LOCUL LUI IN LUCA CARAGIALE INTRE MARII CLASICI referat






LOCUL LUI IN LUCA CARAGIALE INTRE MARII CLASICI

                   S-a nascut in satul Haimanale de langa Ploiesti, astazi I.L.Caragiale, in ziua de 30 ianuarie 1852, ca fiu al lui Luca Caragiale, actor, apoi administrator de mosie si avocat.

                   A murit la Berlin, 1 februarie 1912, dupa ce se expatriase din 1905 datorita, printe altele, si unei acuzatii calomnioase de plagiat.

                   Scoala  primara (1860-1864) la Ploiesti, unde face si gimnaziul intre anii 1864-1867; cursuri de mimica si declaratie ( 1868-1870) la conservatorul bucurestean.

                   A ocupat o vreme posturi de mica importanta precum cel de copist in cadrul tribunalului Prahovei (1870), sufleur al Nationalului bucurestean (1871-1872).

                   A fost redactor la “ Timpul” (1878-1881) impreuna cu Eminescu si Slavici, revizor scolar (1881-1884) , director general al teatrelor (1888-1889).

                   In cateva randuri il aflam patronand berarii, restaurante, din spirit de frinda sau jena financiara, cum ar fi restaurantu garii din Buzau, beraria “Gambrinus”.

                   Activitatea in presa inregistreaza pe langa colaborari la “Ghimpele”, “Romania Libera”, “Universul”, “Luceafarul”, “Convorbiri Critice”, “Flacara”, indeplinirea sus-mentionatei fu nctii de redactor al gazetei conservatoire “ Timpul” si conducerea unor publicatii  (“ Alegatorul Liber”, intre 1875-1876; “Natiunea Romana” 1877, sau initierea altora ( “Claponul”-1877; “Moftul Roman”-1893).

                   A debutat in 1873 la “Ghimpele”, afirmarea ca scriitor producandu-se odata cu prezentarea scenica (1879) a “Noptii Furtunoase”.

  Comediile Caragielene, “O nopate furtunoasa”, “Conul Leonida fata cu reactiunea”,  premiera in 1880; “O scrisoare pierduta”, premiera in 1884;”D’ale carnavalului”, premiera in 1885, ofera imagini apasat satirice ale societatii romanesti a timpului fara a se indeparta insa de veridical de adancime si de adevarul uman al tuturor timpurilor, contributii in sensul relevarii acestui ultimo grup de trasaturi aducand un Titu Maiorescu (Caragiale a frecventat o vreme “Junimea”), Paul Zarifobol sau Pompiliu Constantinescu.

                   Spiritul comun, mai exact de coterie gazetareasca si spiritual n-au intarziat sa se infrunte chiar din anii afirmarii spectaculoase a lui Caragiale, cel dintai manifestandu-se cu violenta, pana la denigrarea marelui dramaturg.

                   Entuziasmul produs de lectura pieselor in cercul Junimii, unde Titu Maiorescu trebuie sa fie articulate si opus, cu marunte exceptii, spiritual agresiv al celor care in epoca detineau rubrici pentru comentarea diverselor spectacole.

                   Studiile lui Titu Maiorescu si Gherea de pe pozitii estetice diferite marcheaza primele date importante in istoria receptarii oprei caragiale.Frederic Dame,Claymoor,Gr.I.Alexandrescu,A.Last,D.Racovita-colaborator al lui Hasdeu la Revista noua-au fost numai citiva din cei care au intretinut cu perseverenta o atmosfera ostila in jurul teatrului caragialian.

                   Interventiile critice in deosebi a lui Maiorescu, succesul comediilor,mai cu seama a”Scrisorii pierdute”, care a facut o reteta fara precedent pe seama Teatrului National,le putem invoca in legatura cu propunerea pentru premiul academicI.H.Radulescu a volumului “Teatru”.

                   In sedinta academiei din 14 aprilie 1891,raportul negative a fost sustinut de B.P.Hasdeu care considera ca autorul”Scrisorii pierdute”,”nu este un creator de tipuri ci un fotograf,si era mai ales vinovat ca nu a ales din societate tipuri bune,ci numai rele[1].

