — „eu”, „in mine”), iar versificatia este proprie acestei specii literare.

Strofele sunt inegale, versurile sunt scurte si aproximativ egale, rima este pereche, masura versurilor este egala, cu exceptia ultimei strofe care este de 8 silabe si nu de 7 silabe ca restul, iar ritmul este trohaic.

Nici figurile de stil nu lipsesc din poezie, acestea fiind foarte numeroase. Se intalnesc cele retorice ca: „Cine-a merge dupa el?”— interogatie retorica, „Aoleo! ce foc de dor!” — exclamatie retorica, de asemenea intalnim si metafore „frunzi de fag” (la tara), „ma arde focul” (nu se poate abtine), epitete „inima de otel” (puternic, epitet metaforic) „tipa sufletul” (dorinta nespusa) etc.

In poezie, predomina dorinta de a lupta pentru tara, mandria de a fi oltean, roman si ostean.

Aceste sentimente sunt specifice taranului roman. in poezie, eul liric este orice taran roman animat de dorul voiniciei. In acest fel am demonstrat ca poezia „Frunza verde magheran” este o doina populara de haiducie (de voinicie).

„Doina”

de Octavian Goga

— doina culta —

Octavian Goga este scriitor ardelean, supranumit „Poetul patimirii noastre”, dupa unul din versurile poeziei „Rugaciune”, in care isi exprima crezul sau poetic.

A cunoscut de mic copil problemele romanilor din Ardeal, deoarece tatal sau a fost preot, iar in casa lor veneau oamenii sa-si spuna durerile si sa li se dea sfaturi, ba chiar sa li se intocmeasca scrisori si jalbe (reclamatii).

Este cunoscut ca un poet mesianic abordand termeni religiosi, deoarece pentru romanii din Ardeal, singura speranta a fost de multe ori, numai Dumnezeu.

Poezia „Doina” este in esenta trista, asa cum arata si vocabularul folosit (a plange, plans, plansoare, plansete, lacrimi, a geme, patima etc.) Din cauza ca nu a putut rezolva problemele conationalilor, a incercat sa-i aline cu versurile lui: „Plansul strunei mele”, spunea el in poezia „Plugarii” inclusa in volumul „Poezii” din 1905, in care el a prevazut izbucnirea Marii Rascoale Taranesti din 1907.



Doina este opera literara lirica in versuri, specifica folclorului romanesc, prin care se exprima toata gama de sentimente, fiind insotita de obicei de o melodie adecvata.

Octavian Goga isi exprima gandurile si sentimentele cu ajutorul cuvintelor (al modalitatilor literare si al figurilor de stil), eul liric fiind insusi poetul.

Doina este personificata intr-o faptura omeneasca, o copila (ca si in doina lui George Cosbuc), in ceva viu, care este mereu alaturi omului din popor, alungandu-i tristetea, alungandu-i dorul. Este ca o zana buna care vegheaza asupra romanilor.

Pentru Octavian Goga, doina reprezinta un fior, care trece prin sufletul romanilor, de cate ori aud sunet de talanga, de cate ori asculta fosnetul padurilor sau de cate ori culeg o floare, deci doina este un element de permanenta, parte componenta a poporului.

Doina face parte din bogatia spirituala a romanilor: in vorbele si melodia ei s-au topit toate bucuriile si toate necazurile poporului nostru.

Aceasta poezie nu are actiune (naratiune), nici personaje, in schimb apare vocea eului liric (poetul), ca reprezentant al neamului, care isi exprima direct sentimentele, creand un dialog imaginar cu doina, prin intermediul procedeelor retorice (invocatia si interogatia).

Din poezie reiese ca poetul este animat de mai multe sentimente, cum ar fi: tristete, nostalgie, melancolie, jale, speranta, durere, emotie, care dau tonul elegiac.

Chiar din titlul poeziei (unul general) regasim toata paleta de sentimente specifice romanului. Nota dominanta este una trista, in special in primele cinci strofe, caci poetului i se pare ca doina este pe cale de disparitie, din cauza vremurilor zbuciumate, traversate de popor.

