UNIVERSITATEA DE STIINTE AGRICOLE SI
MEDICINA VETERINARA A BANATULUI TIMISOARA
SPECIALIZAREA: BIOLOGIE - STIINTE AGRICOLE
Coordonator stiintific:
CERNESCU CASIANA CORNELIA
TIMISOARA
UNIVERSITATEA DE STIINTE AGRICOLE SI
MEDICINA VETERINARA A BANATULUI TIMISOARA
SPECIALIZAREA: BIOLOGIE - STIINTE AGRICOLE
DEZVOLTAREA RURALA IN ZONA VALIUG
Coordonator stiintific:
Candidat
CERNESCU CASIANA CORNELIA
TMISOARA
2002
Cu multa recunostinta, sincere multumiri d-nului profesor doctor Mircea Goian pentru pretioasele indrumari acordate pe
parcursul efectuarii si redactarii prezentei lucrari.
Multumesc tot odata intregului colectiv
de cadre didactice pentru formarea mea
profesionala.
CUPRINS
I. INTRODUCERE
II. CADRUL NATURAL
III. ISTORICUL COMUNEI
IV. INVATAMANTUL
V. MUNCA CULTURALA
VI. ARTA POPULARA
VII. OCOLUL SILVIC
VIII. TURISMUL
ANEXA I
ANEXA II
FOTOGRAFII
Intr-o regiune pitoreasca admirabila, la o departare de aproximativ 30 km spre SE de Resita, se afla linistita statiune Valiug. Intrucat in judetul Caras Severin predomina relieful montan, zona Valiugului ofera oaspetilor sai un cadru natural de o frumusete unica, obiective de un deosebit interes turistic si stiintific.
Valiugul este o statiune climaterica, care inca din anul 1879 a inceput sa fie vizitata de oaspeti veniti din toate colturile tarii.
Comuna Valiug este situata pe soseaua Resita - Slatina-Timis, accesul fiind posibil pe sosea sau cu trenul pana in Slatina-Timis iar de aici pe sosea prin satul Garina. Valiugul se intinde de a lungul raului Birzava, incepand de la asezarile din Crainicel pana la Hirtu, acolo unde se bifurca drumurile spre barajul Gozna(la dreapta) si spre Garana la stanga).
Comuna Valiug (Franzdorf) ia nastere la 29 iunie 1793, prin stabilirea in zona a 71 de familii provenite din regiunea Salzkommergut - Austria,care impreuna cu un numar mic de romani (olteni) formeaza locuitorii acesteia. O parte dintre ei au fost repartizati la Crivaia (Krivei), iar cealalta parte in Poiana Valiugului (Iosefinental).
Din punct de vedere turistic triunghiul format de lacurile de acumulare Trei Ape, Gozna si Secu avand in centru statiunea Semenic constitue punctul de interes central permitand desfasurarea activitatilor turistice atat iarna cat si vara.
Zona Valiugului impresioneaza prin caracteristicile reliefului, dispunerea unitatilor acestuia in trepte de la vest spre est ce au influentat etajarea vegetatiei. Prin varietatea, bogatia si originalitatea ei, fauna nu ramane cu nimic mai prejos in urma florei.
De asemenea se poate aminti prezenta lacului de acumulure Valiug, care functioneaza din 1909, in scop energetic si pentru alimentare cu apa, atat a comunei cat si a orasului Resita.
Putin mai tarziu se infiinteaza Ocolul Silvic Valiug care apartine de Directia Silvica Resita. Padurile acestui ocol au fost administrate de statul austro - ungar pana in 1850, de Societatea de Cai Ferate (S.T.E.G) in 1855, care dupa anul 1919 se transforma in Uzinele de Fier si Domeniile Resita (U.D.R), iar odata cu nationalizarea, padurile trec in administrarea statului roman.Aceste paduri seculare au functii speciale de protectie, avand rolul de a ocroti prin existenta lor acumularile de apa Gozna, Valiug si Trei Ape, fiind de asemenea zona tampon in jurul Parcului Nationa Cheile Carasului - Semenic.
Vizitand doar obiectivele urmarite in prezenta lucrare veti ramane sigur impresionati de tinuturile acestei zone, zestre valoroasa pentru cei ce vor profita de binefacerile ei pentru viata si desigur, cred ca veti reveni ori de cate ori veti avea prilejul.
Intrucat in suprafata judetului Caras-Severin predomina relieful montan, zona Valiugului ofera oaspetilor sai un cadru natural de o frumusete unica si obiective de un deosebit interes turistic si stiintific.
Subzona Breazova - Crivaia s-a conturat in jurul a doua lacuri de acumulare Breazova, Gozna ( Valiug ) si imprejurimi. Aici la poalelele Muntilor Semenic la o altitudine de 535 m, la 22 Km de Resita se afla o regiune pitoreasca admirabila, in centrul careia se gaseste Statiunea Valiug.
Comuna Valiug s-a format in valea larga a Birzavei, fiind inconjurata de dealuri cu paduri de brazi si de molizi. Se intinde de-a lungul raului Birzava, incepand de la asezarile din Crainicel pana la zona finala a partii numita Hirtii, la locurile unde se bifurca drumurile la dreapta spre Barajului Gozna, la stanga spre Garina.
Intrarea este marcata de sectorul denumit Poiana Valiugului pe numele sau initial Iosefinental.
Vecini: fosta comuna Cuptoare, actualmente cartier al municipiului Resita, si satul Garana, care apartine de Brebu Nou.
Teritoriul administrat de Ocolul Silvic Valiug, este situat in sud-estul tarii, in provincia central-europeana, sub - provincia piemonturilor vestice, tinutul Muntilor Banatului, districtul Muntilor Semenic. Acesta cuprinde paduri situate pe culmile ce pornesc din masivul Semenic spre nord, est si vest si direct din vaile raurilor Barzava si Timis, ocupand partea superioara a acestora.
Altitudinal, suprafata ocolului se situeaza intre 500 m (Cotul Turcului) si 1452 m (Vf. Gozna), altitudinea predominanta fiind cea de 85 m.
Expozitia insorita ocupa 21%, umbrita - 32%, iar cea partial insorita 47%.
Teritoriul Ocolului Silvic Valiug este strabatut de doua ape importante care au format doua mari bazine hidrografice: Timis si Barzava. Reteaua hidrografica este densa iar cursurile de apa au un debit permanent si in general constant datorita faptului ca strabat o zona aproape integral impadurita si se alimenteaza din izvoarele bogate care ies din masivul Semenic.
Regimul hidrografic echilibrat si debitul constant au facut posibila construirea in zona, in perioada 1890 - 1968, unui sistem hidrografic complex format dintr-o retea de canale si apeducte si patru lacuri de acumulare, dintre care trei pe teritoriul acestui ocol.
Primul lac de acumulare din sud-estul europei a fost construit aici in anul 1907 - 1909 (Lacul Breazova, cu dig zidit din piatra cu mortar de ciment).
Pe Birzava se succed in ordine, din amonte de comuna Valiug pana in apropierea Resitei urmatoarele lacuri:
Lacul de acumulare Gozna ( in lucrari de cercetare apare si sub denumirea de Breazova ), pus in functiune in 1953 are o suprafata de 66,2 ha si un volum de apa de 11.997.000 m.c., fiind folosit pentru hidrocentralele Crainicel si Grebla si cu bazin turistic in cadrul complexului turistic Crivaia.
Lacul de acumulare Valiug functioneaza din 1909 in scop hidroenergetic si pentru alimentare cu apa. Are o suprafata de 12,6 ha si un volum de 1.130.000 m.c. de apa.
Lacul de acumulare Secu, construit in 1963 cu suprafata de 105,67 ha si un volum de 15.132.000 m.c. apa, serveste la alimentarea cu apa a municipiului Resita avand si rol de agrement in cadrul Statiunii Turistice Secu.
Climatologie
Ocolul Silvic Valiug este situat intr-o zona cu clima temperat-continentala, cu usoare influente mediteraneene, cu ierni mai lungi, primaveri bogate in precipitatii, veri destul de calduroase si toamne relativ lungi si secetoase.
Precipitatiile sunt in general regulate si abundente. Astfel, in intervalele de altitudine 500-700 m, 701-900 m si 901-1350 m, precipitatiile inregistrate se incadreaza intre limitele 900-1100 mm/mp/an, 1000-1200 mm/mp/an, respectiv 1200-1400 mm/mp/an. Numarul anual de zile cu strat de zapada este intre 120 si 160 la altitudini mai mari de 1000 m si intre 80-120 sub 1000 m.
Prima zi de inghet este in jurul datei de 15 octombrie, iar ultima zi de inghet este in intervalul 10-20 aprilie. Durata intervalului de zile fara inghet este, in medie, in jur de 185.
Climatul stational local este moderat si puternic modificat de formele si elementele de relief, de diferentele de altitudine, vanturi etc. Vanturile cele mai importante in regiune sunt Cosava, cu directie nord-estica, viteza medie 1,7 m/s si Föhnul din directia sud-vestica, cu viteza medie mare de 1,7 m/s, care se manifesta in lunile de vara. Perioada de calm este de 25% si cea de vant de 75%.
Zona padurilor este bine reprezentata, fagul ( Fagus silvatica ) constituind specia principala care determina aspectul general al padurilor din zona muntelui Semenic. Acesta este prezent in amestec cu ulmul de munte (Ulmus montana), paltinul ( Acer pseudoplatanus ), iar in partea superioara se amesteca cu bradul ( Abies alba ) si molidul ( Picea escelsa).
Predomina de asemenea pajistile cu iarba campului ( Agrostis tenuis ), paiusul rosu ( Festuca rubra ), teposica ( Nardus stricta ) si firuta ( Poa violacea, Poa alpina ).
Se mai intalnesc tufe de afin ( Vaccinium myrtillus, Vaccinium vitis idaea ), ienupar ( Juniperus sibirica ), garofitele de munte ( Dianthus sp. ), brandusele ( Croccus banaticus ), cupele ( Gentiana excisa ) si clopotei ( Campanula persicifolia, C. napuligera), etc.
Viata freamata peste tot prin multe specii de animale reprezentate prin numeroase exemplare de reptile ( guster, sarpele de casa, sarpele de alun, s.a.); pasari ( mierla, sturzul, cucul, gaita, codobatura, vulturul, uliul, etc.) si mamaifere ca de exemplu soarecele gulerat, parsul, veverita, iepurele, mistretul, caprioara, vulpea si lupul.
Raurile de munte sunt bogate in pastravi indigen ( Salmo trutta fario ), pastrav curcubeu ( Salmo irideus ), zlavoaca ( Cottus gobio ) si cleanul ( Leuciscus cephalus ).
III. Istoricul comunei
Avand o legatura organica cu muntii, bogatiile miniere ale subsolului ca si ale florei - padurile milenare, acestea au constituit o bogatie din cele mai valoroase. Natura, ofera aici conditii de lucru permanent, la exploatarea lemnului si numai atunci cand sunt forme exagerate de stihii ale naturii, se intrerupe activitatea.
Punctele turistice, solicitate de vizitatori si cei din categoria excursionistilor, ori a celor veniti in concediu, au nevoie de mana de lucru. si aceasta se selectioneaza mai ales din randul locuitorilor din Valiug.
Asezarea geografica a acestei localitati, atat ca zestre cat si ca bogatii din cele mai valoroase este firesc sa fi fost in centrul atentiei oricaror forme de existenta a omenirii in decursul istoriei. Daca ne referim numai la exploatarile miniere si cele ale padurilor, vom deduce adevarul.
Din perioada epocii fierului, a bronzului, care dateaza din cele mai vechi vremuri, se identifica urme ale inaintasilor acestor zone fiind cu neputinta sa nu gasim ramasite de forme ale uneltelor gospodaresti si casnice, din fier, bronz si chiar podoabe din aur si argint.
Nominalizarea urmatoarelor precizari autentice ne conduc la credinta existentei in aceste locuri a comune din vremuri de mult apuse. Dupa transformarea Daciei in provincie romana, s-au construit numeroase drumuri strategice si economice. Probabil sa fi legat si un drum ce lega Valea Cernei cu cel din centrul Banatului. Acesta pornea de la Teregova pe Valea Timisului spre Semenic, apoi pe Valea Barzavei, trecand prin Valiug, Resita, Bocsa pana la Berzovia. Drumurile erau pazite de castre si turnuri de aparare dovedite de urme arheologice si monede romane. Seria monedelor din secolele al II-lea si al III-lea d.Hr. cunoscute la Resita, sunt din perioada dintre Traian si Filip Arabul. Tot in zona Resitei s-a gasit o moneda de la imparatul Constantin (dupa D. Protase, "Problema continuitatii in Dacia in lumina arheologiei si numismaticii", Bucuresti, 1966, pag. 177).
Resita si asezarile din jurul ei erau sub o puternica influenta romana dat fiind ca drumul de legatura, intre cele doua artere principale din Banat, trecea prin aceasta zona.
Aceasta situatie nu a afectat prea mult vechea forma de organizare a ostilor satesti de aici; procesul de romanizare s-a dezvoltat si aici ca si in alte parti supuse romanizarii, aceasta regiune integrandu-se organic in teritoriul pe care s-au format poporul roman si limba romana.
Instaurarea stapanirii romane a intensificat dezvoltarea economiei, indeosebi exploatarea fierului - atat de necesar trebuintelor razboiului - cat si a aurului, aducator de mari venituri.Urme de exploatare romana se intalnesc in apropierea Resitei la Talva Tapului, la Bocsa, Ocna de Fier si Dognecea (dupa Gh. Cimponieriu, op. cit., pag. 67).
Precizam ca pe teritoriul Valiugului, la 5 km distanta exista locul denumit Bogatul, sau Cuca, spre Groposu - care dupa denumire indica ceva deosebit -. De fapt, pe varful lui care are o inaltime de 1000 de metri, a existat o moara de vant. Aici s-a transmis din vechime, existenta unor bogatii, inca din vremea romanilor.
In vremurile contemporane, in deceniile 8-9 ale secolului nostru, s-au deschis mine de exploatare. Au fost gasite urme din vremuri apuse, de exploatari, unelte de lucru - acestea dovedind ceea ce am anuntat mai sus.Exploatarile acestea au fost sistate, galeriile inchise ca de altfel cum s-a petrecut in mai multe localitati din tara, din acea perioada istorica a comunismului.
Concludem deci si prin aceste afirmatii la existenta omului pe aceste meleaguri. De fapt acestea nu tin loc de atestari .
Istoria demonstreaza ca populatia bastinasa daco-romana de pe teritoriul Banatului isi continua vechile indeletniciri, obstile din regiunea muntoasa isi pastrau o mai mare libertate, erau intr-o dependenta mai usoara fata de aristocratia triburilor migratoare, dand dijma din produsele obtinute sau alte ori dadeau contingente de ostasi care sa contribuie la intarirea fortelor militare ale cuceritorilor.
Migratia slava are o puternica influenta asupra populatiei daco-romane banatene si a contribuit la formarea poporului roman si a limbii romane, pe aceasta parte a teritoriului de nastere a poporului roman.
Are loc asimilarea slavilor in mediul bastinas si stratificarea sociala, luand nastere feudalismul, cand taranul este dependent de proprietarul de pamant.
In zona Resitei, in oranduirea aceasta feudala incepe consolidarea formatiunii incipiente si voievodatul condus in sec. X de voievodul Vlad care organizeaza lupte impotriva triburilor maghiare.
Din documentele istorice reiese ca locuitorii bastinasi din perimetrul Banatului in care este inclusa si localitatea Valiug, au fost linistiti in privinta pastrarii asezamintelor, dar Resita apare in secolul al XV-lea cand apartine Comitatului Caras, in sec. XVIII. La 1673 e mentionata cu numele de Reszinitzacare pe atunci platea tribut pasalacului Timisoarei.
In perioada 1690-1700, Resita impreuna cu alte localitati din jurul Barzavei este mentionata ca facand parte de districtul Bocsa.Dar dupa razboiul ruso-turc din 1716-1718, cand turcii sunt batuti, Banatul,care includea si Valiugul, este sub stapanirea austriaca. In acele vremuri de demult, localitatea Resita se afla in zona Resita-Montana, avand pe atunci 30 de familii de romani, din Oltenia, ce se ocupau cu producerea mangalului pentru uzinele din Bocsa.
Sa revenim la istoria stricta Valiugului.
Aceasta localitate cu bogatiile pe care le-a mostenit de la bunul Dumnezeu, nu putea fi neglijata de a fi in atentia si sub stapanirea unei puteri umane. De ar fi fost cu teren aparte, arid, deci fara conditii din cele mai fericite pentru viata sociala, ar fi si azi in afara atentiei societatii. Dar in zilele noastre aceasta localitate este foarte apreciata si dorita, poate mai mult ca atunci cu zeci de secole in urma.
La aceste aprecieri, revenim cu sustinerea ca numele localitatii Valiug se pomeneste, nu odata in istoria Romaniei.
Dupa datele culese pana la aceasta data, reiese ca in anul 1570 numele asezarii ar fi fost Borzafa, situata undeva in jurul localitatii actuale, fapt mentionat de Iosif Wintager, de profesie brigadier la Ocolul Silvic Valiug, intr-un singur document pana in 1793, despre care vom relata in curand in prezenta lucrare.
Era si o cetate cu acelasi nume, din timpul stapanirii turcesti care dupa luptele dintre localnici si turci, a fost jefuita si arsa. Soldatii cazuti in aceste lupte au fost inmormantati in Breazova, se zice. De la ei ne-au ramas denumirile "Ali-Beg", "Cotul Turcului" s.a.
Existenta locuitorilor pe aceste plaiuri este confirmata si de denumirile urmatoare: Salistiuta, Cozia, Coziuta, Groposul, Breazova, Crainicel, Cuca, Balenilor, Delocian, Prunii Ponoranilor, Valea lui Iuga, Poiana Vasilie, Sestover, Raul Alb, Rachita s.a.
In aceste locuri s-au gasit suficiente obiecte si unelte utilizate in diferite munci, respectiv activitati gospodaresti, iar in mod special probe elocvente despre constructiile lor, de la locuinte pana la dependinte.
In plus, exista si azi in multe din aceste locuri, denumiri ale spatiilor naturale: ex. la Cozia, deasupra de Secul, la Cantonul Silvic cu acelasi nume care apartine de Ocolul Valiug, sunt nume ca: strada Tribunalului sau judecatoriei, de-a lungul careia se pot zari inca pomi imbatraniti de vreme s-au parti din ei, care inca mai dau poame.
La Groposul exista si in prezent mese si scaune, construite din stanca, cu forma deosebita, ce simbolizeaza masa de judecata, dar este mare pacat ca nu se iau masuri de conservare. Ba mai mult, dupa marturii ale celor in varsta, aceste obiecte sunt deja ingropate pana la jumatate de pamant, s-au de firele lungi de iarba, ceea ce ne poate duce cu gandul ca timpul le va lichida, in sensul ca nu se vor mai vedea.
La fel se pot vedea si azi urmele unor constructii, cum ar fi gaterul, fabrica de cherestea, aflate in partea cea mai apropiata de sat, Rachita, care au ars in jurul perioadei de constructie a barajului -1945 - 1947. Acest segment avea asezare la o distanta de cca. 1-2 km de zidul Barajului Gozna, in partea stanga a cursului Barzava, aproape de padurea limitrofa lacului in partea de vest - aproximativ la 1/2 distanta de zid.
La prezenta lucrare anexez, un tabel cu locuitorii acesteia care au locuit, in numar de 20 de case, din care mai traiesc cel putin 15, ca si urmasi ai lor.
Credem ca suficiente informari am enumerat care sa nu puna la indoiala concluziile trase in favoarea consolidarii afirmatiilor despre existenta fiintei umane. Am adauga totusi ca aflarea de monede din secolul I-III, de pe Valea Barzavei, la Groposu, la Semenic, ca si la Piatra Alba la Cuptoare aproape de drumul circulabil chiar si azi, unde un agricultor sapand, a dat de sume importante de bani in anii 1880 si 1883, la Stancile mari din Cuptoare. De acum sa incepem a relata fapte mai elocvente, chiar mai palpitabile candva, pentru anumiti doritori de curiozitati reale.
Locurile enumerate sunt in general in padurile seculare de odinioara, prezente si in zilele noastre, dar oricum rostul acestor locuri era sa le asigure o dosire oamenilor din calea celor ce nu erau doriti si nu in ultimul rand sa le fie la indemana pentru a crea conditii mai usoare de trai lor si familiilor lor, cat si pentru amenajarea unui adapost trainic in aceste locuri izolate spre a se feri de animalele salbatice.
De fapt, viata trebuie sa fi fost deosebit de pretentioasa. Dar, oricum, ei au dovedit c-au reusit sa vietuiasca, sa reziste peste ani, ceea ce se poate deduce si din prezenta lucrare, caci cititorii acesteia vor ajunge usor la concluzii din cele afirmate.
In perioada de dezvoltare a uzinelor resitene, care aveau stricta nevoie de lemn pentru produs carbuni - mangal - trebuiau taiate lemne si aduse de la distantele respective pana la locul unde exista locul de depozitare. Apoi trebuiau transportate, fragmentate la marimi care sa le permita stivuirea in gramezi dupa niste sabloane unde sa fie arse intr-o anumita proportie spre a fi, a deveni carbune cu calorii suficiente ca fierul sa se poata incalzi la temperaturi ce sa permita prelucrarea lui, in conditii tehnice.
Intreprinderea Montana Resita, de care am pomenit mai sus - asezata in zona din jurul Casei Muncitoresti de azi avea sub conducerea sa ocoluri silvice, mine, uzine.
In perioada anului 1793, vara, se reuseste a se obtine aprobarea de la Viena, capitala Austriei, care de fapt de pe atunci era imperiul care subordona si Banatul, inca de la 1718 cand invinsesera pe turci de la care preiau stapanirea si acestui teritoriu: Banatul, Transilvania si Bucovina, dislocarea, plecarea a 300 de locuitori de acolo si sa se aseze in Banat, incat sa devina cetateni ai acestor locuri. si sa se ocupe de munca de la minerit pana la taietori de lemne. Pentru aceasta se deleaga brigadierul silvic (magister silvarum) Franz Loidl care pleaca la imparatul imperiului.
Se aproba ca un efectiv de 300 familii sa se stabileasca in Resita si respectiv la Valiugul de azi. Din acestia, 71 de familii merg la Valiug.
Acest brigadier era de origine chiar din Salzkommercut (Austria) si stabilit in aceste locuri.
La data de 28 iunie 1793, brigadierul, la cererea Kaiserului se prezinta la palatul imparatesc unde acesta le da niste ordine, ce urmau a fi duse la indeplinire pe unde vor merge. Acesta le spune printre altele: . "mergeti in zona Banat - nu se spunea ca in Romania - si acolo sa fiti demni, harnici. si sa nu uitati sa va faceti locuinte mai intai, iar localitatea unde veti infiinta o sa-i puneti numele meu: Franzdorf (satul lui Franz)", si le-a urat drum fericit si credinta in Dumnezeu sa paseasca la noua lor tara. Brigadierul ii conduce la drum si-i imbarca in vapor, pe Dunare din Viena cu care ajunge pana la granita, unde intra si azi acest fluviu in Banat, de unde ajunge in 29 iunie 1793, la Valiug.
Aici era padure seculara - din cate se mentioneaza - dar era un spatiu cu mare largime pana la Barzava, la dealul din versantul opus, adica unde e azi primaria - la fel spre sud si nord unde este strada ce duce spre Crainicel si respectiv spre drumul de intrare in sat, venind de la Resita.
Deci a fost gasit ca loc corespunzator pentru intinderea corturilor de dormit, intre copacii ce existau si bineinteles si un spatiu mai inalt fiindca nu erau decat poteci sau potecute, cu apa de la Valiugel, care vine de la Poiana Valiugului, urmand a se varsa in Barzava.
Trebuie mentionat ca distanta de la Resita pana aici se parcurge pe jos, dar si acel pe jos era pe pante, pe drumuri presarate cu multe curbe care nu sunt mai putine de 100 nici azi, cand exista drum modernizat pana la Resita. In fine, nu mai depanam maruntisuri.
Incepand cu 30 iunie 1793, brigadierul ce i-a condus din Austria pana aici, va participa cu organele respective la impartirea locurilor de casa, de la punctul zero ( unde azi este adevaratul Parc de tei ). Mai sunt cativa, dar cel mai mare - de pe atunci - are circumferinta de 5035 mm - deci, el este martorul care poate da lamuriri - . de pe atunci.
Locurile de casa trebuiau date pentru tot atatea familii care au devenit adevaratii intemeietori ai unui sat organizat sub cerul liber. De atunci pana cand si-au construit case din barnele ce le aveau in cale, a trecut putina vreme, acestea din urma fiind foarte asemanatoare: o camera mai mare, una mai mica, o bucatarie, o prispa. Casutele s-au intins exact pana la podul de peste Barzava (la nord de actuala biserica catolica), langa casele lui Blaga (dar la sud pana la locuinta lui) si Ita Munteanu - care este cumparata de la un locuitor german-austriac, plecat inapoi in imperiu. De atunci, acum vreo 12 ani, in 1986. Ca intindere la est pana la dealul cu care se termina, se intalnesc platurile de pe linia cu randul de case de pe randul primariei, iar spre vest pana la raul Barzava de azi (pe atunci Barzava nu avea un curs regularizat - mergand cam pana la jumatate distanta dintre firul ei de azi, pana la strada asfaltata), cea care trece prin fata bisericii nemtesti.
Constructia caselor a durat mai putin de doua luni, fiindca locuitorii au fost repartizati la lucru imediat. De atunci, in continuare au lucrat printre picaturi la case.
Toate aceste case (minus doua dintre ele), au fost demolate si schimbate cu altele noi, pana-n anul 1919, cand fiecare si-a facut-o noua de la fundatie sau si-a renovat-o. Dintre casele ramase nedemolate, cele doua se mai pastreaza. Una este cea a lui Mathes Mooser de la nr. 66, azi decedat, casa fiind si la aceasta data exact ca in faza de origine din 1793.
Ca fapt divers, la renovarea sau la demolare mai precis, proprietarii au constatat ca lemnul fasonat din care a fost construit imobilul era ca si nou dupa 126 ani, introdus in zid sau la acoperis sub sindrila care asigura protectia - pentru ca la acea data nu exista tigla sau tabla.
Iata-ne deci la Sfanta zi a lui Petru si Pavel, ziua zamislirii noii localitati de atunci - Franzdorf - , adica Valiugul de azi, care a depins de cele 71 familii de austrieci, care sunt de azi, fondatorii acestui vechi tinut. El va purta acest nume pana la Marea Unire de la Alba Iulia - 1918 - cand Romania se reintregeste cu tinuturile romanesti de sub stapanirea fostilor asupritori.
Credem ca daca la acea data, ar fi fost identificata alta denumire a celor ce locuiau pe aici - mai intai acestia nu indrazneau sa produca o asa imprudenta -, iar teritoriul nu gazduia fiinte omenesti organizate in colectiv.
Aceasta nu insemneaza ca pe aceste plaiuri nu erau bastinasi, caci sunt dovezi ca multi, sau foarte multi bastinasi - romani -, s-au grabit sa ia cunostinta de noutate. Ei s-au asezat in vecinatatea colonistilor, in sus si in jos de raul Barzava - care de fapt atunci a inceput sa centreze axul apei, care de fapt a durat multa vreme de zeci de ani pana la regularizarea raului.
Dovezi ale acestor relatari exista si in cartea scrisa de Loidl Walter de la Valiug, aflata azi in Germania la un nepot a-l acestuia stabilit acolo in ultimii 5 ani.
Iata o relatare: marele carturar Iosif Velceanu, nascut in Valiug la 13 aprilie 1874 marturiseste: "Parintii parintilor mei au locuit la Breazova, si de acolo s-au stabilit aici, dupa 1793". Este o marturie din cele mai convingatoare.
In cazul de fata, exista doua afirmatii: data de 1570 precizata de brigadierul Wintager Iosif, mentionat mai sus careia ii dam crezare si aceasta din 1793, pe care n-o putem contesta.
Daca Resita a fost miezul asezarii muncitorilor olteni, la fel , bastinasii romani au fost din vremuri indelungate pe aceste tinuturi, dar traiau in micutele centre nominalizate mai sus, dispersati, intrucat nu aveau o localitate centralizata. Ei erau producatorii de bunuri in acele vremuri istorice. Aceasta explica si cresterea destul de abundenta a populatiei din aceasta zona formata din romanii stabiliti prin luminisurile din padurile din jur si colonistii austrieci.
Vom mai veni si cu alte elemente de sprijin in fixarea acestei localitati.
Conducerea Centrului industrial minier - Montan Resita - studiaza temeinic posibilitatile de construire a unui drum de tara de aici, de unde scriu, azi din Valiug - prin Piatra Alba - Secul - Resita. Acesta era necesar transportului mangalului cu caruta cu cai sau cu carul cu boi, care ar fi fost foarte economicos fata de sistemul de transport prin convoi de cai, pe fiecare cal se pune maxim 70 kg in desagi pe spate si distanta se parcurgea in timp de 24 de ore dus si intors din aceste zone pana la Resita. Impedimente erau multe. Renuntam a le enumera.
Comanda pentru drum, precum si interesele pentru acesta sunt deci date inainte de 1793.Pregatirile in totalitatea lor cu efectuarea drumului de mai sus mentionat, dureaza pana la finele anului 1801 si incepand cu 1802 este dat in folosinta drumul taranesc precizat mai sus.
Colonistii austrieci, improvizeaza o scoala care functioneaza din toamna anului 1793, aducand cu ei ca invatator pe Anton Josef Priklmayer care profeseaza pana in anul 1808. In noua scoala construita si data in folosintainca din 1807, mai exact in singura sala de clasa, copii invata pana in 1962, cand scoala cu predare in limba germana se inchide din lipsa de efectiv de copii. Aceasta sala de clasa, am imprimezat-o in 1951, chiar subsemnatul facand din ea doua sali. Asa am facut si cu sala de la scoala cu limba de predare romana, tot in aceeasi perioada de vacanta de primavara. Despre aceasta valoroasa actiune obsteasca am precizat la capitolul "Invatamant" care e parte integranta a acestei monografii, sau mai bine zis istorii.
In primele saptamani ale lui octombrie 1793 a fost gata si au inceput slujbele la biserica greco-ortodoxa improvizata.
Biserica functioneaza de la data sosirii, in 1793, primul preot fiind Pater Benedict Braun care profeseaza pana-n 1818.
Date despre colonistii acestia se obtin din cartea lui Loidl Walter, locuitor al Valiugului, probabil chiar din generatia "29 iunie 1793", care este plecat cu domiciliul in Germania, cum am mai anuntat mai inainte,patronul primei bisericute din lemn construita initial ca si al celei din 1861, adica cea de azi este Sf. Franz si Asisi.
Casa parohiala pentru preotul catolic s-a construit de catre credinciosi, tot in perioada aceasta prodigioasa, dar calitatea, planul conceput al cladirii sunt si azi din cele mai de apreciat - asa cum a fost si pentru casele lor marturie si in contemporaneitate - desi ei sunt plecati din Romania de 5 ani. Biserica a fost inzestrata de la Kaiserul lor cu doua clopote, un altar, o cruce si o orga cu sase registre care sunt si azi.
Biserica noua, construita in 1861, din beton, piatra si caramida nearsa, acoperita cu tabla galvanizata si sarpanta, din grinzi de lemn sanatos si incivoiat, este unica in felul ei.
In anul 1862, patronatul inzestreaza biserica cu: un baldachin, doua steaguri, o carte bisericeasca si o cruce. Prin contributie de bani de la credinciosi au reusit sa mai cumpere inca un steag pe ale carei fete erau scrise si mai sunt si azi pictate chipurile Sf. Hubertus si a Sf. Iosef (Iosif) si care a fost sfintit de catre preotul Anton Bartl in 23 mai 1869.
In anii 1858 si 1859, numarul colonistilor mai creste cu 40 familii si respectiv 237 de suflete. Acestia au fost stabiliti la Crivaia, in 20 de case cu 40 de apartamente.
In 1855 satul Franzdorf a fost inclus in patronajul Austro-Ungariei, care a preluat firmele de prelucrare a lemnului, chiar a mangalului. Tot de la acea data se infiinteaza Regimentul de Caransebes care preia 18% din intinsele paduri, iar STEG 82%.
In anul 1872, Franzdorful creste cu 21 familii care se cantoneaza in tot atatea case facute dar in locul numit Iosefinental (Poiana Valiug). Intemeietorul acestui cartier a fost Georg Brenan, directorul societatii de cai ferate de atunci, iar numele sotiei sale a fost Iosefina. Deci, dorinta lui a fost ca localitatea, unde sunt plasati sa-i poarte numele sotiei, dar este ca in cazul celor din 1793, sositi aici, care dau numele comunei dupa numele imparatului Franz.
Colonistii maresc imediat si suprafata cimitirului, adica proportional cu numarul aproximativ al celor ce sosesc si se stabilesc aici, deci sa fie mai intins.
De asemenea, prin grija patronatului, aici la Valiug, a fost ridicata si o capela.
In 1879 si filiala Crivaia a fost inzestrata cu un clopot nou. Toate acestea au fost sfintite de preotul Iohan Polanik.
In anul 1880 episcopul bisericii catolice Alexander Bonnaz, sosit ca turist pe aici, fiind incantat de frumusetile locurilor, doneaza bisericii pe langa altarul principal, un altul. Acesta a fost construit in Arad de maestrul lemnar Anton Dengl si trimis la sfarsitul lunii noiembrie 1880. Cel de-al doilea a fost confectionat la Timisoara in stil greco-oriental, de catre un italian. si tot acelasi episcop doneaza bani pentru confectionarea Sf. Mormant, care a fost realizat de un maestru tamplar autohton "Getini".
Redam citatul: "Noii colonisti - cei din 1793 - au gasit in jurul localitatii nou construite, adica Franzdorf, spranjiti prin padure, o seama de locuri in care locuiau romani. Acestia locuiau in "salase" si se ocupau cu cresterea animalelor, iar in gradini cultivau ovaz, secara, cartofi si legume felurite.
Pomi fructiferi batrani si ruine din piatra mai amintesc si azi de aceste asezari: Crainic, Cozia, Cioaca, Groposu, Breazova, Balenilor, Valea lui Iuga, Coziuta, Delocian, Prunii Ponoranilor, Poiana Vasilie, Sestover, Raul Alb, Crainicel, erau doar cateva din asezari si mai poarta si azi aceleasi nume".
Aceste denumiri le-am pomenit si mai sus, dar le-am redat fiindca ma aflu la interesele colonistilor.
Se mentioneaza: ". si azi se mai gasesc in Valiug multe din numele acestor familii: Balanu, Munteanu, Jianu, Brebenaru, Belcea, Dinteanu, Jurma, Spataru, Manescu, Retezan, Rasovan, Pasere, Simic".
Toate aceste familii sant romani.
Uzinele Resita, ca urmare a dezvoltarii lor, au nevoie de carbuni, de lemn, produs la distante mari, dar nu erau drumuri de schimbat modul de aducere a mangalului cu cai la transport cu caruta. Se pune problema construirii unui drum corespunzator din 1750. Rezolvarea lui, se realizeaza abia in 1802, peste Piatra Alba, la Resita. Din acel moment mangalul se transporta cu caruta trasa de cai, ceea ce aduce o stare buna de economie.
In 1863 se construieste drumul Komitatului Franzdorf (Valiug) - Cuptoare, dar care peste 11 ani, in 1874, este prelungit pana la Resita. Din aceleasi motive de economisire, prin inlocuirea transportului de convoaie de cai, in transportul cu caruta. Tot in 1874, se incepe drumul de la Podul Secul, pe Valea Barzavei, pana la Muntele Semenic, chiar la izvoarele Barzavei.
Abia de-acum, din 1863, se prezice un viitor mai luminos pentru uzine, pentru locuitorii si muncitorii de pe aici ca urmare a realizarii drumurilor mentionate aici.
Incepand cu anul 1803 se instaleaza un cuptor de afanare si doua ciocane cu roti hidraulice pentru forjat fier si le fixeaza in locul numit "Hommerschupfen" - care tradus in limba romana inseamna "sura Ciocanului". Aci se va aduce fier brut laminat pentru prelucrare la forja si iarasi dus inapoi cu caruta care vor veni iarasi incorporate si tot astfel zilnic. Astfel se aduc cantitati de sute de kintale pe an, de fier si inapoiat in stare de folosinta, fierul.
