Logo referatele carte



Omul de geniu - Destinul omului de geniu in creatia eminesciana



Text Box: Tulgara Aliona                                                   Liceul Teoretic „Vasile Anesteadi”     clasa a XIIDestinul omului de geniu  in creatia eminesciana

   Marea se leagana ca si acum o suta de ani. Codrul se lasa  „batut de ginduri”, izvoarele se zdruncina intruna , luna „varuieste” potecile ca si pe vremea lui Eminescu – artistul etern – in sensul cel mai profund pe care il poate avea acest cuvint .

    Trec epoci si milenii , vor trece timpurile noastre de nelinisti , dispretuire , cruzime si nebunie . Putinurile acestei lumi se vor schimba , insa cuvintele marelui scriitor vor ramine vesnice .

    Va rimane etern si acel personaj prezentat de Eminescu , acea fiinta solitara prin nemarginile sale de gindire – omul de geniu .Motivul care a infrumusetat literatura romantica si i-a dat adincimi de vecie .

    Si in literatura universala conditia geniului a constituit tema unor mari opere cum ar fi „Demonul”, de Lermontov, „Mase-Alfred” de Vigny, „Cain” – Byror.

    Tainele sunt ascunse , provocind farmec , si totodata ,teama. Catargul e gata de plecare , impartind totul intr-un Aici si un Acolo.Aici omul de geniu care are in fata pinzei de corabie  oceanul, al carui vuiet surd ii strecoara in suflet fantoma furtunii. Acolo se inalta deasupra lui si deasupra celor pamintesti eternul sfint.Gindirea sa se indreapta inspre bogatia cerului cu toata nostalgia infinita a departarii infinite.

    Catargul se desparte de pamint , se cufunda in valurile oceanice neterminate, luind pe corabia sa geniul , pentru a-si implini destinul , acel destinpredestin ce nu poate fi schimbat sau ocolit :

 „Ce suflet trist mi-au daruit parintii ,

Parintii din parinti

De-au incaput numai in el

Atitea suferinti”

                              (Ce suflet trist)

      Astfel , cursul liber al catargului e mereu accidentat si omul superior continua sa reflecte asupra sirului incilcit al vietii , asupra genezei , asupra istoriei, asupra simburelui raului. Aceasta fiinta nu doar cunoaste , ci este insetat  de cunoastere, dar ceea ce descopera este trist : „stincile” sunt rasturnate , „brazii” sunt agatati de virfurile stincilor , unuii dintre ei fiind rasturnati de vijelii si torente. Totul este incilcit si indescifrabil,  si cu cit mai mult omul superior incearca sa decodifice tainele, ele se fac tot mai ascunse.

     Lumea geniului e una profund dezbinata , scindata, ratacita . Ea se desfasoara sub un val negru de suferinta :

„Rasari in cale-mi , suferinta tu ,

                     Dureros de dulce.”

  Pentru el a exista inseamna a suferi , urmarind in acest mod , purificarea si reinvierea , asemenii pasarii Pheonix .

  Aceasta fiinta mitica care „tine pamintul pe un umar” s-a simtit intotdeauna singur . Fiinta solitara prin nemarginile sale de gindire , el este un neinteles in

Text Box: Tulgara Aliona                                                   Liceul Teoretic „Vasile Anesteadi”     clasa a XIIlumea comuna, incapabila sa-i patrunda fericirea .De aceea , el alege acea „lume dulce” a visurilor si a gindurilor , izolindu-se intro rece si mindra singuratate:

„Cu perdelele lasate

Stau la masa mea de brad

Focul pilpie in soba

Iara eu pe ginduri cad.”

  Daca ar fi fost sa aiba si el o mura , ar fi ales-o pe aceasta , pe a zecea , Singuratatea. Adevaratele multumiri intr-o viata de zbucium si dezamagiri , ea i le-a dat. Ea ii inlesnea sa fie in lume si sa  poata oricind sa se desprinda de ea. Datorita ei , eul geniului a devenit o sfera absoluta , armonizata , inchisa in sine, eul sau s-a transformat intr-o alcatuire asemeni florii sau arborelui . Ceea ce recepteaza din afara e topit in substanta sa intima. Si intrucit spatiul fizic e limitat, pentru omul superior , cea mai inalta valoare euotentiala o constituie spatiul launtric spiritual:

„A geniului imperiu : gindirea lui anume

A sufletului spatiu , e insusi el .”

    Inchiderea in sine , mintea uriasa cu care este inzestrat  ii permit geniului sa vada nimicnicia lumii , acele „musti de-o zi pe-o lume mica” si , totodata , sa gaseasca forta de a „ramine la toate rece”.

  Geniul se detaseaza de cercul strimt , ceea ce scoate in relief ipostaza de om superior.

Sustinind departarea dintre el si societate, reuseste sa-si pastreze eul. E ceea ce face Dan Dionis , calatorind psihologic in trecut , „batrinul dascal”, din „Scrisoarea I”, care se intoarce la timpul originar cind  Nefiinta visa in adincul repaosului etern,  sa-si descopere sensul.

