Dorinta
De Mihai Eminescu
Poezia a aparut in revista „
Convorbiri literare” la 1 septembrie 1876, impreuna cu poeziile „ Lacul”, „
Craiasa din povesti” si „ Melancolie”.
„ Dorinta” apartine genului liric si este o
idila clasica ( o poezie de dragoste si de natura ).
Titlul este exprimat prin substantivul
comun format cu sufixul „inta” de la substantivul „dor” , cuvant cu mare
incarcatura afectiva.
Tema este aspiratia de implinire a iubirii
ireale in mijlocul naturii.
In prima strofa intensitatea chemarii de
dragoste este evidentiata de verbul „vino” la modul imperativ ; cadrul naturii
ocrotitoare si misterioase unde doreste poetul sa-si traiasca fericirea este
codrul cu izvorul „ Care tremura pe prund” , cu prispa de brazde si copacii
aplecandu-si crengile ca un gest simplu si primitor. Fiecare din cele trei
elemente are o semnificatie aparte : codrul-simbol al permanentei vegetale
sugereaza eternitatea iubirii , personificarea izvorului ( prezent in fiecare
din operele de dragoste ale lui Eminescu sub mai multe forme cum ar fi „apa” ,
„balta”) prin intermediul verbului „tremura”, epitetul metaforic „plecate
(crengi)” si metafora „prispa cea de brazde” evidentiaza comuniunea dintre om
si natura ocrotitoare, partasa la bucuria dragostei. Imaginile vizuale se
contopesc cu cele auditive pentru a reda cat mai expresiv tabloul locului
ocrotitor pentru poet ( „Care tremura pe prund” , „crengi plecate o ascund” )
In strofa a doua ca si in
celelalte poezii eminesciene de dragoste si de natura ( „Sara pe deal” ,
„Lacul” , „Craiasa din povesti” ) iubirea este traitain planul visului. In
asteptarea fiintei dragi , indragostitul isi imagineaza clipa mult dorita.
Verbele la modul conjunctiv ( sa alergi, sa cazi , sa desprind , sa rad)
sugereaza
posibilitatea
implinirii aspiratiei; faptul ca sunt verbe de miscare releva intensitatea
sentimentelor, la fel si adjectivul „intinse” prin care se surprinde nerabdarea
imbrasitarii.
In strofa a treia poezia iubirii tainice
este scoasa in evidenta prin repetitia „singuri-singurei” si prin epitetul
personificator „infiorate”. In parul fetei teiul isi va cerne floarea, ca o
binecuvantare si ca o mangaiere a naturii vesnic tinere ca si iubirea fara de
care viata ar fi lipsita de frumusete. Forma verbala inversa „sede-vei” si cu
cuvantul popular „singurei” contribuie la schitarea unei atmosfere familiare si
la autenticitatea operei.
In strofa a patra intalnirea, vazuta ca un
ritual, atinge emotia maxima prin gestul candid al fruntii culcate pe bratul
celui drag si prin voluptatea sarutului. La nivel morfologic delicatetea
apropierii este surprinsa prin adverbul „incet” iar adjectivele : „alba” si
„galben”, epitete din punct de vedere stilistic subliniaza puritatea iubirii.
In strofa a cincea visul va pecetlui
fericirea suprema a dragostei , cantecul sufletului fiind murmurat de izvoare
si de freamatul lin al vantului. Atmosfera de intensa reveire se realizeaza prin personificare izvoarelor si a vantului,
iar in ceea ce priveste universul uman prin verbul „vom visa” prin substantivul
„ vis” si adjectivul „ferice”.
In ultima strofa se produce confundarea in
vraja somnului, ca expresie a fericirii depline a contopirii cu natura , care
este ultima secventa a poeziei. Personificare codrului prin formularea
metaforica „batut de ganduri” ii intareste valuarea de simbol al eternitatii,
data in aceste versuri deprofunzimea meditatiei , iar repetitia
„randuri-randuri” intareste ideea contopirii cu natura; aceasta este
nepieitoare prin elementele ei, iar omul devine etern prin dragoste. Armonia
poeziei este accentuata de structura fonica a cuvintelor , de imaginile
onomatopeice si de elementele de
versificatie. Se
remarca frecventa vocalelor „o”, „a” si a unor cuvinte cu o muzicalitate aparte
(izvorul , brazde , infiorate , tei , cant , adormind , armonia ).
Din punct de vedere prozodic se remarca
versul scurt, cu masura de sapte-opt silabe, ritm trohaic si rima numai intre
versurile 2-4 (incrucisata) permitand citirea textului si ca distihuri. Prin aceasta particularitate a rimei, poezia
„dorinta”de M.Eminescu se deosebeste de tonalitatea creatiei populare.
In concluzie imbinand cu arta motivul dorului, al visului, al
codrului si al izvorului , Eminescu inchina si prin poezi „Dorinta” un imn
emotionant naturii eterne si frumusetii iubirii.