In acelasi an, 1803, se aduce un gater mare cu 18 panze, in pozitie verticala, instalat la locul ocolului silvic, de langa Barzava. Pe acolo s-a construit de mesterii italieni un canal pentru apa, larg la baza de sus de 1,50 metri, la cea de jos de 0,75 metri si inaltimea de 0,90 metri, care venea plin de apa. Randuita chiar la coltul de langa cei doi vecini la locul denumit, se vede si azi o parte din instalatia in beton a fixarii acestui gater. El functioneaza ca fabrica de cherestea pana in anul 1872, cand este inlocuit cu altul din cele doua aduse acum. Celalalt gater se duce la Rachita - o colonie mentionata in aceasta lucrare - unde traieste pana la finele secolului al XIX-lea, cand ia foc. Informatie luata de la batranii localitatii.
In anul 1916 se monteaza la instalatiile de langa gater un electromotor care, actionat cu ajutorul caderii apei, produce curent electric pentru magazinele, primarie, ocolul silvic din centrul din Tei care din acea clipa au iluminat electric si zona aceasta va capata imediat denumirea de Oras-Valiug, si in acea clipa localitatea va avea trei denumiri:
Valiugul de la vale (de fapt se mai zice Valiugul batran),
Orasul
Valiugul de la deal (adica cel pana la Gozna, fiind inclusa si Gozna pana catre Dealul Dragutii).
In anul 1855 se construieste drumul dintre Valiug si Garanaiar mai tarziu, in 1910 se construieste drumul de peste seaua Baravita la Anina-Steierdorf-Oravita si iata ca apare o alta cale de a merge la Valiug.
In perioada 1899-1903 a fost prelungit drumul de la Garana (Wolfsberg) peste Brebu Nou (Neidenthal) la Slatina-Timis. Deci, de acum este legatura facuta intre Valiug si soseaua nationala prin Garana-Slatina-Timis-Herculane, sau Slatina-Timis directia Caransebes.
Una din marile realizari din secolul al XIX-lea este dezvoltarea cailor rutiere, atat pentru transport de materiale necesare uzinelor, cat si pentru circulatia locuitorilor din aceste frumoase zone muntoase.
Consider necesar sa reliefez in prealabil consemnari ale specialistilor in aprecierea si interventia pentru folosirea bogatiilor naturale ale Valiugului, apa si padurile: "Semenicul poate fi asimilat unui centru al lumii - vezi credintele popoarelor -, munte singuratic, de 1477 metri in varful Piatra Goznei, fiind ca un turn al apelor din care izvorasc si se imprastie ca spitele unei roti: Barzava, Timisul, Nera, Carasul. Oamenii de pe vaile apelor urca la munte, se intalnesc periodic pe Platoul Semenicului, schimb de experienta, prilej de unificare nationala" - ing. Andrei Malaescu.
Dupa cum foarte bine cunoastem, bogatiile in Aurul Verde, apelor date de Barzava si afluentii ei - ca si diferenta mare de nivel de la inaltimea dealurilor si a muntilor Semenic pana la Resita, unde se creeaza si dezvolta uzinele, au creat conditii din cele optime pentru cresterea ritmului economiei uzinelor.
Dupa revolutia din 1848 - data la care taranii si muncitorii posesori de care si carute nu mai sunt obligati sa presteze munci gratuite in transportarea materialelor - mai ales carbunii pentru uzine.
Acestea trebuiau oricum efectuate, fiindca focul trebuia sa arda permanent la fabrici. Asa se gaseste valorificarea apelor mentionate mai sus, care sunt dar al lui Dumnezeu, cazul de la noi: Barzava si afluentii sai.
Transportul pe apa a lemnelor - altfel zis plutaritul lemnelor de la locul de producere pana la locul de consum - cu ajutorul canalelor cu apa.
Nu mai amintim muncile ce se efectueaza pentru stivuirea lemnelor in asa zise bocse mari avand fiecare cate 100-160 m3. Acestea prin arderea lemnelor produc mangalul. Dar focul nu merge decat toamna si iarna, anume primul loc de la Resita pentru sprijinirea lemnului expediat de la Valiug in Land/Resita, la 4 km de uzine.
Iata prima plutire a lemnului si care sunt cotele terenului.
In anul 1865, traseul pentru plutirea lemnului de la Valiug din locul Klaus (langa Vila Klaus de azi) este de o lungime egala cu 38,9 km. Din aceasta distanta, 7 km sunt de la Klaus la Valiug, spre sud de Valiug.
De la punctul de plecare ce este la o cota de 714 m, pana la Resita este o diferenta de nivel de 458 m. Plutirea se facea la un nivel al apei de 0,5 - 0,6 m cu o viteza de 1,085 m/s. Timpul efectiv folosit de plutarit pana la Resita dura aproximativ 6 ore.Dar asigurarea debitului de apa, ca si canalele, tunelurile, apeductele, se faceau de mana omului, in conditii deloc usoare, nici de durata mica, nici ieftine.
Redam cazul asigurarii debitului de apa din punctul Klaus pregatit, incepand cu anul 1864.
Se construieste un baraj care are rol de rezervor, din busteni de brazi ciopliti - o munca deloc usoara - cu umplutura de piatra.
Acest baraj ca sa fie plin cu apa avea urmatoarele dimensiuni: 76 m, 26 m, 11,5 m, aceasta din urma este inaltimea pana la care ajunge apa, primele doua numere de aici reprezentand lungimea si latimea. Capacitatea acestui paralelipiped era de 140.000 m3 de apa, iar aceasta cantitate de apa putea transporta cantitatea de 4.000-10.000 m3. Aceasta operatie de transport se desfasura numai pe perioada lunii martie pana la jumatatea lunii august cel mai devreme.
Transportul lemnelor din padure pana la locul de aruncare in apa de plutarit, se facea cu vagonetele in cadere libera pe sinele de fier, cele goale erau trase de cai la deal, pentru ca mai apoi totul sa se realizeze cu ajutorul funicularului, dar aceasta abia incepand cu anul 1893. In scopul acestei realizari era necesara angajarea unei firme cu rezultate in domeniu. Astfel, de la Bleikert din Dresda (Germania) executa lucrarile specialistul Johann Cservenka.
El vine si monteaza agregatul care este gata in primavara anului 1893 data de la care incepe operatia. Acest teleferic a facut legaturile intre padurile Semenicului - Raul Barzava, pe o lungime de 5.576 m, cu o diferenta de nivel de 500 m.
Funicularul lucreaza pana in 1911 si s-au transportat la uzine circa 50 mil. m3 de lemn.
In perioada de pregatire s-au construit canalele: Barni de 1.768 m, Coziuta de 792 m, Teus de 192 m, Ranchina de 486 m. La fel s-au construit apeductele:
- Breazova 80 m lungime si 15 m inaltime;
- Raul Alb 30 m lungime si 18 m inaltime;
- Secul 180 m lungime si 50 m inaltime;
- Curmatura 216 m lungime si 18 m inaltime.
In aval de Valiug, la 4 km, la locul numit Cleantul Sarbului, in anii 1901, 1 septembrie pana in octombrie 1904, in vaile salbatice de sub poalele Semenicului, incepe batalia pentru apa si nu se poate incheia acum.
Se construieste barajul Breazova, primul baraj peste Barzava. Are lungimea de 90,5 m, grosimea de 20 m, iar la coroana are 3 m. Costa 1 mil. coroane.
Cand barajul este plin cu apa, ea se intinde pe o lungime de 2 km.
Barajul este construit din beton, fier si piatra.
Se construieste centrala hidroelectrica de la Breazova si mai tarziu centrala hidrolelectrica Grebla de unde se foloseste apa in scop economic. La un loc un sistem hidroenergetic ce cuprinde circa 8 km canale de aductiune si tuneluri ceea ce asigura un debit de aproximativ 0,7 m3/s. O lucrare temerara pentru acele timpuri.
Si totusi iata ce spune teoria tehnicii contemporane: - otelul ca sa fie otel cum se cuvine, a avut nevoie dintru inceput de apa, de mai multa apa - de apa convertita in kilowati lumina, dar si de apa - mijlocul cel mai lesnicios de transport al lemnului necesar cuptoarelor otelariei si furnalelor.
Si tot pe teritoriul Valiugului se incepe trasarea pe harta in perioada incepand cu anul 1957 - cand un colectiv de specialisti condus de prof. dr. ing. Dorin Pavel intocmesc studii de sporire a debitului apei, noul necesar: 1,3 - 1,5 m3/s. Lucrarea era fundamentala pentru existenta si dezvoltarea in continuare a Resitei. Pentru setea de otel, ca lucrarea sa fie executata atunci, cu orice pret, devenise o problema a intregii natiuni debitul apei uzinei din Resita. Dar izvoarele existente erau insuficiente. spune inginerul.
Pana la urma, dupa studii, cercetari, deliberari, s-au intocmit variante multe si in sfarsit, decizia hotararii in final: o parte din izvoarele Nerei (rau ce se varsa pe versantul opus al Semenicului), trebuie aduse la Resita. Planul era ca sa capteze cursul superior al Nerei la cota 1.100 si sa-i treaca debitul in bazinul Barzavei. Iata ca se infaptuieste o adevarata revolutie in constructii hidrotehnice, fara precedent in tara noastra. Specialistii, in frunte cu ing. Andrei Malaescu, au plecat de la cota 1.097, unde izvoraste Barzava. Au impins apa intr-un tunel lung de 1.000 m, apoi pe un canal liber vreo 1.200 m, pana la Cosava. In continuare fac un alt tunel, mai scurt, 750 m, prin care au trecut-o in bazinul Nera-Nergana alt canal liber de 3.640 m, iar de aici mai departe ceea ce a fost odata Nera a devenit apa de Barzava. Asa a fost. Isi inchide dosarele. Lucrarile s-au terminat in anul 1952 cand au dat cei 1,5 m3/s cat se ceruse.
Barajul Gozna a fost construit intre anii 1948 - 1952.
Caracteristici constructive:
Lungime - front de barare: 230 m;
Latimea de baza: 113,80 m;
Inaltime constructiva: 48 m.
C.H.E. Crainicel, amplasat in apropiere de satul Valiug a fost construita in anii 1947-1951. Aceasta uzina functioneaza conditionat de necesarul de apa industriala de la Resita fiind alimentata din:
- lacul Gozna, printr-o conducta de aductiune, castel de echilibru si conducta fortata;
- aductiunea Semenic;
- aductiunea Safra.
Iata ca si cantitatea de apa prin captarea apelor muntelui care izvorasc din Semenic, au devenit insuficiente pentru uzinele din Resita. Astfel, in anul 1961 se declanseaza o noua etapa a bataliei pentru apa. Se da in exploatare primul furnal de 700 metrii cubi care, alaturi de cele trei cuptoare Siemens Martin de 120 mc ale otelariei, solicita un debit superior, de 2,16 mc/s. Atunci s-au realizat statia de pompare de la Tinis-Trei Ape si barajul Secu. Intregind la peste 180 kmp suprafata de pe care Resita isi aduna apele.
Acest imperiu al apelor, cladit dintr-o epopeica inclestare umana, a hotarat o noua existenta a Resitei.
In cadrul comunei problema alimentatiei cu apa este una din cele mai solicitate atat de locuitorii de bastina cat si de proprietarii caselor de odihna construite pe teritoriul comunei. Dupa multe interventii sustinute in mod consecvent de primarul ambitios in fapte, Vasile Ponoran obtine aprobarile de rigoare, intocmeste documentatia cu organele competente in urma cu patru ani. In ultimii trei ani a reusit sa efectueze in proportie de peste 80% din lucrarile aferente acestei operatii complexe. Dar diferenta de lucrari denota suma de bani necesari a termina 100% operatiile. Dar acestia nu sunt aprobati, urmand sa se prelungeasca termenul de punere in exploatare, dar si populatia ca si omul nr. 1 al comunei vor avea inca de asteptat si nu vor fi satisfacuti nici moral pentru atatea tergiversari.
IV. Invatamantul
In trecutul istoric al acestei comune, ca de altfel al Banatului din care face parte si comuna Valiug, oamenii au fost influentati de diferitele popoare ce au avut trecere prin acest cadru natural de o rara frumusete, pana in anul 1918, an la care Banatul se alipeste la Patria muma.
Desi stapanirea a durat secole, locuitorii acestor meleaguri au rezistat tuturor asupririlor, chiar si-au pastrat limba, religia si traditiile neamului din care au provenit.
Populatia germana, alcatuita in special din multimea de colonisti sositi incepand cu data de 29 iunie 1793, pana pe la 1860 cand vine ultimul convoi in aceasta localitate, a pastrat nealterate, la populatia locala, toate cele mentionate anterior.
