CONTRIBUTIA
CRONICARILOR LA
DEZVOLTAREA LIMBII SI LITERATURII
ROMANE
Umanismul este o
miscare culturala, confundandu-se cu Renasterea, care s-a manifestat
in secolele XIV-XVI, mai intai in Italia, si apoi in intreaga Europa.
Ideea principala a fost
aducerea omului in centrul Universului in locul lui Dumnezeu, adoptand
toleranta religioasa ca reactie impotriva Inchizitiei
catolice, care in Evul Mediu avusese puterea. Astfel, valorile spirituale
antice au fost cautate si redescoperite, s-a pronuntat
inflorirea artei, culturii, literaturii si sustinerea dreptului la
cultura. Se manifesta increderea in ratiune, in valorile modelatoare
ale culturii. S-a regasit armonia intre om si natura.
Umanistii au atacat
privilegiile feudale si dreptul divin, luptand pentru drepturi democratice
si reforme sociale, ceea ce era o adevarata noutate si o
schimbare radicala a vremii. Ei s-au razvratit impotriva
conditiilor grele ale Evului Mediu, dorind o imbunatatire a
conditiilor omului, cu tot ceea ce inseamna viata pentru el.
In cultura romaneasca,
Umanismul a patruns abia spre sfarsitul secolului al XVI-lea,
odata cu primii carturari, cunoscatori ai limbilor greaca
si latina, alaturi de voievozi romani care au sustinut
Renasterea prin ridicari de adevarate monumente religioase in
stil renascentist.
Totusi, Umanismul romanesc s-a
identificat prin anumite trasaturi, cum ar fi caracterul educativ al
literaturii – cronicarii scriu dintr-un motiv umanist, constienti
fiind de folosul cartilor. Astfel, in „Predoslovie”, Grigore Ureche
afirma ca s-a apucat sa scrie o cronica pentru ca „sa nu se inece anii cei trecuti” si
moldovenii sa ramana nestiutori ai trecutului lor „asemene fiaralor si dobitoacelor celor multe
si fara minte”. In spiritul Umanismului, cronicarul
urmareste faptele istorice petrecute in adevar, nu „basnele si povestile”. Iar dupa Miron
Costin, istoria nu insemna numai consemnarea faptelor trecute, ci si
tragerea unor invataminte din desfasurarea
evenimentelor, din zugravirea unor drame sociale sau omenesti, care
puteau fi evitate: „ca letopisetele nu sunt
numai sa le citeasca omul, sa stie ce au fost in vremi
trecute, ce mai mult sa fie de invatatura ce este bine
si ce este rau si de ce sa se fereasca…”. Acest
prozator de idei avea cunostinta ca scrisul este o „iscusita oglinda mintii omenesti”.
Continuatorul lui Ureche stie ca, pentru a nu vorbi el insusi in
desert, pentru a fi continuat, la randul lui, trebuie sa fie citit.
Elogiul „scrisorii” cheama pe acela al lecturii: „Puternicul
Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, sa-ti daruiasca
dupa acéste cumplite vremi anilor nostri, candva si mai slobode
veacuri, intru care, pe langa alte trebi, sa aibi vreme si cu
cetitul cartilor a face iscusita zabava, ca nu
ieste alta si mai frumoasa si mai de folos in toata
viiata omului zabava decatu cetitul
cartilor…Citéste cu sanatate aceasta a
noastra cu dragoste osteneala” ; „Deci
fratilor cetitorilor cu cat va veti indemna a citi pre acest
letopisetu mai mult cu atat veti sti a va feri de primejdii
si veti fi mai invatati a dare raspunsuri la
sfaturi, la domn si la noroade de cinste”.
De asemenea, Umanismul romanesc se
deosebeste si prin caracterul patriotic, militar si popular,
cronicarii sustin tezele etnogenezei, romanitatea poporului roman,
latinitatea limbii romane, unitatea poporului roman, continuitatea romanilor in
Dacia – cu argumente arheologice si filologice. Pe Ureche il preocupa
inceputurile vietii poporului roman, existenta poporului roman in
comparatie cu istoria altor popoare, conflicte cu largi repercusiuni
politice, precum batalia pentru unirea bisericilor inceputa in
secolul al XV-lea si neincheiata inca pe vremea lui. Dupa
capitolul despre descalecarea Moldovei, Ureche se ocupa de limba
moldoveneasca, avand indrazneala, bazata pe
stiinta, intaia oara in cultura noastra, sa afirme
originea latina a poporului roman si a limbii romane, sa
vorbeasca de unitatea poporului roman din Moldova, Muntenia si
Transilvania, afirmatia lui aparand intr-o forma apropiata
de aceea a lui Poggio Bracciolini astfel: „…de la Rim
ne tragem…De la ramleni, ce le zicem latini; paine, ei zic panis; carne, ei zic caro;
gaina, ei zic galina; muiere, mulier; femeie, femina; parinte, pater;
al nostru, noster si altele
multe din limba latineasca, si de am socoti pre amaruntul, toate
cuvintele le-am intelege…”. Aceasta este „incepatura
letopisetului”, cum ii spune el, si ea constituie un moment de
marca in cultura noastra de la inceputul secolului al moment de
marca in cultura noastra de la inceputul secolului al XVII-lea. In
afara de notarea domniilor si evenimentelor istorice dinainte de
Stefan cel Mare, si epoca de glorie a acestuia, Grigore Ureche se simte
obligat sa infatiseze tablouri cu stiri istorice,
geografice si etnografice despre popoarele vecine: poloni, tatari,
turci, unguri. Informatia si modul de alcatuire a cronicii
presupun o adunare de stiri din diferite izvoare. Opera este o incercare
de sinteza istorica a Moldovei si nu a rezultat din folosirea
catorva izvoare luate intamplator. Ureche isi facuse o imagine
clara despre dezvoltarea istorica a poporului roman, pe baza unei cercetari
mai ample. In mod sigur a citit mai mult decat un letopiset intern, unul
extern, lesesc, si o cosmografie. Asadar, cand Ureche afirma
ca „rumanii, cati se afla lacuitori
de la Tara Ungureasca si la Ardeal si la Maramures, de la
un loc sunt cu moldovenii si toti de la Rim se trag”, cand nu este
de acord cu numele de Scitia dat teritoriului romanesc de unele
cosmografii, cand citeaza „letopisetele latinesti”,
inseamna ca a consultat si confruntat intre ele mai multe
izvoare. Pornind apoi de la sugestia continuta de aceste izvoare despre
limba romaneasca, Ureche semnaleaza pentru prima oara in cultura
noastra existenta unui fond lexical latin in limba romana, in
care au patruns cuvinte de la alte popoare cu care romanii au venit in
contact.
Miron Costin adopta si
el aceeasi teorie, incepand chiar din predoslovie, unde prezinta
Italia din punct de vedere geografic si etnografic, cautand apropieri
intre italieni si romani, in baza unei vechi origini romane. In capitolul
al II-lea, despre intemeierea si intinderea Imperiului Roman, autorul face
referire intre altele la legende antice literaredespre razboiul Troiei sau
despre Romulus si Remus, legende narate dupa carti populare
medievale, si mai ales dupa opere clasice. Intr-un scurt capitol, nu
intarzie a face referire la situatia Daciei. Urmeaza apoi capitolul
razboaielor romane cu dacii, cucerirea si colonizarea Daciei,
cucerirea altor tari europene, patrunderea romanilor in Asia
si Africa. Capitolul urmator vorbeste pe scurt de urme arheologice,
pentru ca intr-un altul sa se ocupe pe larg de poporul roman si de
dovezile care arata ca acest popor este de origine romana.
Insista asupra unitatii de grai a ardelenilor, moldovenilor
si muntenilor („graiul de casa a ardelenilor
mai mult are in sine insemnarea graiului romanesc si latinesc”).
Costin releva asemanarile de port, imbracaminte
si incaltaminte, dintre romani si romani. De asemenea,
noteaza asemanarea in ceremonia ospatului si mai ales
a inmormantarii, insotita de cantece din flaut si de
cantece funerare zise de bocitoare profesioniste.
La Neculce, datoria de a
nu-ti uita patria, locul de bastina, e mai puternica decat
toate, oricat de multe si de mari ar fi obligatiile unui boier
fata de domn, fie acesta chiar si ruda apropiata a sa,
cum era Cantemir pentru el. Sfatul sau pentru cititori suna
emotionant peste timp, intrecand cu mult fraza goala,
„dezinteresata”, indemnand la iubirea de tara, prin legarea
vietii omului de pamantul unde s-a nascut: „Ce, fratilor moldoveni, rogu-va sa luati
aminte, sa va invatati si sa va
paziti. Oricat ar fi in cinste la vrun domn, bine este sa-i
slujesti cu dreptate, ca de la Dumnedzau ai plata. Dar cu
domnul niciodata sa pribegesti, macar cum ar hi, si nu
numai in tara streina, ce nici in Tarigrad cu dansul sa nu
mergi, fiind tu moldovan”. Dragostea de tara a cronicarului
strabate ca un fier rosu letopisetul si nu pierde nici un
prilej de a se manifesta. Important pentru literatura este ca
patriotismul lui Neculce nu se rezuma la simple declaratii, ci ia
forma unor strigate de durere: „Oh! oh! oh!
saraca tara a Moldovei, ce narocire de stapani
c-acestia ai avut! Ce sorti de viata t-au cadzut!
Cum au mai ramas om traitor in tine, de mare mirare este, cu atatea
spurcaciuni de obiceiuri ce se trag pana astadzi in tine,
Moldova!”
Foarte populare la vremea lor,
cronicile au totusi, pe langa o insemnatate documentara
incontestabila, si o valoare literara demna de
atentie, fiind primele exercitii de compozitie literara.
Grigore Ureche a fost un
deschizator de drumuri pentru literatura noastra veche,
alcatuita din texte religioase, din legende apocrife, romane populare
si cronografe, facand un gest capital pentru viitoarele
desfasurari, pentru starea de spirit a intelectualitatii
romanesti din prima jumatate a secolului al XVII-lea. Datele pe care
le avem despre Grigore Ureche, despre viata lui intima si despre
rolul ce l-a jucat in viata publica a Moldovei, sunt foarte sumare ca
sa ne putem face din ele o icoana vie a personalitatii lui.
Scolit la Lvov (dupa o programa de studii identica cu cele
apusene), fara a renunta la traditia istoriografica
interna, pe care o consulta cu rigurozitate, Grigore Ureche
schimba codul dupa care istoriografii se ghidasera pana
atunci. El introduce in scrisul nostru cronicaresc maniera occidentala
cu care fusese familiarizat in timpul studiilor sale in vest. Si ce era mai
important, el paraseste slavona, limba foarte
pretuita a literaturii culte din acea vreme, pentru a scrie in
romaneste.
Manuscrisul original al cronicii
lui Ureche nu exista, toate manuscrisele care au ajuns pana la noi
sunt intesate cu interpolari adaugate ulterior de Eustratie
Logofatul, de Simion Dascalul si de Misail Calugarul.
Pana in prezent nu s-a descoperit nici un manuscris autograf al cronicii
ca atare, pana la data primei imprimari a textului, datorata lui
Mihail Kogalniceanu la 1852, in aproximativ 42 de copii, cele mai multe
si mai complete fiind de redactie munteana si prezentand
abateri mai mult sau mai putin importante, din punct de vedere filologic
si ligvistic, de la presupusa forma initiala. Cronica lui
Grigore Ureche, scrisa se pare intre 1642, data cand el ajunge vornic
mare, cum semneaza predoslovia, si 1647, data mortii, a intrat
insa de timpuriu in mana lui Simion Dascalul. In ce imrejurari
nu stim. Disputa in jurul interpolarilor din cronica lui Ureche
incepea inca din vremea lui Miron Costin, care, in lucrarea sa „De neamul
moldovenilor”, punea pe seama lui Simion Dascalul si a
celorlalti „basnile” in legatura cu provenienta romanilor din
talharii adusi de la Roma pe vremea regelui Vladislav al Ungariei.
Demonstratia lui Miron Costin se baza pe incredintarea bunei
informari a predecesorului sau in stiinta istoriei, spre
deosebire de copistii interpolatori care erau, dupa parerea sa, oameni
„de putina minte”. Lingvistilor
le-a fost greu sa descopere care au fost spusele marelui cronicar, si
care adaugarile lui Dascalul, dar totusi au reusit, in
primul rand deosebind izvoarele dupa care au scris fiecare din cei doi.
Iar mai apoi, in cronica se observa destul de clar doua firi, doua
mentalitati, doua personalitati cu totul diferite. O
prima personalitate se caracterizeaza prin dorinta de a se face
cunoscuta cu orice pret, prin tendinta de a „tinde povestile mai pe larg”, cu riscul de a
cadea in incoerenta, fara un simt al masurii
si al criticii. In ceea ce-l priveste pe Grigore Ureche, in nici o
parte a cronicii sale nu pomeneste despre persoana lui, nici macar
atunci cand poate cititorul s-ar astepta. La polul opus, Simion
Dascalul mereu isi spune numele, spre a se sti cine a scris
randurile acelea: „Acestea cercand cu
nevointa vornicul Ureche scrie de zice…Dupa aceia si eu…Simion
Dascal, apucatu-m-am si eu pre urma a tuturora a scrie aceste
povesti…”. Conceptia lui Ureche despre istorie il determina
pe acesta sa indeplineasca anumite conditii de obiectivitate in
restabilirea adevarului, consultand atat izvoarele pamantene, cat
si cele straine, pentru a putea scoate adevarul din acestea: „nu numai letopisetul nostru, ce si carti
straine am cercat, ca sa putem afla adevarul, ca sa nu
ma aflu scriitoriu de cuvinte desarte, ce de dereptate”.
Dimpotriva, Simion Dascalul este o fire imaginativa, care
lungeste povestile, impletind, fara a discerne, istoria cu
folclorul. Mai mult, el schimba datele din izvoare si adauga de
la sine tot felul de nascociri. In plus, stilul lui Simion Dascalul
este de cele mai multe ori intortocheat, plin de repetitii, neclar,
contrastand cu stilul precis, clar, „ca o pisanie de
biserica”, al lui Grigore Ureche. Pe buna dreptate, acesta
este socotit primul manuitor de condei, care ne lasa o scriere in limba
romana, o carte originala, laica. El este intemeietorul prozei
in literatura romana.
Miron Costin, luand
cunostinta de neadevarurile si „ocarile” aduse de
simion Dascalul, se revolta, ca om luminat ce era, si se
hotaraste sa alcatuiasca un letopiset
integral al Moldovei, in care sa expuna, pe larg si pe
intelesul tuturor, „inceputul tarilor si al poporului
romanesc. Planuise probabil sa scrie inca de la colonizarea
Daciei, dar vremurile nu i-au oferit nici momentele, nici linistea
necesara continuarii unei asemenea lucrari. De aceea, si-a
schimbat gandurile si a trecut doar sa continue cronica lui Ureche.
Miron Costin, fiul postelnicului
si mai tarziu hatmanului Iancu Costin, avea o cultura aleasa. Se
nascuse in 1633, insa copilaria si-a petrecut-o in Polonia,
unde familia sa se refugiase, din cauza domnitorului Vasile Lupu. Studiile le-a
facut in Polonia, la Universitatea din Cracovia. Apoi, Costinestii se
impaca cu Lupul, si, din 1653, sunt iarasi in slujba lui.
Tanarul Miron, invatat, care stia latineste,
leseste, avand cunostinte de intaliana si putand,
probabil, intelege ruseste, a fost pentru inceput numit drept sol.
Mai apoi ia parte la diferite batalii, devine parcalab de Hotin
si vel-comis sub Dabija, paharnic sub Duca si vornic al Tarii de
Sus sub Ilias, ramanand in aceasta functie pana in
timpul lui Antonie Ruset. Datorita intelepciunii lui, el este trimis
sa discute cu vizirul, cand la intrebarea acestuia daca ii pare bine
ca turcii au luat Camenita, Costin da binecunoscutul
raspuns ca „Sintem noi moldovenii
bucurosi sa sa latasca imparatia
in toate partile cat de mult, iara peste tara noastra
nu ne pare bine sa sa latasca”. Moartea sa vine
din pricina domnitorului Constantin Cantemir, care „manca
bine si bea bine”, si „numai
iscalitura invatase de o facea”, cu care era chiar
cuscru. Acesta, in urma unui complot, porunceste taierea capului lui
Velicico Costin, fratele lui Miron. Apoi, chiar dupa moartea sotiei
sale, capul lui Miron cade tot din dorinta domnitorului, care mai apoi a
regretat indelung faptele sale. Nicolae Iorga nota cutremurat ca in
momentul caderii capului, lui Miron Costin nu-i mai trebuia nici o rugaciune,
fiindca isi mantuise sufletul cu opera pe care o lasa neamului
sau.
Miron Costin reia firul istoriei
cu domnia lui Aron voda (1595), despre care ramasese doar un
titlu de capitol in cronica lui Ureche, si duce naratiunea
evenimentelor pana la domnia lui Stefanita voda Lupu
inclusiv (1661). Cronica sa contine evenimente din vremea lui Stefan
Razvan, din domniile Movilestilor in competitie cu Mihai
Viteazul, Alexandru Ilias si Stefan Domsa al II-lea, din epoca
lui Vasile Lupu si Gheorghe Stefan. Asadar, autorul a ramas cu
povestirea departe de evenimentele traite personal in ultimii treizeci de
ani. El a scris in momentele de liniste ale deselor perioade zbuciumate
si nu a ajuns la implinirea intaiului sau gand de a da un letopiset
complet al Moldovei.
Grigore Ureche adusese povestirea
evenimentelor istorice pana la sfarsitul secolului al XVI-lea (firul
actiunii se petrece intre 1395, de la al doilea descalecat, pana
la domnia a doua a lui Aron voda, in 1594), incat, pentru vremurile
contemporane, Costin s-a folosit foarte mult de istoria orala si
amintirile familiei pentru redactarea cronicii sale.
Miron Costin este primul scriitor
care aduce in literatura romana patosul carturarului umanist,
increderea in puterea scrisului si a cartii ca factor
preponderent in viata sociala.
O alta minte luminata a
Umanismului romanesc a fost colegul de divan al lui Nicolae Costin, Ion
Neculce, care ocupa, prin resursele nesecate ale darului sau de
povestitor, locul cel mai de frunte pe linia ascendenta a cronicarilor
moldoveni.