                   Pentru Vlahuta ,admirator si prieten al lui Caragiale,respingerea volumului nu ramane fara ecou,dovada fiind refuzul sau de a accepta primirea in rindul membrilor corespondenti ai Academiei (1893).

                  Pe fondul celui mai rasunator proces din istoria noastra literara, Al.Macedonski, strateg neinspirat,comite greseala ca din umbra,sa sustina in paginile revistei “Forta morala”,campania declansata impotriva lui Caragiale.Oricum atmosfera tulbure din jurul lui Caragiale,a contribuit la respingerea Momentelor de la premiul Academiei,intr-o perioada cind D.Sturdza era seful guvernului.La aparitia schitelor,in perimetrul criticii operau gustul si principiile lui G.Ibraileanu, care n-a intirziat sa se pronunte.

                   Din pacate articolul ”Foiletoanele lui Caragiale”[2], ne arata in primul rand,ca,volumul a fost un admirabil pretext in scopul nuantarii traditionalismului in arta teorie cultivate in Franta de Sully-Prudhomme,care sustinea in “De la nature des choses”existenta in gnoseologie a cunoasterii spontane,directe si a celeiimediate,reflexive. 

                   Dincolo de asertiunile privind prezumtiva scadenta a durabilitatii comediei lui Caragiale, atit Pompiliu Eliade,cit si Eugen Lovinescu,regreta eroarea lui Gherea,din alt unghi estetic.Nici mai tirziu(1927) comediile lui Caragiale nu scapa canonadei cu gloante oarbe,care a fost,conferinta tinuta de Ciobanu la Universitatea libera,intitulata influenta razboiului[3] asupra starii culturale.Controversa in jurul scriitorului o consideram incheiata odata cu interventiile promte ale unor condeie critice,de frunte (Serban Cioculescu,Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu).

                   Insusi Lovinescu in putinele rinduri admirative Caragiale,din volumul al treilea de”Memorii”(Portrete si scene din viata literara,sd.”Adevarul”,1973)lasa sa se intrevada discreta reviziune a punctului sau de vedere,tributar fara echivoc lui Pompiliu Eliade.

                   Pleiada se completeaza in anii imediat urmatori,cu Tudor Vianu in paginile din”Arta prozatorilor romani”(1940) si G.Calinescu cu cele din “Istoria literaturii romane de la origini si pina in present”(1941),care fac parte din sectiunea numita”Mari prozatori”.La acestea adaugam,de asemenea, monografia I.L.Caragiale(1940),a lui S.Cioculescu, devenita lucrare de referinta.

                   Tudor Arghezi,spunea ca,I.L.Caragile a fost o viata intreaga foarte mandru de posibilitatea lui de artist.Expresia lui favorite,ca sa arate cat de miticulos,era pe chestia stilului,se inchegase intr-o fraza pe care Arghezi a auzito adesea:”I-mi piptan stilul”.”La dansul problema stilului nu se punea complexa si trascedenta,ca la Flaubert; Caragiale vroia concizie si claritate”,marturisea Arghezi.

                   Barbu Delavrancea - “Nu am vazut niciodata autor care sa intre mai mult in tipurile ce a creat,care sa-ti joace mai bine rolurile ce a scris pentru altii.

                   Din”Noaptea furtunoasa” si din noua sa comedie ”O scrisoare pierduta”nu e politai, prefect, propietaras, ambitios si naiv pe care sa nu  ti-l prezinte cu dibacia unui comedian consumat in arta sa”.

                   Octavian Goga,considera ca,pe masura trecerii timpului,va creste tot mai mult silueta lui I.L.Caragiale si vom raminea totdeauna vrajiti de farmecul celui mai luminat creier romanesc.

                   Se vor crea legende si personalitatea lui va lua proportii mitice.               Generatiile viitoare nici nu vor putea intelege daca din stralucirea unei minti s-au intrupat astfel de raze orbitoare.

                   Nicolae Iorga, aprecia ,genul lui Caragiale,ca unul din punctele nediscutate ale crezului national si astfel i se recunostea – lucru rar pe lume-dreptul de a zice si a face oricui orice,de a jigni sentimentul public in orice forma,de a sta impotriva vremii sale si cind gresea ea si cind era el gresitul.

                  ”Era asa pentru ca in el s-au luptat intotdeauna intr-un conflict tragic,care la sfisiatinstinctele clasice cele mai sigure cu pornirileromantice cele mai cutezatoare”,aprecia foarte bine Iorga.

                   Caragiale in viziunea lui G.Ibraileanu era admis,ca si cum ar fi petrecut ceasuri placute in tovarasia lui Jupin Dumitrache la un pahar de vin,ori la o sindrofie cu el,cu Veta si Zita.Garabet Ibraileanu,l-a zarit pe I.L.Caragiale la Varatic,stind ceasuri intregi de vorba cu o calugarita batrana,despre cel mai bun chip,de a construe o chilie de birne si despre stuparit.

                   ”L-am vazut altadata entuziasmat de un birjar destept,si facind splendid teoria usurintei de a trai, cind ai de a face cu oameni simpli, inteligenti[4]”.                                                                                                                                                  

                   Ioan Slavici, face o comparative intre Eminescu si Caragiale.El,spune ca,Eminescu avea cunostinte uimitoare in ceea ce priveste literature universala,cunoscind mai virtos literature romineasca,si cartile bisericesti si cronicarii si scriitorii epocii de renastere;in timp ce Caragiale avea mai mult simtamint de limba si cunostea mai bine decit Eminescu limba asa- numita vina,care era vorbita in toate zilele.

                   ”Pentru ca sa fie pace si buna intelegere prieteneasca am admis chiar dintru inceput ca,Eminescu are dreptate cind zice ca lucrarea literara de astazi este continuarea lucrarii literare din trecut si ca bine romineste e numai ceea ce se potriveste cu cronicarii si cu cartile bisericesti,daca are dreptate si Caragiale,care zice ca ne adresam la cei ce traiesc azi si astfel avem sa scriem cum vorbesc ei,ba am dreptate si eu care ziceam ca din sufletul poporului avem san e luptam inspiratiunea si bine romaneste    este asa cum pretutindeni vorbesc romanii”(5). 

                   La Caragiale,cuvintul scris ,asa cum il descrie,bunul sau prieten,A.L.Vlahuta, capata o insemnatate documentara.          

                   Nimic nu joaca,nimic nu se clatina in strasnica legatura a constructiei lui ,taiata-n marmura.”Ca si marele Flaubert,cu care de altfel se aseamana in multe privinte spune Vlahuta ,el isi daruieste vorba cu o migala si cu o grija impinsa citeodata pina la jertfa spontaneitatii.

                   Vlahuta,completa tabloul lui I.L.CARAGIALE,spunind ca acesta de o lume al lui de tipuri in miscare si acele suflete intrupate de el traiesc din substanta vietii lui,aci triste,aci vesele,mereu cu ceva nou in alcatuirea fiintei lor, din ce in ce mai vii,mai intregi,mai pline de interes.                            

                   Paul Zarifopol,a petrecut in locuinta lui Caragiale,a doua noapte dupa accea in care autorul murise,acolo unde Zarifopol veghease cu o seara pina la ziua si a constatat ulterior ca nu toti oamenii sunt egali de vii.”Niciodata nu am simtit atat de tare acest fapt,cum l-am simtit la moartea lui Caragiale”.

                   Titu Maiorescu ,spus despre lucrarea lui Caragiale,ca este originala;conditiile sale punand pe scena cateva tipuri din viata noastra sociala de astazi si le dezvolta cu semnele lor caracteristice,cu deprinderile lor,cu expresiile lor,cu tot aparatul infatisarii lor in situatiile anume alese de autor.

                   Statul social,pe care il infatiseaza mai cu deosebire aceste comedii ,in opinia lui Maiorescu,este luat de jos sin u arata aspectul unor simteminte omenesti,de altminteri acelesi ca toata lumea,manifestate insa,cu o nota specifica ,adica sub formele unei spoieli de civilizatie accidentala,strecurata in mod precipitat pana in acel strat si transformata aici intr-o adevarata caricature a culturii moderne.





                   In acest caleidoscop de figuri ,inlantuite in vorbele si faptele lor spre efecte de scena cu multa cunostinta a artei dramatice,Caragiale,nu arata realitatea din partea ei comica[5].

                   Dar usor se poate intrevedea prin aceasta realitate,elemental mai adanc si serios,care nu e deslipit de viata omeneasca in toata infatisarea ei,precum in genere indaratau oricarei comedii se ascunde o tragedie.

                   Titu Maiorescu ,aprecia,comediile lui Caragiale ca ar fi triviale si imorale; tipurile sint toate alese dintre oameni sau vitiosi sau prosti;situatiile sunt adeseori scirboase;amorul e totdeauna nelegiuit;si inca aceste figure si”situatii se prezinta intr-un mod firesc ,parka s-ar intelege de la sine ca nu poate fi altfel;nicaieri nu se vede pedepsirea celor rai si rasplatirea celor buni”.

                   Daca izvorul atot ce ester rau este egoismul si egoismul exagerat;atunci o stare sufleteasca ,in care egoismul este nimicit pentru moment ,fiind interesele individuale sunt uitate ,este o combatere indirecta a raului si astfel o inaltare morala.    

                   Singura moralitate ce se poate cere, de la conditiile lui Caragiale, dupa Maiorescu, este infatisarea unor tipuri, simtaminte si situatii in adevar omenesti, care prin expunerea lor artistica sa poata transporta cititorului in lumea inchipuita de autor sis a faca prin desteptarea unor emotiuni puternice, in cazul de fata  a unei veselii, sa uite interesele persoanele.

                   Valoarea artei lui Caragiale  va fi mai mare sau mai mica dupa insemnatatea mai mare sau mai mica a caracterelor prezentate, a conflictului, a situatiilor.

                   De aceea se poate crede ca “O scrisoare pierduta” este mai superioara farsei “D-ale carnavalului”.

                   Maiorescu apreciaza comediile lui Caragiale ca fiind plante adevarate, fie tufis, fie iarba si daca au viata lor organica  vor avea si putere de a trai.

                   Poate ca in nici un caz ca in acela al lui Caragiale,critica si istoria literara burgheza n-au incercat cu atat de diverse si rafinate mijloace,sa falsifice sensul operei,personalitatea si pozitia omului.

                   Nu e putin lucru ,pentru ca simnt cat sa ascuns si s-a deformat din opera si activitatea unui Eminescu,Cosbuc,Boliac si Vlahuta.

                   Dar mareata constructie realist ape care o inalta opera lui Caragiale pe orizontul literaturii noastre trecute a constituit prin insasi insemnatatea ei,un obiectiv pentru”interpretari”.          

                   A inceput a se vorbi continuandu-se linia de interpretare maioresciana, despre Caragiale, apolitical, creatorul de “comic pur”. S-a mai vorbit si de scepticul care a ras de toate si n-a crezut nimic, uitandu-se voit un fapt insemnat anume ca, toata opera lui Caragiale nu exista vreun taran s-au muncitor ridiculizat.

                   S-a creeat chiar legenda “reactionarului” Caragiale.

                   Fata de aceasta atitudine plina de talc  a criticii burgheze, raspunsul lui Gherea a fost numai unul partial just  . Intelegand-o numai prin prisma coneceptiei sale neiobagiste, conceptie cu caracter oportunist, Gherea n-a putut pretui pe deplin combativitatea acestei opere si a ajuns sa il considere pe autorul “ Scrisorii pierdute” drept un “ indiferent politic “.

                   Astfel, aprecierea culturii burgheze a fost pentru Caragiale sinonima cu falsificarea si scriitorul judecat el singur, pretuiau ipocritele lui laude ale   celor care-l intampinasera cu ura inversunata, constrangandu-l sa se expatrieze.

                   In 1916, cand Caragiale implinea 60 ani, oficialitatea culturala burgheza a pregatit o zgomotoasa sarbatorire. Caragiale a refuzat-o taios.

                   Despre intemeietorul Junimii, Caragiale spunea ca ii apreciaza ideile in materie de cultura, dar il denumea pe Maiorescu mandarinul Ti-Li insarcinat cu “ starambarea picioarelor chinezilor mici[6]”.

                   Ar putea parea chiar paradoxal ca tocmai omul  care a atacat mai aprig Junimea”, ca tocmai omul scriitorul care a demascat mai taios adevarata fata a cualitiei claselor exploratoare, pe care o reprezenta ideologic “Junimea”, tocmai Caragiale ar fi putut fi categorisit de istoria literara burgheza, drept tipic junimist.

                   Astazi, sute de mii de oameni citesc cu nesat, rad si invata sa cunoasca adevarata fata a trecutului, asistand la piesele lui Caragiale.

                   Aceste doua atitudini opuse fata de opera celui mai neinsemnat realist critic al nostrum, se explica prin sensul adanc al acestei opera pe care n-au izbutit sa-l deformeze zecile de “interpretari falsificatoare”.

                   Curatit de zgura “interpretarilor”, apare si sensul progresist al operei si linia preogresista, care in ciuda oscilarilor, se desprinde din activitatea omului.

                   Pe Caragiale noi il citim astazi alaturi de mari autori contemporani: de Arghezi, Maiakovski, Durrenmatt, Eugen Ionescu, Camil Petrescu, si stabilim fara voia noastra, corespondente, similitudini si deosebiri.

                   Arghezii ne sugereaza sa vedem in Caragiale un scriitor care isi indreapta diatribe impotriva nimicului agresiv si dilatat pana la proportii terifiante.

                   Autorul cartii “Tablete din tara de Kuty”, unde decsrie lumea ideala a ticalosiei si a stupiditatii, acel univers in care infamia si prostia functioneaza legal, iar abstractiunea este o masina de facut vid, ne propune imaginea unui alt Caragiale.

                   “Tara lui Kuty”, se margineste cu fantastical, iar autorul “Scrisorii pierdute” nu proiecteaza realitatea in planul fantasticului, dar Arghezi si Caragiale ne poarta pasii pe solul unei organizari sociale n care abuzul si anomalia sunt de ordinal enormului si au uzurpat locul firescului, ratiunii si bunului simt[7].

                   Nimeni nu se incumeta sa puna alaturi doi scriitori atat de radicali deosebiti, atat de straini unul de altul, ca I.L.Caragiale si J.P.Sartre.

  Si, totusi Sartre poate colabora la cunoasterea dintr-un unghi nou al lui Caragiale.

                   Analiza lui Sartre asupra modului cum o forta politica reactionara goleste de intelesul lor real ideile cu rasunet in constiinta populara si le utilizeaza in sens contrar, te duce imediat cu gandul la realitatile din care s-au nascut “ O scrisoare pierduta”.

                   Este destul de lesne sa demonstrezi raporturile stranse dintre opera lui Cragiale si cea a lui Camil Petrescu sis a dovedesti cat de mult datoreaza autorul lui Mitica Popescu primul lui creator.

                   Intr-adevar, cel ce a scris “ Patul lui Procust” ne ofera o cheie pentru a intelege unul dintre cei mai intreesanti eroi ai lui Cragiale, Anghelache, casierul din “ Inspectiune”, care a trait ca si Ladina, necunoscut din cei din preajma sa, si a murit ca si ea, incercand sa isi ascunda secretul.

                   Premiera piesei “Rinocerii”, si mai apoi spectacolul Cragiale-Ionescu a determinat pe mai toti cronicarii sa constate o serie de aropieri intre cei doi scriitori reluate si dezvoltate pe urma, in diverse studii.



[1] Cf. “Analele Academiei Romane”, cap. XIII, Pag. 135

[2] Aparut in “ Noua Revista Romana”, nr. 32/15 aprilie

[3] Este vorba de Razboiul din 1977 de la care se implineau 50 ani

[4] “Adevarul literar si artistic”, nr.605

[5] “ Amintiri”, Ed. Cultura Nationala, Bucuresti, 1924

[6] “La gura sobei”, Bucuresti, 1911

[7] “Critice”, vol.III, Ed. Minerva, 1915, pag. 41-57











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani