SURSE ALE COMICULUI IN OPREA LUI ION LUCA CARAGIALE referat






SURSE ALE COMICULUI IN OPREA LUI ION LUCA CARAGIALE

                   Comicul este categoria de arta specifica unei societati vechi, oarecum imbatranite.

                   Literatura noastra ofera paradoxul aparitiei unui mare creator de comedie, in plin sentimentalism romantic, in plin semanatorism lyric.

  Caragiale nu este expresia evolutiva a unui gen, abia la inceputurile lui copilaresti, si a societatii noastre, lipsita de maturitatea simtului critic, oricat am voi sa-I explicam prin mediul junimist.

                   Pompiliu Constantinescu spunea ca aparitia comediilor lui Cargiale nu se explica prin evoluita literaturii noastre eminamente lirica. Si este curios, ca insasi critica nationala, in majoritatea ei, n-a acceptat de la inceput opra scriitorului.

                   In “Note si impresii”, il considera cel mai mare creator de viata, de personagii cu strae civila din literature nationala, iar in “ Scriitori romani si straini”, adduce pretioase contributii penru explicarea valorii sociale si psihologice “Noptii furtunoase” si a lui “Conul Leonida”.

                   Un glasator de valorea lui Caragiale, este Paul Zarifopol. El s-a apropiat mai compresiv de esenta lui artistica.

                  Un articol de generalitati “Publicul si arta lui Caragiale”, polimizeaza [1]cu Maiorescu, Gherea si Ibraileanu, cu “dedicatii” care nu pot pricepe valoarea artistica a comediilor pe motivul vulgaritatii personagiilor.

                   Caragiale a folosit toate mijloacele tehnice de a se exprima comicul:comicul verbal al lui Conul Leonida, Pristanda, Farfuridii, comicul fizic al  Cetateanului turmentat, care nu isi poate tine echilibrul din auza ebrietatii si care provoaca rasul prin mijlocul elementar al sughitului (un comic cu repetitie fizica); apoi comicul psihologic al lui Trahanache si Catavencu, si comicul de repetitie, din actul al patrulea al “ Scrisorii pierdute”.

                   Caragiale a avut arta fomulelor sintetice, care a surprins psihologia timpurilor.

                   S-a zis ca acestea dau un schematism exagerat creatiei lui .

                   Cei mai multi eroi” se caracterizeaza prin formula “ aveti putintica rabdare”. Cetateanu: “ eu cu cine votez”. Ipingescu: “rezon”.

                   Toate aceste formule marturisesc utilizarea unui procedeu ethnic, a comicului de repetitie.

                   Repetitia unei formule devine o caracterizare psihologica, e drept simplificatoare; dar “ ideological” elementara personajelor, Caragiale este un classic, renuntand la analiza si recurcand la sinteza. Nu toate tipurie sunt construite pe comicul de repetitie.

                   Comicul caragialian nu trebuie redus asadar la cateva formule simplificatoare, la cateva sinteze devenite populare.

                   Este  ca si cum ai cauta poezia lui Virgiliu sau Vigny in cateva cugetari” de uz scholastic si cu sens dincolo de aparente.

                   Daca prin aceste formule Caragiale a putut deveni popular, adevarata lui arta nu consta in cateva trasaturi” ci intr-o organica viziune comica a burgheziei romane.

                   Caragiale este creatorul unui tip complex bucurestean al micului burghez, de obicei functionar, al neuitatului Mitica, intalnit n exercitiul functiunii prin autoritatile publice, la cafenea si berarie, la chef si in familie, unde scapara de “opanii” diverse, mai stupide sau simplu amuzante.

                   Fie ca il cheama Tache sau Mache, Lache sau Sache, Popescu sau Ionescu, acelasi tip se ascunde sub atatea pseudonime familiare.

                   Contributia sa la creearea unei literature urbane s-a exercitat pe calea negatia a ironiei, dar Caragiale este singurul scriitor al nostrum care a lasat mai multe tipuri decat toti prozatorii veacului trecut la un loc.

                   Si este interesant de remarcat ca si atunci cand arta lui a aevoluat spre povestire, parasind forma extreme dialogata din Momente[2], in Fantezii satirice ca admirabile “Kir Ianulea”, Caragiale s-a folosit de motivul lui Machiavelli, ca sa reconstituiasca un Bucuresti de epoca, de pe timpul fanariotilor.

