Logo referatele carte



contributia cronicarilor la DEZVOLTAREA LIMBII SI LITERATURII ROMANE



                               CONTRIBUTIA CRONICARILOR LA

                  DEZVOLTAREA LIMBII SI LITERATURII

                                               ROMANE

            Umanismul este o miscare culturala, confundandu-se cu Renasterea, care s-a manifestat in secolele XIV-XVI, mai intai in Italia, si apoi in intreaga Europa.

            Ideea principala a fost aducerea omului in centrul Universului in locul lui Dumnezeu, adoptand toleranta religioasa ca reactie impotriva Inchizitiei catolice, care in Evul Mediu avusese puterea. Astfel, valorile spirituale antice au fost cautate si redescoperite, s-a pronuntat inflorirea artei, culturii, literaturii si sustinerea dreptului la cultura. Se manifesta increderea in ratiune, in valorile modelatoare ale culturii. S-a regasit armonia intre om si natura.

            Umanistii au atacat privilegiile feudale si dreptul divin, luptand pentru drepturi democratice si reforme sociale, ceea ce era o adevarata noutate si o schimbare radicala a vremii. Ei s-au razvratit impotriva conditiilor grele ale Evului Mediu, dorind o imbunatatire a conditiilor omului, cu tot ceea ce inseamna viata pentru el.

            In cultura romaneasca, Umanismul a patruns abia spre sfarsitul secolului al XVI-lea, odata cu primii carturari, cunoscatori ai limbilor greaca si latina, alaturi de voievozi romani care au sustinut Renasterea prin ridicari de adevarate monumente religioase in stil renascentist.

            Totusi, Umanismul romanesc s-a identificat prin anumite trasaturi, cum ar fi caracterul educativ al literaturii – cronicarii scriu dintr-un motiv umanist, constienti fiind de folosul cartilor. Astfel, in „Predoslovie”, Grigore Ureche afirma ca s-a apucat sa scrie o cronica pentru ca „sa nu se inece anii cei trecuti” si moldovenii sa ramana nestiutori ai trecutului lor „asemene fiaralor si dobitoacelor celor multe si fara minte”. In spiritul Umanismului, cronicarul urmareste faptele istorice petrecute in adevar, nu „basnele si povestile”. Iar dupa Miron Costin, istoria nu insemna numai consemnarea faptelor trecute, ci si tragerea unor invataminte din desfasurarea evenimentelor, din zugravirea unor drame sociale sau omenesti, care puteau fi evitate: „ca letopisetele nu sunt numai sa le citeasca omul, sa stie ce au fost in vremi trecute, ce mai mult sa fie de invatatura ce este bine si ce este rau si de ce sa se fereasca…”. Acest prozator de idei avea cunostinta ca scrisul este o „iscusita oglinda mintii omenesti”. Continuatorul lui Ureche stie ca, pentru a nu vorbi el insusi in desert, pentru a fi continuat, la randul lui, trebuie sa fie citit. Elogiul „scrisorii” cheama pe acela al lecturii: „Puternicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, sa-ti daruiasca dupa acéste cumplite vremi anilor nostri, candva si mai slobode veacuri, intru care, pe langa alte trebi, sa aibi vreme si cu cetitul cartilor a face iscusita zabava, ca nu ieste alta si mai frumoasa si mai de folos in toata viiata omului zabava decatu cetitul cartilor…Citéste cu sanatate aceasta a noastra cu dragoste osteneala” ; „Deci fratilor cetitorilor cu cat va veti indemna a citi pre acest letopisetu mai mult cu atat veti sti a va feri de primejdii si veti fi mai invatati a dare raspunsuri la sfaturi, la domn si la noroade de cinste”.

             De asemenea, Umanismul romanesc se deosebeste si prin caracterul patriotic, militar si popular, cronicarii sustin tezele etnogenezei, romanitatea poporului roman, latinitatea limbii romane, unitatea poporului roman, continuitatea romanilor in Dacia – cu argumente arheologice si filologice. Pe Ureche il preocupa inceputurile vietii poporului roman, existenta poporului roman in comparatie cu istoria altor popoare, conflicte cu largi repercusiuni politice, precum batalia pentru unirea bisericilor inceputa in secolul al XV-lea si neincheiata inca pe vremea lui. Dupa capitolul despre descalecarea Moldovei, Ureche se ocupa de limba moldoveneasca, avand indrazneala, bazata pe stiinta, intaia oara in cultura noastra, sa afirme originea latina a poporului roman si a limbii romane, sa vorbeasca de unitatea poporului roman din Moldova, Muntenia si Transilvania, afirmatia lui aparand intr-o forma apropiata de aceea a lui Poggio Bracciolini astfel: „…de la Rim ne tragem…De la ramleni, ce le zicem latini; paine, ei zic panis; carne, ei zic caro; gaina, ei zic galina; muiere, mulier; femeie, femina; parinte, pater; al nostru, noster si altele multe din limba latineasca, si de am socoti pre amaruntul, toate cuvintele le-am intelege…”. Aceasta este „incepatura letopisetului”, cum ii spune el, si ea constituie un moment de marca in cultura noastra de la inceputul secolului al moment de marca in cultura noastra de la inceputul secolului al XVII-lea. In afara de notarea domniilor si evenimentelor istorice dinainte de Stefan cel Mare, si epoca de glorie a acestuia, Grigore Ureche se simte obligat sa infatiseze tablouri cu stiri istorice, geografice si etnografice despre popoarele vecine: poloni, tatari, turci, unguri. Informatia si modul de alcatuire a cronicii presupun o adunare de stiri din diferite izvoare. Opera este o incercare de sinteza istorica a Moldovei si nu a rezultat din folosirea catorva izvoare luate intamplator. Ureche isi facuse o imagine clara despre dezvoltarea istorica a poporului roman, pe baza unei cercetari mai ample. In mod sigur a citit mai mult decat un letopiset intern, unul extern, lesesc, si o cosmografie. Asadar, cand Ureche afirma ca „rumanii, cati se afla lacuitori de la Tara Ungureasca si la Ardeal si la Maramures, de la un loc sunt cu moldovenii si toti de la Rim se trag”, cand nu este de acord cu numele de Scitia dat teritoriului romanesc de unele cosmografii, cand citeaza „letopisetele latinesti”, inseamna ca a consultat si confruntat intre ele mai multe izvoare. Pornind apoi de la sugestia continuta de aceste izvoare despre limba romaneasca, Ureche semnaleaza pentru prima oara in cultura noastra existenta unui fond lexical latin in limba romana, in care au patruns cuvinte de la alte popoare cu care romanii au venit in contact.

             Miron Costin adopta si el aceeasi teorie, incepand chiar din predoslovie, unde prezinta Italia din punct de vedere geografic si etnografic, cautand apropieri intre italieni si romani, in baza unei vechi origini romane. In capitolul al II-lea, despre intemeierea si intinderea Imperiului Roman, autorul face referire intre altele la legende antice literaredespre razboiul Troiei sau despre Romulus si Remus, legende narate dupa carti populare medievale, si mai ales dupa opere clasice. Intr-un scurt capitol, nu intarzie a face referire la situatia Daciei. Urmeaza apoi capitolul razboaielor romane cu dacii, cucerirea si colonizarea Daciei, cucerirea altor tari europene, patrunderea romanilor in Asia si Africa. Capitolul urmator vorbeste pe scurt de urme arheologice, pentru ca intr-un altul sa se ocupe pe larg de poporul roman si de dovezile care arata ca acest popor este de origine romana. Insista asupra unitatii de grai a ardelenilor, moldovenilor si muntenilor („graiul de casa a ardelenilor mai mult are in sine insemnarea graiului romanesc si latinesc”). Costin releva asemanarile de port, imbracaminte si incaltaminte, dintre romani si romani. De asemenea, noteaza asemanarea in ceremonia ospatului si mai ales a inmormantarii, insotita de cantece din flaut si de cantece funerare zise de bocitoare profesioniste.

              La Neculce, datoria de a nu-ti uita patria, locul de bastina, e mai puternica decat toate, oricat de multe si de mari ar fi obligatiile unui boier fata de domn, fie acesta chiar si ruda apropiata a sa, cum era Cantemir pentru el. Sfatul sau pentru cititori suna emotionant peste timp, intrecand cu mult fraza goala, „dezinteresata”, indemnand la iubirea de tara, prin legarea vietii omului de pamantul unde s-a nascut: „Ce, fratilor moldoveni, rogu-va sa luati aminte, sa va invatati si sa va paziti. Oricat ar fi in cinste la vrun domn, bine este sa-i slujesti cu dreptate, ca de la Dumnedzau ai plata. Dar cu domnul niciodata sa pribegesti, macar cum ar hi, si nu numai in tara streina, ce nici in Tarigrad cu dansul sa nu mergi, fiind tu moldovan”. Dragostea de tara a cronicarului strabate ca un fier rosu letopisetul si nu pierde nici un prilej de a se manifesta. Important pentru literatura este ca patriotismul lui Neculce nu se rezuma la simple declaratii, ci ia forma unor strigate de durere: „Oh! oh! oh! saraca tara a Moldovei, ce narocire de stapani c-acestia ai avut! Ce sorti de viata t-au cadzut! Cum au mai ramas om traitor in tine, de mare mirare este, cu atatea spurcaciuni de obiceiuri ce se trag pana astadzi in tine, Moldova!”

              Foarte populare la vremea lor, cronicile au totusi, pe langa o insemnatate documentara incontestabila, si o valoare literara demna de atentie, fiind primele exercitii de compozitie literara.

              Grigore Ureche a fost un deschizator de drumuri pentru literatura noastra veche, alcatuita din texte religioase, din legende apocrife, romane populare si cronografe, facand un gest capital pentru viitoarele desfasurari, pentru starea de spirit a intelectualitatii romanesti din prima jumatate a secolului al XVII-lea. Datele pe care le avem despre Grigore Ureche, despre viata lui intima si despre rolul ce l-a jucat in viata publica a Moldovei, sunt foarte sumare ca sa ne putem face din ele o icoana vie a personalitatii lui. Scolit la Lvov (dupa o programa de studii identica cu cele apusene), fara a renunta la traditia istoriografica interna, pe care o consulta cu rigurozitate, Grigore Ureche schimba codul dupa care istoriografii se ghidasera pana atunci. El introduce in scrisul nostru cronicaresc maniera occidentala cu care fusese familiarizat in timpul studiilor sale in vest. Si ce era mai important, el paraseste slavona, limba foarte pretuita a literaturii culte din acea vreme, pentru a scrie in romaneste.

               Manuscrisul original al cronicii lui Ureche nu exista, toate manuscrisele care au ajuns pana la noi sunt intesate cu interpolari adaugate ulterior de Eustratie Logofatul, de Simion Dascalul si de Misail Calugarul. Pana in prezent nu s-a descoperit nici un manuscris autograf al cronicii ca atare, pana la data primei imprimari a textului, datorata lui Mihail Kogalniceanu la 1852, in aproximativ 42 de copii, cele mai multe si mai complete fiind de redactie munteana si prezentand abateri mai mult sau mai putin importante, din punct de vedere filologic si ligvistic, de la presupusa forma initiala. Cronica lui Grigore Ureche, scrisa se pare intre 1642, data cand el ajunge vornic mare, cum semneaza predoslovia, si 1647, data mortii, a intrat insa de timpuriu in mana lui Simion Dascalul. In ce imrejurari nu stim. Disputa in jurul interpolarilor din cronica lui Ureche incepea inca din vremea lui Miron Costin, care, in lucrarea sa „De neamul moldovenilor”, punea pe seama lui Simion Dascalul si a celorlalti „basnile” in legatura cu provenienta romanilor din talharii adusi de la Roma pe vremea regelui Vladislav al Ungariei. Demonstratia lui Miron Costin se baza pe incredintarea bunei informari a predecesorului sau in stiinta istoriei, spre deosebire de copistii interpolatori care erau, dupa parerea sa, oameni „de putina minte”. Lingvistilor le-a fost greu sa descopere care au fost spusele marelui cronicar, si care adaugarile lui Dascalul, dar totusi au reusit, in primul rand deosebind izvoarele dupa care au scris fiecare din cei doi. Iar mai apoi, in cronica se observa destul de clar doua firi, doua mentalitati, doua personalitati cu totul diferite. O prima personalitate se caracterizeaza prin dorinta de a se face cunoscuta cu orice pret, prin tendinta de a „tinde povestile mai pe larg”, cu riscul de a cadea in incoerenta, fara un simt al masurii si al criticii. In ceea ce-l priveste pe Grigore Ureche, in nici o parte a cronicii sale nu pomeneste despre persoana lui, nici macar atunci cand poate cititorul s-ar astepta. La polul opus, Simion Dascalul mereu isi spune numele, spre a se sti cine a scris randurile acelea: „Acestea cercand cu nevointa vornicul Ureche scrie de zice…Dupa aceia si eu…Simion Dascal, apucatu-m-am si eu pre urma a tuturora a scrie aceste povesti…”. Conceptia lui Ureche despre istorie il determina pe acesta sa indeplineasca anumite conditii de obiectivitate in restabilirea adevarului, consultand atat izvoarele pamantene, cat si cele straine, pentru a putea scoate adevarul din acestea: „nu numai letopisetul nostru, ce si carti straine am cercat, ca sa putem afla adevarul, ca sa nu ma aflu scriitoriu de cuvinte desarte, ce de dereptate”. Dimpotriva, Simion Dascalul este o fire imaginativa, care lungeste povestile, impletind, fara a discerne, istoria cu folclorul. Mai mult, el schimba datele din izvoare si adauga de la sine tot felul de nascociri. In plus, stilul lui Simion Dascalul este de cele mai multe ori intortocheat, plin de repetitii, neclar, contrastand cu stilul precis, clar, „ca o pisanie de biserica”, al lui Grigore Ureche. Pe buna dreptate, acesta este socotit primul manuitor de condei, care ne lasa o scriere in limba romana, o carte originala, laica. El este intemeietorul prozei in literatura romana.

             Miron Costin, luand cunostinta de neadevarurile si „ocarile” aduse de simion Dascalul, se revolta, ca om luminat ce era, si se hotaraste sa alcatuiasca un letopiset integral al Moldovei, in care sa expuna, pe larg si pe intelesul tuturor, „inceputul tarilor si al poporului romanesc. Planuise probabil sa scrie inca de la colonizarea Daciei, dar vremurile nu i-au oferit nici momentele, nici linistea necesara continuarii unei asemenea lucrari. De aceea, si-a schimbat gandurile si a trecut doar sa continue cronica lui Ureche.

             Miron Costin, fiul postelnicului si mai tarziu hatmanului Iancu Costin, avea o cultura aleasa. Se nascuse in 1633, insa copilaria si-a petrecut-o in Polonia, unde familia sa se refugiase, din cauza domnitorului Vasile Lupu. Studiile le-a facut in Polonia, la Universitatea din Cracovia. Apoi, Costinestii se impaca cu Lupul, si, din 1653, sunt iarasi in slujba lui. Tanarul Miron, invatat, care stia latineste, leseste, avand cunostinte de intaliana si putand, probabil, intelege ruseste, a fost pentru inceput numit drept sol. Mai apoi ia parte la diferite batalii, devine parcalab de Hotin si vel-comis sub Dabija, paharnic sub Duca si vornic al Tarii de Sus sub Ilias, ramanand in aceasta functie pana in timpul lui Antonie Ruset. Datorita intelepciunii lui, el este trimis sa discute cu vizirul, cand la intrebarea acestuia daca ii pare bine ca turcii au luat Camenita, Costin da binecunoscutul raspuns ca „Sintem noi moldovenii bucurosi sa sa latasca imparatia in toate partile cat de mult, iara peste tara noastra nu ne pare bine sa sa latasca”. Moartea sa vine din pricina domnitorului Constantin Cantemir, care „manca bine si bea bine”, si „numai iscalitura invatase de o facea”, cu care era chiar cuscru. Acesta, in urma unui complot, porunceste taierea capului lui Velicico Costin, fratele lui Miron. Apoi, chiar dupa moartea sotiei sale, capul lui Miron cade tot din dorinta domnitorului, care mai apoi a regretat indelung faptele sale. Nicolae Iorga nota cutremurat ca in momentul caderii capului, lui Miron Costin nu-i mai trebuia nici o rugaciune, fiindca isi mantuise sufletul cu opera pe care o lasa neamului sau.

              Miron Costin reia firul istoriei cu domnia lui Aron voda (1595), despre care ramasese doar un titlu de capitol in cronica lui Ureche, si duce naratiunea evenimentelor pana la domnia lui Stefanita voda Lupu inclusiv (1661). Cronica sa contine evenimente din vremea lui Stefan Razvan, din domniile Movilestilor in competitie cu Mihai Viteazul, Alexandru Ilias si Stefan Domsa al II-lea, din epoca lui Vasile Lupu si Gheorghe Stefan. Asadar, autorul a ramas cu povestirea departe de evenimentele traite personal in ultimii treizeci de ani. El a scris in momentele de liniste ale deselor perioade zbuciumate si nu a ajuns la implinirea intaiului sau gand de a da un letopiset complet al Moldovei.

              Grigore Ureche adusese povestirea evenimentelor istorice pana la sfarsitul secolului al XVI-lea (firul actiunii se petrece intre 1395, de la al doilea descalecat, pana la domnia a doua a lui Aron voda, in 1594), incat, pentru vremurile contemporane, Costin s-a folosit foarte mult de istoria orala si amintirile familiei pentru redactarea cronicii sale.

              Miron Costin este primul scriitor care aduce in literatura romana patosul carturarului umanist, increderea in puterea scrisului si a cartii ca factor preponderent in viata sociala.

              O alta minte luminata a Umanismului romanesc a fost colegul de divan al lui Nicolae Costin, Ion Neculce, care ocupa, prin resursele nesecate ale darului sau de povestitor, locul cel mai de frunte pe linia ascendenta a cronicarilor moldoveni.

              S-a nascut la Iasi, in 1672. Tatal sau, vistiernicul Enache, murise de timpuriu, omorat de poloni in Targul-Ocnei. Viitorul mare cronicar se tragea din ramura moldoveneasca a Cantacuzinilor, veche si vestita familie de boieri. La cinci ani a ramas orfan de tata, crescut apoi, mai ales de batrana Cantacuzino, bunica sa. Dupa moartea tatalui sau, fortata de imprejurari, intreaga sa familie se va retrage in Tara Romaneasca, sub protectia stolnicului Constantin Cantacuzino, unde Ion Neculce a stat patru ani. Intors in Moldova prin 1700, Ion Neculce l-a insotit pe Antioh Cantemir, fratele lui Dimitrie, in Polonia, la Camenita, intr-o expeditie militara. S-a casatorit cu nepoata domnitorului Constantin Cantacuzino, simtindu-se atasat de familia Cantemirestilor. Ocupa functii marunte la domnie; abia sub domnia lui Dimitrie Cantemir va fi mare hatman, conducand ostile moldovene in batalia de la Stanilesti, pe Prut (1711). Dupa infrangerea suferita in aceasta batalie, il urmeaza pe domn in pribegia din Rusia, timp de doi ani. Dupa sapte ani petrecuti in Polonia, se intoarce in Moldova. Grigorie Ghica al II-lea il numeste vornic al Tarii de Sus, la varsta de aproape saizeci de ani. Constantin Mavrocordat, in a doua domnie, ii da slujba de judecator de divan.

              Nu a fost un om prea invatat, spre deosebire de Miron Costin, de exemplu, dar a beneficiat de medii prielnice culturii, formandu-se si traind in preajma lui Constantin Cantacuzino si a lui Dimitrie Cantemir. A murit in 1745 si a fost ingropat la Prigorenii Mici.

              Desi a avut o viata cu drumuri intortocheate, cu suisuri si coborasuri neasteptate, cu bucurii si satisfactii scurte si cu suferinte indelungate, toate aceste greutati i-au intarit si largit personalitatea; cronica „Letopisetul Tarii Moldovei” de la Dabija-voda pana la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat a fost scrisa dupa anul 1733, cand Ion Neculce era „biv vel vornic de Tara de Sus” – adica fost mare vornic – deci la batranete, scriere a unui om intelept, care a trait si a vazut multe, cu harul povestirii.

              Cronica lui Neculce cuprinde istoria Moldovei de la Dabija-voda (1661), de unde o parasise Miron Costin, pana la 1743, deci un rastimp de 82 de ani; el utilizeaza povestirile si informatiile de la rude prieteni, si traditiile populare. Din anii cuprinsi in cronica, peste 50 constituie tineretea, maturitatea si batranetea lui Neculce, asa cum el insusi marturiseste in Predoslovie. Cronica infatiseaza una din perioadele cele mai dramatice ale istoriei moldovenesti: epoca de prabusire a domniilor moldovenesti si inceputurile domniei fanariote. Sunt pagini intesate de intrigi, de decadere nationala, de umilinta, subliniate in tablourile sumbre pe care ni le infatiseaza cronicarul. Cronica lui Neculce se intemeiaza pe fapte traite, si astfel are un caracter memorialistic, el fiind cel dintai memorialist al literaturii romane.

              Toti acesti cronicari au adus in literatura noastra scrieri cu o valoare literara deosebita, punand in calcul si raportul dintre fictiune si realitate.

              Arta narativa a fost descoperita prin acesti umanisti pe teritoriul romanesc. Grigore Ureche, ca dealtfel si ceilalti cronicari care i-au urmat, tineau mult la precizia in timp si spatiu a comunicarii. Verbele de actiune sunt intotdeauna insotite de asemenea determinari ce dau satisfactie cititorului in ceea ce priveste exactitatea: „au purces in anii 6975 si au tras spre Moldova”; „au trecut la Trotus, noiemvrie 19”; au sosit „la Roman, noiemvrie 29”; „a opta zi, dichemvrie 7, au ars targul Romanului”, etc. In prima jumatate a relatarii, domina naratiunea la singular: „au purces” ( au este o forma arhaica aproape generala pentru singular persoana a III-a ), iar in a doua parte domina naratiunea la plural, ca si cum craiul ar fi disparut in multimea intrata in panica: „cand ei era ( =erau, forma de imperfect persoana a III-a plural, frecventa si astazi in limba vorbita ); „carii scapa ( =scapau ), ca fiind noapte nu stiia” ( = stiau ). In paginile lui Grigore Ureche se vede in primul rand concizia si dinamismul naratiunii, odata cu sublinierea vadita – desi de o mare eleganta in sobrietatea cu care este facuta – a atitudinii scriitorului neincalcand cuvantul din Predoslovie, in care spune ca scopul letopisetului este ca urmasii sa invete din experienta istorica.

               Scriitorii clasici ai literaturii romane au intuit valoarea artistica a cronicii lui Ureche si au utilizat-o ca model si ca izvor de inspiratie in creatiile lor. Nuvela „Alexandru Lapusneanul”, de Costache Negruzzi, a aparut in „Dacia literara” in 1840, cu 12 ani mai inainte de publicarea cronicii. Desigur, Negruzzi a consultat-o intr-un manuscris dintre multele pe care i le-a pus la dispozitie Mihail Kogalniceanu. Nucleul nuvelei se afla chiar in cronica, in scena in care Lapusneanu, intampinat de solii lui Tomsa care-i aduceau la cunostinta ca tara (adica boierii) nu-l vrea domn, a pronuntat binecunoscutele cuvinte: „De nu ma vor, eu ii voiu pre ei, si de nu ma iubescu, eu ii iubescu pre dansii si tot voiu merge, ori cu voie, ori fara voie”.

               La Miron Costin, este evidenta tentatia de a prezenta amanuntele, mai ales in descrierea actiunilor militare, aceasta fiind explicata atat prin constiinta importantei relatarii celui ce a fost de fata la eveniment, cat si din cauza ca strategul din epoca socoteste ca soarta razboaielor sta „in clipala ochiului”. Amanuntul este facut semnificativ, ca in compunerile literare, sau ca in romanul cu tenta memorialistica, unde detaliul devine materialul constructiei unei compuneri menite a ilustra o filozofie. Pe alocuri, „naratiunea cronicarului trece dincolo de hotarele genului istoric si se apropie, prin gradatia interesului si prin puterea dramatica cu care stie sa infatiseze lucrurile, de nuvela si roman”. Nici o miscare a personajelor, nici una din acele expresii semnificative ale lor, care pot sa arate ceva, nu scapa din vedere cronicarului, dramatizand naratiunea, dand viata caracterelor si facandu-le sa se miste sub ochii nostri ( banuiala domnului: „din biserica l-au lovit ganduri de purcesul logofatului, asa fara nadejde”, viclenia marelui logofat care spune ca jupaneasa ii este bolnava si care intra la domn cu „fata scornita de mare mahniciune”). Presarata cu amanunte pitoresti, cu portrete bine zugravite, cu descrieri plastice, povestirea lui Miron Costin e limpede, vioaie, captivanta. Comparatii sugestive ( domnii care infrunta urile ca si „copacii cei mai inalti”), proverbe plastice („Banii rascolesc in lume imparatiile si mari cetati surpa”), expresiile („au luat campii”, „umbla cu capul a mana”), toate acestea impreuna dau stilului sau un colorit viu si o savoare deosebita. Dar stilul sau divulga reala dificultate. Acest stil, stanjenitor in naratiune si portret, adica in proza istorica, este din fericire mult mai potrivit in proza de idei, pe care Costin o scrie primul in literatura noastra. Ea apare din predoslovia letopisetului si ajunge la maretia sa in „De neamul moldovenilor”, unde caracterul savant este la el acasa.

            Cronica lui Neculce apare simtitor apropiata de romanul memorialistic, bineinteles, fara ca autorul ei sa fi avut o asemenea intentie. El are darul extraordinar de a prinde psihologia maselor in miscare. Cu spiritul sau acut de observatie, si cu filozofia varstei la care scria, Neculce stie sa aleaga aspectele esentiale din multimea datelor si sa le infatiseze concret, cu reactia sa sufleteasca vie, cu ironie sau duiosie, cel mai adesea intr-un comentariu de narator sau de actor implicat in desfasurarea faptelor. Chiar cand intamplarile sunt numai auzite de la cineva sau citite, Neculce le povesteste in asa fel incat, ca autor dramatic, da iluzia maxima a realitatii si actualitatii. Ca si cum si-ar da seama ca relatarea istorica rece poate sa plictiseasca, Neculce stie s-o invioreze la tot pasul cu incidente captivante. El este neintrecut in descrierea bataliilor, lupta de la Stanilesti fiind cea mai ampla naratiune de lupta din cronicile noastre, caci ea „este ca un adevarat ziar plin de detalii senzationale”. Cronicarul are un mare talent de povestitor, stiind sa gaseasca totdeauna cuvantul potrivit pentru fiecare situatie si sa concentreze interesul povestirii  in jurul unui eveniment. Observatiile psihologice sunt facute in treacat si in modul cel mai natural, nesistematic, ca la toti povestitorii populari care nu au prejudecata regulilor de compozitie, aratand un stil indirect liber, familiar, lipsit de orice solemnitate, pe care il introduce in proza nationala; el povesteste lucrurile stiute bine de la altii rotunjind secventele narative aproape perfect.

Chiar daca Neculce n-are multa carturarie, el are un talent de prozator innascut, ca nimeni altcineva in intreaga noastra literatura medievala, fapt care se releva cel mai bine in legendele sale, unde stilul are valoarea si savoarea limbii populare. Doua trasaturi sunt izbitoare in „O sama de cuvinte”, si anume, faptul ca aceste istorioare n-au mare lucru de legenda in ele, culegand intamplari dintre cele mai obisnuite si numai imprejurarea ca sunt puse de obicei in sarcina unor personaje cu statut istoric le invaluie intr-un „abur eroic”, iar mai apoi, istoriile in cauza reprezinta un veritabil triumf al spiritului anecdotic: nici descriere, nici portet, nici comentarii, ci numai narativul pur. In „O sama de cuvinte”, asezate in fruntea letopisetului, in ordine strict cronologica, ceea ce inseamna ca autorul le prezenta si ca un fel de „addenda” la istoria generala a Moldovei, Neculce exceleaza prin concizia epica, prin simplitate si naturalete, prin planul general al relatarii. Mai ales in fragmentele narative, atat in cronica, cat si in legende, Neculce isi defineste arta: darul de a pigmenta epicul cu anecdoticul, inviorand relatarea istorica prin ironie si haz – ca la Creanga. George Calinescu spune chiar, „Cand citesti cronica lui Neculce, un nume iti navaleste numaidecat in minte: Creanga. In Neculce se infaptuieste cu un veac inainte acel amestec de mica cultura de tagovet, si de intelepciune taraneasca.[…] Cu Creanga, el are impreuna ingenuitatea sireata, acel tic de a se socoti neghiob, crezandu-se totusi destept ( „Asè socotescu eu cu firea mè aceasta proasta” ), proverbialitatea, filozofia batraneasca, minunarea, vaietatura si in fine acel lucru invederat, dar inanalizabil, ce se cheama darul de a povesti”. Legendele lui Neculce se disting printr-un continut anecdotic, cu un epic cuminte, batranesc, cu seva populara. Ele au devenit sursa de inspiratie, dar si model scriitorilor ( D. Bolintineanu, C. Negruzzi, V. Alecsandri, M. Sadoveanu ).

            Impresia e de rafinament extrem in compozitie, cand de fapt tiparele limbii asaza cuvintele si frazele in locuri de mai inainte stabilite in formule complicate, definitive, fixate de multa supunere, inaintea coborarii lor pe hartie. Detasarea artistului, obiectivismul, e dat de acele propozitii inefabile, devenite aproape un tic: „dzic”, „precum dzic unii”, „ase vorbascu oamenii”, „iara, oamenii ase vorbascu ca au apucat unii dintre altii”, etc. Aproape toate cele 42 de legende sunt introduse sau incheiate prin cate un asemenea tic suav de povestitor.

            Unele dintre ele – in primul rand cele referitoare la Stefan cel Mare – au fost reluate si dezvoltate in poeme romantice, de catre un Negruzzi, un Bolintineanu sau Alecsandri, la epoca unei necesare evocari patriotice a trecutului de lupta glorioasa a poporului nostru. Insa abia la Sadoveanu, odata cu maturizarea prozei romanesti, arta lui Neculce a fost intr-adevar inteleasa, de povestire impersonala, folclorica, sobra prin excelenta. Si totusi, chiar la Sadoveanu, se poate remarca pierderea realismului istoric, arta relatarii secu, scurte, lipsita de comentarii marginale. Sadoveanu extrage din randurile neculciene povestea romantica de dragoste, in „Istorisirea lui Zaharia Fantanarul” din volumul „Hanu Ancutei”, cronicarul concentrand ideile in cateva siruri, seci la urma urmei, dar sugerand imagini cu un contur nemaipomenit, tocmai din cauza lipsei comentariilor:

     · „Avand Radul-voda o fata din trupul lui, sa fie fugit cu o sluga, iesind pre o fereastra din curtile domnesti din cetatea Harlaului. Si s-au ascunsu in codru. Si au facut Radul-voda navod de oameni si au gasit-o la mijlocul codrului, la o fantana ce sa cheama Fantana Cerbului, langa podul de lut. Deci pre sluga l-au omorat, i-au taiat capul, iar pre dansa au dat-o la calugarie, de au calugarit-o”.( Legenda a XX-a)

            Unele legende, cum ar fi a XIX-a, sunt de „neinteles”, tocmai prin faptul ca Neculce se zgarceste la a da informatii suplimentare si prin lipsa opiniilor din partea celui ce relateaza:

      ·„Cand au batut turcii pre Gaspar-voda la Tutora, intorcandu-sa lesii inapoi, taiat-au pre Jolcovschii, hatmanul lesescu, langa Movilau, precum scrie letopisetul. Numai tatarul nu l-au stiut ca este Jolcovschii, hatmanul lesilor. Ce dupa ce l-au omorat, au gasti ceasornicul in san, de aur cu diiamanturi. Si afland tatarul ca au fost hatmanul lesascu, sa fie dzis tatarul acela ca nu trebuieste sa traiasca omul in lume, daca nu va avè naroc, si sa sa fie giunghiat singur”. (Legenda a XIX-a)

            Explicatia acestei legende este mai greu de dat, cu atat mai mult cu cat analiza situatiei lipseste cu desavarsire la cel care infomeaza. Sinuciderea langa omul pe care il omori impresioneaza, oricum, puternic. Dar oare de ce s-a injunghiat acel tatar? A fost oare cuprins de remuscari la vederea omului pe care il ucisese?

            In general, pildele dau scrisului lui Neculce o anumita demnitate etica, tendinta de a instrui si de a educa, in acelasi timp, fiind unul din scopurile sale: „Rugam pe dumneavoastra, iubiti cetitori tineri, sa luati seama acestii scrisori, de s-ar timpla vreodata sa mai vie niste lucruri ca aceste in tara noastra, sa va stiti chivernisi, sa nu patiti si voi ca noi”.

            Toate aceste povestiri circulau din gura in gura, fiind o adevarata literatura orala, cumva folclorica. Intotdeauna a existat si continua sa existe o literatura orala de colportaj (raspandire), ceva in genul barfei, un fel de proza realista, deosebita de ceea ce numim in mod obisnuit folclor, nefantastica. Astazi, ea este contopita in literatura propriu-zisa, mai ales in proza de tip memorialistic, gen Negruzzi, Ghica, Creanga, si chiar Caragiale. Fara sa vrea si fara sa stie, din instinct artistic, Neculce este un precursor al tuturor acestora, „intaiul mare povestitor roman” (G. Calinescu)

            Cronicarii au adus in literatura si tehnicile portretismului. Cronica lui Grigore Ureche se remarca prin portrete realizate in linii sobre. Este cunoscut portretul lui Stefan cel Mare, cel mai clasic portret din literatura noastra veche. Nu lipseste nimic din ceea ce trebuie pentru a ne evoca dinaintea ochilor portretul, mai ales sufletesc, al marelui voievod. Totusi, nu trebuie neglijat faptul ca Grigore Ureche ii infatiseaza si defectele lui Stefan, avand un spirit obiectiv, si astfel aduce si partile umbrite ale domnului in vazul cititorilor. Dar defectele si calitatile sunt gradate in asa fel incat Sfantul Stefan Voda este recunoscut ca un personaj plin de virtuti: „Fost-au acestu Stefan voda om nu mare de statu, manios si degrabu varsatoriu de sange nevinovat, de multe ori la ospete omoriea fara judetu. Amintrilea era om intreg la hire, nelenesu, si lucrul sau il stiia a-l acoperi, si unde nu gandiiai acolo il aflai. La lucruri de razboaie mester, unde era nevoie insusi se viriea, ca vazandu-l ai sai, sa nu indarapteze. Si pentru aceia raru razboiu de nu biruia. Si unde-l biruia altii, nu pierdea nadejdea, ca stiindu-se cazut jos, se radica deasupra biruitorilor…”. Portrete remarcabile consacra si altor figuri istorice, lui Bogdan „cel Grozav” („nu in betii, nici in ospete petrecea, ci ca un stejar in toate partile pricvghiia”), lui Petru Schiopul („domn vrednic, cum sa cade, cu di toate podoabile cate tribuiesc unui domnu de cinste…”)

            La Miron Costin, cronica nu este numai o insiruire de evenimente istorice, ci si o galerie de portrete. Tablourile lui sunt pline de emotie. Portretele lui Miron Costin sunt simple, dar lucrate cu multa maiestrie. Intre trasaturile care individualizeaza figurile, una, doua, scoase mai bine in relief, sunt suficiente pentru a-i da conturul precis. Cu prilejul conspiratiei impotriva lui Vasile Lupu, Miron Costin zugraveste cu mare maiestrie diverse caractere: logofatul Gheorghe Stefan este tipul vicleanului, care joaca perfect drama omului zdrobit de mare necaz, cu fata „ca pamantul scornita de mare mahniciune”, „ca-i este giupaneasa pe moarte”, de-l crede si-l compatimeste si Lupu voda. Se spunea ca Stefan Gheorghe urmarea tronul, dar devotamentul lui parea a fi nestramutat, in timp ce Ciogolestii sunt niste tradatori care se lauda la betie cu necuviintele lor, dar nimeni nu-i ia in seama. Uneori, nu este nevoie decat de o simpla apropiere pentru a evoca o personalitate, cum ar fi Stefan, parcalabul de Soroca, pe care il vedem viu, traind sub ochii nostri: „Om de mirat de intregimea lui de sfaturi si de intelepciune, cat pre acele vremi abie de era pamantean de potriva lui, cu carele si Vasilie Voda singur, osebi de boieri, faceau sfaturi si multe ceasuri voroava; asa era de intreg la fire. Iara la statul trupului sau era garbov, ghebos, si la cap cucuiat, cat puteai sa zici ca este adevarat Isop, la cap”.

            Alaturi de darul povestirii, Neculce are ca nimeni altul pana la el, darul portretizarii figurilor evocate, insusire de romancier. Personajele sale sunt, in marea majoritate, eroi de roman. Cronicarul stie, chiar si atunci cand personajele nu sunt personalitati, sa le creioneze fizionomia si sa le sugereze caracterul printr-un gest, un obicei sau un tic. Insa, atunci cand eroul este complex, autorul il arata sub toate laturile, si fizic si moral, comentand fiecare trasatura, ca intr-o fisa. Neculce zugraveste cu succes figurile tuturor celor 14 domnitori de care se ocupa, facand loc inca si altor fete. Portretul lui Dimitrie Cantemir, domnitorul cel mai apropiat de cronicar, nu contine laude neintemeiate, fiind unul din cele mai obiective: Dimitrie Cantemir, care in tinerete se aratase „nerabdator, manios, zlobiv la betie”, incat ii iesise „numele de om rau”, dar care, capatand domnia, „stiu sa-si piarza numele cel rau caci doara mai la varsta venise, au doara chivernisise vieata lui unde nu era pace, ca asa se arata de bun si de bland, ca tuturora le era usile deschise, si nemaret, de vorovèa cu toti copiii, incat incepusera toti a se lipi de el si a-l lauda.[…] Era om invatat. Numai la giudecati nu prè putè lua sama bine, poate fi traind mult la Tarigrad in strainatate. Lacomie nu avè mare, lucrurile lui poftiè sa fie laudate”. Portretul neculcean sta la mijloc intre caricatura si tablou. Caracterul orgolios al domnitei Maria, fiica lui Brancoveanu si sotia lui Constantin Duca-voda, un adolescent de abia 20 de ani, este fixat bine cu un suras de ironie intr-o atitudine din timpul mazilirii. Dumitrasco voda Cantacuzino este denuntat intr-un portret caricatural de mari violente pamfletare: „Si era om nestatator la voroavi, talpiz, amagitor, geambas de cei de la Fener din Tarigrad. Si dup-aceste, dupa toate, era batran si curvar.[…] Cautati, frati iubiti cetitori, de videti ce este omenia si curvia greceasca! Ca el, de batran, dinti in gura n-avè. Dimineata ii incliè, de-i punè in gura, iar sara ii descliè cu incrop si-i punè pe masa”. Un portret nu tocmai favorabil se face si lui Constantin Cantemir: „Carte nu stiè, ce numai iscalitura invatase de o facè. Practica buna avè la voroava, era sanatos, manca bine si bè bine”. Portretul lui Petru cel Mare capata viata proprie tocmai prin prinderea ticului: „Cam arunca cateodata din cap fluturand”, si prin actiune: „umbla de multe ori ca un om de rand, pe jos, fara alai, numai cu doua-trei slugi”.

            Cronicarii aduc in limba romana si in literatura toate modurile de expunere, asadar, pe langa naratiune si descriere, dialogul si monologul. Desi stilul lui Ureche este de o precizie lapidara, totusi limba cronicii nu duce lipsa de un aer specific al pitorescului, pastrand imagini sugestive formate la contactul cu viata satului, iar Ureche nu se da il laturi de la a arata viata de pe plaiurile romanesti, conexiunea omului cu natura, majoritatea comparatiilor fiind facute pe baza elementelor naturii. Astfel de imagini, ce surprind viata plugarului, a pastorului, a vietii patriarhale si lupta dintre puterile naturii dau culoare scrisului, il fac sa traiasca.

            Povestirea lui Miron Costin, plina de detalii de senzatie, este inviorata prin numeroasele descrieri, in care autorul se arata a fi un artist neintrecut intre contemporanii sai. Cea mai cunoscuta este descrierea invaziei de lacuste cu care a dat piept in Polonia, despre care Calinescu spune ca „este cea mai puternica transfigurare biblica a realitatii din literatura romana, un maret episod dantesc”. Timpul este „aproape de vremea secerei”: „eram pre atunci la scoala in Bar, in Podolia; pre cale fiind, de la sat spre oras”, „numai ce vazui despre miazazi un nor unde se ridica ca o negura; ne-au parut ca vine o furtuna cu ploaie deodata, pana ne-am timpinat cu un nor de lacuste”. Detaliile realiste sunt surprinse cu un rar dar de observatie („unde cadeau la mas, ca albinele zaceau…si nu se porneau pana nu se incalzea soarele bine…insa unde mancau ramanea numai pamantul negru imputit; nice frunze, nice pae, ori iarba, ori semanatura nu ramaneau…”); fraza si intorsaturile ei arhaice fac din ea cea mai frumoasa pagina de descriere din literatura noastra veche.

            La realizarea impresiei de arta in cronica lui Neculce contribuie si tablourile de epoca, detaliile de decor, indicatiile ceremoniale pitoresti, fastuoase chiar. De exemplu, nunta domnitei Catrina Duca cu Stefan, feciorul cel „grozav la fata”, al lui Radu voda, la Iasi, ofera un tablou memorabil: „S-au veselit 2 saptamani cu feluri de feluri de muzici, si de giocuri, si pelivani si de pusci. Si giuca 2 danturi pen ograda si pe ulite, cu toti boierii si giupanesele, impodobiti cu toti negutitorii si tot targul. Si un vornic mare purta un cap de dant si alt vornic mare alt cap de dant, imbracati cu sarvanele domnesti. Numai mirii si mireasa, fiind feciori de domn, nu giuca in dant pe afara, numai ce giuca cu boierii”.

            Odata cu descrierea, in literatura au patruns si figurile de stil, utilizate in mod frecvent de Neculce, luand din vorbirea populara comparatia, cea mai simpla figura de stil. Comparatiile lui Neculce nu se caracterizeaza prin inedit, dar totusi contribuie la amplificarea ideii exprimate: „intrat-au tatarii in tara ca lupii intr-o turma de oi”; „sta asupra lui ca niste lupi”; „ca cum ar merge fulgerul, asè mergè focul imprejur”, etc. Epitete de felul celor folosite de scriitori culti nu intalnim la Neculce, dar gasim la el cateva epitete populare, majoritatea continand adjectivul „bogat”: „facè bogata stricaciune”, „bogata rusini”; „s-au facut mare si frumoasa nunta”,etc. Metaforele sunt rare la Neculce, pentru ca sunt rare si in vorbirea populara: „facura paci cu taina”, „Duca sa tulbura tare si-si aprinse poaleli de toate partile”, etc.

            Cronicarii sunt cei care schimba codurile dupa care istoriografii se ghidasera pana atunci, reusind sa imbine literatura cu istoria si sa dezvaluie lumii adevarul despre poporul roman.

            O alta schimbare a fost facuta in cadrul limbii. Ureche, prin factura stilistica a stilului sau, a cautat sa apropie limba literara de „matca latina”. George Calinescu spunea, „Frazele cad ca niste brocarturi grele sau in felii ca mierea. Vorbirea cronicarului e dulce si crunta, cuminte si plina de ascutisuri ironice”. Stilistica frazei lui Costin nu mai este aceea simpla, ca la Ureche. Se observa imediat ca fraza lui este grea, fastuoasa, inspirata de topica latina. Adevarata contributie a lui Costin la scrisul romanesc este sintaxa. „Cu el sintaxa literara apare inceputa si cu desavarsire incheiata, in stare de a exprima orice gand. Tipul sintactic al epocei arhaice este coordonarea, in acord cu stilistica graiului vorbit, care o complica marind volumul emisiunii periodice prin agregari monotone de propozitii scurte cu ajutorul unui singur fel de conjunctie (si, deci)”. Propozitiilor li se adauga si paranteze, ce devin un corp sintactic deosebit, reprezentand planul contemplativ al gandirii. De cele mai multe ori, textul costinian se poate traduce pe loc in limba latina.

            Cronica lui Neculce infatiseaza un interes deosebit si din punctul de vedere lingvistic. In evolutia limbii noastre literare ea croieste un drum nou. Grigore Ureche si Miron Costin au incercat sa creeze un stil savant, cu structura sintactica modelata dupa tiparele latine. Insa Neculce, neavand posibilitatea sa-si petreaca si el copilaria in scolile din Polonia, scrie in limba batraneasca a timpului sau, cu radacini adanci in limba populara. Stilul lui nu are acea simetrie a partilor, acel ritm armonios, acele inversiuni dupa topica latina, si nici constructii complicate. Limba lui Neculce, atat de apropiata prin structura sintactica de limba populara in care incepusera sa invadeze turcismele, are o savoare deosebita si prin multimea imaginilor sugestive, imprumutate din cadrul vietii rustice.

            Miron Costin, ca personalitate complexa, aduce cu sine motivele filosofice. In poemul de meditatie filosofica „Viata lumii” este vorba de tema regretului ca viata omului trece cum trec toate pe lume, cunoscuta inca din antichitate, „Fugit irreparabile tempus” (Horatiu). Poemul lui Costin este dominat de melancolia fragilitatii omului, a carui viata este ca floarea campului („viata este floare”), adesea rapusa inainte de vreme („pe multi si fara de vreme duci la aceasta cale”). Poetul gaseste ca, in fond, toate sunt trecatoare in lume, de la viata omului pana la viata corpurilor cosmice: „Trec zilele ca umbra, ca umbra de vara, / Cele ce trec nu mai vin, nici sa-ntoarca iara… / Ce nu petrece lumea si-n ce nu-i cadere? / […] Si voi, lumini de aur, soarile si luna, / Intuneca-veti lumii, veti da jos cununa…”. „Viata lumii” constituie o incercare de impamantenire a genului poetic in literatura romaneasca.

            Cronicarii sunt cei care au scris actele oficiale ale nasterii limbii noastre si a poporului nostru, fara de care literatura romana ar fi apucat un drum pe care nici nu ni-l putem descrie in minte. Operele lor sunt integrate in tezaurul culturii nationale, putand mereu sa ne intoarcem la ele si sa gasim ceva ajutator vremurilor noastre, caci sunt ca niste reflectari in oglinda a spiritului romanesc, intr-o continua schimbare, dar, totusi, mereu aceleasi, strajuind de-a lungul veacurilor.

 Bibliografie:

   · Al. Rosetti – Istoria limbii romane                       · Prof. dr. C. Barboi – Limba si

   · N. Cartojan – Istoria literaturii romane vechi                          literatura romana

   · Ion Rotaru – Literatura romana veche                  · Emil Alexandrescu – Analize si

   · N. Manolescu – Istoria critica a literaturii                         sinteze de literatura romana

                                                     romane                  · C. Barboi – Dictionar antologic de

   · G. Calinescu – Istoria literaturii romane de la                                  literatura romana

                                      origini pana in prezent         · Doina Rusti – Bacalaureat 1998

   · Ioan Paler, M. Gheorghe – Limba si literatura

          romana pentru bacalaureat si admitere

                

           

 Plan:

       · Umanismul (curent cultural) – trasaturi

       · Particularitatile Umanismului romanesc – nota de patriotism, etnogeneza, originea

                                                                  latina a limbii romane

       · Valoarea patriotic-educativa (opiniile cronicarilor)

       · Grigore Ureche si cronica sa

                                → Interpolarile lui Simion Dascalul

       · Miron Costin si cronica sa

       · Ion Neculce si cronica sa

       · Valoarea literara a cronicilor

                           → Arta narativa: G. Ureche, M. Costin, I. Neculce (ideea celor 42 de

                                                                                                           legende)

                           → Arta portretului: G. Ureche, M. Costin, I. Neculce

                           → Descrierea si figurile de stil: G. Ureche, M. Costin, I. Neculce

                           → Inovatiile aduse in cadrul limbii

       · Cronicile – acte oficiale ale nasterii limbii si poporului roman


1

Copyright © Contact | Trimite referat



Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

Cauta referat
Scriitori romani