Ultimele doua strofe readuc increderea in sufletul poetului. Acesta spera ca se va gasi intr-un tarziu, un calator care sa transmita doina peste veacuri.

In ultima strofa, el spera in universalitatea doinei: „Si-o lume-ntreaga va incepe.”

Sub influenta doinelor populare, s-au scris doine si in literatura culta, de catre poeti ca: Octavian Goga, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, George Cosbuc, Tudor Arghezi, Nichita Stanescu, Ana Blandiana si altii.

Caracteristici:

Doina populara

— specie a genului liric;

in versuri, in general scurta, astrofica sau cu strofe inegale;

— predomina rima pereche sau monorima, care sporesc muzicalitatea;

— titlul este lung, fiind, de regula, primul vers;

— eul liric devine, in functie de tipul doinei, haiducul, tanarul indragostit, cel

ce pleaca la oaste/razboi, exilatul, fata ce se marita etc.;

— deoarece sentimentele nu sunt in realitate separate, tot asa apar ele si

in doine, unul fiind predominant si ajutand la categorisirea doinei;

— apare, pregnant, comuniunea omului cu natura;

tablourile sunt in general dinamice, pline de viata, dezvaluind trairile

intense ale eului liric, prin prezenta persoanei I singular;

— se canta intr-un tempo larg, taraganat, avand drept alte caracteristici

urmatoarele elemente structurale: scara unitonala, uneori redusa la un numar mic de sunete; formule melodice tipice; ritm liber nesimetric, cu o emisiune vocala specifica diferentiindu-se de la o regiune la alta; versul nu este definitiv legat de o melodie, astfel incat un text poate circula pe mai multe melodii, dupa cum o melodie poate primi mai multe texte; imbinarea versurilor cu melodia nu este totusi, arbitrara, in aceasta constand creatia decisiva a autorului/autorilor.

— ca melodie, doina are un caracter unitar, constituind, in unele regiuni

(precum Tara Oasului sau Maramuresul) unicul tip de melodie cunoscut

pentru cantecele profane;

— astazi, ea se mai numeste si cantec lung, prelung, de coasta, de frunza

si circula in toata tara.

Doina culta

— specie a genului liric;

in versuri, in general lunga, in strofe egale sau inegale;

— intalnim rimele de tip popular (pereche, monorima) dar si pe cea

incrucisata;

poarta ca titlu, deseori, „Doina”;

— eul liric este, in general, poetul, poetul-cetatean care da glas

sentimentelor intregului popor;

— ca si in realitate, sentimentele sunt prezentate in intrepatrunderea lor,

unul singur fiind, adesea, predominant;

— se deprinde ideea vesniciei doinei, in stransa legatura cu cea a poporului;

— in perioada contemporana, au inceput sa apara, ca specii inrudite

cantecul traditional sau cel modern (considerate de unii subcompartimentari

interioare ale acesteia), romantele si cantecele de lume, in ultimele decenii ale secolelor al XVIII-lea, al XIX-lea si al XX-lea. Dintre creatorii acestora

mentionam pe: Anton Pann, lancu Vacarescu, Costache Conachi, Dimitrie

Bolintineanu, lon Minulescu.

„Iarna”

de Vasile Alecsandri

— pastel -

Criticul literar Titu Maiorescu aprecia ca „Pastelurile” lui Alecsandri sunt „cea mai mare podoaba a poeziei lui Alecsandri, o podoaba a literaturii

romane indeobste.”

„Pastelurile” lui Alecsandri prezinta toate anotimpurile anului, dintre care cel mai bine surprins este iarna, care il impresioneaza pe poet prin fenomenele ei, expresii ale fortei cosmice dezlantuite: „larna”, „Miezul iernei”, „La gura sobei”, „Viscolul”, „Gerul”, „Sania”, „Bradul”.

Pastelul „Iarna” este considerat de critica literara drept una dintre cele mai frumoase poezii ale lui Vasile Alecsandri si una dintre cele mai reusite opere lirice peisagiste.

Titlul este simplu, alcatuit dintr-un substantiv comun, folosit la singular si articulat enclitic, dand impresia a ceva cunoscut. Prin tablourile lui, acest pastel prezinta o iarna tipic romaneasca, cu pamantul acoperit de mantia de nea.

Din cele patru strofe a patru versuri, se pot desprinde trei tablouri, in functie de imaginile vizuale predominante: 1. Ninsoarea abundenta; 2. intinderea pustie; 3. Triumful soarelui (Trezirea la viata).

Din aceasta structura rezulta ca viata isi continua cursul, in ciuda asprimii anotimpului. Primul tablou este unul cosmic, amplu, cuprinzand primele doua strofe. Imaginile vizuale predomina: ninge des, ca prin sita, asa cum sugereaza verbul „cerne”, incontinuu; „norii de zapada” sunt imensi alcatuind „troiene” si amenintand pamantul cu o avalansa.

Chiar daca este ingrijorator, tabloul este unul frumos, specific iernii, colorat in alb: „Fulgii zbor, plutesc prin aer ca un roi de fluturi albi.”

De la incantare, eul liric trece treptat la ingrijorare, deoarece stratul de

zapada devine din ce in ce mai gros: „Ziua ninge, noaptea ninge, dimineata ninge iara”. Imaginea soarelui „palid” care este acoperit rapid de nori, aduce eului liric nostalgia dupa anii tineretii. „Fiorii de gheata” ai tarii la contactul cu „recii fulgi de nea” se repercuteaza si in sufletul eului liric si al cititorului.

Al doilea tablou este tot monocolor, alb, infatisand un peisaj pustiu, un

adevarat „ocean de ninsoare” din care a disparut orice forma de viata: „Tot e alb, pe camp, pe dealuri, imprejur, in departare”. Eul liric traieste o stare de neliniste in fata peisajului maret, dar fara viata: „Se vad satele pierdute sub clabuci albii de fum.”

Ultimul tablou (ultima strofa) readuce calmul si buna dispozitie: aparitia „doritului” soare aduce viata: „o sanie usoara trece” raspandind „clinchete de zurgalai.”

Imaginea finala ne poate duce cu gandul la cetele de colindatori care

infrunta vitregia vremii pentru a ura gospodarilor, sporind pitorescul tabloului.

Primul tablou a fost unul cosmic, al doilea unul teluric, iar ultimul combinat, toate trei avand drept culoare predominanta albul.

Ca in majoritatea pastelurilor lui Alecsandri, si in acesta predomina

imaginile vizuale (statice); abia in final apare miscarea (dinamica).

In concluzie, putem spune ca poezia „Iarna” este un pastel, in care iluzia se impleteste cu realitatea, creionand un peisaj tipic anotimpului rece.

Trasaturile unui pastel :

specie literara lirica, in versuri (elemente de pastel apar si la prozatori

precum Mihail Sadoveanu, considerat un poet in proza — in 1925, Eugen

Lovinescu afirma: „Sadoveanu este, poate, cel mai puternic poet la naturii”, dar si alti prozatori;

— eul liric isi exprima direct sentimentele, influentate de aspectul naturii;

— se desprind, deci, sentimentele eului liric: admiratie, veneratie, extaz,

incantare, tristete, melancolie, nostalgie etc.;

— ca mod de expunere, predomina descrierea in versuri;

nu apare actiunea in sine, ci gasim elemente de miscare (dinamice),

necesare descrierii;

— daca apar personaje, ele nu sunt implicate in actiune, ci completeaza

tabloul / tablourile;

— deoarece termenul de „pastel” este comun si picturii, apar tablourile de

natura, de altfel, termenul de „tablou” (din fr. tableau) este utilizat in special in pictura, de unde a fost transferat in literatura indicand „fixarea unei imagini”, sintetizand o serie de elemente semnificative;

— apartinand genului liric, intalnim frecvent imagini poetice, termeni cu

sens figurat, deci numeroase figuri de stil;

— imaginile poetice pot fi vizuale, auditive, olfactive, chinestezice etc., si

rezulta din utilizarea anumitor parti de vorbire cu rol stilistic, din constructii cu sens figurat;

— dintre elementele stilistice, frecvente sunt epitetele cromatice, necesare

redarii culorii predominante a tabloului/tablourilor: „zale argintie, umeri dalbi” (Vasile Alecsandri), „norii suri, bruma argintie” (Octavian Goga), „mugur alb si roz si pur” (George Bacovia) etc.;

— titlul este sugestiv, indicand elementul descriptiv: „Iarna”, „Toamna”,

„Primavara”, „Vara”, „Viscolul”, „Gerul”, „Sania”, „In miezul verii”, „Oaspetii

primaverii”, „Vestitorii primaverii”, „Iarna pe ulita”, „Balta”, „La gura sobei”, „Malul Siretului”; se pot intalni si elemente ce denumesc sarbatorile din viata poporului si repere agrare (cositul, secerisul, „glasul” morilor). Unii pastelisti isi intituleaza respectivele creatii chiar „Pastel”: George Cosbuc, George Toparceanu etc.;

— in majoritatea pastelurilor, apare comuniunea omului cu natura;

— natura este personificata, umanizata, in multe pasteluri luand infatisarea

unei fete (alegorie);

— in multe pasteluri, apar elemente de imn, de oda, de meditatie.

„O scrisoare pierduta”

de I. L. Caragiale

— comedie —

Comedia este opera dramatica in care se prezinta pe toata durata situatii si personaje comice, avand, de asemenea, un final hazliu. Opera dramatica (piesa de teatru) este creatia literara, in proza sau in versuri, care este destinata jucarii pe scena de catre actori, in fata spectatorilor, deci construita preponderent cu ajutorul dialogului.

Ca orice opera dramatica „O scrisoare pierduta” este alcatuita din acte (si anume patru), avand un numar variabil de scene: primul are opt scene, al doilea paisprezece, al treilea sapte, iar ultimul paisprezece, precedate de lista personajelor.

Are subiect, deci actiune, cu toate cele cinci momente ale ei: expozitiunea ne introduce in lumea alegerilor de deputati dintr-un oras oarecare de munte, semn ca astfel de incidente pot aparea oriunde si oricand, daca alegerile nu se desfasoara corect, intr-un an neprecizat, dar considerat de critica literara a fi 1883.

Intriga este reprezentata de pierderea unei scrisori compromitatoare de catre Zoe, sotia lui Trahanache (cel mai important dintre personajele orasului) si amanta prefectului.

Actiunea este simpla, surprinzand mult comic de situatie, deoarece

aceasta scrisoare este gasita de cine nu trebuie, si anume de Cetateanul

turmentat, furata de Catavencu si folosita pentru a i se sustine candidatura;

pierduta si de acesta intr-o incaierare, ajunge in mainile aceluiasi Cetatean

turmentat, care, obsedat de constiinta lui de fost postas, o preda „andrisantului”, fara nici o pretentie.

Punctul culminant este redat de sosirea trimisului de la centru, Agamemnon Dandanache, care strica planurile celor din oras. El ajunsese candidat tot prin santaj, deoarece detinea o scrisoare importanta pe care voia sa o foloseasca cat mai mult.

Ca in orice comedie, finalul este hazliu: dupa ce reprezentantii celor doua partide rivale s-au insultat, s-au amenintat si s-au luat la bataie, In final toti se impaca, se imbratiseaza in sunetele muzicii, ca si cum alegerea lui Dandanache ar fi fost o victorie, fara ca remarca lui Tipatescu „ce lume ce lume” sa o umbreasca.

Comedia este o piesa de teatru in care se critica defectele, de aceea toate personajele joaca roluri negative, producand, astfel, rasul cititorului sau spectatorului. Cu alte cuvinte, este vorba de prezenta comicului si diversitatea mijloacelor prin care I.L. Caragiale reuseste sa-l realizeze.

In primul rand, apare comicul de caracter. Personajele atrag atentia asupra caracterului lor: Tipatescu, prefectul, imoral, corupt, impulsiv, cu gesturi tragi-comice, si de parca toate acestea nu ar fi indeajuns, se lasa si influentat de catre Zoe.

De asemenea, Trahanache atrage atentia asupra lui: isi da seama ca este incornorat, dar accepta situatia. Dar nici Catavencu nu se lasa mai prejos, caci prin multimea de functii, ca si prin felul in care le obtine, dovedeste ca nu are caracter.

In al doilea rand, ar fi comicul de situatie, care se caracterizeaza prin

pierderea in mod repetat a scrisorii si gasirea ei de cine nu trebuie, ca si triunghiul conjugal imoral din care fac parte Zoe, Trahanache si Tipatescu. Comicul de limbaj este prezent permanent, in special in scena discursului: anacolutul, asocieri de termeni, neologisme gresit folosite: „bampir, renumeratie”, repetari si confuzii: „lupte seculare care au durat 30 de ani (Catavencu)”; „O semnam si o dam anonima” (Farfuridi si Branzovenescu).

Comicul de moravuri este realizat prin infatisarea relatiei dintre Tipatescu si Zoe, prin felul in care se pregatesc si se desfasoara alegerile, sau se obtine victoria.

Este asadar, atat vorba despre moralitatea vietii de familie, cat si de cea politica, iar coruptia politicienilor imbraca o diversitate de forme.

Acestor forme de comic li se alatura comicul de nume. Spre exemplu

„Trahanache” sugereaza amanarea, tergiversarea, decrepitudinea, batranetea, iar „Catavencu” este cel care se agata cu disperare de orice pentru a-si atinge scopul, se agita si „cataie” (flecareste), fiind tipul demagogului latrator.

„Farfuridi” si „Branzovenescu”, prin aluzia culinara a numelor sugereaza inferioritatea, vulgaritatea, pe cand „Dandanache” ne duce cu gandul la dandanaua pe care o produce prin aparitia lui.

Alaturat lui Agamemnon, nume ilustru din mitologia greaca, cu forma de diminutiv — Agamita — si pronuntat de Trahanache „Gagamita”; numele

Dandanache reliefeaza si ramolitia celui care il poarta.

„Pristanda” isi trage numele de la un joc moldovenesc, care sugereaza zbaterea permanenta si inutila, fara a ajunge undeva, la un rezultat, sau exprima ideea ca e capabil sa joace asa cum i se canta; numele lui „Tipatescu”, derivat de la interjectia „tipa-tipa” reda longevitatea lui in functie, desi nu este potrivit pentru ea.

In concluzie, putem spune ca „O scrisoare pierduta” este o comedie, cea mai valoroasa din dramaturgia romaneasca, dupa unii critici literari, o comedie de moravuri care surprinde atmosfera alegerilor pentru Camera Deputatilor, „dintr-un judet de munte”, dintr-o campanie oarecare, semn ca ea reflecta situatii tipice.

Caracterizarea unui personaj principal

— Stefan Tipatescu —

din „O scrisoare pierduta” de I.L. Caragiale

Stefan Tipatescu este un personaj principal, individual, masculin apartinand comediei „O scrisoare pierduta”, al carei autor este Ion Luca Caragiale. La inceput, autorul prezinta lista personajelor, punandu-le in ordinea importantei in actiune si mentionand la fiecare, functia pe care o detine (identitatea).

Tipatescu apare primul pe .lista, de unde rezulta ca are rolul cel mai

important in comedie. El este prefect al judetului. Din text, aflam ca el este

prietenul lui Zaharia Trahanache si in acelasi timp amantul lui Zoe, sotia

acestuia. (Despre aceste trei personaje se spune ca alcatuiesc un triunghi

conjugal imoral).

Este personaj tipic pentru cei cu functie administrativa: conduce judetul ca pe propria lui mosie. Functia de prefect ii da putere, bani si confort.

Personajul Tipatescu este caracterizat direct de catre Pristanda: „Mosia, mosie, fonctia, fonctie, coana Joitica, coana Joitica” (trai, neneaco, pe banii babachii) dar si de Trahanache: „Bun baiat, dar iute”, deci nepotrivit pentru functia cea mai importanta din judet.

Mai presus de toate, acesta nu are cultura si nici exprimarea potrivite

functiei: „Caraghioz”; „paispe”; „cinspe”; „bampir”. Ii dispretuieste pe cei din jur, considerandu-se superior, devine orgolios, folosind repetat despre altii,

cuvantul „mizerabil” cu toate sinonimele sale.

Este impulsiv, atat in vorbe: „misel, murdar, infam”, cat si in fapte: il zgaltaie si il ameninta pe cetateanul turmentat, ca de altfel si pe Catavencu.

Tipatescu are si el o slabiciune, pe Zoe Trahanache, dar se pare ca

sentimentul nu este reciproc, Zoe avand aceasta relatie cu el doar pentru ca era obsedata de putere.

Este fatarnic, deoarece isi cunoaste interesele: accepta toate greselile lui Pristanda pentru a si-l face devotat. Are inteligenta cat sa priceapa cum stau lucrurile in jurul lui: „Daca nu curge, pica” il ironizeaza pe Pristanda, aluzie la faptul ca acesta mai ciupeste cate ceva pentru a-si spori venitul.

El nu are demnitate, devenind ridicol in numeroase situatii: isi inseala

prietenul, care il ajutase sa obtina aceasta functie, nu se avanta in jocul

politic, dar se multumeste cu functia pe care o are si cu situatia fata de sotii

Trahanache, deoarece prefera confortul.

Stefan Trahanache are o fire slaba, care se doreste puternica, dovada accesele lui de furie si faptul ca este manevrat de o femeie „careia nu poate sa ii reziste.”

El este prefect cu numele, caci in realitate, judetul este condus de Zoe. Chiar cei din partidul lui (Farfuridi si Branzovenescu) observa ca el joaca permanent teatru, ca se preface, dar nu reuseste sa ii convinga pe cei din jur: „Ce rosu s-a facut, e galben!”

Are dese situatii in care-si pierde firea, caci se simte neajutorat. Altfel spus el este mintea, iar Pristanda este bratul lui, cel care ii executa orbeste

ordinele. Face abuz de putere (functie): cenzureaza corespondenta, telegraful functioneaza dupa cum vrea el, ii aresteaza pe cetateni fara un motiv intemeiat (Catavencu).

Se indragosteste sincer de Zoe si de teama sa nu se dezvaluie identitatea celui care a scris compromitatoarea scrisoare de dragoste, ii propune acesteia sa fuga in lume, impreuna. Nici faptul ca aceasta ii arunca o replica plina de luciditate („Esti nebun? Dar pozitia ta?”) nu il trezeste la realitate: el joaca dupa cum ii canta Zoe, eliberandu-l pe Catavencu si hotarand sa ii sustina candidatura, chiar daca reprezentantii partidului, Farfuridi si Branzovenescu, il banuiesc de tradare.

In concluzie, putem spune ca si el este un personaj reprezentativ ca si celelalte, care intelege defectele societatii, dar pe care nu incearca sa le

combata multumindu-se cu constatarea: „Ce lume ce lume!” din finalul piesei.

Caracterizarea unui personaj principal

— Zaharia Trahanache —

din „O scrisoare pierduta” de I. L Caragiale

Dupa cum precizeaza autorul, Zaharia Trahanache este „prezidentul

Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului scolar, Comitiului

agricol si al altor comitete si comitii”, fiind unul dintre stalpii locali ai partidului aflat la putere, alaturi de Farfuridi si Branzovenescu.

Trasatura dominanta a lui este „ticaiala” (incetineala) ilustrata atat de

remarcabila formula „Ai putintica rabdare!”, cat si de numele „Trahanache”,

provenit de la „trahana”, (o coca moale) si „Zaharia”, care ne duce cu gandul la „zahariseala” (ramolisment).

„Venerabilul” este calm, linistit, imperturbabil, cu gandire plata si un temperament formal, dar este viclean, stie sa disimuleze si sa manevreze cu abilitate intrigi politice.     

Cand el si ai sai sunt santajati, nu se agita, ci, abil, raspunde cu un

contrasantaj descoperind o polita falsificata de Catavencu.

Cu aceeasi abilitate politica, ii combate si pe Farfuridi si Branzovenescu care il banuiesc pe prefect de tradare si care ajung apoi sa creada despre Trahanache ca: „E tare tare de tot Solid barbat.”

Recunoaste imoralitatea si coruptia la nivelul societatii: „o sotietate fara moral si fara printip'', dar practica inselatoria si frauda, falsificand listele de alegatori.      

El nu admite insa imoralitatea in sanul familiei si de aceea refuza sa creada, din convingere, sau din „enteres” si diplomatie, in autenticitatea scrisorii trimise de Tipatescu sotiei sale.

Principiul lui politic este de a respecta ordinele celor de la centru: „noi

votam candidatul pe care il pune partidul intreg.”

Gandirea si cultura lui generala si politica se rezuma la spusele fiului sau, student, care exprima in fond tot o platitudine: „unde nu e moral, acolo e coruptie, si o sotietate fara printipuri va sa zica ca nu le are!”

Zoe reprezinta pentru el un „vitiu” sentimental, incat se preface ca nu

observa adulterul acesteia, considerand-o mai mult sora decat nevasta.

Pentru a face placere lui Zoe, l-a sustinut pe Tipatescu in functia de prefect al judetului, desi este constient ca acesta nu este potrivit functiei, fiind impulsiv: „bun baiat, dar iute.”

Ridicolul lui sporeste prin faptul ca, desi este greoi, atat la trup cat si in gandire, el ocupa cele mai importante pozitii din judet, o multitudine de functii dintre care pe unele nici nu le cunoaste, ceea ce intareste ideea ca, in acea societate, nu se apreciaza valorile, ci „enteresul”.

Incultura lui este evidenta in multe situatii (mai ales atunci cand citeaza cuvintele fiului sau de la facultate, dar si prin greselile fonetice si lexicale pe care le face si care sporesc ridicolul personajului: „vitiu, sotietate, enteres.”

In concluzie, putem spune ca Zaharia Trahanache este unul din personajele principale individuale ale acestei comedii, tipul politicianului abil, care sub masca unei amanari permanente isi realizeaza interesele.

Caracterizarea unui personaj secundar

— cetateanul turmentat —

din „O scrisoare pierduta” de I. L Caragiale

Acesta este un personaj individual masculin, secundar, anonim, reprezentand pe orice alegator de oriunde si din orice vreme, derutat de jocul politic, tesut in jurul alegerilor.

Cetateanul turmentat isi cunoaste dreptul de alegator, dar nu poate sa si-l exercite corect, deoarece este derutat, caci partidele politice nu au programe distincte, ci oscileaza in functie de interes.

Desi apare mai tarziu pe scena, fiind si „turmentat” atat la propriu cat si la figurat, el intelege jocul politicienilor, intreband in permanenta: „Eu cu cine votez ?”

El este turmentat la propriu, in sensul ca este baut, drept dovada stand gesturile lui, miscarile impleticite pe care i le surprinde chiar autorul, sughitul repetat pe care nu si-l poate stapani si vorbirea dezlanata.

Prin aceasta caracteristica, el ofera cititorului (spectatorului), ocazia sa afle una din metodele la care recurgeau politicienii pentru influentarea alegatorilor: bautura. Cetateanul turmentat i se adreseaza lui Catavencu aluziv si ironic in acelasi timp: „Nu mai mergem la o tuica?”