S-a nascut la Iasi, in
1672. Tatal sau, vistiernicul Enache, murise de timpuriu, omorat de
poloni in Targul-Ocnei. Viitorul mare cronicar se tragea din ramura
moldoveneasca a Cantacuzinilor, veche si vestita familie de
boieri. La cinci ani a ramas orfan de tata, crescut apoi, mai ales de
batrana Cantacuzino, bunica sa. Dupa moartea tatalui sau,
fortata de imprejurari, intreaga sa familie se va retrage in
Tara Romaneasca, sub protectia stolnicului Constantin Cantacuzino,
unde Ion Neculce a stat patru ani. Intors in Moldova prin 1700, Ion Neculce l-a
insotit pe Antioh Cantemir, fratele lui Dimitrie, in Polonia, la
Camenita, intr-o expeditie militara. S-a casatorit cu
nepoata domnitorului Constantin Cantacuzino, simtindu-se atasat de
familia Cantemirestilor. Ocupa functii marunte la domnie;
abia sub domnia lui Dimitrie Cantemir va fi mare hatman, conducand ostile
moldovene in batalia de la Stanilesti, pe Prut (1711).
Dupa infrangerea suferita in aceasta batalie, il
urmeaza pe domn in pribegia din Rusia, timp de doi ani. Dupa
sapte ani petrecuti in Polonia, se intoarce in Moldova. Grigorie
Ghica al II-lea il numeste vornic al Tarii de Sus, la varsta de
aproape saizeci de ani. Constantin Mavrocordat, in a doua domnie, ii
da slujba de judecator de divan.
Nu a fost un om prea
invatat, spre deosebire de Miron Costin, de exemplu, dar a beneficiat
de medii prielnice culturii, formandu-se si traind in preajma lui
Constantin Cantacuzino si a lui Dimitrie Cantemir. A murit in 1745 si
a fost ingropat la Prigorenii Mici.
Desi a avut o
viata cu drumuri intortocheate, cu suisuri si
coborasuri neasteptate, cu bucurii si satisfactii scurte
si cu suferinte indelungate, toate aceste greutati i-au intarit
si largit personalitatea; cronica „Letopisetul Tarii
Moldovei” de la Dabija-voda pana la a doua domnie a lui Constantin
Mavrocordat a fost scrisa dupa anul 1733, cand Ion Neculce era „biv
vel vornic de Tara de Sus” – adica fost mare vornic – deci la batranete,
scriere a unui om intelept, care a trait si a vazut multe,
cu harul povestirii.
Cronica lui Neculce cuprinde
istoria Moldovei de la Dabija-voda (1661), de unde o parasise
Miron Costin, pana la 1743, deci un rastimp de 82 de ani; el
utilizeaza povestirile si informatiile de la rude prieteni,
si traditiile populare. Din anii cuprinsi in cronica, peste
50 constituie tineretea, maturitatea si batranetea lui
Neculce, asa cum el insusi marturiseste in Predoslovie.
Cronica infatiseaza una din perioadele cele mai dramatice
ale istoriei moldovenesti: epoca de prabusire a domniilor
moldovenesti si inceputurile domniei fanariote. Sunt pagini
intesate de intrigi, de decadere nationala, de umilinta,
subliniate in tablourile sumbre pe care ni le infatiseaza
cronicarul. Cronica lui Neculce se intemeiaza pe fapte traite,
si astfel are un caracter memorialistic, el fiind cel dintai memorialist
al literaturii romane.
Toti acesti cronicari
au adus in literatura noastra scrieri cu o valoare literara
deosebita, punand in calcul si raportul dintre fictiune si
realitate.
Arta narativa a fost
descoperita prin acesti umanisti pe teritoriul romanesc. Grigore
Ureche, ca dealtfel si ceilalti cronicari care i-au urmat,
tineau mult la precizia in timp si spatiu a comunicarii.
Verbele de actiune sunt intotdeauna insotite de asemenea
determinari ce dau satisfactie cititorului in ceea ce priveste
exactitatea: „au purces in anii 6975 si au tras
spre Moldova”; „au trecut la Trotus,
noiemvrie 19”; au sosit „la Roman, noiemvrie 29”;
„a opta zi, dichemvrie 7, au ars targul Romanului”,
etc. In prima jumatate a relatarii, domina naratiunea la
singular: „au purces” ( au este o forma
arhaica aproape generala pentru singular persoana a III-a ), iar in a
doua parte domina naratiunea la plural, ca si cum craiul ar fi
disparut in multimea intrata in panica: „cand ei era (
=erau, forma de imperfect persoana a III-a plural, frecventa si
astazi in limba vorbita ); „carii scapa ( =scapau ),
ca fiind noapte nu stiia” ( = stiau ). In paginile lui Grigore
Ureche se vede in primul rand concizia si dinamismul naratiunii,
odata cu sublinierea vadita – desi de o mare
eleganta in sobrietatea cu care este facuta – a atitudinii
scriitorului neincalcand cuvantul din Predoslovie, in care spune ca
scopul letopisetului este ca urmasii sa invete din
experienta istorica.
Scriitorii clasici ai
literaturii romane au intuit valoarea artistica a cronicii lui Ureche
si au utilizat-o ca model si ca izvor de inspiratie in
creatiile lor. Nuvela „Alexandru Lapusneanul”, de Costache
Negruzzi, a aparut in „Dacia literara” in 1840, cu 12 ani mai inainte
de publicarea cronicii. Desigur, Negruzzi a consultat-o intr-un manuscris
dintre multele pe care i le-a pus la dispozitie Mihail Kogalniceanu.
Nucleul nuvelei se afla chiar in cronica, in scena in care
Lapusneanu, intampinat de solii lui Tomsa care-i aduceau la
cunostinta ca tara (adica boierii) nu-l vrea domn, a
pronuntat binecunoscutele cuvinte: „De nu ma
vor, eu ii voiu pre ei, si de nu ma iubescu, eu ii iubescu pre
dansii si tot voiu merge, ori cu voie, ori fara voie”.
La Miron Costin, este
evidenta tentatia de a prezenta amanuntele, mai ales in
descrierea actiunilor militare, aceasta fiind explicata atat prin
constiinta importantei relatarii celui ce a fost de
fata la eveniment, cat si din cauza ca strategul din
epoca socoteste ca soarta razboaielor sta „in clipala ochiului”. Amanuntul este facut
semnificativ, ca in compunerile literare, sau ca in romanul cu tenta
memorialistica, unde detaliul devine materialul constructiei unei
compuneri menite a ilustra o filozofie. Pe alocuri, „naratiunea
cronicarului trece dincolo de hotarele genului istoric si se apropie, prin
gradatia interesului si prin puterea dramatica cu care stie
sa infatiseze lucrurile, de nuvela si roman”.
Nici o miscare a personajelor, nici una din acele expresii semnificative
ale lor, care pot sa arate ceva, nu scapa din vedere cronicarului,
dramatizand naratiunea, dand viata caracterelor si
facandu-le sa se miste sub ochii nostri ( banuiala
domnului: „din biserica l-au lovit ganduri de
purcesul logofatului, asa fara nadejde”,
viclenia marelui logofat care spune ca jupaneasa ii este bolnava
si care intra la domn cu „fata
scornita de mare mahniciune”). Presarata cu
amanunte pitoresti, cu portrete bine zugravite, cu descrieri
plastice, povestirea lui Miron Costin e limpede, vioaie, captivanta.
Comparatii sugestive ( domnii care infrunta urile ca si „copacii cei mai inalti”), proverbe plastice („Banii rascolesc in lume imparatiile
si mari cetati surpa”), expresiile („au luat campii”, „umbla cu
capul a mana”), toate acestea impreuna dau stilului sau
un colorit viu si o savoare deosebita. Dar stilul sau
divulga reala dificultate. Acest stil, stanjenitor in naratiune
si portret, adica in proza istorica, este din fericire mult mai
potrivit in proza de idei, pe care Costin o scrie primul in literatura
noastra. Ea apare din predoslovia letopisetului si ajunge la
maretia sa in „De neamul moldovenilor”, unde caracterul savant este
la el acasa.
Cronica lui Neculce apare
simtitor apropiata de romanul memorialistic, bineinteles,
fara ca autorul ei sa fi avut o asemenea intentie. El are
darul extraordinar de a prinde psihologia maselor in miscare. Cu spiritul
sau acut de observatie, si cu filozofia varstei la care scria,
Neculce stie sa aleaga aspectele esentiale din
multimea datelor si sa le infatiseze concret, cu
reactia sa sufleteasca vie, cu ironie sau duiosie, cel mai
adesea intr-un comentariu de narator sau de actor implicat in
desfasurarea faptelor. Chiar cand intamplarile sunt numai auzite
de la cineva sau citite, Neculce le povesteste in asa fel incat, ca
autor dramatic, da iluzia maxima a realitatii si
actualitatii. Ca si cum si-ar da seama ca relatarea
istorica rece poate sa plictiseasca, Neculce stie s-o
invioreze la tot pasul cu incidente captivante. El este neintrecut in
descrierea bataliilor, lupta de la Stanilesti fiind cea mai
ampla naratiune de lupta din cronicile noastre, caci ea „este ca un adevarat ziar plin de detalii
senzationale”. Cronicarul are un mare talent de povestitor,
stiind sa gaseasca totdeauna cuvantul potrivit pentru
fiecare situatie si sa concentreze interesul povestirii in jurul unui eveniment. Observatiile
psihologice sunt facute in treacat si in modul cel mai natural,
nesistematic, ca la toti povestitorii populari care nu au prejudecata
regulilor de compozitie, aratand un stil indirect liber, familiar,
lipsit de orice solemnitate, pe care il introduce in proza nationala;
el povesteste lucrurile stiute bine de la altii rotunjind
secventele narative aproape perfect.
Chiar daca Neculce n-are
multa carturarie, el are un talent de prozator innascut, ca
nimeni altcineva in intreaga noastra literatura medievala, fapt
care se releva cel mai bine in legendele sale, unde stilul are valoarea
si savoarea limbii populare. Doua trasaturi sunt izbitoare
in „O sama de cuvinte”, si anume, faptul ca aceste istorioare
n-au mare lucru de legenda in ele, culegand intamplari dintre cele
mai obisnuite si numai imprejurarea ca sunt puse de obicei in
sarcina unor personaje cu statut istoric le invaluie intr-un „abur eroic”,
iar mai apoi, istoriile in cauza reprezinta un veritabil triumf al
spiritului anecdotic: nici descriere, nici portet, nici comentarii, ci numai
narativul pur. In „O sama de cuvinte”, asezate in fruntea
letopisetului, in ordine strict cronologica, ceea ce inseamna ca
autorul le prezenta si ca un fel de „addenda” la istoria generala a
Moldovei, Neculce exceleaza prin concizia epica, prin simplitate
si naturalete, prin planul general al relatarii. Mai ales in
fragmentele narative, atat in cronica, cat si in legende, Neculce
isi defineste arta: darul de a pigmenta epicul cu anecdoticul, inviorand
relatarea istorica prin ironie si haz – ca la Creanga. George
Calinescu spune chiar, „Cand citesti cronica
lui Neculce, un nume iti navaleste numaidecat in minte:
Creanga. In Neculce se infaptuieste cu un veac inainte acel
amestec de mica cultura de tagovet, si de intelepciune
taraneasca.[…] Cu Creanga, el are impreuna
ingenuitatea sireata, acel tic de a se socoti neghiob, crezandu-se
totusi destept ( „Asè socotescu eu cu firea mè aceasta
proasta” ), proverbialitatea, filozofia batraneasca, minunarea,
vaietatura si in fine acel lucru invederat, dar inanalizabil, ce
se cheama darul de a povesti”. Legendele lui Neculce se disting
printr-un continut anecdotic, cu un epic cuminte, batranesc, cu
seva populara. Ele au devenit sursa de inspiratie, dar
si model scriitorilor ( D. Bolintineanu, C. Negruzzi, V. Alecsandri, M.
Sadoveanu ).
Impresia
e de rafinament extrem in compozitie, cand de fapt tiparele limbii
asaza cuvintele si frazele in locuri de mai inainte stabilite in
formule complicate, definitive, fixate de multa supunere, inaintea
coborarii lor pe hartie. Detasarea artistului, obiectivismul, e dat de
acele propozitii inefabile, devenite aproape un tic: „dzic”, „precum dzic unii”,
„ase vorbascu oamenii”, „iara, oamenii ase vorbascu ca au apucat
unii dintre altii”, etc. Aproape toate cele 42 de legende sunt
introduse sau incheiate prin cate un asemenea tic suav de povestitor.
Unele
dintre ele – in primul rand cele referitoare la Stefan cel Mare – au fost
reluate si dezvoltate in poeme romantice, de catre un Negruzzi, un
Bolintineanu sau Alecsandri, la epoca unei necesare evocari patriotice a
trecutului de lupta glorioasa a poporului nostru. Insa abia la
Sadoveanu, odata cu maturizarea prozei romanesti, arta lui Neculce a
fost intr-adevar inteleasa, de povestire impersonala,
folclorica, sobra prin excelenta. Si totusi,
chiar la Sadoveanu, se poate remarca pierderea realismului istoric, arta
relatarii secu, scurte, lipsita de comentarii marginale. Sadoveanu
extrage din randurile neculciene povestea romantica de dragoste, in
„Istorisirea lui Zaharia Fantanarul” din volumul „Hanu Ancutei”,
cronicarul concentrand ideile in cateva siruri, seci la urma urmei, dar
sugerand imagini cu un contur nemaipomenit, tocmai din cauza lipsei
comentariilor:
· „Avand Radul-voda o fata
din trupul lui, sa fie fugit cu o sluga, iesind pre o
fereastra din curtile domnesti din cetatea Harlaului.
Si s-au ascunsu in codru. Si au facut Radul-voda navod
de oameni si au gasit-o la mijlocul codrului, la o fantana ce
sa cheama Fantana Cerbului, langa podul de lut. Deci pre sluga
l-au omorat, i-au taiat capul, iar pre dansa au dat-o la
calugarie, de au calugarit-o”.( Legenda a XX-a)
Unele
legende, cum ar fi a XIX-a, sunt de „neinteles”, tocmai prin faptul
ca Neculce se zgarceste la a da informatii suplimentare si
prin lipsa opiniilor din partea celui ce relateaza:
·„Cand au batut turcii pre
Gaspar-voda la Tutora, intorcandu-sa lesii
inapoi, taiat-au pre Jolcovschii, hatmanul lesescu, langa
Movilau, precum scrie letopisetul. Numai tatarul nu l-au
stiut ca este Jolcovschii, hatmanul lesilor. Ce dupa ce
l-au omorat, au gasti ceasornicul in san, de aur cu diiamanturi. Si
afland tatarul ca au fost hatmanul lesascu, sa fie
dzis tatarul acela ca nu trebuieste sa traiasca
omul in lume, daca nu va avè naroc, si sa sa fie
giunghiat singur”. (Legenda a XIX-a)
Explicatia
acestei legende este mai greu de dat, cu atat mai mult cu cat analiza
situatiei lipseste cu desavarsire la cel care
infomeaza. Sinuciderea langa omul pe care il omori
impresioneaza, oricum, puternic. Dar oare de ce s-a injunghiat acel
tatar? A fost oare cuprins de remuscari la vederea omului pe
care il ucisese?
In
general, pildele dau scrisului lui Neculce o anumita demnitate etica,
tendinta de a instrui si de a educa, in acelasi timp, fiind unul
din scopurile sale: „Rugam pe dumneavoastra,
iubiti cetitori tineri, sa luati seama acestii scrisori, de
s-ar timpla vreodata sa mai vie niste lucruri ca aceste in
tara noastra, sa va stiti chivernisi, sa nu
patiti si voi ca noi”.
Toate
aceste povestiri circulau din gura in gura, fiind o
adevarata literatura orala, cumva folclorica.
Intotdeauna a existat si continua sa existe o literatura
orala de colportaj (raspandire), ceva in genul barfei, un fel de
proza realista, deosebita de ceea ce numim in mod obisnuit
folclor, nefantastica. Astazi, ea este contopita in literatura
propriu-zisa, mai ales in proza de tip memorialistic, gen Negruzzi, Ghica,
Creanga, si chiar Caragiale. Fara sa vrea si
fara sa stie, din instinct artistic, Neculce este un
precursor al tuturor acestora, „intaiul mare povestitor
roman” (G. Calinescu)
Cronicarii
au adus in literatura si tehnicile portretismului. Cronica lui
Grigore Ureche se remarca prin portrete realizate in linii sobre. Este
cunoscut portretul lui Stefan cel Mare, cel mai clasic portret din literatura
noastra veche. Nu lipseste nimic din ceea ce trebuie pentru a ne
evoca dinaintea ochilor portretul, mai ales sufletesc, al marelui voievod.
Totusi, nu trebuie neglijat faptul ca Grigore Ureche ii
infatiseaza si defectele lui Stefan, avand un
spirit obiectiv, si astfel aduce si partile umbrite ale
domnului in vazul cititorilor. Dar defectele si calitatile
sunt gradate in asa fel incat Sfantul Stefan Voda este
recunoscut ca un personaj plin de virtuti: „Fost-au
acestu Stefan voda om nu mare de statu, manios si degrabu
varsatoriu de sange nevinovat, de multe ori la ospete omoriea
fara judetu. Amintrilea era om intreg la hire, nelenesu,
si lucrul sau il stiia a-l acoperi, si unde nu gandiiai acolo
il aflai. La lucruri de razboaie mester, unde era nevoie insusi
se viriea, ca vazandu-l ai sai, sa nu indarapteze.
Si pentru aceia raru razboiu de nu biruia. Si unde-l biruia
altii, nu pierdea nadejdea, ca stiindu-se cazut jos,
se radica deasupra biruitorilor…”. Portrete remarcabile
consacra si altor figuri istorice, lui Bogdan „cel Grozav” („nu in betii, nici in ospete petrecea, ci ca un
stejar in toate partile pricvghiia”), lui Petru Schiopul
(„domn vrednic, cum sa cade, cu di toate podoabile
cate tribuiesc unui domnu de cinste…”)
La
Miron Costin, cronica nu este numai o insiruire de evenimente istorice, ci
si o galerie de portrete. Tablourile lui sunt pline de emotie.
Portretele lui Miron Costin sunt simple, dar lucrate cu multa
maiestrie. Intre trasaturile care individualizeaza
figurile, una, doua, scoase mai bine in relief, sunt suficiente pentru a-i
da conturul precis. Cu prilejul conspiratiei impotriva lui Vasile Lupu,
Miron Costin zugraveste cu mare maiestrie diverse caractere:
logofatul Gheorghe Stefan este tipul vicleanului, care joaca
perfect drama omului zdrobit de mare necaz, cu fata „ca pamantul scornita de mare mahniciune”,
„ca-i este giupaneasa pe moarte”, de-l
crede si-l compatimeste si Lupu voda. Se spunea
ca Stefan Gheorghe urmarea tronul, dar devotamentul lui
parea a fi nestramutat, in timp ce Ciogolestii sunt niste
tradatori care se lauda la betie cu necuviintele lor,
dar nimeni nu-i ia in seama. Uneori, nu este nevoie decat de o simpla
apropiere pentru a evoca o personalitate, cum ar fi Stefan,
parcalabul de Soroca, pe care il vedem viu, traind sub ochii
nostri: „Om de mirat de intregimea lui de sfaturi
si de intelepciune, cat pre acele vremi abie de era pamantean de
potriva lui, cu carele si Vasilie Voda singur, osebi de boieri,
faceau sfaturi si multe ceasuri voroava; asa era de intreg
la fire. Iara la statul trupului sau era garbov, ghebos, si la
cap cucuiat, cat puteai sa zici ca este adevarat Isop, la cap”.
Alaturi
de darul povestirii, Neculce are ca nimeni altul pana la el, darul
portretizarii figurilor evocate, insusire de romancier. Personajele
sale sunt, in marea majoritate, eroi de roman. Cronicarul stie, chiar
si atunci cand personajele nu sunt personalitati, sa le
creioneze fizionomia si sa le sugereze caracterul printr-un gest, un
obicei sau un tic. Insa, atunci cand eroul este complex, autorul il
arata sub toate laturile, si fizic si moral, comentand fiecare
trasatura, ca intr-o fisa. Neculce
zugraveste cu succes figurile tuturor celor 14 domnitori de care se
ocupa, facand loc inca si altor fete. Portretul lui
Dimitrie Cantemir, domnitorul cel mai apropiat de cronicar, nu contine
laude neintemeiate, fiind unul din cele mai obiective: Dimitrie Cantemir, care
in tinerete se aratase „nerabdator,
manios, zlobiv la betie”, incat ii iesise „numele de om rau”, dar care, capatand
domnia, „stiu sa-si piarza numele
cel rau caci doara mai la varsta venise, au doara
chivernisise vieata lui unde nu era pace, ca asa se arata
de bun si de bland, ca tuturora le era usile deschise, si
nemaret, de vorovèa cu toti copiii, incat incepusera
toti a se lipi de el si a-l lauda.[…] Era om invatat.
Numai la giudecati nu prè putè lua sama bine, poate fi traind
mult la Tarigrad in strainatate. Lacomie nu avè mare,
lucrurile lui poftiè sa fie laudate”. Portretul neculcean
sta la mijloc intre caricatura si tablou. Caracterul orgolios al
domnitei Maria, fiica lui Brancoveanu si sotia lui Constantin
Duca-voda, un adolescent de abia 20 de ani, este fixat bine cu un suras de
ironie intr-o atitudine din timpul mazilirii. Dumitrasco voda Cantacuzino
este denuntat intr-un portret caricatural de mari violente
pamfletare: „Si era om nestatator la
voroavi, talpiz, amagitor, geambas de cei de la Fener din
Tarigrad. Si dup-aceste, dupa toate, era batran si
curvar.[…] Cautati, frati iubiti cetitori, de videti
ce este omenia si curvia greceasca! Ca el, de batran,
dinti in gura n-avè. Dimineata ii incliè, de-i punè in
gura, iar sara ii descliè cu incrop si-i punè pe masa”.
Un portret nu tocmai favorabil se face si lui Constantin Cantemir: „Carte nu stiè, ce numai iscalitura
invatase de o facè. Practica buna avè la voroava, era
sanatos, manca bine si bè bine”. Portretul lui Petru cel
Mare capata viata proprie tocmai prin prinderea ticului: „Cam arunca cateodata din cap fluturand”, si
prin actiune: „umbla de multe ori ca un om de
rand, pe jos, fara alai, numai cu doua-trei slugi”.
Cronicarii
aduc in limba romana si in literatura toate modurile de
expunere, asadar, pe langa naratiune si descriere, dialogul
si monologul. Desi stilul lui Ureche este de o precizie
lapidara, totusi limba cronicii nu duce lipsa de un aer specific
al pitorescului, pastrand imagini sugestive formate la contactul cu
viata satului, iar Ureche nu se da il laturi de la a arata
viata de pe plaiurile romanesti, conexiunea omului cu natura,
majoritatea comparatiilor fiind facute pe baza elementelor naturii.
Astfel de imagini, ce surprind viata plugarului, a pastorului, a
vietii patriarhale si lupta dintre puterile naturii dau culoare
scrisului, il fac sa traiasca.
Povestirea
lui Miron Costin, plina de detalii de senzatie, este inviorata
prin numeroasele descrieri, in care autorul se arata a fi un artist
neintrecut intre contemporanii sai. Cea mai cunoscuta este descrierea
invaziei de lacuste cu care a dat piept in Polonia, despre care Calinescu
spune ca „este cea mai puternica
transfigurare biblica a realitatii din literatura romana,
un maret episod dantesc”. Timpul este „aproape
de vremea secerei”: „eram pre atunci la
scoala in Bar, in Podolia; pre cale fiind, de la sat spre oras”,
„numai ce vazui despre miazazi un nor unde se
ridica ca o negura; ne-au parut ca vine o furtuna cu
ploaie deodata, pana ne-am timpinat cu un nor de lacuste”.
Detaliile realiste sunt surprinse cu un rar dar de observatie („unde cadeau la mas, ca albinele zaceau…si nu
se porneau pana nu se incalzea soarele bine…insa unde mancau
ramanea numai pamantul negru imputit; nice frunze, nice pae, ori
iarba, ori semanatura nu ramaneau…”); fraza
si intorsaturile ei arhaice fac din ea cea mai frumoasa
pagina de descriere din literatura noastra veche.
La
realizarea impresiei de arta in cronica lui Neculce contribuie si
tablourile de epoca, detaliile de decor, indicatiile ceremoniale
pitoresti, fastuoase chiar. De exemplu, nunta domnitei Catrina Duca
cu Stefan, feciorul cel „grozav la fata”, al lui Radu voda,
la Iasi, ofera un tablou memorabil: „S-au
veselit 2 saptamani cu feluri de feluri de muzici, si de
giocuri, si pelivani si de pusci. Si giuca 2 danturi
pen ograda si pe ulite, cu toti boierii si
giupanesele, impodobiti cu toti negutitorii si tot targul.
Si un vornic mare purta un cap de dant si alt vornic mare alt
cap de dant, imbracati cu sarvanele domnesti. Numai
mirii si mireasa, fiind feciori de domn, nu giuca in dant pe
afara, numai ce giuca cu boierii”.
Odata
cu descrierea, in literatura au patruns si figurile de stil,
utilizate in mod frecvent de Neculce, luand din vorbirea populara
comparatia, cea mai simpla figura de stil. Comparatiile lui
Neculce nu se caracterizeaza prin inedit, dar totusi contribuie la
amplificarea ideii exprimate: „intrat-au tatarii
in tara ca lupii intr-o turma de oi”; „sta asupra lui ca niste lupi”; „ca cum ar merge fulgerul, asè mergè focul imprejur”,
etc. Epitete de felul celor folosite de scriitori culti nu intalnim la
Neculce, dar gasim la el cateva epitete populare, majoritatea
continand adjectivul „bogat”: „facè
bogata stricaciune”, „bogata
rusini”; „s-au facut mare si
frumoasa nunta”,etc. Metaforele sunt rare la Neculce, pentru
ca sunt rare si in vorbirea populara: „facura
paci cu taina”, „Duca sa tulbura
tare si-si aprinse poaleli de toate partile”, etc.
Cronicarii
sunt cei care schimba codurile dupa care istoriografii se
ghidasera pana atunci, reusind sa imbine literatura cu
istoria si sa dezvaluie lumii adevarul despre poporul
roman.
O
alta schimbare a fost facuta in cadrul limbii. Ureche, prin factura
stilistica a stilului sau, a cautat sa apropie limba
literara de „matca latina”. George Calinescu spunea, „Frazele cad ca niste brocarturi grele sau in felii ca
mierea. Vorbirea cronicarului e dulce si crunta, cuminte si
plina de ascutisuri ironice”. Stilistica frazei lui
Costin nu mai este aceea simpla, ca la Ureche. Se observa imediat ca
fraza lui este grea, fastuoasa, inspirata de topica latina.
Adevarata contributie a lui Costin la scrisul romanesc este sintaxa. „Cu el sintaxa literara apare inceputa si cu
desavarsire incheiata, in stare de a exprima orice gand. Tipul
sintactic al epocei arhaice este coordonarea, in acord cu stilistica graiului
vorbit, care o complica marind volumul emisiunii periodice prin
agregari monotone de propozitii scurte cu ajutorul unui singur fel de
conjunctie (si, deci)”. Propozitiilor li se adauga
si paranteze, ce devin un corp sintactic deosebit, reprezentand planul
contemplativ al gandirii. De cele mai multe ori, textul costinian se poate
traduce pe loc in limba latina.
Cronica
lui Neculce infatiseaza un interes deosebit si din
punctul de vedere lingvistic. In evolutia limbii noastre literare ea
croieste un drum nou. Grigore Ureche si Miron Costin au incercat
sa creeze un stil savant, cu structura sintactica modelata
dupa tiparele latine. Insa Neculce, neavand posibilitatea
sa-si petreaca si el copilaria in scolile din
Polonia, scrie in limba batraneasca a timpului sau, cu radacini
adanci in limba populara. Stilul lui nu are acea simetrie a
partilor, acel ritm armonios, acele inversiuni dupa topica
latina, si nici constructii complicate. Limba lui Neculce, atat
de apropiata prin structura sintactica de limba populara in care
incepusera sa invadeze turcismele, are o savoare deosebita
si prin multimea imaginilor sugestive, imprumutate din cadrul
vietii rustice.
Miron
Costin, ca personalitate complexa, aduce cu sine motivele filosofice. In
poemul de meditatie filosofica „Viata lumii” este vorba de tema
regretului ca viata omului trece cum trec toate pe lume,
cunoscuta inca din antichitate, „Fugit
irreparabile tempus” (Horatiu). Poemul lui Costin este dominat de
melancolia fragilitatii omului, a carui viata este ca
floarea campului („viata este floare”),
adesea rapusa inainte de vreme („pe
multi si fara de vreme duci la aceasta cale”).
Poetul gaseste ca, in fond, toate sunt trecatoare in lume,
de la viata omului pana la viata corpurilor cosmice: „Trec zilele ca umbra, ca umbra de vara, / Cele ce trec
nu mai vin, nici sa-ntoarca iara… / Ce nu petrece lumea
si-n ce nu-i cadere? / […] Si voi, lumini de aur, soarile
si luna, / Intuneca-veti lumii, veti da jos cununa…”.
„Viata lumii” constituie o incercare de impamantenire a genului
poetic in literatura romaneasca.
Cronicarii
sunt cei care au scris actele oficiale ale nasterii limbii noastre si
a poporului nostru, fara de care literatura romana ar fi apucat
un drum pe care nici nu ni-l putem descrie in minte. Operele lor sunt integrate
in tezaurul culturii nationale, putand mereu sa ne intoarcem la ele
si sa gasim ceva ajutator vremurilor noastre, caci
sunt ca niste reflectari in oglinda a spiritului romanesc,
intr-o continua schimbare, dar, totusi, mereu aceleasi,
strajuind de-a lungul veacurilor.
Bibliografie:
· Al. Rosetti – Istoria limbii
romane · Prof.
dr. C. Barboi – Limba si
· N. Cartojan – Istoria literaturii romane vechi literatura romana
· Ion Rotaru – Literatura romana veche · Emil Alexandrescu – Analize si
· N. Manolescu – Istoria critica a literaturii sinteze de literatura
romana
romane · C. Barboi – Dictionar antologic de
· G. Calinescu
– Istoria literaturii romane de la
literatura romana
origini
pana in prezent · Doina
Rusti – Bacalaureat 1998
· Ioan Paler, M.
Gheorghe – Limba si literatura
romana pentru bacalaureat
si admitere
Plan:
· Umanismul (curent cultural) –
trasaturi
· Particularitatile
Umanismului romanesc – nota de patriotism, etnogeneza, originea
latina a limbii romane
· Valoarea patriotic-educativa
(opiniile cronicarilor)
· Grigore Ureche si cronica sa
→
Interpolarile lui Simion Dascalul
· Miron Costin si cronica sa
· Ion Neculce si cronica sa
· Valoarea literara a cronicilor
→ Arta
narativa: G. Ureche, M. Costin, I. Neculce (ideea celor 42 de
legende)
→ Arta portretului: G. Ureche,
M. Costin, I. Neculce
→ Descrierea
si figurile de stil: G. Ureche, M. Costin, I. Neculce
→
Inovatiile aduse in cadrul limbii
· Cronicile – acte oficiale ale
nasterii limbii si poporului roman