                   In literature noastra, Caragiale este scriitorul cel mai controversat. De la prima lui lucrare dramatica s-a izbit de o neintelegere si  rea vointa  care l-au urmarit ani in sir. Se poate vorbi de o campanie ostila, in care s-a facut uz de diverse mijloace, de la cronica dramatica defavorabila pana la acuzatia de plagiat.

                   In 1891, Academia Romana a respins de lapremiere cele doua volume de teatru, iar in 1902, neluand in seama un raport favorabil, a comis “flagranta nedereptate”, cum scria o publicatie, de a refuza premierea

 “ Momentelor”.

                   “Napasta” a facut mult zgomot, ceea ce este desigur o mare raritate in tara noastra. “ Napasta” este o lucrare originala a lui Caragiale.

                   Intr-un articol frumos, Nicolae Iorga arata foarte bine deosebirea intre personajele mistice si religioase ale scriitorilor rusi si intre DRAGOMIR al lui CARAGIALE. Nicolae Iorga explica aceats adiferenta prin deosebirea modelelor pe care le-au avut inaintea lor scriitorii rusi de o parte si Caragiale de alta parte[3].

                   Un Tolstoi, de pilda, in Puterea Intunericului a avut inaintea lui taranimea rusa mistico-religioasa ca toti sclavii, iar Caragiale a avut inaintea lui taranimea roamna nereligioasa si imorala, ca toate clasele inferioare la popoarele romantice.

                   Ceea ce ii deosebeste pe cei doi scriitori este subiectivitatea.

                   Pentru omul modern, caracterele care sunt capabile de o cruda si indelungata razbunare sunt eminamente antipatice antipatice, iar Anca este un character crud si antipatic.

                   Sunt multi artisti care nu pot sa se afunde in toate indoiturile si ascunzisurile unui suflet si unei inimi rele, pentru a-I da viata creatiune artistica.

                   Momente si schitele pe care ni-le-a lasat Cargiale se remarca prin aceea ca nu sunt descrieri de oameni, situatii si medii.

                   Ele constau preponderant si in aceasta se evidentiaza experienta in teatru a autorului, din dialoguri si observatii lapidare asupra mimicii si gesticulatiei, precum si din indicatii succinte asupra desfasurarii actiunii.   

                   Multe dintre aceste bucati de proza pot fi fara effort transformate in pise sau filmate, ceea ce de altfel se si face de multa vreme cu success.

                   O descriere amanuntita a caracterelor si a infatisarii timpurilor sociale, pe care sa le caracterizeze Caragiale, se arata a fi de prisos este sufficient sa le auzim sa vedem indicat comportamentul lor, pentru a-mi face o  imagine despre ele. Satira lui Caragiale exceleaza prin comiculde limbaj si de situatii.

                   “Monumente”, nu “ Momente” ar trebui sa fie numite aceste concise capodopere de satira sociala, asa cum a remarcat pe buna dreptate un contemporan. “ Momente” sunt scrise cu o vesela dar miscatoare ironie, ele au o vie si caracteristica intrupare a fiintelor ce se misca intr-ansele si cresteaza intrasaturi reinvietoare, naravurile sau slabiciunile lor prinse in cele traite clipe.

                   Si toate acestea atat de bine si cu masura alcatuite, atat de natural si fara pretentie infatosate si cu o asa de gratioasa discretiune subliniata, incat lucrarea ce in felul ei de a fi s-ar parea usuratica ori fara de folos este un interesant studio de naravuri intocmait in cea mai fericita forma, caci invaluie intr-o binefacatoare veselie amaraciunea criticii si loviturile satirei.

                   Acest gen literar este fara indoiala, foarte greu, trebuind scriitorului mult talent spre a fi intotdeauna interesant si mult spirit spre a-si sustine pretutindeni verva la acelasi nivel.

                   Lucrarea lui Caragiale este cu totul reusita; mai mult da dovada ca talentul celui mai popular si mai hasliu dintre creatorii nostril dramatici este, pe acest atat de alunecos taram, tot asa de vioi, de tanar si de placut ca in “ Noapte Furtunoasa” si in “ Scrisoare Pierduta”.

                   “Momentele” lui Caragiale vibreaza de voiciune, ascutime, umor si ironie. Tipuri nenumarate se misca, trec, vorbesc, se intorc, pline de vesnicia si nimucnicia lor.

                   Un popor intreg te intampina, tea tinge, iti vorbeste ori il auzi vorbind. Este trista noastra lume cu scaderi.

                   E sarmana lume inconstienta care merge spre un mormant rumegand o “ idée[4]” geniala, ori o “ lacuna incurabila, lumea” micilor economii”, a femeilor, a cuconitelor care gasesc protectori pentru sotii lor functionari, lumea oamenilor mici care-si duc o viata trista cu usurinta si merg cu pas usor si zambind spre aceeasi poarta de umbra spre care isi indreapta si cei mai seriosi si cei mai buni fii ai oamenilor.

                   Cartile lui Eminescu si Caragiale sunt sacre, in care dorm gandurile, suferintele si aspiratiile lor.  Sunt raul, nu dorm, sunt treze, vii, cum e caldura, cum e lumina si necontenit, fecundeaza si imbunatatesc sufletele noastre[5]..

                   In “ Momente”, Caragiale nu isi prezinta intotdeauna in libertate eroii, ci ia fata de dansii o atitudine, ii subliniaza si ii coloreaza[6].

                   Obiectivitatea in arta este, de altfel, o problema relative, intru-cat, prin simplu fapt al existentei sale, orice temperament refelecteaza lumea din afara intr-un mod determinat, iar unghiul de reflectie constituie tocmai personalitatea artistului.

                   Desi nu se produce sub forma uni comentariu explicativ interventia lui Caragiale se manifesta totusi prin ironie.

                   Ea reprezinta o atitudine – evidenta in multe din schitele lui , din care vom scoate nummai cateva dovezi.

                   “POrnim pe deal,  si merg plin de respect, alaturi cu acest filozof antic, pe care atat de putin il pot afecta mici;e mizerii ale vietii.

                   Dumneata ori eu sau altul, daca ne-am afla in situatia amicului Verigopolu, n-am putea desigur trece  prin multimea care forfoteste linistita pe POdul Mogosoaiei, fara sa vedem in fiecare din aceste finite un motiv mai mult de amaraciune pentru sufletul nostrum de amarit[7].

                   “Un an! Un an intreg de laergaturi, de staruinte, de protestari, de amenintari!, un an de neliniste, de neodihna, de lupta eroica[8].

                   Omul este coplesit astfel sub o proiectie de ironii.

                   Intr-adevar, nimeni in literature noastra nu a descries correct tipuri mai authentic caracteristice, copiate dupa exemple vii din societatea timpului sau, ca mare nostrum prozator.





                   Ele sunt luate din toate provinciile tarii nostre: Chicos Rostogan din Ardeal, frantuzitul general Gergorasco din Moldova, Coana Lucsita, moasa mancacioasa, Amicul X din lumea politicianista bucuresteana. Acestrui merit, Caragiale i-a mai adaugat ca scriitor si altceva: inventivitatea comica.

                   Comicul este o categorie estetica. El persupune anumite legi psihologice si prezinta o serie de calitati ierarhice ca si tragicul si sublimul. Moliere sau Swift au excelat in aceatsa privinta.

                   “Secretul artei lui Caragiale sta deci nu in “ilustrare”, cu atat mai putin in simpla “refelectare” a realitatii, ci si in maiestria cu care el apreciaza pe viu in anatomia sociala, selectand si individualizand elemente pe acre el ne le “reda”, ci le pune in scena si le joaca potrivit finalitatii artitice urmarite[9].

                   Scriitorul care pune personajul lui in nume cu gandul sa gaseasca numele potrivit mai pe urma, da dovada ca nu vede personajul, ca nu e creator si ca face o simpla compozitie literara.(16).

                   Se zice ca Balzac, cand voia sa scrie un roman, cutreiera mai intai strazile Parisului, cateva zile ca sa se inspire de la firmele negustorilor. Balzac vorbea despre eroii lui ca despre cunostiinte din viata reala.

                   In Cronica fanastica din “Ghimpele”(9iunie 1974), sub pretextul unei incursiuni “in anul de gratie 1974”, tot guvernul conservator era luat in raspar.

                   Descriind cetatea Tampitopole, locuita de sinecrozi, Caragiale avea grija san e zugraveasca si politica “rezervorului ordinii si pacii”, stabiliment linistitor al spiritelor prea iuti si corigator al moravurilor”.

                   Cariera artistica a lui I.l.Caragiale se imaprte in trei perioade.

                   Intaia este a “Comediilor”, in care ataca liberalismul.

                   A doua, de care ne ocupam, e a “Napastei”, a “Facliei de Paste” si a nuvelei “Pacat”.

                   A treia, a “Momentelor”, cand satirizeaza mahalaua produs al liberalismului.

                   Aceasta opera intreaga se poate clasifica, apoi, in doua categorii: in perioada intaia si a treia. Caragiale este un scriitor satiric; in perioada a doua este un scriitor tragic.

                   In nuvela “Pacat”, personajele sunt luate din clasa taraneasca. Niciodata in opera sa tragica el n-a luat personaje din clasele noi, din “mahala”.

                   Asadar, Caragiale nu si-a batut joc niciodata de taranime, iar cand a scris tragedii, niciodata nu a crezut ca mahalaua merita onoarea de a servi ca material pentru tragedie, pentru sentimente puternice, grave, serioase.

                   Caragiale pune fata in fata taranimea cu clasele orasenesti. Se insista pe larg, in aceasta nuvela asupra injustitiei, cand este vorba de tarani, facand o amara critica sociala, si in acelasi timp aparand imoralitatea si venalitatea justitiilor, celor din oras, fafta cu cinstea si omenia celor de la sate, mai arata inca o data si prin aceasta infamia celor de sus fata cu cei de jos, isi mai arata inca o data antipatia sa fata cu unii si simpatia sa fata cu ceilalti.

                   Haliaua a fost localizata in acelasi chip cum ortodoxistii vor impamantenii Noul Testament. Hasan e si el cetatean cu garantomie care face chefri si vorbeste fetelor bucurestene: “ Salba de Margaritare, in sanatatea mataluta….Te rog fa-mi si matale tot asa hatir…!

                  Sa traiesti draguta. Halal sa-ti fie  !” (49). “Ideea de a transporta pe Belfagor la Bucuresti in mediul negustoresc care in epoca mavrogheni constituie toata neasteptata creatie a nuvelei” . (51)Asadar vocabularul de origine fanariot este adus pentru a denota nuante sufletesti locale.

                      “Deosebit intre toate compozitiile acestui artist este acordul de tonuri poetice si fantastice cu un comic prin excelenta strengaret in “Calul Dracului”.

                   Aici contrastele gradatiile, modularile sunt de o vituozitate unica, chiar la acest devotat al ingrijirii artistice.In linistea somnoroasa a tabloului de seara se poate porni dialogul viu in care fiecare replica este esenta de exactitate humoristica.Bbaba e mai intai iscoditoare si plina de atentie maternal catre baiatul drumet.Printr-o schimbare diabolic surprinzatoare a tonului, scena se face grotesc erotica.Trecerea intre aceste accente asa de violent opuse.

                      Comparatiile literare sunt adesea o stearpa si proasta ocupatie;pentru “Calul Dracului” povestea lui Gogol ar putea cel putin sa arate complet si elementar cum se manifesta in stilul narativ un talent fundamental, dramatic al lui Caragiale,si ca Gogol este unul dintre cei mai inceti povestitori. “kir Ianulea” nu este, cum spune dl Ibraileanu, citat de Paul Zarifopol in prefata, care insoteste primul volum al editiei complete a Culturii Nationale, chiar “adevarat nuvela istorica romaneasca”, pentru a putea fi data model unui Slavici, unui Odobescu, unui Negruzzi, sau unui Mihail Sadoveanu, dar este, incontestabil, o foarte frumoasa povestire din vremea fanariotilor. O descriere amanuntita a caracterelor si a infatisarii timpurilor sociale, pe care sa le caracterizeze Caragiale, se arata a fi de prisos este sufficient sa le auzim sa vedem indicat comportamentul lor, pentru a-mi face o  imagine despre ele. Satira lui Caragiale exceleaza prin comiculde limbaj si de situatii.

                   “Monumente”, nu “ Momente” ar trebui sa fie numite aceste concise capodopere de satira sociala, asa cum a remarcat pe buna dreptate un contemporan. “ Momente” sunt scrise cu o vesela dar miscatoare ironie, ele au o vie si caracteristica intrupare a fiintelor ce se misca intr-ansele si cresteaza intrasaturi reinvietoare, naravurile sau slabiciunile lor prinse in cele traite clipe.

                   Si toate acestea atat de bine si cu masura alcatuite, atat de natural si fara pretentie infatosate si cu o asa de gratioasa discretiune subliniata, incat lucrarea ce in felul ei de a fi s-ar parea usuratica ori fara de folos este un interesant studio de naravuri intocmait in cea mai fericita forma, caci invaluie intr-o binefacatoare veselie amaraciunea criticii si loviturile satirei.

                   Acest gen literar este fara indoiala, foarte greu, trebuind scriitorului mult talent spre a fi intotdeauna interesant si mult spirit spre a-si sustine pretutindeni verva la acelasi nivel.

                   Lucrarea lui Caragiale este cu totul reusita; mai mult da dovada ca talentul celui mai popular si mai hasliu dintre creatorii nostril dramatici este, pe acest atat de alunecos taram, tot asa de vioi, de tanar si de placut ca in “ Noapte Furtunoasa” si in “ Scrisoare Pierduta”.

                   “Momentele” lui Caragiale vibreaza de voiciune, ascutime, umor si ironie. Tipuri nenumarate se misca, trec, vorbesc, se intorc, pline de vesnicia si nimucnicia lor.

                   Un popor intreg te intampina, tea tinge, iti vorbeste ori il auzi vorbind. Este trista noastra lume cu scaderi.

                   E sarmana lume inconstienta care merge spre un mormant rumegand o “ idée” geniala, ori o “ lacuna incurabila, lumea” micilor economii”, a femeilor, a cuconitelor care gasesc protectori pentru sotii lor functionari, lumea oamenilor mici care-si duc o viata trista cu usurinta si merg cu pas usor si zambind spre aceeasi poarta de umbra spre care isi indreapta si cei mai seriosi si cei mai buni fii ai oamenilor.

                   Cartile lui Eminescu si Caragiale sunt sacre, in care dorm gandurile, suferintele si aspiratiile lor.  Sunt raul, nu dorm, sunt treze, vii, cum e caldura, cum e lumina si necontenit, fecundeaza si imbunatatesc sufletele noastre..

                   In “ Momente”, Caragiale nu isi prezinta intotdeauna in libertate eroii, ci ia fata de dansii o atitudine, ii subliniaza si ii coloreaza.

                   Obiectivitatea in arta este, de altfel, o problema relative, intru-cat, prin simplu fapt al existentei sale, orice temperament refelecteaza lumea din afara intr-un mod determinat, iar unghiul de reflectie constituie tocmai personalitatea artistului.

                   Desi nu se produce sub forma uni comentariu explicativ interventia lui Caragiale se manifesta totusi prin ironie.

                   Ea reprezinta o atitudine – evidenta in multe din schitele lui , din care vom scoate nummai cateva dovezi.

                   “POrnim pe deal,  si merg plin de respect, alaturi cu acest filozof antic, pe care atat de putin il pot afecta mici;e mizerii ale vietii.

                   Dumneata ori eu sau altul, daca ne-am afla in situatia amicului Verigopolu, n-am putea desigur trece  prin multimea care fofoteste.

                         Ce reprezinta”Kir Ianulea” in proza lui Caragiale, de buna seama s-a spus, si se va mai spune, niciodata insa,indeajuns,atat de extraordinara,raportata la datele pretextului originar.Codiciul cu care isi incheie Caragiale nuvela este propria lui inventie si ni se pare cu osebire fericit.

                      “La Hanul lui Minjoala” este un prilej de raportari la fantastical lui Edgar Poe, in elementele sale internationale, cu erudite considerente in jurul caprei si pisicii.Aici se aude glasul unui naraton ingenun,care nu reflecteaza,traiesti in concret,la nivelul senzatiei, al cotidianului si al practicului.Acesta este tonul primelor fraze rostite de viitorul ginere al pocovnicului Iordache:”Un sfert de ceas pina la hanul lui Minjoala….de acolo pina-n Popestii de sus,o postie…Buiestrasu-I bun…daca-I dau graunte la han si-l odihnesc trei sferturi de ceas…merge”[10].

                      



[1] Se refera la articolul scris cu prilejul implinirii a saizeci de ani de la nasterea lui Caragiale, publicat pentru prima dta in “Viata Romaneasca”, nr.1, 1912

[2] D.G.Olanescu, “Literatura si arta romana”, 1902

[3] Mihail Sadoveanu, “Evocari”, Bucuresti, 1954

[4] I.L.Caragiale, “Mici Economii”

[5] George Ivascu, “Contemporanul”, nr. 23, Bucuresti

[6] G. Ibraileanu, “Studii literare”, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti , 1930

[7] O astfel de mica burghezie, ramasa in stare mai patriarhala, pentru ca a ramas departe de influenta Bucurestilor, zugraveste Sadoveanu din Falticeni in opera sa.

[8] C-tin Dobrogeanu Gherea, “Faclia de Paste” si “Napasta” in Opere complete, vol.6

[9] “In vreme de razboi”, pag. 67

[10] Introducere la I. L. cargiale, “Opere”, vol.I, Ed. Cultura Nationala.




loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu


















loading...



Cauta referat
Scriitori romani