    Actiunile demiurgice ale omului , realizat cu ajutorul magiei si al visului evidentiaza setea de absolut a geniului , de spargere a limitelor , dar aceasta nu este posibil de realizat . Chiar daca este altfel decit ceilalti , e capabil sa perceapa atitea lucruri „fara de-nteles” , sa se deplaseze dintr-o realitate in alta , geniul, totusi, ramine la statutul sau de om .De aceea , readus pe pamint , el spera ca , prin izolare si renuntare la cele pamintesti , sa invinga timpul prin opera sa. Asadar, distantarea de lumea comuna ii permite geniului sa se proiecteze in infinit :

       „De-oi muri , isi zice-n sine , al meu nume o sa-l poarte

        Secolii din gura-n gura si l-or duce mai departe”

    Renuntarea la fericirea paminteasca , la bunurile terestre , este pretul creatiei. Legenda „Mesterul Manole” simbolizeaza acest destin al creatorului . Nimic din tot ceea ce nazuieste a zidi nu va infrunta timpul daca in temelie, in piatra si-n caramida, in materialul neinsufletit , nu tencuiesti ceva din sufletul tau, din tot ceea ce-ti este mai drag si mai scump in viata ta. E un pret si un blestem al creatiei.

    Parcurgind drumul de la vis spre luciditate si de la posibil la real , geniul se regaseste prin dragoste.El nu pur si simplu iubeste , ci este cuprins de setea de iubire . In viata sa femeia este un „sfint noroc”, „o icoana de lumina” in stare sa lumineze toata casa, sa dea sens vietii sale. Aceasta personalitate doreste cu toate

fibrele sufletului caldura umana , intimitatea , autodezvaluirea. Dar geniul nu reuseste sa gaseasca acea „floare albastra” care sa incorporeze perfectiune rivnita. Si  toate acestea, pentru ca el este conceput din alt material , are alte conceptii care-l fac incompatibil cu lumea comuna . Spre exemplu , Luceafarul o iubeste pe Catalina , ii ofera  toata  dragostea si incearca sa o aduca in lumea sa , lumea „sferelor iluminate” , dar statul ei de paminteanca nu-i permite aceasta .

    Catalina il reprezinta pe omul comun , care isi traieste clipa intr-un spatiu si timp limitat , in „cercul strimt” al destinului sau.

     La inceput prin unicitate si frumusete , ea aspira spre Luceafar , intruchipare a cosmosuluiu , totusi, spre final , este oprita de „lutul” care domina in alcatuirea omului comun .Ea isi cauta un alt „chip de lut” care sa-i semene si impreuna , vor forma un intreg al terestrului.

   Neinteles de femeia careia ii oferea nimbul eternizarii :

„Ai fi trait in veci de veci

Si rinduri de vieti”

Si suportind acea povara grea a timpului , el va deveni un rece Hyperion :

„Si te privesc nepasator

C-un rece ochi de mort”

Hyperion – geniul  este  o ipostaza a insusi Creatorului , iar Demiurgul ii vorbeste ca unui egal :

„Noi nu avem nici timp nici loc

Si nu cunoastem moarte:”

     Si in Poeziile „Floare albastra” , „Dorinta” , „Sara pe deal”, „De cite ori iubito”, „Lacul”, „Pe linga plopii fara sot” mocneste regretul adinc al poetului dupa dragostea care a fost o incercare fericita de a se consola , dar care l-a marcat pina la urma , tristetea si tainica dezamagire.

     Foarte amar ,Eminescu evoca nefericirea geniului shoperian intr-o insemnare de pe un manuscris al Luceafarului cu aceste cuvinte „Daca geniul nu cunoaste nici moarte si  numele lui  scapa de noaptea uitarii , pe de alta parte , insa, pe pamint nu e capabil a ferici pe cineva , nici de a fi fericit .”

    Aceste sunt insesi cugetarile unui geniu. Caci Eminescu a simtit mai adinc ca oricine voluptatea amara a iubirii nefericite , poluind-o cu praful argintiu al razelor lunare , invaluind-o in taina inginata de sopotul izvoarelor si freamatului codrului.

  Eminescu este cel care a trait toate durerile acestei lumi intr-o singura inima de om , inima lui care sa mistuit arzind continuu .A plutit pe cele mai zbuciumate mari, a infruntat „vinturile , valurile” care „te urmeaza in tot locul”  pentru a-si implini destinul de geniu .

    Ma inchin in fta tainei care a fost Eminescu. Acel Luceafar care nicaieri nu luceste mai mult ca pe umerii colinelor noastre , in clarul apelor noastre , deasupra codrilor nostri. Imi plec genunchii in fata celui care a trait mai mult decit noi , care a suferit mai mult decit noi , care a iubit mai mult decit noi , care si acum e mai viu decit noi.   

 


1

Copyright © Contact | Trimite referat



Ultimele referate adaugate
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu
Olimpiu Nusfelean
   - Automobilul marii

Cauta referat
Scriitori romani