LUCEAFARUL

Pentru a releva conditia geniului nefericit , insingurat , Mihai Eminescu asimileaza si transforma in simboluri lirice antinomiile din filosofia shopenhaueriana referitoare la omul superior si la cel comun . Geniul este inzestrat cu inteligenta , obiectivitate , capacitatea de a-si depasi sfera , aspiratia spre cunoastere , posibilitatea de a se sacrifica in vederea atingerii unui idea , manifesta o adevarata vocatie pentru viata traia in solitudine.Omul comun este sociabil, se caracterizeaza prin instinctualitate , subiectiviate , incapacitatea de a-si depasi conditia , vointa de a trai , dorinta de a fi fericit.

Din acest punct de vedere Luceafarul este o alegorie pe tema romantica a locului geniului in lume. Astfel inseamna ca povestea, personajele si relatiile dintre ele nu sint decit o suita de personificari, metafore si simboluri care sugereaza idei, conceptii, atitudini iesite dintr-o meditatie asupra geniului vazut ca fiinta nefericita si solitara opus prin structura omului comun. Aceasta viziune romantica asupra geniului este puternic influentata de filosofia lui Schopenhauer. 45118jml89ljz7g

Dupa ce a incercat sa construiasca in jurul temei oferite de Kunisch un poem filosofic de mare amploare , el a restrans semnificatia meditatie sale : si-a umanizat personajul , facandul un simbol al geniului , al ganditorului , si-si imagineaza destinul propriu dupa modelul acestei permanente a astrului , indiferent si rece. Aici , pe pamant geniul va fi deci solitar, indiferent , dar inaltat prin suferinta lui la nemurire.

O interpretare a poemului Luceafarul socoteste aceasta creatie ca un poem al “vocilor” poetului sau un poem al mastilor in sensul ca poetul se proiecteaza in diferite ipostaze lirice. Astfel Eminescu s-a imaginat pe sine in primul rind in Luceafarul sau Hyperion, geniul care cauta suprema clipa de fericire fara sa fie inteles si raminind la locul sau separat de societatea din jur. Eminescu s-a imaginat insa si in chipul lui Catalin. Paminteanul obisnuit care traieste din prima clipa a dragostei.

Partea urmatoare cuprinde zborul luceafarului spre Creator este un zbor simbolic, mental, avand semnificatia ajungerii geniului la constiinta sa de nemuritor. Zborul inseamna deci constientizarea de catre Hyperion a conditiei sale superioare ; geniale. Zborul are loc din finit in infinit:

“Un cer de stele dedesubt,

Deasupra-i cer de stele –

Parea un fulger ne-ntrerupt

Ratacitor prin ele.“

Hyperion a aspirat la o comunicare prin iubire cu oamenii obisnuiti, dar acest lucru, nefiind posibil, el ajunge la o intelegere superioara a conditiei sale de geniu nemuritor, contempland lumea in dialectica relativului cu absolutul:

“Ce-ti pasa tie, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul ?

Traind in cercul vostru stramt

Norocul va petrece,

Ci eu in lumea mea ma simt

Nemuritor si rece.“

Versurile exprima amaraciunea, dezamagirea omului superior, neanteles de oamenii obisnuiti. Conjunctia adversativa “ci” exprima opozitia fundamentala dintre geniu si oamenii obisnuiti.”Nemuritor si rece“sugereaza insingurarea orgolioasa (mandra) a geniului.

Problema geniului este privita de poet din perspectiva filosofiei lui Schopenhauer, potrivit careia, cunoasterea lumii este accesibila numai omului de geniu, care este capabil sa depaseasca sfera subiectivitatii, sa se depaseasca pe sine, inaltandu-se in sfera obiectivului. Fiindu-i caracteristica inteligenta si ratiunea pura, are puterea de a se sacrifica pentru atingerea scopului. Spre deosebire de el, omul de rand nu-si poate depasi conditia subiectiva, fiind dominat de vointa oarba de a trai.

Cele doua intrupari ale Luceafarului si respectiv, cele doua portrete care le urmeaza sunt o ilustrare a interferarii planurilor: prin origine, tanarul tine de lumea cosmica, prin infatisare umana, el apartine lumii terestre.

Gandirea filosofica, atitudinea geniului fata de conditia umana, fata de lume, fata de existenta, apar in poem sub forma expresiei poetice.

Poemul apare ca o meditatie filosofica de tip romantic asupra conditiei geniului in lume dar si asupra dramei omului ca fiinta duala, prinsa intre viata si moarte, intre fapta si constiinta, intre pasiune si renuntare, intre soarta si nemurire.

Eminescu a aspirat in permanenta spre dragostea ideala, faurita prin daruire, puritate si devotament. Hyperion este simbolul suprem al acestei dorinte.

Hyperion este o divinitate, un demon, un zeu nemuritor stapanit de dorinta (nostalgia dupa iubirea pamanteana). El este o unitate a contradictiilor: este de esenta divina prin nemurire si este de esenta umana prin aspiratia spre o muritoare.

Luceafarul este un domn al noptii instelate, este inger, este o fiinta neptunica, este o fiinta uranica, este chip de demon, este un titan romantic, este o frumusete ce impresioneaza si inspaimanta in acelasi timp. Numele lui Hyperion duce iarasi la izvoarele mitologiei: Hyperion este unul din cei sase titani, are ca mama pe Gaia (Pamantul) si ca tata pe Uranus (Cerul). Dupa Paracelsius este un archeu, o entitate nemuritoare, unul din spiritele eterne care participa alaturi de spiritul universal intruchipat in poem de Demiurg, la crearea Universului. Dupa Hesiod, Hyperion, divinitate subolimpica, este un alt fiu al Cerului, tatal Soarelui si al Lunii, un titan ucis din invidie de alti titani – Dupa Homer si alti poeti, Hyperion este Soarele insusi – In poem, Luceafarul intruchipeaza genialitatea absoluta.

Eminescu singularizeaza fata, o unicizeaza („o prea frumoasa fata”), urcand-o cu mult deasupra semenilor sai, pentru a o putea inzestra cu aspiratia spre misterul de deasupra si pentru a o putea apropia de „fiinta” superioara a Luceafarului. (Interferenta planurilor devine astfel posibila).

Comparatia „Cum e fecioara intre sfinti

Si luna intre stele” ,deschide o viziune intregii strucutri a poemului, depasind de la inceput cadrul terestru si aruncand punti spre planul universal – cosmic al operei. Asocierea dintre motivul visului si cel al dorului sugereaza aspiratia spre o dragoste ideala („Cum ea pe coate-si razima

Visand ale ei tample

De dorul lui si inima

Si sufletu-i se umple”)

Chemarea fetei de imparat: „O dulce-al noptii mele domn,

De ce nu-mi vii tu! Vina” , sugereaza nerabdarea ei de a-si indeplini dragostea, dorinta de cunoastere a absolutului.

Refuzul fetei sugereaza imposibilitatea de a-si depasi propria conditie, cea de muritor. Ea este constienta de incompabilitatea dintre cele doua lumi, subliniata prin perechi de antonime: „Caci eu sunt vie, tu esti mort,

Si ochiul tau ma-ngheata.”

Refuzul fetei sugereaza si zbaterea sufleteasca a fetei sfasiata intre aspiratia ei spre absolut si imposibilitatea de a-si depasi conditia umana.

Elementul primordial in cea de-a doua intrupare a Luceafarului este focul, este spatiul tensional al dorului, al nelinistii, al suferintei. Sfera absolutului patrunde acum in sfera vremelnicului, caci chemarea fetei de imparat de catre Luceafar, in lumea lui celesta, nu poate insemna decat trecerea iubirii in absolutul etern al spatiului spiritual.

Tatal Lucefarului este de data aceasta focul, soarele insusi, iar muma, noaptea.Portretul este realizat prin epitete antepuse: „mandru chip”, „negru giulgi”, epitetul dublu „ochii mari si minunati”, epitetul adverbial „lucesc adanc himeric”, inversiunea si comparatia „Coroana-i arde pare”.

Fata este incapabila sa iasa din conditia ei de muritor si pentru a convietui cu Luceafarul ii cere sa fie muritor ca si ea.

Prapastia dintre ei nu poate fi umpluta de dorinta ei nelamurita, ci de nepotolita lui sete de dragoste:”Da, ma voi naste din pacat,

Primind o alta lege, mj118j5489ljjz

Cu vecinicia sunt legat,

Ci voi sa ma dezlege.”

Fata de imparat este pentru Lucefar nu numai obiectul cunoasterii sale, ci si iubita sa, obiectul unei pasiuni arzatoare. Mistuitoarea sa sete de iubire il determina sa se hotarasca la sacrificiu: abandonarea conditiei sale de fiinta nemuritoare – Hotararea devine simbol al iubirii vazute ca ideal tangibil doar prin credinta, devodamentul si sacrificiul. In ordinea alegorica a poemului, ea echivaleaza cu puterea lui de a-si depasi conditia si de a se consacra exclusiv obiectului cunoasterii.

Idila Catalin – Catalina surprinde dragostea posibila, la nivel uman, in limitele aspiratiei lumii contingentului. Catalin, pajul cu noroc, este stapanit titanic de concret si imediat, sustinand astfel, prin contrast, spatiul absolutului, al lumii superioare reprezentata de Luceafar. Gesturile sale sunt ale unui insetat de voluptati, iar limbajul este adecvat acestor miscari sufletesti: „Ia las’ cata-ti de treaba”, „Da-mi pace, fugi departe”, „din bob in bob”, „stai cu binisorul”, „arz-o focul”.

Spatiul care il defineste pe Catalin este stramt, atat fizic cat si psihic, si lipsit de linii tensionale. Are ambitii ce tin de orizontul lui ingust, propriu oricarui personaj periferic, in ierarhia valorilor.

Spre a pune in evidenta tema si ideea fundamentala a poemului, poetul recurge la motivul calatorie, inerent in procesul devenirii eroului: la Hyperion, calatoria sa prin spatiul cosmic si asociaza cu hotararea de a renunta la esenta sa de nemuritor. Drumul ales este cel fara compromisuri, prin haosul primordial. Spatiul infinit, parcurs de Luceafar, este, de fapt, metafora plastica a dorului, a setei de implinire a absolutului prin iubire.

Luceafarul ii cere Ziditorului dezlegarea de nemurire, pentru „o ora de iubire”, la chemarea in vis a muritorilor „Reia-mi al nemuriri nimb

Si focul din privire,

Si pentru toate da-mi in schimb

O ora de iubire.”

Dar Ziditorul, constiinta nemuririi lui fiind, nu-i poate da aceasta dezlegare fara a se nega pe sine insusi: „Iar tu Hyperion ramai

Oriunde ai apune....”.

Intr-o alta varianta a „Luceafarului” raspunsul Demiurgului era:

„Tu nu imi ceri numai minuni

Ci sa ma neg pe mine.”

Demiurgul nu mai poate acorda lui Hyperion „o ora de iubire” in perspectiva mortii, pentru ca aceasta ar insemna dezechilibrarea sistemului universal, dat odata pentru totdeauna. Luceafarul apare ca simbol al genialitatii absolute.

Iubirea este idealul tangibil doar prin devotament, jertfa si de aceea geniul poate sa-si depaseasca propria conditie, de, propria subiectivitate si sa se consacre obiectului cunoasterii „setea de repaus” este oboseala de eternitate:

„Si din repaus m-am nascut,

Mi-e sete de repaus.”

Si prigoniri de soarte.

Noi nu avem nici timp, nici loc

Si nu cunoastem moarte.”

Ceea ce conduce mai mult la trezirea constiintei de sine sunt raspunsurile si ofertele lui Demiurg in care se arata cum se ridica deasupra spatiului si timpului orice valoare creatoare: artistul, conducatorul de popoare.

Personajele devin simboluri mitice ale tendintelor contradictorii din sufletul poetului, care se simte, ca orice creator de geniu, deopotriva slab si puternic, muritor si nemuritor om si zeu.

In „Luceafarul”, antonimia vointa – constiinta, instinct – ratiune, e tradusa epic in prepotrivirea imposibil de impacat intre Catalina si Hyperion. Fiinta careia i se consacrase a depasit criza provocata de nostalgia necunoscutului de deasupra ei a revenit la conditia comuna tuturor celor deopotriva cu ea.

Resemnarea in „lumea lui”, nemuritor si rece, este resemnarea ideala la care tinde orice om superior cu constiinta ridicarii lui din conditia umanului. Raspunsul final al Luceafarului este constatarea rece, obiectiva, a diferentelor fundamentale intre doua lumi antonimice: una traind starea pura a contemplatiei, cealalta starea instinctualitatii oarbe in cercul stramt al norocului, al sansei de a se implini sau a nesansei.

S-ar putea vorbi aici de o atitudine estetica romantica, ar intervenii linistita seninatate – atinsa doar de melancolia impersonala a geniului – redobandita de Hyperion in urma parcurgerii unei experiente, si eroul se infatiseaza acum, ca la clasici, in deplina si matura lui stapanire de sine.

Opunand insa acestei razvratiri o forta suprema, sub chipul Creatorului insusi in virtutea viziunii statisitce asupra lumii, Eminescu a rezolvat magistral nodul contradictiilor dintre fortele opuse, dand astfel curs semnificatiilor ultime ale alegoriei sale, opunand mai departe si definitiv conditia omului de geniu cu aceea a omului comun.