Turmentarea lui este in cea mai mare parte una figurata, expresie a

confuziei sociale, asa cum singur marturiseste (prin autocaracterizarea; „Nu

sunt turmentat — spune el zambind — coano Joitico Las ca ne cunoastem noi Ma cunoaste conu Zaharia de la unsprezece februarie.”

Tot din autocaracterizare, aflam date despre trecutul lui si statutul sau

social: fusese postas, de unde provine si dorinta de a inapoia scrisoarea

buclucasa lui Zoe („andrisantului”), ceea ce si face, in mod gratuit.

El sporeste comicul de situatie prin prezenta si prin gafele pe care le face, dovada a dezinformarii alegatorilor.

Ca orice personaj de comedie, el este negativ, dar este singurul la care se gaseste o doza de sinceritate, care il face simpatic si este considerat ca fiind singurul dezinteresat.

Trasaturi:

genul dramatic cuprinde atat creatii orale (populare); vicleimul, irozii,

jocurile cu masti si papusi, cat si scrise (culte): tragedia, comedia, drama,

farsa. vodevilul, melodrama;

COMEDIA — specie a genului dramatic in care sunt prezentate

personaje si moravuri sociale, care, ridiculizate, starnesc rasul, ras prin care spectatorul se vindeca de propriile lui defecte, dar se si destinde (din fr. comedie, lat. comoedia, -ae).

— unele dintre normele de baza ale comediei sunt neamestecul comicului

cu tragicul si consecventa comicului: personajul comic trebuie sa fie ridicol pe tot parcursul spectacolului.

— romanticii au negat atat comedia, cat si tragedia, proclamand (Victor

Hugo in Prefata la „Cromwell”) amestecul comicului si tragicului in drama;

DRAMA— piesa de teatru cu caracter grav, in care se reda imaginea vietii

reale, in datele ei contradictorii, in conflicte puternice si complexe, adesea

intr-un amestec de elemente tragice si comice;

— orice piesa de teatru are o structura proprie: lista initiala a personajelor,

actele, scenele sau tablourile, textul propriu-zis, construit cu ajutorul dialogului sau monologului si indicatiile regizorale, date intre paranteze, sau in textul ce precede actul / scena / tabloul;

ACTUL — unitate in cadrul careia actiunea este reprezentata pe scena,

continuu, fara pauza;

SCENA SI TABLOUL — subdiviziuni ale actului, unitare sub aspectul temei,

al locului de desfasurare, al actiunii si al personajelor (intre doua acte se

schimba, in general, decorurile);

— are un subiect cu structura clasica (cele cinci momente: expozitiunea,

intriga, desfasurarea actiunii, punctul culminant si deznodamantul), dezvaluit prin dialog si monolog (naratiunea este pura);

— mesajul este transmis atat prin textul piesei (scris de autor, dramaturgul),

cat si prin viziunea regizorului asupra textului (jocul actorilor, mimica,

costumele, efectele vizuale si auditive);

— personajele sunt numeroase, principale, secundare, episodice, figurante,

individuale sau colective;

— exista conflicte, de regula, unul principal si mai multe secundare,

interioare si / sau exterioare;

— in comedii, in functie de surse, se disting mai multe feluri de comic:

• comicul de situatie: intamplari comice, ridicole;

• comicul de caracter: prezentarea de personaje cu trasaturi de caracter

comice (fatarnice, ramolite, parvenite, ipocrite, inculte, adulterine etc.);

• comicul de limbaj: vorbirea comica a personajelor (dezacorduri,

anacoluturi, ticuri verbale etc.);

• comicul numelor proprii (spre exemplu, la Caragiale: Trahanache — de

la „trahana”: coca moale, Farfuridi si Branzovenescu — de la „farfurie” si

„branza”, Catavencu — de la „cata” — persoana rea, clevetitoare, Mita

Baston, Cracanel, Nae Pampon etc.);

• comicul de moravuri: se prezinta imoralitatea in familie, societate,

afaceri, politica.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani