Ultima
noapte
de dragoste , intaiaprima
noapte de razboi
razboi
Atat Ultima noapte cat si Patul
lui Procust surprind prin insistenta analitica de un caracter cu totul
deosebit. Indiferenta sthendaliana, cu stilul voit de proces verbal, este
infuzata de pasiunea autorului pentru determinarea unui adevar psihologic
obiectiv. Faptul ca, in naratiune, se foloseste persoana intai conjugat cu
suprapunerea argumentelor contradictorii care amplifica tot mai mult caracterul
superior dilematic al eroului, determina o stare de incordare intelectuala.
Atitudinea aceasta ramane cat se poate de
actuala, indiferent de sensul in care sunt rezolvate problemele individului la
Camil Petrescu. George Calinescu a avut, neindoielnic, o intuitie exacta
afirmand despre romancier: nu este al
doilea sau al treilea in literatura, ci unicul pe un drum launtric, intr-o
jungla virgina, in care nu intra decat pionierii. (pag 259)
N. Barbu Sine ira (Ed. Junimea
*
Sinteze de literatura romana – Editura Didactica si Pedagogica ,
1974
pg 187: In cadrul
capitolului Directii in dezvoltarea romanului romanesc in perioada dintre cele doua
razboaie mondiale , putem gasi o scurta prezentare a romanului ,
prezentare facuta insa mai mult pentru a evidentia tehnica si stilul lui Camil
Petrescu
. Autorii pornesc de la afirmatia
scriitorului din volumul Teze si antiteze :Sa
nu descriu ceea ce vad , ceea ce aud decat intorcand privirea asupra propriului
nostru continut sufletescSa nu descriu decat ceea ce inregistreaza simturile
mele , ceea ce gandesc eu. Astfel romanul contine exclusiv
ceea ce a vazut , a simtit , a trait eroul cartii , in care perspectiva asupra
realitatii e una singura , mijloc de a asigura autenticitatea faptelor narate .„Virtutea acestui roman este deci capacitatea
lui de a patrunde mai adanc in realitatea interioara “.
(Sinteze de
literatura romana – Editura Didactica si Pedagogica ,
1974 pg
187
*
Marian popa : Camil petrescu – Editura
ALBATROS , 1972
* Camil Petrescu
este unul dintre promotorii innoirii literaturii la un inalt nivel principal,
intr-o vreme cand filosofic si tehnic, romanul romanesc ramasese la stadiul
primei jumatati a secolului XIX, sau trecuse la confectionarea unor rudimente
moderniste fara acoperire teoretica serioasa .*
* Negresit
trebuie sa lamurim ca daca partea intaia a acestui roman e o fabulatie e adica
nascocita de un autor care nici nu era insurat si nici nu avea o familie pe
vremea aceea si deci eroul Stefan Gheorghidiu cu sotia lui sunt pura fictiune,
in schimb se poate afirma ca partea a doua a cartii, aceea care incepe cu Intaia noapte de razboi este construita
dupa memorialul de companie al autorului, imprumutat cu amanunte cu tot eroului
.*
* Stefan
Gheorghidiu traieste relativ ca o fiinta
autonoma, el este atras insa de o alta fiinta prin iubire si este angrenat pe
de alta parte in alte structuri sociale .
Marian Popa
: Camil petrescu
– Editura
ALBATROS , 1972
*
Insusirea romanului Ultima noapte este aceea de a fi o
proza superioara .
In Ultima
noapte este remarcata predilectia autorului pentru exactitatea aproape stiintifica si despicarea complexelor sufletesti
tipice.
Intr-un fel, Ultima noapte este privit ca
romanul negarii, punerii intre paranteze si violarii fenomenologice a valorilor
bio-afective.
Eroul camilian
este omul masurilor absolute, al jusitiei absolute, al iubirii integrale, al
adevarului absolut. Ceilalti reprezinta relativismul pragmatic.
Intelectualul nu este
definit la Camil Petrescu prin profesie ci prin presiunea absolutului, singura
care il califica pentru rolul de erou de
drama, prin nevoia arzatoare de justificare a fenomenalitatii in functie de o
logica absoluta. Intelectualul este ccel care
traieste in sferele constiintei, care poate parcurge drame ale cunoasterii.
In Ultima noapte, cele doua
parti distincte ale romanului sunt dialectic solidare, exprimand dubla
experienta a eroului in fata celor doua dimensiuni existentiale, decisive in
conceptia lui Camil Petrescu, dragostea si moartea: mai mult decat orice, in fata mortii si in dragoste omul apare in
autenticitatea lui structurala, scria autorul in 1933.
Dragostea este pentru Gheorghidiu o boala, cu toate ravagiile ce le provoaca,
afectand tesuturile sufletesti cele mai intime. Ea porneste de la autosugestie,
devine obisnuinta, o a doua natura, simbioza, despartirea echivaleaza acum cu o
despicare a personalitatii, cu o interventie chirurgicala riscanta. Barbatul
sufera in dragoste din pricina unui monoideism, aspiratia spre absolutul erotic
il paralizeaza, il transforma intr-un
posedat.(pag 196)
Credincios principiului
proustian al unitatii de viziune, Camil Petrescu, printr-un enorm artificiu,
pastreaza naratiunea la persoana intai si romanul se compune din colectarea
marturiilor pe care le fac personajele sale, intr-un dosar de existente. Dar
metoda nu e deloc proustiana, ci aceea a cadrului
naturalist de totdeauna.
In schimb, fata de primul
roman, cel de al doilea sparge compozitia si anchetatilor li se recomanda sa
cultive digresiile, alunecusurile de
condei, pe care le banuiam mai interesante decat intamplarea insasi. De unde Ultima noapte era o compozitie clara
uniliniara, de factura clasica, actiunea celui de-al doilea roman este
intortocheata, inainteaza ramificandu-se, si in
acest amanunt putem vedea o oarecare influenta a lui Proust.(pag. 199)
Ultima
noapte este nu
numai romanul razboiului, dar si al dragostei. Romanul domnului Camil Petrescu
este, asadar, romanul unui razboi pe doua fronturi. Pe ambele fronturi, al
amorului conjugal si al razboiului, este
un neintrerupt mars, tot mai adanc, in constiinta. Eroul domnului Camil
Petrescu este un psiholog al dragostei. Ultima
noapte nu e propriu-zis un roman de razboi. Despicat in cele doua
parti componente si foarte distincte, e un roman personal, dintre cele mai
ascutite si patrunzatoare romane de analiza. Iar in latura privitoare a
razboiului, singura opera romaneasca literara
valabila in acest gen. (pag. 84-90)
Biblioteca
Critica: Camil Petrescu – Editura
EMINESCU, 1984
*
Camil Petrescu
este o personalitate multilaterala, preocupata de originalitate in sensul
noutatii si autenticitate, captarea adevarului in formele lui primare. Eroii sai
sunt vazuti intr-un sistem complex de oglinzi, jurnalele, scrisorile si
marturiile directe fiind tot atatea mijloace de cercetare a
evolutiei psihice. In romanul Ultima noapte un erou
martir rasfrange ca protagonist dimensiunile unei lumi. Stefan Gheorghidiu
apartine aceleiasi literaturi a singuratatii ca si eroii lui Camus. El va sfarsi
in infrangere, dar ideile lui pastreaza
nostalgia altitudinii. In consecinta Camil Petrescu isi propune sa
faca nu stearpa arta pentru arta ci arta
pentru adevar . Pe de alta parte, realistul
Camil Petrescu e obsedat de gasirea corespondentului verbal cel mai
precis cu putinta: cei care au
stat zile intregi cu moarte in fata si cerul deasupra stiu ce mijloc mizerabil
de comunicare si expresie este cuvantul si
tot ceea ce se reazima pe el. (pg. 181). Fost
combatant in primul razboi, prozatorul care voia sa descrie infernul unei
canoande, se loveste de carentele cuvantului. Problema e reluata prin intermediul
unui erou de roman, Stefan Gheorghidiu care declara ca insuficientele
limbajului limiteaza tragic perspectivele cunoasterii: Cuvantul e oricand un mijloc imperfect de comunicare. Tot ce e sens, tot ce e
adevar, tot ce e continut real scapa printre silabe si
propozitiuni ca aburul printre tevile plesnite. [Ultima noapte, ed. cit., 1946, p.
122] pg. 173
Comparate cu
personajele lui Rebreanu din Ion, turnate in bronz, ale lui Camil
Petrescu apar unduitoare, liniile se disloca de la in moment la altul. Camil
Petrescu reconstituie un personaj prin racordarea partilor, dand intaietate
analizei: Incepusem sa
caut, –spune Stefan Gheorghidiu–ca din scrisorile si din amintirile altora, sa-mi reconstitui
intrebatoarea fiinta sufleteasca a omului care influentase prin incomparabila
lui danie, intreg
destinul vietii mele. [Ultima noapte, p.47] Celalalt personaj, sotia lui
Gheorghidiu, e un model mediocru, cu preocupari ce nu depasesc
banalul. In contrast cu structura complicata a sotului, viata intelectuala a
partenerei este alcatuita din nimicuri.
O confruntare intre Stefan Gheorghidiu si tanara lui sotie, deschide
problema oportunitatii sau a insuficientei luciditatii: Nu, atata luciditate e insuportabila, dezgustatoare–
ii
reproseaza sotia, agasata de spiritul lui banuitor, rece. [Ultima noapte, p.127]
Dupa despartirea provizorie de sotie, Stefan Gheorghidiu ii trimite
flori printr-un comisionar. La intoarcere, omul e chestionat daca mai vazuse
flori acolo la ea. Raspunsul incert al
mesagerului il face sa banuiasca cava dubios: Flori?, floriadica flori ? Nu mai avea. Am crezut ca ma minte ca sa
se conformeze unei dorinte pe
care mi-o atribuia asa de la el .[Op. Cit,
p.169]
Nae Gheorghidiu
e un ipocrit grosolan, cum rezulta din discutia cu nepotul sau
(p.187):Ei Stefane, daca tatal tau ar fi
fost ceva mai strangator, daca n-ar
fi risipit atat v-ar fi lasat si voua sa traiti. De
altfel ii semeni leit. Acum vad ca te-ai
insurat si tu tot din dragoste. (p.30) Afacerist
fara scrupule, Nae Gheorghidiu e simpatizat si de opozitie pentru
spiritul si pentru largimea lui
de vedere, pentru aerul lui frandeur, revoltat parca.(p.145)
Vulgaritatea lui, sprijinita pe temelia unei averi enorme, e agresiva: N-ai spirit practic !–ii spune
nepotului Stefan. Ai sa-ti pierzi averea !Cu filozofia dumitale nu faci
doi bani. Cu Kant si cu Schopenhauer nu faci in afaceri nici
o branza. Eu sunt mai destept ca ei cand e vorba de parale. (p.41)
Modalitatea analitica fundamentala in Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi,
consta in proiectarea unei lumini intense asupra
lui Stefan Gheorghidiu. Eroul se autoanalizeaza necontenit, la rece,
inteligenta lui cauta semnificatii si explicatii. Prima parte a romanului,
monografie a indoielii, constituie un model de realism psihologic. Titlul unui
capitol Intre
oglinzi paralele,
caracterizeaza metaforic metoda; reflectarea realitatilor pe doua
planuri. Crispat moral, Gheorghidiu
studiaza reactiile sotiei infidele, dar in acelasi timp sta cu atentia rasfranta inuntru , asupra-si
intr-un soi de adanca si intensa interiorizare. (p.184)
Un inceput de convorbire intre batranul Tache
Gheorghidiu si fratele lui Nae, ilustreaza cum fiecare vorba poate fi despicata
analitic in sensuri clare si subintelesuri: Ei, Nae, ce se aude, intrati sau nu intrati in
razboi ? Iar Stefan Gheorghidiu,
lucidul, comenteaza: N-am inteles bina daca prin acest intrati in loc de intram, unchiul Tache intelegea sa lase doar partidului
liberal problema intrarii in actiune, sau folosea persoana a doua numai pentru
ca el se si considera mort. [ Ultima noapte, p.26]
Cateva personaje ca Nae Gheorghidiu, Tanase Vasilescu–Lumanararu, sunt
tipuri vazute obiectiv, la ele mai mult insa primeaza
trasaturile individuale.
Constantin Ciopraga vede in
Camil Petrescu nu numai un analist subtil ci si un critic social a carui opera
se inscrie in randul valorilor literare moderne .
Constantin
Ciopraga - Portrete si reflectii literare (Ed. Pentru
literatura, 1967) p.173.
Camil Petrescu:
poetica polivalentei
Discursul romanesc camilpetrescian prezinta o
configuratie aparte, generata de o viziune constanta asupra lumii, asupra
concretului, dat pe care rostirea filosofica il va
defini prin omnivalenta kaleidologica.
In Ultima noapte, discursul transcrie devenirea constiintei uni
personaj-narator care, dintr-o perspectiva interna, limitativa si
modulara, reprezita lumea si se reprezinta pe sine in doua momente de accent ale existentei sale.
Titlul si configuratia
romanului marcheaza existenta a doua etape succesive in devenirea unei
constiinte – o ultima noapte de dragoste si o prima noapte de razboi –, momente de accent ale unei
deveniri esentiale. Ultima noapte si intaia noapte sunt marginile unei epoci
diferite fundamental prin viziune si traire, sunt frontiere temporale
reflectate la nivelul arhitectonicii discursului prin includerea lor in
doua carti diferite. Capitolele ce reiau titlul centreaza discursul, tot asa cum
momentele pe care le definesc se constituie ca punct nodal in existenta
eroului.
Spatialitatea discursului se
supune legii incluziunii. Capitolul intai si Cartea intaia sunt in acest sens
semnificative. In mijlocul pregatirilor de
razboi, In primavara anului 1916,la
popota ofiterilor, se discuta probleme legate
de iubire, tot asa cum – la nivelul ordini temporale –
experienta razboiului si amintirea iubirii, desfasurata amplu (cap.doi-cinci)
sau fulgurant (in cap. Ultima noapte de dragoste) sunt incluse
in rememorarea pe care actul scrierii o presupune.
In Ultima noapte punctului de vedere unic al personajului reflector
ii corespunde un punct de
fuga centrat de zona de indeterminare in care se contureaza in timpul
trecerii de la o viziune la alta asupra existentei. Perspectiva
subiectiva a discursului transcrie, la nivelul lumii refigurate, neputinta
instaurarii unui alt punct de vedere decat cel subiectiv. Acel din mine insumi eu nu pot iesi da nume
atat convingerii prozatorului, cat si credintei eroilor sai naratori. Astfel, crezul lui
Stefan Gheorghidiu este formulat in teza imaginii lumii ca reprezentare subiectiva
si unica.
Concretul, vazut de aproape,
invadeaza agresiv privirea, distruge coerenta viziuni, o segmenteaza, o priveaza
de principiul ordonator, o dezaxeaza. Un fragment din
Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu poate fi in
acest sens semnificativ: E o schimbare de
sus in jos, ca si cand ar fi cazut tampla cerului si jumatate din priveliste
s-ar fi rasucit ca intr-un ochi bolnav, intr-o oglinda, dintr-o data intoarsa (U.n. P.276).
Pentru Gheorghidiu iubirea
este un proces de autosugestie si un mod de a impune propria
lege celuilalt. In Cartea
intai a Ultimei nopti, putinele
imagini ce refigureaza spatiul au limpezime si substanta numai prin Ela si
numai in imediata ei
apropiere: Nu vreau sa cunosc pe nimeni,
nu exista pentru mine decat femeia aceasta cu rochia de culoarea caisei, cu
bratele goale, lungi si plinute [] O
priveam eu si o privea toata lumea, pe femeia aceasta
intoarsa cu spatele la noi, a carei silueta aurie toata, parca dadea inca
racoare privelistii rustice (U.n. p.162). In furul
imaginii Elei orizontul vizual se estompeaza, devenind o fluida si nedefinita
atmosfera. Privirea eroilor camilpetrescieni retine preferential chipul
iubitei, iar memoria nu fixeaza decat detaliile valorizate afectiv (rochia
albastra, cea de culoarea caisei, silueta argintie etc.), restituind cu
precadere gestul sau expresia prin care trairea devine transparenta.
Daca rememorarea iubirii este
realizata in Cartea intai de o perspectiva centrata si
selectiva, coerenta viziunii fiind corelata de distanta temporala, de
consecventa punctului de vedere si de relativa stabilitate a lumii privite, in Cartea a doua mobilitatea privirii
confruntate cu dinamismul dramatic al lumii privite restituie imagini incoerente
ale unei realitati absurde. Refigurarea experientei razboiului nu mai urmareste
intelegerea unor intamplari revolute, ci reprezentarea exacta a unui timp care
a permis complinirea intregului
sufletesc prin verificarea
si identificarea eului (U.n.,
p.201); se instituie astfel o noua perspectiva asupra
existentei (Drama nu e
numai amenintarea continua a mortii, macelul si foamea, cat aceasta
permanenta verificare sufleteasca, acest continuu conflict cu eul tau, care
cunoaste astfel ceea ce nu cunoaste intr-un anumit fel (U.n. p.304-305) si asupra
semenilor (il cunosc [pe Orisan]
cum nu l-a cunoscut nici mama lui caci numai acolo, in fata mortii
si a cerului inalt poti cunoaste oamenii – dar nu stiu absolut nimic despre el,(U.n., p.222). Traind integral un prezent
al situatiei limita, Stefan Gheorghidiu nu numai ca nu poate cuprinde trecutul
celorlalti, dar se instraineaza de propriul sau trecut care, privit din
proximitatea mortii, isi pierde consistenta si gravitatea: Acum totul e parca din alt taram, iar intre noi [Stefan si Ela] abia daca e firul de ata al gandului
intamplator(U.n., p.294).
Realitatea tensionata si
complexa a razboiului este perceputa din puncte de vedere distincte care
determina direct registrul si intensitatea trairilor eroului. Perspectiva exterioara aeriana diminueaza tragismul
evenimentelor prin incadrarea, ordonarea si demistificarea pe care le
favorizeaza o privire inalta si detasata. Vazuta astfel,
confruntarea apare ca un joc cu soldati de plumb. Impresia de
apocaliptic este generata atat de haosul ce domina spatiul aflat sub
bombardament, cat si de deruta ochiului coplesit de imaginile
mortii. Imaginile bombardamentului din capitolele N-ea acoperit pamantul lui Dumnezeu si Wer kann Rumänien retten
? sunt in acest sens semnificative. [Alina
Pamfil :
Spatialitate
si temporalitate, editura Dacopress, Cluj-Napoca,
1993 p.106-130 cap. V]
*
Pentru ipostaza ideii de
armonie este ilustrativ inceputul cartii intai a romanului, unde Stefan
Gheorghidiu si Ela compun un cuplu, pentru inceput, ideal, impresie dedusa din
caracterul metafizic al sentimentului, la nivelul sacralizarii lui. Dragostea
dintre Gheorghidiu si Ela se sustine prin idealitate, care, la randu-i, se
sprijina pe inversunarea cu care-si cultiva ambii iubirea. Afectiunea pentru
Ela i se pare predestinata: Simteam ca
femeia aceasta era a mea in exemplar unic, asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne
intalnisem de la inceputul lumii, peste toate devenirile, amandoi, si aveam sa
pierim amandoi. (pag 173)
In Ultima noapte, timpul gramatical
dominant in prima parte este trecutul, pe cand in cea de-a doua carte, e
prezentul, dar cum aceasta din urma este cea mai importanta, este usor de
inteles de ce scriitorul a folosit prezentul. Am amintit doar ca romancierul a
trebuit sa-l conduca pe Gheorghidiu pana la posibilitatea ierarhizarii
valorilor in urma experientei razboiului. Intercalarea timpurilor este in
stransa corelatie si cu structura paginii prevazuta cu masive subsoluri care nu
aduc insa o lume smulsa dim viata interioara, ca la Proust ci pluralitatea de
lumi, gravitand spre acelasi punct de atractie. (pag. 194)
Compozitia timpului in Ultima noapte retine atentia prin
folosirea procedeului clasic al compozitiei odiseice. Astfel, Stefan
Gheorghidiu, dupa scena discutiei violente de la popota ofiterilor, se
reintoarce cu povestirea sa in trecut si
continua de acolo pe directia unilaterala a dezvoltarii evenimentelor in timp.
Partea a doua cultiva din contra, o compozitie iliadica, lasa prea putin loc
impresiei memorialistice, sprijinite mai ales de fenomenul ,,reculului inregistrat, in genere, de
romanele de razboi. (pag. 201)
Aurel
Petrescu si Opera lui Camil Petrescu (Ed. Didactica si pedagogica)
*
Multi vom fi observat
disproportia care sta la baza romanului Ultima
noapte. O buna parte din volumul intai cuprinde romanul propriu zis (dupa
conceptia noastra clasica) si anume istoria geloziei lui Stefan Gheorghidiu.
Volumul al doilea e, insa, un jurnal de campanie care ar fi putut sa lipseasca
fara a stirbi substanta romanului. Intre partea intai si a doua din roman nu este nici un echilibru
si jurnalul de campanie poate dura oricat de mult. Ultima noapte e mai putin proustian si mai mult orasenesc in
sensul cerintelor scriitorului intr-un articol antisemanatoresc. Eroii sunt nu
numai citadini dar opulenti si cultivati. Stefan Gheorghidiu apartine unei
familii bogate. De obicei romancierul roman ne infatiseaza parveniti, specii de
Dinu Paturica si Tanase Scatiu in goana dupa prosperitate. Prin asta romanul e
mai degraba un roman stendhalian, de experienta,
de cunoastere.
Barbatul iubeste femeia si
este robit ei, dar e in stare in acelasi timp sa observe. Ultima noapte este un roman de analiza erotica. In Ultima noapteisi povesteste
tribulatiile lui cosmice, insusi eroul Stefan Gheorghidiu. Acesta student la
litere, se casatoreste cu o colega. In curand acesta mosteneste o avere incat
este exclusa posibilitatea ca romanul sa fie samanatorist. Intaia problema a
lui Gheorghidiu este de a se apropia de iubita lui. A trebuit un talent solid
ca acela al lui Camil Petrescu ca aceasta lipsa de tact sa nu devina ridicola.
Paginile romanului sunt de o decenta desavarsita, cu observatia ca ele
zugravesc numai tragedia unui barbat lipsit de o motiune pozitiva a femeii,
care cere acestuia ceea ce nu poate da.
Ultima
noapte are
insusirea de a fi o proza superioara. Un om cu suflet clocotitor de idei si
pasiuni, un om inteligent si neprihanit plin de subtilitati.
Partea a doua a romanului,
n-are ce-i drept, decat o legatura accidentala, fiind jurnal de campanie este
tot ceea ce s-a scris mai subtil, mai frumos despre razboi in literatura
noastra si ar sta cu merit, alaturi de pagini straine stralucite. N-avem de-a
face cu un reportaj despre razboi, ci cu o viziune personala a lui, cu un spectacol
straniu, apocaliptic de un tragic grotesc. Aici Camil Petrescu este un mare
prozator.
G. Calinescu - Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent (Ed.
Minerva 1980)
*
Romanul lui Camil Petrescu
apare ca o sinteza marita a calitatilor sale de scriitor, care-i confera si
notele diferentiale intre prozatorii tinerei generatii. Eroul celor doua
volume, sublocotenentul Gheorghidiu, e o constiinta lucida, un spirit atent
intors in sine insusi, analizandu-se in doua mari ipostaze ale vietii: iubirea
si razboiul.
Opera lui Camil Petrescu,
oricat de varianta ar parea la prima vedere, prezinta o exceptionala unitate,
sub trei aspecte: al problematicii, al spiritului polemic in care e scrisa si
al facturii artistice.
Caracterul polemic pe care il
dobandeste opera lui Camil Petrescu, cu tot ce presupune ca mobilitate a
spiritului: indarjire, luciditate, pasiune dialectica, orgoliu, e, prin urmare,
expresia unei drame de o profunda semnificatie sociala.
In Ultima noapte de dragoste, intaia noapre de razboi, se regaseste
problema centrala a operei lui Camil Petrescu, si anume: inadaptabilitatea ca
forma de protest social, de refuz al conformismului si a complicitatii eroului
cu clasele posedante. O buna parte din volumul intai cuprinde romanul propriuzis,
istoria geloziei lui Stefan Gheorghidiu. Volumul II insa e un jurnal de campanie care ar fi
putut sa lipseasca fara a stirbi nimic din substanta romanului.
Romanul lui Camil Petrescu
este, asadar, romanul unui razboi pe doua fronturi. El incepe in ajun de
declararea razboiului nostru, cand povestitorul, in speta sublocotenentul
Stefan Gheorghidiu, concentrat in lucrarile de fortificare din regiunea
Dambovicioarei, face eforturi disperate sa obtina o permisiune de doua zile
pentru a merge la Campulung. O scrisoare insistenta, de la fosta lui nevasta,
cu care se reconciliase nu demult, dupa multiple neintelegeri, il chema. O
discutie la popota, pe tema dragostei si raspunderilor reciproce, inveninata si
altercanta, ne introduce in vestibulul ce se deschide cu chiar capitolul al
doilea. Trebuie insemnata maiestria cu care Camil Petrescu intercaleaza romanul
dragostei lui Stefan Gheorghidiu, reconstituindu-l din cenusa de entuziasme si
dezamagiri a trecutului. Romanul ocupa intreg volumul intai si trece, in
povestirea de o cursivitate magistrala, nu numai o lume diversa, tipica si
semnificativa pentru istoria neutralitatii noastre, exemplare de umanitate
surprinsa in intimitatea metehnelor ei, dar mai ales vibreaza, toata, de o mare
incantare spirituala. Povestitorul este un om de spirit, un ironist de o
superioara sobrietate, un portretist extraordinar, dar mai cu seama un martor
de fiecare clipa al actiunilor dimprejurul lui si rasfrangerilor lor in propria
lui constiinta. In afara de constiinta, totul e bestialitate, declara eroul lui
Camil Petrescu si romanul pe ambele lui fronturi, al amorului conjugal si al
razboiului, este un neintrerupt mars, tot mai adanc in constiinta.
Romanul de iubire a lui
Gheorghidiu se desfasoara pe axele unei realitati interne, alcatuita din
ardoarea erotica si din prabusiri de straturi morale prin invazia treptata a
geloziei, superior analizata cu mijloace de acuitate stendhaliana; romanul lui
de razboi e jurnalul patetic al unui intelectual deformat de asprimile
campaniei care-si inregistreaza, cu aceeasi lucida sinceritate variatiile unui
eu de un accentuat si constient individualism.
Stefan Gheorghidiu, eroul Ultimei nopti, este un intelectual pe
care imprejurarile il ajuta sa se elibereze oarecum de grijile existentei.
Student in filozofie, cu
preocupari teoretice, tip orgolios, dar animat de o exemplara generozitate, se
casatoreste cu Ela, cea mai frumoasa dintre colegele sale, in care crede a fi
identificat idealul femeii iubite. Dragostea lui nu cunoaste margini, avand puterea
marilor pasiuni, specifice mai tuturor eroilor lui Camil Petrescu. Curand,
Gheorghidiu, in ciuda atitudinii sale ostile fata de tot ceea ce inseamna
chiverniseala si afaceri, devine principalul mostenitor al unui unchi bogat si
zgarcit. Tinerii soti incep o viata mondena, cu excursii si petreceri in
compania celor mai anoste si mai stupide exemplare burgheze. Dovedind saracie
sufleteasca, Ela se antreneaza in aventuri frivole, spre nefericirea lui
Gheorghidiu, care aspira catre o dragoste absoluta. Situatia ramane incerta
pana la izbucnirea razboiului, cand noul complex de imprejurari dezvaluie
definitiv adevarata fata a lucrurilor. Sublocotenentul de rezerva Gheorghidiu
se convinge ca sotia sa il insala cu un vulgar seducator de profesie din
anturajul monden, pe care-l frecventau cu asiduitate.
Gheorghidiu este expresia
artistica a unui sentiment desfacut in rotitele lui subtile, dupa cum Ela
risipeste parfumul ciudat al gratiei si senzualitatii feminine, surprinse cu
ochi nuantat.
Desi tehnica sfideaza
caracterologia clasica, Stefan Gheorghidiu e un personaj viu, care traieste in
planul fictiunii cu sufletul lui pasionat, cu inteligenta lui patrunzatoare, cu
onestitatea lui imaculata, neinteles si nefericit.
Intocmai ca moralistii
clasici, dar, evident, in primul rand cu mijloacele de naratiune si prezentare
ale unui romancier, analiza sa se aplica asupra marilor pasiuni umane, in care
lamureste elementele constitutive, in treptata lor insumare, cu un adevarat
ěspirit de geometrie. De pilda episodul in care gelozia pune stapanire pe
sufletul lui Gheorghidiu. Cu prilejul unei excursii la Odobesti, intr-un grup
numeros si vesel, Gheorghidiu observa apropierile in progres dintre sotia lui
si un vag advocat descins de curand din cabaretele Parisului, de unde adusese
stiinta noilor dansuri.
Gheorghidiu cauta doar aparent
adevarul despre Ela, in fond el se cauta pe sine, isi cauta echilibrul pierdut,
aspira sa se gaseasca dupa devastarea unei dragoste pustiitoare, devenita o a
doua natura. Gheorghidiu nu se cunoaste, nu-si cunoaste limitele, el insusi
marturiseste pasii sai gresiti, miza in contratimp, catastrofele starnite de
micile incidente pe care le provoaca involuntar.
Ura lui Gheorghidiu nu se
indreapta impotriva femeii in general, ci impotriva femeii corupte de
societatea burgheza a prozaismului si vulgaritatii.
Gelozia ii prilejuieste lui
Camil Petrescu magistrale capitole de analiza psihologica, in care, cu o rara
luciditate si stapanire de sine, sunt cercetate amanuntit reactiile cele mai
dureroase pe care le poate produce acest sentiment. E atata finete, atata
bogatie de nuante, atata indemanare in a scruta cutele adanci ale sufletului,
incat putem spune fara teama de a exagera ca autorul Ultimei nopti de dragoste ramane cel mai de seama analist al prozei
romanesti.
Camil Petrescu si-a hranit
personalitatea eroului sau nu numai cu sensibilitatea sa exasperanta, ci si cu
luciditatea, cu freamatul sau spiritual neistovit. Cultura sa impresionanta o
imprumuta lui Stefan Gheorghidiu, sporind si mai mult prapastia dintre acesta
si Ela, o femeie cocheta, inferioara nu numai sufleteste, ci si
intelectualiceste, superficiala, foarte departe de zbuciumul unei constiinte
lucide. El ar vrea sa o aduca pe Ela in sfera lui principala de preocupari intelectuale,
dar, incapabila de speculatii metafizice, cand sotul ii vorbeste de Kant, in
mod absurd, in patul conjugal, el se trezeste cu amandoua pernele de puf si
dantela in cap.
In figura lui Nae Gheorghidiu
cunoastem un capitalist rapace, manuindu-si afacerile foarte abil, un
politician veros, care vrea sa treaca in fata celor mari drept o lichea
simpatica. Ignorant si probabil agramat, el isi manifesta cu insolenta
dispretul fata de cultura, adresandu-i-se pe un ton de repros si de amenintare
lui Stefan Gheorghidiu: Cu Kant ala al
dumitale cu Schopenhauer nu faci in afaceri nici o branza. Eu sunt mai destept
ca ei, cand e vorba de parale. Facandu-se temut in lumea afaceristilor,
despre Nae Gheorghidiu se spune, ca despre un soi de rege al junglei, ca e unul dintre cei mai destepti si mai
periculosi oameni din tara romaneasca. De acest lucru se convinge chiar
Tanase Vasilescu Lumanararu, care, incercand sa i se opuna, va fi pedepsit
intr-un chip foarte original, anume: va fi pus ca, in haine de chelner, sa-si
serveasca la masa invingatorul.
Camil Petrescu s-a gandit
desigur ca numai un individ stabilizat in societate poate avea ragaz sa
traiasca launtric. Caci tendinta de a se ocupa de viata interioara este vadita.
Prin asta Ultima noapte e mai degraba
un roman stendhalian. Stendhal fugea de fraza, de stil, era adica un
anticalofil si simtea o placere de a-si nota exact experientele dupa ce le
traise.
Are loc la eroii lui Camil
Petrescu, ca la ai lui Stendhal, o autoobservare, care nu paralizeaza
sensibilitatea, ci, dimpotriva, o ascute la maximum. E vorba de intelectuali,
de oameni care prin insasi natura lor tind sa cunoasca ce se petrece cu ei,
refuza sa traiasca altfel decat constient; prin urmare, fac din problema
lamuririi ratiunii actelor lor o chestiune vitala. Cata luciditate, atata drama, e deviza scriitorului.
Eroii lui Camil Petrescu au
toti repeziciunea discursului si tonul acela tipic de iritatie care sunt ale
autorului insusi in scris, incat toti sub felurite vesmante par a purta capul
multiplicat al vorbitorului la persoana intaia. Stilul lui Camil Petrescu
zugraveste prin ritmica lui pe un singur erou, pe acela care observa si se
analizeaza.
Partea a doua a cartii
zugraveste razboiul asa cum l-a vazut un intelectual cinstit, strain de orice
atitudine patriotarda si sentimentala. Fara a-si pierde individualitatea, drama
lui Gheorghidiu se contopeste acum cu drama generala a ostasilor secerati de
gloante sau pulverizati sub inspaimantatoarele baraje de artilerie.
Camil Petrescu este primul
scriitor roman care descrie razboiul ca o experienta directa. Jurnalul de
campanie al lui Gheorghidiu e marturia unui combatant si inovatia unui artist
care isi confeseaza propria mutilare morala.
Ceea ce impresioneaza in
zugravirea razboiului este autenticitatea, experienta directa pe care
scriitorul o transmite cu scrupulozitate documentului stiintific. Reactiile
psihologice sunt si acum surprinse cu finete, eroul fiind mereu dezgustat de
stupiditatea actelor pe care trebuie sa le savarseasca. Viziunea autentica a
razboiului, trait ca o experienta esentiala a vietii exprima framantarea
tragica a unui om a carui constiinta e sfasiata de absurditatea marelui macel.
Gheorghidiu isi surprinde si
analizeaza fara ipocrizie frica, superstitia, insensibilitatea la durere,
lasitatea si panica, dupa cum isi dezvaluie firesc spiritul de camaraderie si
curajul izvorat din straturile unei instinctive conservari individuale, si nu
din conceptele abstracte ale structurii lui de intelectual. Acesta aproape
innebuneste din cauza frigului intr-o noapte de septembrie si imbolnavit de
groaza, e salvat de doi oameni care se culca peste el, calzi ca doua perne grele. Analiza starilor sufletesti prin care
trec combatantii, supusi unui bombardament de artilerie, este magistrala in Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu,
titlul capitolului care reproduce cuvintele spuse de soldatul Marin Tuchei, ca un bocet, ca o litanie, ca un blestem
apocaliptic, din adancul adancurilor parca.
Sub ploaia obuzelor, oamenii
parca sunt condamnati la moarte in fiecare moment. Ei simt o groaza nebuna,
nervii le sunt sleiti, uneori simt o nepasare, o insensibilitate ca a unor
bolnavi in agonie, o indiferenta fara putere de impotrivire: Ne trantim pana la gat in mocirla, dar nu putem afunda si capetele,
caci ar fi sa murim inabusiti.
Evocarea unui tir de baraj, cu
nebunia asurzitoare a srapnelelor, ca si trecerea trupelor de la Bran, sunt
dintre cele mai dramatice pagini din cartea lui Camil Petrescu. Dar acest
jurnal de campanie schiteaza cateva tipuri de camarazi bine prinse; alaturi de
Gheorghidiu, temerar, pasionat de razboi, se deseneaza figura de ambitios si de
cuceritor a lui Corabu si mintea iscoditoare a lui Oprisan.
Razboiul vazut de Camil
Petrescu nu este nici eroic, nici inaltator, ci infiorator de tragic si
monstruos. Oamenii alearga cu abdomenele sfartecate, stau impietriti sub
infernale baraje de artilerie, mor inutil. In valmasagul inaintarilor sau
retragerilor domneste arbitrarul, usurinta cu care se condamna la moarte, pe
scurt, o lege aspra, barbara. Luciditatea si chibzuinta devin calitati rare,
aproape inexistente. Si toate acestea nu sunt inventiile unui romancier, ci fapte realmente traite de autor, care
le transmite, ca dintr-un jurnal de front, cu o precizie calendaristica.
Fidel esteticii proustiene,
Camil Petrescu isi construieste si el romanele sale cu o singura perspectiva. Ultima noapte de dragoste, intaia noapte
de razboi este o lunga confesiune sau, daca vrem, un jurnal de campanie,
precedat de niste marturii intime ale celui care-l redacteaza.
Pompiliu Constantinescu ,George Calinescu, Tudor
Vianu
Alexandru Sandulescu, Paul Georgesc
*
In Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi (1930), autorul
personaj este unul singur, tehnica folosita fiind numai cea a memoriilor
voluntare. In schimb, experienta propusa este dubla, asa cum insusi titlul
operi o sustine—intre iubire si razboi, sub semnul noptii. Prin urmare noaptea este cea care poate consemna visul
catre ideal sau cosmar. Pe parcursul romanului se propune tocmai fluctuatie posibila
intre fericire si cosmar. Debutul romanului expune deja sensurile dublei nopti. Aflat pe front, deci in plin foc
al razboiului, Stefan Gheorghidiu participa la o dezbatere pe tema sotului care
si-a ucis sotia infidela. Punctul sau de vedere este absolutist: Iubirea este un proces de autosugestie deci ea trebuie sa se inalte deasupra
realitatilor curente, sa devina ideea insasi. Momentul inseamna pentru erou si
declansarea fluxului memoriei, experienta erotica din trecut fiind adusa in
prezent. Astfel ca cititorului i se deruleaza spectacolul unei posibile povesti de dragoste, care trebuie sa fie
alegoria imposibilei suprapuneri dintre ideal si concret, dintre ideea de
iubire si realitatea acestui moment. Student la filosofie, traind in sfera
ideilor, Stefan Gheorghidiu concepe iubirea drept devotiune totala si crede a
gasi in Ela perechea ideala. Ca si in Luceafarul
lui Eminescu se incearca realizarea cuplului din doua superioritati
diverse: inteligenta si frumusetea. Dar membrii cuplului nu pot ascunde faptul
ca la mijloc este, in primul rand orgoliul, iar un asemenea cuplu nu poate fi
decat aparent fericit, iar o asemenea fericire dureza numai cat dureaza
fericirea pentru amandoi. Trebuie sa intervina insa replica realitatii, caci
cei doi traiesc intr-un anumit mediu social. Aceasta apare ca o pedeapsa data de unchiul lui Stefan ,
Tache Gheorghidiu, care, sicanat de lipsa de consideratie a nepotului fata de
bani, lasa acestuia, prin testament, o parte considerabila din mostenire, parca
punandu-i la incercare rezistenta materiala. C
Coordonate
importante ale romanului:
Microcosmos familial si
macrocosmos social
In Ultima noaptemacrocosmosul social e vazut prin prisma
microcosmosului familial. Punctul de plecare si firmamentul imaginii critice a
mediului social in care, datorita partii lor de mostenire, patrund Stefan si
Ela, este existenta lui Nae Gheorghidiu. Atitudinea lui Stefan fata de unchiul
sau, nu lipsita de acceptari, concesii si compromisuri, isi gaseste explicatia
in acel spirit de familie care de fapt nu-l paraseste pe personajul principal,
desi de fapt el vede cu luciditate in deputat prototipul a tot ceea ce ura mai
mult.[] In ciuda acestui fapt, Stefan se lasa totusi tutelat un timp in
afaceri de catre deputat, si il frecventeaza destul de asiduu. In realitate
exista o curiozitate pentru mediul la care avea acum acces, mediu dominat de
catre Nae, care devine ghidul lui intr-un univers sordid dar atragator prin
necunoscut.
Drama personala a lui Stefan
Gheorghidiu se desfasoara in climatul de minciuna al acestei lumi conduse de
forta banului, de interese meschine si e strict dependenta de mentalitatea
mediului in care traieste. Pendularea celor doi soti intre tipurile de
categorii sociale, dezvaluie lipsa de coeziune intre ei, care provine din
viziunea asupra lumii ce-si pune de fapt amprenta in viziunea asupra iubirii.
Un rol decisiv il joaca in aceasta pendulare iluzia lui Stefan ca securitatea
materiala ii ofera posibilitatea sa se ocupe de lucrurile sale filozofice, si
sa-i asigure nevestei un trai fara griji, fara a-l implica social intr-un nou
univers. (p.XXXVII)
Razboiul
In Ultima noaptese fixeaza caracterul patriotic al luptei pentru
intregirea tarii, fara a omite caracterul de inclestare sangeroasa, profitabila
unei paturi de afaceristi. Sunt mentionata o serie de portrete ale oamenilor
simpli, capabili de acte eroice, ca de pilda Maria Manciulea si caporalul care
pazeste satul de unul singur.
Predominanta ramane viziunea
de absurditate a macelului din raboiul imperialist. Sub acest aspect putem
incadra jurnalul de front a lui Stefan Gheorghidiu seriei de romane din
literatura universala scrise pe tema primei conflagratii mondiale, romane cu
care se afla in perfect consens. Trebuie amintit ca multe din aceste opere
marcante apar in 1929, un an inainte de Ultima
noapte: Aldington – Moartea unui
erou, Erich Maria Remarque – Pe frontul
de vest nimic nou, Hemingway – Adio
arme. Cu acestea romanul lui Camil Petrescu se inrudeste, indeosebi prin
tehnica de jurnal de front, de naratie a vietii cotidiene duse de o formatie
militara care face un efort colectiv pentru supravietuire. Ultima noapte intentioneaza sa dea o replica episoadelor de
batalie idealizate, de un eroism factic, prezente in majoritatea scrierilor
aservite demagogiei belice, si chiar in alte lucrari in care, in locul
veridicitatii se face uz de un verosimil harazit sa-l impresioneze pe cititor.
Se poate discuta despre
plecarea in razboi a lui Stefan Gheorghidiu, in
pofida ofertei unchiului sau de a-l plasa undeva la adapost, in spatele
frontului. Contactul lui Stefan Gheorghidiu cu razboiul se impregneaza cu
uimirea fata de necunoscut. Calvarul frigului patrunzator fara manta il
caracterizeaza pe eroul dezarmat, intr-o situatie cu care nu-i obisnuit, dar
careia se sileste sa-i faca fata. Absurditatea, haosul, sunt receptate de
personaj trepat, ca un lant de revelatii ce-i fauresc pana la urma ucenicia in
razboi si-i determina o noua atitudine fata de viata. (p.XLV)
Drama
geloziei
A sustine ca gelozia lui
Stefan Gheorghidiu e determinata de orgoilu nu inseamna nimic, deoarece asa se
intampla cu oricine traieste acest sentiment. Framantarile sufletesti ale
personajului sunt generate de locul pe care iubirea si femeia il au in viata
eroilor camilpetrescieni. Gheorghidiu e constient de rolul pe care femeia
trebuie sa-l joace in viata sa, iubirea fiind singurul domeniu in care socoate
ca poate atinge certitudinile totale. Gelozia lui Stefan isi are izvorul in
faptul ca se simte diminuat in ochii nevestei, ca nu mai e adulat, ca nu mai e
el singurl in stare sa-i dea sentimentul bucuriei si implinirii. Jocul erotic
in romanul lui Camil Petrescu nu e nici pe departe al dragostei si intamplarii.
Totul incepe datorita orgoliului lui Gheorghidiu de a fi iubit, de a fi singura
preocupare a Elei. Cand o asemenea certitudine se clatina, prima lui decizie e
despartirea. Apoi incepe insa indoiala, iar drama izvoraste din necesitatea de
a sti daca hotararea separatiei e justificata sau nu. (p.LIX)
Ea si el
(relatia intre personaje)
Orgoliul constituie cheia de
bolta a relatiilor, si in unirea si in separarea eroilor. Desi Ela nu este
genul lui Stefan, el incepe sa tina la ea din orgoliul de a fi iubit. Ea il
iubeste cat e mandra de valoarea lui intelectuala, si se departeaza cand in noul
ei cerc admiratia pentru sot nu-si mai are obiect. Gelozia lui Gheorghidiu are
drept ax principal orgoliul, care de asemenea ii impiedica pe amandoi sa se
impace. Dar in final, lipita parca pentru a incheia romanul, intervine
explicatia venalitatii femeii. In aceasta lupata de orgolii sinceritatea piere
de ambele parti si odata cu ea intimitatea, iar jocul erotic se preface intr-o
abordare ceremonioasa, platosa, a simtamintelor. (p.LXXIII)
Timp si anotimp
Timpul e un factor fundamental
al romanului Ultima noapte de dragoste,
intaia noapte de razboi . Conceptul de timp dobandeste in roman nenumarate
expresii artistice in planul constructiei si caracterizarii personajelor.
Ultima
noapte este scris
ca o rememorare a unor episoade din viata eroului, asezate in ordinea in care
acesta le povesteste conform cu intuitia sa. In genere, romanul sta sub semnul
precipitatiei, al grabei. Actiunea are o desfasurare si o respiratie scurta,
cuprinzand trei ani din viata personajului, care pentru el inglobeaza trecutul
si prezentul in definirea personalitatii sale.
Ca si timpul, anotimpul cu
natura sa caracteristica este colorat de starile sufletesti ale eroului, si
uneori le transpune. Camil Petrescu se opreste indeobste asupra vremii calde,
primavara, vara sau toamna timpurie, prezentand bogatia vegetala si variata
paleta de culori.
In final deci Stefan
Gheorghidiu detestat, dar si imbogatit de o perioada de timp a trairilor
dramatice poate considera incheiata o etapa existentiala in cunoasterea sa, a
lumii si a conditiei umane.
Camil
Petrescu: [Ultima noapte de dragoste,
intaia noapte de razboi – Editura ALBATROS,
1982 (15 exemplare); tabel cronologic, prefata si bibliografie de Sanda
Radian].
Jocul ielelor
Jocul
ielelor constituie
baza intregii sale dramaturgii si ca punct de plecare exploziv a ceea ce va
insemna sensul specific al literaturii sale si ca obsesie tematica si
caracterologica, si ca structura conflictuala si ca atitudine existentiala, si
ca relatie intre factorul biografic si reprezentarea lui metafizica. Jocul ielelor deschide o lume a ideilor
chemata sa guverneze faptele. Centrul filozofic al problematicii sta in
metafora titlului tradus de dramaturg in intelesul de joc al ideilor.
In Jocul ielelor se infrunta patru sentimente, care, rand pe rand, cer
suprematia absolutului. Sunt sentimente generate de politic, onoarea familiala,
erotica si dreptatea absoluta. Din felul cum se ciocnesc si se ierarhizeaza,
ele dezvaluie esenta unei singure afectiuni totale si tiranice, care tine de
esenta logicii nestramutate si absolute a lui Gelu Ruscanu.
Drama absoluta trebuie sa fie
in esenta a eroului central, iar Gelu Ruscanu traieste macar o clipa, triumful.
In realitate, sufletul sau e arena unde are loc teribila sfasiere a omului,
impartit intre logica si pasiuni. Despre eroul central al piesei se poate
spune, cum s-a spus, ca e lucid. E vorba de o luciditate pornita, insa, dintr-o
supraconstiinta care traieste destinele primordiale ale omului, amintindu-si de
paradisul pierdut. (pag. 92-94)
Jocul ielelor, veritabil autoportret
spiritual, transfigurand foamea intelectuala de absolut in metafora folclorica
a dansului ucigator al fantasmelor.(pag. 13)
Aurel
Petrescu - Opera lui Camil Petrescu (Ed. Didactica
si pedagogica
*
O opinie generalizata in legatura
cu teatrul lui Camil Petrescu este aceea ca dramaturgul ar profesa un teatru de
idei . S-ar putea gasi o explicatie
in faptul ca acest teatru are drept personaje care sunt in mod obligatoriu
legati de idei. In realitate ei nu au idei, sau daca au acestea sunt idei fixe,
iar teatrul in ansamblul sau este acela al unei filosofii exprimate prin crezul
substantialist.
Jocul
ielelor are ca punct
de plecare reactiile sufletesti ale autorului care in mai 1916 asista la o
bataie de flori la Sosea, in timp ce ziarele aruncate printre flori vorbesc
despre Verdun.
Gelu Ruscanu este directorul
ziarului socialist Dreptatea sociala
si in numele principiilor sale doreste sa publice o scrisoare care l-ar
distruge definitiv pe Saru Sinesti, ministrul justitiei .
Esenta dramei sta asadar in
tensiunea creata intre o constiinta singularizata si societate .
Gelu vede idei si nu lucruri,
el este cel care nu poate scrie decat ce gandeste.
Drama prezinta o serie de
coincidente, stereotipii si recurente ale situatiilor care se preced si se
anticipa. Jocul ielelor, credea
autorul, e o piesa ideologica aproape
pura, in care armatura teatrului nu e
prea solida . Marian Popa
: Camil petrescu
– Editura
ALBATROS , 1972
*
Jocul
ielelor vrea sa fie
o drama ideologica si izbuteste la lectura sa ofere o dezbatere inteligenta,
dar numai atat, ideile nefiind incorporate in oamenii vii. Gelu Ruscanu,
director de ziar socialist, vrea sa aplice principiile morale in absolutul lor
(fiind mai degraba un adept al imperativului categorc kantian) si se izbeste de
relativitatea vietii morale a oamenilor din jurul sau. Astfel, voind sa denunte
prin publicarea unei scrisori imoralitatea ministrului de justitie, afla despre
propriul sau tata lucruri dubioase. Neputand concilia absolutul cu relativul se
sinucide. George
Calinescu - Istoria literaturii romane p.743.
*
Drama a
absolutului, piesa ilustreaza in fond principiul petrescian: totul sau nimic si axioma aceluiasi
autor cata luciditate, atata drama.
Gelu Ruscanu, protagonistul discursului dramatic cauta cu fervoare un sprijin
in miscarea muncitoreasca pentru a rezolva unele probleme de ordin social in
spiritul dreptatii absolute, intrand in contradictie cu normele si legile ce
guverneaza societatea. Fara sa inteleaga inutilitatea telului urmarit,
incapabil sa faca vreo concesie, eroul sfarseste sinucigandu-se.
Camil
Petrescu si eroii operelor sale sunt dominati de setea de absolut, de adevar si
echitate, de justitie si dragoste. Prieten cu Maria Sinesti, sotia ministrului
de justitie, Gelu Ruscanu afla dintr-o scrisoare a acesteia catre el ca Saru
Sinesti a omorat o batrana pentru a intra mai repede in posesia averii sale.
Decis sa publice scrisoarea, indiferent de consecinte, (publicarea scrisorii ar
compromite-o pe Maria), Ruscanu, intre timp afla ca tatal sau, nu a murit dupa
cum stia el in urma unui accident, ci se sinucisese pentru o actrita oarecare,
fapt cunoscut de Saru Sinesti. Incep tranzactiile: in schimbul tacerii Sinesti
ii propune eliberarea din inchisoare a muncitorului Petre Boruga (grav bolnav);
Praida ii cere sa accepte propunerea, dar acceptarea ar insemna abandonarea
principiilor morale, chiar daca ea ar fi in sprijinul miscarii socialiste si
ministrul ar continua sa functioneze in pofida crimei odioase savarsite.
In
consecinta, intrat in mreaja nedumeririlor si a intrebarilor fara raspuns,
inapt sa gaseasca o rezolvare, sa faca o concesie, sfarseste iremediabil prin
moarte: Lumea asta din care iti tragi
hrana este atat de abjecta incat nu te accepta si nu te tolereaza decat cu pretul
complicitatii.
Prin urmare piesa Jocul ielelor este o drama de idei si una a inteligentei.
Eroul asemenea creatorului sau traieste o drama care se circumscrie unui cerc,
unde si de unde nu are iesire. Setea de adevar, dreptate sau atitudine, in fond
de absolut, caracterizeaza pregnant eroul si devine pasiunea lui imanenta. Din
pacate insa ea nu este insufletita de intransigenta, ci de exasperare
nesfarsita. (B.Elvin): Dreptatea este absoluta. Aceasta nazuinta este de fapt
sensul dramei sale.Consultatii pentru
bacalaureat la limba si literatura romana —
Inspectoratul judetului Timis, 1991 p.311.
Aprecieri
critice:
perpessicius: Romanul lui Camil Petrescu
este asadar romanul unui razboi pe doua fronturi. Povestitorul este un om de
spirit, un portretist extraordinar. Romanul pe ambele fronturi, cel al amorului
conjugal si al razboiului, este un neintrerupt mars, tot mai adanc, in
constiinta. Eroul este un psiholog al dragostei, si luciditatea si precizia
analizei lui se inrudesc cu ale marilor moralisti ai literaturii franceze, si
inaintea tuturor cu Stendhal insusi.()
Razboiul este nu numai pagina de acuta
psihologie a luptatorului lasat in plata Domnului sau in voia mortii, dar si
actul de justitie al razboiului romanesc, reintegrat in buna parte in limitele
si fizionomia lui autentica.Tirul de baraj de la Sasaus, prin care trece eroul
domnului Camil Petrescu, concureaza oricare di documentele similare ale
literaturilor straine, si grija pe care o pune autorul in referinta ni se pare
pe deplin indreptatita. Ele contureaza faptul romanesc si-l incadreaza in
singura , posibila literatura de razboi, aceea a adevarului.
[Cuvantul,
an VII, nr. 2009, 23 noiembrie 1930, p.1.]
serban cioculescu: Nimeni ca dansul, in tratatul citat sau in
precedentele romane de razboi nu a izbutit sa redea psihologia combatantului,
teroarea perpetua a mortii, sentimentul insuportabil al necunoscutului din
fata, asteptarea luptei adevarate, dupa ideea preconizata intr-un cuvant,
caracterul specific al razboiului nostru .
Domnia sa a dovedit, prin nervul personal si
prin ritmul viu pe care l-a imprimat jurnalului sau de campanie, –fara sa fie
un jurnal obisnuit zi la zi, din insasi poca razboiului–ca este capabil, dupa
atatia ani de la consumarea faptelor, sa invie atmosfera trepidanta de atunci.
[] Ultima noapte de dragoste, intaia
noapte de razboi nu e propriu zis un roman de razboi. Despicat in cele doua
parti componente si foarte distincte, e un roman personal, dintre cele mai
ascutite si patrunzatoare romane de analiza. Iar in latura privitoare
razboiului, singura opera romaneasca literara valabila in acest gen .
[Aparut in Adevarul,
an 43, nr.14386, 18 noiembrie, 1930, pg.1-2.]
eugen ionescu: Prin personalitatea eroului
principal si prin solutionarea procesului sufletesc, romanul isi capata astfel
o deplina constructie interioara, o deplina unitate interioara.
Personajul feminin principal
nu are, conform celor mai sus remarcate, o viata obiectiv reala ci una
subiectiva. Nu avem posibilitatea sa o deducem clar, dar o vedem, prin
ochelarii variabili ai lui Stefan Gheorghidiu. Ea suporta nu privirea analitica
a acestuia, ci emotionaltatea lui. Ea este imobila: nu actioneaza, apare rar,
traieste pentru noi ca repercursiune sufleteasca urmarita in Gheorghidiu: comotiune.
Ea nu exsista decat ca stare de constiinta variabila, fluctuanta.
Dar pentru scopul ultim al
romanului, care urmareste numai lamurirea personalitatii lui Stefan
Gheorghidiu, ea nici nu intereseaza in sine ca fiinta obiectiva si reala; de
aceea nici nu stim daca il inseala sau nu pe Stefan, daca il iubeste inca sau
nu il iubeste. Lumina in care ne este infatisata variaza, neaparat, cu
schimbarea sufleteasca a lui Gheorghidiu.
Iubirea lui Stefan fusese rod
al acestei cristalizari sthendhaliene: sugestie, pe care vin sa se grefeze, in
esafodaj, alte sugestii.
[Aparut in Fapta,
an I, nr. 7, 22 noiembrie 1930, p.6]
alexandru paleologu: Ultima
noapte de dragoste, intaia noapte de razboi imi pare romanul cel mai
realizat al lui Camil Petrescu, cel mai profund si cel mai bogat ca experienta
substantiala, si totodata de rotunjime artistica, de o compozitie riguroasa si
de un stil perfect in aparenta lor simplitate, ceea ce dovedeste ca, in ciuda
recomandarilor de anticompozitie si antistil ale autorului, el avea simtul
formei solidar s congenital cu substanta, asa cum un organism viguros isi
gaseste alcatuirea necesara nu prin interventia exterioara a chirurgiei
estetice, ci prin buna functionare a secretiilor interne.
[Romanele lui Camil Petrescu in vol. Spiritul
si litera, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1970, p.139]
petru comarnescu: Meritul specific literar al
romanului lui Camil Petrescu consta tocmai in faptul ca proza sa apare spontan,
fara ocoliri stilistice, fara broderii: faptul e rostit elementar si viu in marea
fierbere si fixat intreg, inrosit numai de tinctura personalitatii
scriitorului. Nici o operatie, nici o desfigurare inutila . Camil Petrescu nu
se joaca, nu infrumuseteaza, nu uraste ci reda prin idei cat mai clare si cat
mai distincte realitatea subiectivitatii sale .Proza e subiectivitate
prezentata brut si viu, epica .
Iminenta mortii pe front sporeste acuitatea
observatiei, luciditatii, dupa cum excentricitatea si gustul aventurilor
galante ale Elei ii transformase radical registrul sufletesc al lui Stefan
Gheorghidiu.