Asuprirea n-a fost o fericire pentru nimeni dintre aceste etnii, dar sansele de convietuire in limite absolut normale, au contribuit la realizarea bunastarii cotidiene.
Popoarele ce i-au subjugat: turcii, maghiarii si austriecii au asigurat desfasurarea activitatilor in special in domeniile sociale, domenii ce le aduceau lor venituri si cele care contribuiau la dezvoltarea economica. In general nu se poate invinovati vreunul dintre aceste popoare de amestec flagrant in evolutia societatii specifice fiecarei etape istorice.
Limba de predare in scoli, in special, n-a fost impusa decat de catre maghiari, dar si de catre acestia nu permanent.
Feudalismul era mai dezvoltat, sub aspectul organizarii muncilor in agricultura, fata de celelalte provincii din Banat, dar nu se putea compara cu cea din Austria. Aceasta, de fapt, se datora si lipsei proprietarilor de suprafete agricole. In specificul partii acesteia a Banatului, unde pamantul este un teren deluros, neproductiv, ori muntos, sunt si zone de fertilitate buna.
Proprietarii de pamant erau interesati sa dezvolte o agricultura in mod intensiv spre a obtine castiguri mai mari.In astfel de situatii ei puneau accent pe dezvoltarea fiecarei laturi aducatoare de bunuri materiale.
In domeniul exploatarii suprafetelor agricole au dat o atentie sporita cresterii duzilor, in care scop au editat brosuri care indicau fertilizarea solului, obtinerea de puiet de dud, recoltarea frunzelor, folosirea lor la hrana gandacilor de matase, albinaritul, dar si indrumari specifice cresterii acestor vietuitoare aducatoare de venituri.
In domeniul micilor gospodarii s-a dat o atentie deosebita castigurilor taranesti prin cresterea animalelor domestice de rasa, calitatea ingrijirii si respectiv a obtinerii de venituri.
Aceste activitati atrag dupa sine nevoia de a sti, de a intelege modul de organizare, de desfasurare a multor atribute, dar pentru aceasta era nevoie de carte. Adica sa cunoasca cifrele din care se formeaza numerele, sa socoteasca, sa cunoasca literele alfabetului latin, slav si chiar maghiar. Toate acestea au avut perioade istorice de folosire. Atunci biserica era un suport pretios pentru clasa politica a feudalismului. In credinta instituita de a fi multumit muncitorul pamantului cu ce capata de la stapan. Aceasta latura de educatie religioasa este evident ca nu aducea prejudicii, ba din contra. Catolicismul, in special, era acela ce facea cu adevarat prozelitism, spre a contribui la sustinerea politica a clasei proprietarilor.
Dezvoltarea scolii, a culturii in feudalism este dependenta de biserica.
Manifestarile culturale, artistice, necesitau o pregatire speciala, un program de atragere a maselor in fata carora se prezentau. Oamenii competenti pentru pregatire erau preoti sau cadre pregatite de preoti.Rezulta ca centrele ierarhice, bisericesti, erau si centre de educatie culturala.
Mai temeinic putem crede ca aceasta forma sociala este subordonata bisericii si ea este suportul oranduirii feudale.
In aceasta perioada erau foarte putine scoli in Banat.
In anul 1526, in razboiul de la Mohacs, maghiarii sunt batuti de turci si acestia stapanesc Banatul pana in 1717.Ne aflam in secolul al XVI-lea, invatamantul are caracter de clasa, se invata in limba romana, chiar sub ocupatie turceasca.
Se dezvolta fabricile, mijloacele de extractie a carbunelui pentru uzine, de produs mangal prin arderea lemnului etc.
Apar proprietarii de mari fabrici, antreprenori de angajare de mari lucrari, deci asistam la dezvoltarea unei noi oranduiri sociale, clasa burghezie, a proprietarilor de averi, clasa stapanitoare a padurilor, a uzinelor si fabricilor, a mijloacelor de productie. De acum se pune problema, in mod deosebit, pe formarea de oameni care sa stie citi, sa stie scrie, sa stie socoti.
Banatul de Nord impreuna cu Caransebesul si Lugojul sunt anexate la Transilvania, dupa lupta de la Mohacs.
Propaganda bisericii calviniste se face in limba maghiara pentru cei de la orase si in limba romana pentru cei din mediul rural, pentru mestesugari si cultivatori de pamant. La orase prozelitismul pentru calvinism are succes, in timp ce la sate n-a izbandit. Biserica are nevoie de-acum de propagandisti pentru a propaga religia calvinista si, cu mult inainte de 1582, se infiinteaza la Lugoj si Caransebes scoala de pregatit invatatori in limba romana.
Se creeaza, astfel, noi conditii de propaganda religioasa pentru clasa sociala a proprietarilor de uzine si fabrici etc.
La 14 septembrie 1658 turcii cuceresc o mare parte din Banat care ramasese sub administrarea Transilvaniei. Ei nu influenteaza invatamantul in limba romana si nici slujbele bisericesti. Nu se cunoaste pana cand functioneaza aceste scoli in limba romana. (Din afirmatiile lui V. Tarcovnicu).
Se infiinteaza scoli in cadrul manastirilor, la protopopi, preoti, carturarisi se pune accent pe invatarea citirii, a insusirii limbii romane, a invatarii religiei, a socotitului si chiar rezolvarii de calcule, de probleme.
In anul 1718, armata austriaca, sub conducerea lui Eugeniu de Savoia, ii invinge pe turci. Atunci, acestia parasesc definitiv Banatul, ca si alte parti romanesti.Banatul devine, de acum, supus coroanei imperiale de la Viena. Se imparte in 11 districte conduse de administratori, care puteau fi si militari.
Din anul urmator, 1719, si pana in anul 1739 se aduc in Banat colonisti din Franta, Germania, Italia si Bulgaria.
Acestia sunt repartizati in conditii foarte bune chiar si la sate, in agricultura. In plus li s-au oferit si alte facilitati materiale.
Conducerea statului austriac a luat masuri de dezvoltare a mestesugarilor dar si masuri de sistare a dezvoltarii breslelor.Statul austriac incepe sa se preocupe de problema invatamantului catre finele secolului al XVIII-lea. La putinele scoli existente invatatorul nu putea trai din salariul sau, fiind nevoit sa se ocupe de orice activitate cat de compromitatoare, pentru autoritatea ce trebuia sa aiba. Singurul organ care-l putea numi si controla pe invatator era preotul.
Abia in 20 mai 1771, in Normal-Patentul dat de Maria Tereza, printre alte hotarari figureaza si: "Constatandu-se ca Iliricesc" (adica sarbii si romanii, nn) "nu au scoli de ajuns in care sa invete ce datorii are omul fata de Dumnezeu, fata de Domnul Tarii si aproapele sau, s-a dispus ca biserica si administratia sa aiba grija ca cei tineri sa nu se lase fara de invatatura", din Normal-Patentul, Viena, 1771, pag. 16.
Clasa instarita nu se bucura de masurile ce se luau pentru dezvoltarea invatamantului, din considerentul de a nu li se degrada pozitia sociala, atunci cand muncitorii si toti ceilalti neavuti vor sti carte.
In cadrul spatiului din zona de azi a Valiugului, prin padurile ce inconjurau centrul civic de azi al comunei, traiau cetateni ajunsi pe aici din judetele Mehedinti siValcea, in special. Durata vietuirii lor se cunoaste abia de la atasarea lor, ca vecini si locuitori ai colonistilor ne-austrieci, in satul numit Franzdorf, ceea ce inseamna satul lui Frant, infiintat la 29 iunie 1793, cand un numar de 71 de familii sosesc in padurea de tot felul de arbori si arbusti, dar care era cea mai acceptabila fata de celelalte parti ale zonei vazute atunci. De cei indrituiti sa le ofere conditii de stabilire definitiva in tara de care apartine Banatul.
Parte din cei ce puteau intercepta momentele de sosire a unor suflete omenesti pe acest pamant din Valiug se incadreaza si se inroleaza in acel colectiv de oameni care primesc locuri de casa incepand de la locul "cu tei" unde au fost cantonati si au trait scurta vreme pana si-au improvizat o locuinta, iar pentru cea definitiva li s-au pus la dispozitie materiale lemnoase etc.
In timpul muncilor la care se deplasau in padure muncitorii colonisti, intalnesc locuintele improvizate de cei cu locuintele in natura, de zeci de ani sau chiar secole. Bineinteles ca in locuinte erau oameni. Sunt invitati sa vina sa se aseze si ei civilizat, cu casa in locul unde ei se stabilisera, si astfel se naste ca spatiu cu suflete omenesti noua comuna, azi VALIUG.
Cred ca bucuria ce le-a descretit fruntile napastuitilor este greu de inteles de noi, cei care nu ne imaginam nicicum modul lor de viata dusa in tufisuri, care atrage o multime de complicatii. Asa se explica cum de locuintele sunt asezate in mod compact, ca teren, iar ale romanilor sunt la margini, vecini cu cele pentru colonisti.
Odata cu Normal-Patentul de la Viena prin care se dispuneau niste hotarari din cele mai imbucuratoare pentru parinti, in special, apoi pentru fii lor, alaturi de fericirea poporului banatean de a fi fost numit ca Director general al invatamantului banatean romanesc si sarbesc marele om Teodor Iaancovici. Sub conducerea acestuia s-au pus bazele construirii si infiintarii de noi scoli in majoritatea localitatilor regiunii. Constructiile se realizau de catre cetatenii din sate sau orase cu participarea efectiva a bisericilor.
Copii din Valiugul din 1793 n-au avut marea bucurie de a profita de o astfel de cladire, in care invatai numai de dragul conditiilor fizice. Aceasta pentru ca la acea data comuna Valiug nu existasi perioada de la 1793 pana la cunoasterea, popularizarea formarii noii localitati a fost minima.
Cu toata vitregia naturii de a nu exista o forma de invatamant in perimetrul ce cuprindea toate cele aproximativ 15 - sa le zicem - catune, o buna parte din copii au reusit sa invete totusi carte. De la cine?! Se poate raspunde: de la un vecin care avea ceva cultura, sau de la preot, ori de la un militar, dar se naste intrebarea: oamenii nu se expuneau sa fie cunoscuti. Dar cu mare grija s-a reusit sa nu se popularizeze locurile de ascunzisuri.
Iata un caz dintre cele mai valoroase si atunci, dar si azi, care ne ajuta sa ne cunoastem istoria invatamantului nostru de aici ca si o parte din crunta istorie a acestei localitati.
In complexitatea cautarilor de documente arhivistice ca si cele de tatonare prin tot felul de procedee de munca de la om la om, am reusit sa gasim o farama de adevar care conduce la multe descoperiri.
Dorind sa stabilim, sa descoperim, mai bine zis, adevaruri privitoare la activitatea marelui om al secolului al XIX-lea, pe nume Filaret Musta, despre care se stiau foarte putine si de foarte putina lume din toate clasele sociale.
In perioada cat am functionat aici, la scoala din Valiug, ca profesor de matematica, avand diferite responsabilitati in afara de munca de profesor, am reusit sa aflu, dezinteresat de fapt, despre existenta unui organ din ierarhia bisericeasca ortodoxa a Banatului. Cele stiute de la izvoare, de oameni de buna credinta, sunt completate de dirijorul corului din Valiug, fiind si socrul meu, Badea Busuioc, decedat in 1988."
Tatal sau, Musta, este intelectual din secolul al XVIII-lea, cand nu exista invatamant organizat, dar nici cai de acces cu orasele din zone limitrofe ce dispuneau de scoli. Deci s-au facut eforturi deosebite pentru a deveni ceea ce a fost. Doresc sa amintesc doar localitatile unde a invatat: Beius, Caransebes, Leipzig.
Tatal lui, de profesie preot, exercita si profesiunea de invatator, drept de care, pe atunci, se bucura cu prisosinta un preot. Deci este de admis ca facea scoala cu copii, in locurile cu catunele ce aminteam mai sus, care au fost numai minim 15, dar asezate de la Groposul, la Cozia, mai sus de localitatea Secu, la Crainic, Breazova, Rachita, Cuca etc.
Toate aceste afirmatii au un suport real, concret.
De asemenea, in aceasta carte a satului Valiug, nu pot sa trec cu vederea niste carente ca realitati - adica documente pentru viitorul acestei localitati, atat de scumpa si draga nu numai noua, dar si urmasilor din generatie in generatie.
Comuna Franzdorf ia nastere la 29 iunie 1793 (deci Valiugul de astazi). Colonisti au mai fost adusi in anii 1810, 1858, 1859. Dintre acestia se repartizeaza o parte de 237 de persoane la Krivei, adica Crivaia, iar in Poiana Valiugului (Iosefinental) se pregatesc 20 de case pentru cei din anul 1872.
Daca colonistii vin cu invatatorul Anton Iosef Priklmayer, construiesc in mod sigur scoala pentru 1793-1794. Nu se putea ca romanii sa nu fi procedat la fel, deci sa aiba scoala tot din 1793, dar neorganizata.
Directorul scolar Grigore Punga, in documentele statistice pentru finele anului scolar 1930-1931, precizeaza: "Anul infiintarii scoalei, cam pe la 1790, cand s-a infiintat comuna". Deci, se precizeaza ca scoala n-a existat decat in acelasi an cu infiintarea satului. Cum satul s-a infiintat in anul 1793, cu numele Franzdorf, se deduce ca invatamantul organizat, pentru acelasi sat, dar cu romani, data nu de la 1790 ci de la 1793.
Aceste adevaruri infirma cele precizate de P. Radu si D. Onciulescu, in volumul "Contributii la istoria invatamantului din Banat pana la 1800", pag. 305, nr. crt. 675. Existenta scolii in limba germana de la Valiug nu se pomeneste in carte.
Oricum, faptul se datoreaza unei erori, ca si absenta situatiei statistice de atunci, fiindca nu se mentioneaza nici numarul de copii scolari la rubrica prevazuta in document. D. Onciulescu a recunoscut ca nu a primit la timp situatia ceruta de organele scolare de conducere din Iugoslavia, unde se centralizasera la vremea sa.
Privitor la spatiul scolar pentru elevii de la scoala germana, nu exista nimic scris decat ceea ce se poate deduce. Cum colonistii au convietuit in aceleasi conditii satesti si in relatii dintotdeauna foarte bune, nu putea sa nu sprijine si pe parintii scolarilor romani daca a fost necesar. Apoi, cum invatatorul Musta invata copiii de romani pe cand locuiau prin spatiile acelea, si dispersate, si distantate, si invatamant neoficial, se trage concluzia ca si fiii de romani s-au bucurat la auzul clopotelului de sunare de intrare in clasa de invatamant autorizat pentru care au dus o mare lupta constructiva si bisericile, respectiv preotii. Cum aici a existat preotul Musta, tatal episcopului Filaret Musta, care asa cum se precizeaza in acte scolare, a functionat ca preot si invatator, suntem siguri de fericirea de pe buzele copiilor de romani, din 1793 in continuare.
Din arhiva consultata reiese ca multi colonisti lucrau la distante mari de sat, la taiatul lemnelor sau la producerea mangalului, nu puteau parasi locul de munca.
Era necesar ca invatamantul sa asigure conditii in apropiere. Dar cum nu totdeauna era posibil, elevii urmau cursurile la invatamantul particular, adica la domiciliu, insa se prezentau la examene la scoala din sat cand aceasta ii planifica. Era invatamant particular ca si invatamant pentru cazuri speciale. Exista dovezi scrise in acest fel la scoala.
Au fost situatii frecvente in secolul al XIX-lea, in special cand fabricile din Resita aveau nevoie stringenta de lemn si trebuiau sa angajeze multi muncitori, care veneau cu familii si aveau copii de varsta scolara, dar distanta era destul de mare, peste putinta scolarului, solicitau un local cel putin provizoriu pe durata sederii lor la munca.
De regula, acest fel de situatii erau greu de rezolvat. De asemenea, au existat copii care au fost inscrisi la distante nu chiar acceptabile, cand n-au putut rezista drumurilor, acestor eforturi. N-au urmat invatamantul particular, acestia au ramas repetenti, creand scolii greutati, ei figurand nescolarizati.
Privind spatiul de scolarizare, colonistii germani au reusit sa construiasca localul de scoala corespunzator, dupa un anume standard, in 1807. Acest imobil este perfect si azi. Pentru etnia germana ai carui copii au urmat scoala pana la clasa a IV-a in limba germana, spatiul a fost corespunzator numai pentru anii cand nu au fost elevi suficienti decat pentru o clasa. In aceste cazuri n-a fost problema. In buna parte a timpului, au fost efective de copii pentru doua clase, macar si de aici au inceput greutatile care nu au putut fi solutionate pana la inchiderea scolii, in septembrie 1962. Majoritatea parintilor parasisera Romania, plecand in Germania, Austria, Italia, la originea lor, ori s-au stabilit in alte parti ale Romaniei.
Din anul 1962 au mai ramas copii germani, ca si astazi, dar urmeaza cursurile scolii cu predare in limba romana. La clasele gimnaziale continua ca si la cursurile post-gimnaziale de la orase, adica scoli profesionale, licee industriale etc. Nu sunt cazuri decat foarte izolate de copii apartinand scolii germane care sa faca dificultati cu prezenta sau promovarea.
Pentru invatamantul din Valiug, problema spatiului n-a fost rezolvata nici acum, din 1793. S-a construit in secolul al XIX-lea o clasa dupa stasul celei pentru invatamantul german, si apoi o alta sala dar care n-a semanat niciodata cu ceea ce se pomeneste aici ci mai mult cu o camera de locuit. Aceasta se presupune ca este in spatiul fostului gater, de pana in 1967 cand se inchide, dar nici sala n-am mai vazut ci o camera.
Privitor la aceasta afirmatie, subsemnatul am functionat ca profesor doi ani, 1950-1951 si 1951-1952.
Anii scolari in care am functionat la scoala din Tarnova sunt din 1952 pana in 1988, profesor 10 ani si restul director si nu am cunoscut o astfel de sala folosita. Dar invatamantul a avut numai sala mentionata mai sus, care se gaseste vis-à-vis de biserica ortodoxa, mai sus cu vreo 30 de metri. In acea sala trebuiau sa invete, ca si acum, toate clasele. Cum? Numai in sali, camere improvizate, prin inchiriere de la vecini si, evident, in mod permanent, in doua schimburi.
Pentru marirea spatiului de scolarizare personal m-am implicat impreuna cu sotul unei invatatoare Campan, care era angajat la gaterul de alaturi de scoala germana, sa facem un zid despartitor la fiecare din cele doua localuri existente, dar dupa ce pleaca directorul in concediu de primavara in aprilie 1951. Acesta nu dorea sa se implice, dar nici pe altul nu lasa. Cum dansul locuia la Forotic, o comuna pe langa Oravita, mi-a lasat totul in primire pe cele 10 zile de vacanta.
Am organizat actiunea si, in trei zile, am reusit sa efectuam zidul despartitor, din scandura, batuta in cuie pe stalpi de lemn, in pozitie orizontala. Intre ele, rumegus presat cu maiul, apoi batut lanteti oblici pe dinafara si tencuiti. Astfel au aparut doua sali in loc de una. Ne-a mai ramas sa facem usa. Am facut rost si de asta, dar a fost mai dificil pana am reusit sa facem peretele fiecarei sali. Am reusit sa angajez zidar, dar fara bani, fiindca nu aveam nimic. A ramas varuitul si scarile pe care le-am improvizat din scandura de la gater. Era masca pentru care am antrenat, chipurile, pe domnul Campan. In mod organizat am mobilizat parinti de la clasa unde eram diriginte, apoi vreo 3-4 flacai de la marele santier al construirii barajului din Gozna, unde lucrau peste 5000 de insi. Nu am lasat la o parte nici din elevii mai zdraveni si cu parinti mai intelegatori. Cetatenii nu fusesera obisnuiti sa lucreze de claca, sau patriotic. Scarile, de acum pentru fiecare sala, s-au facut in curtea fiecarei cladiri, provizoriu din scandura, iar usa nu s-a montat in interior (deschiderea) ci afara, cum nu este la localul respectiv, cea initiala din secolul al XIX-lea.
In final, s-a reusit o mare realizare: o sala in plus din scoala de jos (cea pentru invatamantul in limba romana), si o sala in plus la localul pentru invatamantul in limba germana.
Surpriza mare a fost pentru director, care era macinat de necazuri cu cei de la putere, care l-au turnat. si a fost mutat disciplinar la Valiug. Subsemnatul aranjasem la organele inspectoratului scolar modificarea ce a suferit-o fiecare local de scoala. In penultima zi de vacanta mi-am facut drum la aceste organe de i-am informat realizarea.
Aceasta a produs bucurii mari. Drept rasplata a datoriei la clasa, ca si in acest domeniu edilitar-gospodaresc, pentru nici un leu din buget, am primit un premiu de la Inspectorat si unul de la Regiunea Severin, pe atunci, ceea ce a constituit si pentru mine o deosebita bucurie materiala.
Realizarea aceasta pentru director nu prea a fost pe plac. Din motivele de mai sus ca si de teama organelor superioare, domnia sa l-am informat dupa ce si-a facut putina teama. Dar dupa aceea a fost foarte bucuros.
Un fapt foarte curios. Acustica (sunetul) in urma lovirii peretelui cladirii vechi, fata de cel de la peretele improvizat este mult diferita. Adica, stand in interiorul oricarei sali dintre cele doua, dar in coltul dintre peretele vechi si cel improvizat, se aude diferenta. Acest lucru i-am aratat, l-am intrebat, pe director in anul 1997, cand am fost in prima sala de la fosta scoala germana, unde o trupa de specialisti facea lucrari de tipul Mechram, ce crede despre diferenta de sunete lovind fiecare perete cu degetul. Desigur, ca nu stia.
Muncitorii dadeau jos si tencuiala de pe zidul de imprimez, care a dat posibilitatea sa se vada materialele cu care am facut lucrarea pomenita mai sus. Era dupa 46 de ani, din 1951. Scandura, lantetii, precum si stalpii au facut impresia ca sunt de foarte putine zile folosite.
De atunci, marirea spatiului s-a facut odata cu inchiderea invatamantului in limba germana, in anul 1962. Apoi, plecarea directorului la Forotic, in 1961, care a lasat locuinta din curtea scolii de la invatamantul romanesc. Aceasta a fost transformata in spatiu pentru procesul de invatamant. De asemenea a plecat invatatoarea stefan Elena la Resita odata cu iesirea sotului sau la pensie, din functia de secretar al primariei. In anii 1994-1997 s-a obtinut Casa Parohiala de la Biserica Romano-Catolica. Acum era spatiu mai mult, insa volumul fiecarei incaperi nu raspunde cerintelor igienice si chiar de desfasurare a activitatilor
Se parea ca promisiunile din anul 1997 vor aduce o deosebita realizarea pe linia construirii unui nou local de scoala, pentru 1998, dar nici pentru 1999-2000 nu s-a realizat. Primaria, prin persoana primarului Vasile Ponoran, un conducator deosebit in organizarea de lucrari publice, se implica si in aceasta mare lucrare. In urma eforturilor de convingere asupra necesitatii obtinerii de spatiu scolar, a organelor judetene, obtine aprobarea.
In fond, un imobil vechi, dar cu fundatie temeinica situat langa imobilul primariei, in care functionase si baia comunala pana in 1960, aproximativ. Se cerceteaza de specialisti in domeniul de rezistenta si se aproba pentru construirea unui local nou.
Lucrarile se efectueaza in 1998 si putin in 1999 in luna martie. De acum, cand lucrarile sunt efectuate in proportie de aproape 70%, nu mai sunt fonduri lichide. Lucrarea este sistata si nu se asigura nici fonduri pentru tabla de pus pe acoperis pentru a proteja de deteriorare cel putin binalele.
Conducatorii si colectivele de cadre didactice de la ambele scoli, cea cu predare in limba romana si cea cu predare in limba germana, de-a lungul existentei lor, ca slujitori ai celor doua etnii, timp de 169 de ani, au trait in conditii din cele mai dorite de un om civilizat si de caracter. Ei conlucrau si pe linie profesionala, metodica, pedagogica, precum si in munca extrascolara. si in societate, pana si la excursii scolare, manifestari culturale, ca si la petreceri in zile de sarbatori, nunti etc.
Acest fel de a trai in relatii de armonie, de intelegere, a avut influente din cele mai bune intre scolarii celor doua etnii. Nu se puteau deosebi in comportament, ca si in vorbirea curenta. Parintii copiilor germani stiau perfect limba romana, in special in vorbirea dialectului local, dar dintre parintii copiilor romani nu multi stapaneau vorbirea in dialectul german. Pe parcursul istoric al convietuirii, pe masura trecerii vremii, numarul copiilor ce invatau sa citeasca si sa scrie in limba germana se marea esential. Aceasta a contribuit si la realizarea unei atmosfere demne de lauda, in ciuda influentelor vremelnice care se credea ca va contribui negativ, referindu-ne la istoria politica din trecut.
Studii medii si superioare au reusit sa urmeze si copiii de origine romana in limba germana, ca si cei cu originea germana in limba romana.
Exemple concludente se pot da de la ambele etnii.
Consideram ca cel mai elocvent este cazul lui Iosif Velceanu, nascut la 10 aprilie 1874 in comuna Valiug. Acesta este cunoscut ca o personalitate pe plan mondial, mai ales pe linie profesionala, in domeniul pedagogiei, al muzicii, al artelor.
Printre operele sale scrise se desprind spatii care contribuie la determinarea exacta a istoriei Valiugului.
Astfel, in datele biografice precizeaza istoria familiei sale genealogice din judetul Valcea din vechea Romanie. De asemenea mentioneaza ca bunicul sau s-a casatorit cu o fata din Tarnova, din familia Dalea, careia ii face portretul care este demn de urmat. Dar cel mai important este ceea ce urmeaza: "Strabunii mei erau de la Breazova, dar s-au stabilit in comuna ce a luat fiinta in 1793, deci Franzdorf".
Prin aceasta intareste suportul afirmatiilor ca au existat acele mici colective de romani stabilite in cele minim 15 asa-zise catune din padurile din jurul Valiugului, pe care le-am mentionat mai sus. Consideram ca este suficient, nemaifiind nevoie sa reluam pomenirea lor.
De asemenea, din dovezile istorice rezulta ca a fost unul dintre pilonii temeinici, istorici, in domeniul pastrarii limbii romane pe aceste grele meleaguri. Intelegere metaforica, ea a contribuit la coexistenta pasnica intre etnia romana cu cea germana si chiar cu cea maghiara.
Iata: fiind un deosebit copil cu talente muzicale, de caracter, participa alaturi de colegi si sateni la activitati culturale, aratand in plus infratirea cu germani si chiar cu unguri.
Din copilarie si adolescenta participa esential la complexul spiritual al societatii in care s-a nascut, alaturi de sateanul sau krischer, coleg de varsta, dar si student. Lupta, ambii, in toate domeniile pana la ridicarea pe culmi apreciabile, incepand de la cultivarea semenilor localnici, la intelegerea deplina intre etnii. Se stie ca stapanirea maghiara a impus ca limba oficiala in scoli limba maghiara. Dar el a urmat clasa urmatoare, a V-a, in limba maghiara, in satul natal, apoi in limba germana in clasa a VI-a, tot in Valiug. Continua la Resita invatamantul gimnazial in limba germana, apoi la Caransebes, la Preparandulmul pedagogic, in limba maghiara, termina studiile in limba romana, de invatator, apoi urmeaza la Leipzig specializarea in limba germana etc.A demonstrat o capacitate de a invata nu numai limbile straine, dar si pedagogie si muzica etc.
Impreuna cu colegul sau de mai sus, ca si cu alti sateni, au conlucrat sau au activat, alaturi de semenii lor pentru cresterea si dezvoltarea spiritualitatii celor trei etnii, in cele din urma, desi maghiari nu erau multi.
Iosif Velceanu, fiu al Valiugului, elev al scolii din Valiug, si cea germana si cea maghiara, pe care si le-a insusit la cel mai inalt nivel, dar a demonstrat pana-n ultima clipa a vietii ca a fost un om care a tinut la sat, la semeni, la neam si tara, ca un adevarat erou.
Exemple de elemente rezultate din arborele genealogic, din locurile fostelor colonii in paduri de romani, deveniti valiugeni de la 1793, sunt inca destule. Dintre acestea vom relata, in scris, mai jos.
Daca scoala romaneasca de aici se mandreste cu odraslele si elevii sai, nu putem contesta si rezultate asteptate, dorite, si de scoala germana, in special, care a colaborat cu cea romana timp de 169 de ani.
Astfel, evidentiem ca membrii coloniei germane din 1793 au fost depistati din Austria de un resitean provenit din Austria, pe nume Loidl, care-i insoteste de la origine pana la intalnirea celor 71 de familii cu Kaizerul de la Viena, pe drumul strabatut cu vaporul pana la intrarea in tara, in Romania, de la granita pana la Resita si de acolo la Valiug, unde pe atunci nu exista drum deschis pana la Valiug. Acesta a asistat cu prezenta si mintea sa la gasirea locului de cantonament pentru o noapte.
Colonistii se cantoneaza, la "locul cu tei", unde unul din teii de atunci, din 29 iunie 1793, care azi are diametrul de 5,035 mm, acesta fiind martorul ocular al constructiilor de atunci: scoala germana, biserica, locuinta primului preot, Pater Benedict Braun (1793-1818), a invatatorului Anton Iosef Priklmayer (1793-1808) si preotului roman Musta din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea. Iar fiul sau, Filaret Musta (din botez Filip), arhiereu, nascut in 1839 in Valiug, studii gimnaziale la Beius, juridice la Debretin, teologice la Caransebes, cu specializare la Facultatea de Teologie din Leipzig, profesor la Institutul de Teologie din Caransebes (1870-1888), un timp director, diacon in 1871 si preot necasatorit in 1874, tuns in monahism sub numele Filaret si hirotonisit protosinghel in 1875 si apoi arhimandrit, in 1891, asesor consistorial onorar (1871), apoi asesor (consilier) titular (1896-1902), vicar al eparhiei Caransebesului (1902-1930), hirotonit arhiereu la 18 octombrie 1921, deputat in adunarea eparhiala de la Caransebes si in Congresul National Bisericesc din 1871, Doctor Honoris Causa al Facultatii de Teologie din Cernauti, in 1929; in 1908 a fost ales episcop al Caransebesului, dar n-a fost recunoscut de guvernul maghiar.
Iosif Velceanu s-a nascut la 13 aprilie 1874, in comuna Valiug, situata la poalele muntelui Semenic, in judetul Caras-Severin, din parinti tarani, fiind unicul lor fiu. Studiile si le-a facut la scoala Normala Confesionala Ortodoxa Romana Caransebes si cea maghiara, Confesionala Reformata din Debretin, Liceul Maghiar de Stat din Timisoara, unde a luat bacalaureatul. Studii de perfectionare in desen si pictura la Budapesta si Viena: 4 semestre la Universitatea din Budapesta, intrerupte, fiind mobilizat in razboiul mondial; cursurile de profesori la Universitatea din Cluj, unde a luat diploma de profesor de liceu.
Eugen Fuicu, s-a nascut in 1929, in comuna Valiug, judetul Caras-Severin, termina Liceul Militar, absolva cursurile superioare militare, este avansat la gradul de colonel. Se stinge din viata prematur.
Paul Sava-Baleanu, termina scoala primara ca si cei doi de mai sus, in Valiug, absolvent al Facultatii de Litere Bucuresti, este nascut in comuna Valiug in anul 1929. Functioneaza la catedra, intr-unul din Bucuresti, absolva cursuri speciale de televiziune, unde profeseaza pana cand se stinge din viata, prematur.
Gheorghe Manescu, nascut in anul 1941, in comuna Valiug, absolva Facultatea de Medicina si ia doctoratul ca medic internist. Este avansat la gradul de maior si incheie viata tragic, prin sinucidere.
Privind retrospectiv istoria dezvoltarii invatamantului in decursul istoriei, din 1793, pentru cele doua etnii, romana si germana, pana in septembrie 1962, cand invatatoarea Mateyas Helga, care a functionat doar 2 ani si s-a retras, plecand in Germania, la parintii ce parasisera tara mai inainte.
Exemplul educatorilor scolilor s-a transmis indirect la locuitorii acestei asezari, care multa vreme au trait momente si din cele mai vitrege. Sa ne gandim doar la aprovizionarea cu cele necesare pentru familie. Aici, cu exceptia fructelor de padure comestibile (mure, capsuni, fragi, zmeura, afine si macese) restul de alimente trebuiau procurate de la locuitori din alte localitati, cu specific aparte pentru cereale si celelalte strict necesare familiei. Nu existau drumuri, decat pentru caravane de cai, pana catre finele secolului al XVIII-lea. Abia dupa 1800 apar primele drumuri. Dar pe acelea era foarte dificil de strabatut distanta de la Valiug la punctele indicate si retur, cu desagii incarcati pe umar, dusi sau in cap, sau in maini. Aceste dificultati dureaza cel putin un secol, pana se dezvolta comertul la magazine, chioscuri, restaurante si aici.
In secolul al XIX-lea se dezvolta si invatamantul superior scolii complementare, respectiv scoli profesionale, gimnazii etc., care dureaza iarasi o cale lunga. In aceasta perioada istorica parintii incearca sa traiasca momente din cele mai fericite privind viitorul copiilor lor.
La Resita, centru industrial de mare amploare, in epoca transformarilor sociale, este nevoie acuta de tot felul de muncitori de calificare speciala, la Caransebes, Oravita.
Copiii sunt inscrisi la scoli profesionale specifice uzinelor dar si la cele de calificare pentru meserii necesare in comune: comert, vanzatori, macelari, panificatie. Apoi: cojocari, croitori, frizeri, tamplari, dulgheri, cizmari etcCu toata vitregia vremii in directia transporturilor terestre, copiii ajutati si de parinti strabat spatii infricosatoare pe alocuri, prin padurile ce erau existente pana si pe marginile comunelor de atunci s.a.
Finalul a fost: invingerea greutatilor, formarea si educarea vointei, a greutatilor complexe, si au iesit oameni calificati, de o apreciabila calitate.
Aportul calitatilor acestor tagme s-a revarsat si in fondul social al comunei, dar si in aparenta. Este suficient sa privim cladirile, casele si anexele construite in gospodarii. Chiar carturarul, fiu al Valiugului, Iosif Velceanu, lasa marturie scrisa a satului sau, la care a tinut foarte mult. Cred ca voi reusi sa fac cunoscut pe aceasta cale si acel articol foarte pretios.
Faptul imbunatatirii conditiilor de trai ale cetatenilor in secolul al XIX-lea si pana in 1919, in comuna, se constata nu numai din dovezile sau din cele stiute din tata in fiu ca toate constructiile, casele germanilor, in special din 1793, se demoleaza si se reconstruiesc de o alta tinuta si de forma si de fond. Doar o casa a cetateanului Mateyas, de la nr. 66, de langa primarie, mai supravietuieste, ca si anexele. Materialul lemnos, parte 100% de material component, era ca nou, la demolare, dupa 100-115 ani de la construire cand s-au asezat aici germanii. Despre casele romanilor nu pomenim pentru ca acestia nu s-au bucurat de cele acordate in domeniul materialelor de constructie ca si locurile de casa. Din aceste motive casele lor au fost mai simplu lucrate si majoritatea se mai gasesc si astazi ca atunci cand s-au asezat cu locuintele in afara perimetrului pentru colonisti ce li s-a dat.
Este elocvent sa precizez ca in anul 1950, de cand prezenta subsemnatului s-a inregistrat aici, numarul meseriasilor de orice ramura era consistent, dar si calitatea activitatii lor de invidiat. Reintors dupa 4 de ani, n-am mai aflat pe nici unul dintre aceia, dar nici continuatori, reinnoiti. Explicatia este simpla. Nu s-a mai insistat de catre forurile si institutiile abilitate, la dezvoltare, prin reluare, a meseriilor care nu erau strict necesare in timpul comunismului.
Scoala de aici n-a reusit vreun progres, dar din motive obiective, sa aiba meseriasi din randul absolventilor scolii. Dar, in general, cei care au terminat invatamantul de 7 si respectiv 8 ani, s-au orientat in alte profiluri, cu succes.
Se observa o orientare spre aceasta directie a absolventilor in epoca actuala. Adica in ultimii 2 ani incoace. Ramane sa vedem daca ei vor obtine rezultate notabile, daca vor profesa aceste meserii cu o deosebita ravna, ca cea a predecesorilor lor, in comuna si oriunde.
Descresterea populatiei mature, plecarea spre alte localitati, care este mereu mai mare dupa Revolutia din 1989, nu aduce satisfactie celor ce s-au jertfit pentru ei, pentru a face ceea ce este azi o localitate spre care vin sa-si construiasca case de odihna cetateni din intregul judet.
In ce priveste evolutia populatiei scolare, la cele doua scoli, se constata o crestere a numarului de scolari si inscrierea 100% a copiilor la clasele I-IV, insa la V-VII abia 1/4 din cei de la clasa a IV-a.
La clasa a V-a, in perioada pana la 1948, cand se aplica reforma invatamantului, se inscriu mai multi decat in anul scolar 1947-1948, dar in clasa a V-a se reintorc si cei ce au absolvit clasa a VI-a. Deci numai cei ce au fost in clasa a VII-a au absolvit. Prima promotie va fi in anul 1950-1951, clasa a VII-a de gimnaziu, pe care pana la aceasta reforma trebuia sa o faca la clasele I-IV al Gimnaziului din Resita, Caransebes, Oravita etc. Desigur, aceasta costa bani pentru deplasare, pentru gazda, pentru cantina etc.
De acum scolarizarea creste, reforma urmatoare se aplica invatamantului de 8 clase gimnaziale, la care prima promotie este in anul 1964-1965, deci in anul 1963-1964 nu a absolvit nici o clasa a VIII-a. Dupa aceea vine reforma invatamantului de 10 clase in 1968. Aceasta a usurat mult atat parintii, cat si elevii, cu cheltuielile. Insa nu s-a aplicat decat conditionata de niste criterii pe care nu le puteau indeplini decat localitatile cu efectiv de elevi suficient, cu spatii scolare corespunzatoare si cadre didactice cu pregatire adecvata.
Elevii de la Valiug au urmat clasele IX-X la Resita, dar era autobuz la indemana, care insa in epoca actuala, de dupa 1989, nu mai este decat luni dimineata, cand ii duce si abia vineri la ora 16 cand se reintoarce. Se intelege ce usurinta s-a creat pentru aceste generatii.
Comparand statistic elevii este alarmanta starea de fapt.
In anul scolar 1928-1929 erau la clasele I-IV 136 de elevi, in anul scolar 1988-1989 sunt la clasele I-IV 136 de elevi.
In anul scolar 1964-1965, la Valiug, absolva clasa a VIII-a 22 de elevi, in anul scolar 1965-1966 absolva clasa a VIII-a 28 de elevi, in anul 1966-1967 absolva 26 de elevi, in anul 1967-1968 absolva 21 de elevi, in anul 1968-1969 absol18 elevi, pentru ca in anul 1998-1999 sa absolve clasa a VIII-a doar 9 elevi, deci, dupa 3 de ani populatia scolii, ne referim la ultima clasa a invatamantului gimnazial, scade de 2 ori. Natalitatea este mult mai mica.
Scoala de aici, prin slujitorii ei, prin abnegatia cu care si-au onorat eforturile, pana la obtinerea calificarii, au depus eforturi in munca la clasa ca si cu familiile elevilor. Dar rezultatele s-au obtinut pe masura. Permanent scoala si-a facut loc de cinste prin oameni educati si instruiti, dati societatii. Nu cred necesar de a insira numele acestora ca ar fi mare volumul de munca si de material.
In domeniul edilitar-gospodaresc nu putem spune ca au fost obtinute ceva succese. De s-ar fi produs acestea, ar fi astazi invatamant la o singura cladire, dar cu mandat de a face fata scopului: toate clasele de elevi sa fie intr-un singur local.
Consideram ca aici au fost cele mai mari ocazii sa se obtina astfel de constructii, fiindca au existat toate conditiile materiale, de la lemne pentru toate lucrarile, intreprinderi si forta de munca. Acestea s-au intamplat in anii 1954-1980.
Abia acum se pun sperante, din anii 1996-1999, cand prin interesul deosebit adus de Ponoran Vasile, primar al comunei, care a obtinut multimea de aprobari specifice epocii traite si lucrarea monumentala cu un spatiu corespunzator pentru 7 sali de clasa este sub acoperis, sarpanta este expusa intemperiilor iernii ce urmeaza. Organele judetene nu mai au posibilitati de finantare nici pentru tabla de acoperit ceea ce s-a lucrat de calitate la acest nou local in anii 1997-1999.
In anul 1999, s-a lucrat in primele luni ale primaverii si intreprinderea constructoare a sistat munca. Cauza: nu sunt bani.
De vina nu sunt generatiile de copii ce nu pot sa aiba un local centralizat de invatatura, cu spatii corespunzatoare, de care nu sunt prea multe localitati ce duc aceasta ravna, si acum fiii in stagiu de prelungire.
In ce priveste incadrarea invatamantului de aici iarasi sunt probleme ivite mai ales in ultimii ani. Cadrele didactice cu studii greu mai doresc sa lucreze pe aici. Parca nu mai sunt dornici de munca preferand cu totul alte dorinte. Dar ce sunt elevii de vina? Examenele sustinute aduc foarte putine multumiri societatii, familiei si scolii, si chiar lor insisi.
In zona Valiugului bastinasii romani veniti cu mult inaintea colonistilsor austrieci, stabiliti temporar prin "ochiuri de padure" impreuna cu acestia din urma au format comuna Valiug. Totul era greu de realizat, cele doua etnii necunoscandu-se suficient . Situatia a fost facilitata de existenta unor factori naturali.
Astfel, colonistii vin cu cadre intelectuale: preotul Pater Benedict si invatatorul Anton Iosif Priklmayer. Preotul functioneazade la 1793 la 1818 iar invatatorul de a 1793 la 1808.
In cazul romanilor situatia era poate mai grea deoarece ei proveneau din grupuri de familii care traiau izolate. Se considera ca au aparut oameni mai ridicati din punct de vedere intelectual. Este suficient sa scoatem in evidenta existenta preotului Musta, care are un fiu, distins intelectual, ce s-a nascut la Valiug in 1839 si care a facut studiile: in Caransebes - gimnaziul, juridice la Debretin, teologie la Caransebes, cu specializarea la Facultatea de Teologie din Leipzig, urca trepte de specializare in mai multe ramuri adecvate si obtine diploma de "Doctor Honoris Causa" a Facultatii de Teologie din Cernauti in 1929. Exista in Valiug si alte cadre distinse: invatatorul Ion Popescu, care activeaza ca invatator din anul 1850 - situatie atestata de inscriptia de pe crucea de la capataiul mormantului sau din Valiug.
Se vede ca ambele etnii au cadre intelectuale din randurile lor, care avand o pregatire profunda si dragoste pentru generatiile incredintate a le instrui si educa au depus eforturi in mod consecvent.
In cadrul scolii, in procesul de invatamant, are ca sarcina participarea elevilor la slujbele religioase in cadrul carora se propaga dragoste netarmurita in Dumnezeu, din cele spuse de credinta fiecarei legi religioase. Elevii veneau si in afara orelor de slujba, mai ales la scolile confesionale la care se faceau si lectii de ridicare a nivelului la invatatura.
Credinciosii de la ambele religii, cea a ortodocsilor ca si a credinciosilor catolici, traiau in relatii din cele mai fratesti. In consecintasi fiii lor urmau aceeasi cale. Cu o astfel de educatie plecata de la cei in varsta, problemele culturalizarii in masa era o rezultanta logica.
Pe langa fiecare scoala apartinand ambelor etnii, existau cantine unde elevii aveau ocazia sa serveasca gustarea. Aici ei aveau ocazia sa invete modul de pregatire si de servire al fiecarui fel de mamcare.
Preotii si invatatorii i-au invatat pe elevi rugaciunile care urmau a fi spuse inainte si dupa servirea mesei. Astfel, aceste deprinderi au fost dificile in primii ani, dar situatia pentru copii ca si pentru scoli se usureaza, caci acestia observa de mici comportamentul parintilor acasa. De asemenea, in sarcina invatatorului si a preotului era si organizarea de excursii cu scolarii prin comuna, unde acestia le aratau institutiile de stat, ii invatau modul de comportare fata de colegi, fata de cei mai in varsta, prin salut de "Buna dimineata", "Buna ziua", "Buna seara" etc. La fel, se facea educatie de intr-ajutorare si respect fata de batrani si bolnavi, ajutor fata de cei oropsiti de soarta si alte situatii, de exemplu: sa-i aduca apa de baut, sa-i ajute la mers pe distanta ce o are de facut, cand se nimereste prin apropiere etc. Batranii din acest sat povestesc despre faptul ca educatia a fost rezultatul muncii paralele a celor doua etnii in zeci de ani cat si despre conditiile grele pe timp de iarna, cand elevii trebuiau sa parcurga pe jos distante lungi catre si de la scoala
Din cate spun batranii, excursiile se faceau uneori in comun, urmarind realizarea scopurilor comune: infratirea spirituala intre colegii celor doua scoli, intelegerea unor traditii ale celeilalte etnii si, in acest fel, alaturi de alte componente sociale pe parcursul scolarizarii, in afara zidurilor scolii, s-a consolidat sentimentul de buna convietuire intre copii si parinti a celor doua neamuri de curand infratite a trai si a munci pe aceleasi locuri banatene, valiugene.
Invatatorii si preotii organizeaza actiuni cu elevii, care incet-incet, duc la o formare de idei a vietii culturale si artistice plecand de la manifestari de invatare a cantecelor cu continut educativ, de dragoste de neam si la invatarea instrumentului muzical. La spiritul educativ traditional au contribuit pe langa invatator chiar si parintii, vecinii, ciobanii ori taietorii de lemne,care in cadrul manifestarilor satesti ii invatau pe copii cum sa confectioneze fluierul din joarda de soc cand aveau timp de pauza, recreandu-se prin muzica, fie vocala, fie instrumentala.
Etnicii germani, au inzestrat biserica cu orga, instrument muzical ce se folosea la slujbele religioase. Daca de la inceputul formarii, problema culturalizarii se desfasoara cu pasi mai firavi, pe masura atasarii de satenii de nationalitate romana aceasta se accentueaza mai tarziu, acestia manifestandu-se prin hore, sarbe, jocuri in doi, polka nemteasca etc. De aici se naste pr mai precis, dorinta de a invata din cantecele, din repertoriul celuilalt.
Aceasta dorinta devine pentru educator o ampla ambitie de a demonstra in mod cu totul discret, atat opiniei cat mai ales parintilor importanta culturalizarii.
Iata ca secolul XIX, aduce pe scena vietii culturale cadre din ce in ce mai valoroase, mai doritoare de a contribui cu tot elanul la atitudinea, cresterea, dezvoltarea tineretului si chiar a societatii omenesti atat de zdruncinate si dezorientate de implicatiile socio-politice, specifice mai ales zonei istorico-geografice in care traiau pe atunci cei din Valiug.
Amintim preotii: Musta, tatal marelui Filaret Musta, Iakob Speichert (1809-1819), in 1819-1848 - Karl Funke si in perioada 1858-1890 - Eduard Gabriel care lasa ca mostenitor un fiu cu meseria de dascal, pe langa care au contribuit si Ion Popescu, Ilie Balanescu precum si familia lui Mathias Karl, preoti si invatatori.
Actiunile cu caracter social si cultural, intreprinse in mod organizat de tineret si adulti, prin cantece si voie buna, duc la aparitia Casei Culturale denumita si cladirea Hrisovul.
Se ajunge spre finele secolului la formarea de grupuri cultural artistice, din cantareti, solisti vocali si instrumentisti de la fluier, clarinet, taragot, vioara, orga, la fanfara sateasca care ramane activa chiar si in secolul XX. Formatii culturale, grupuri si coruri ale scolilor celor doua nationalitati, supravietuiesc si in contemporaneitate. Este o misiune de valoare a cadrelor didactice si a altor sateni a satului, de exemplu grupul de calusari condus de Manescu Viorel pe timpul directorului Serbanoiu si Poror Daniel; Munteanu Ion pe timpul directorului Dodenciu Nicolae si Marcu Elena s.a.
In cele ce urmeaza voi relata cateva destainuiri ale profesorului Sarbu Ion, situatii concrete, din care rezulta tocmai preocuparea temeinica, incoronata cu daruiri morale si chiar cu spiciuiri de recunostinta materiala a invatatorilor, a preotilor in cazul satului tratat in aceasta lucrare: ." isi puse in cumpana tot sufletul, sa induplece pe tata a ma lasa mai departe la scoala, mai ales ca preotul si invatatorul satului, regretatii: Ilie Balanescu si Ion Popescu, adevereau talentul meu la invatatura." Profesorul Sarbu Ion spunea
." Imi reamintesc, ca la varsta de opt ani, ca elev de clasa II-a primara, citisem in biserica "Apostolul" chiar in duminica Sf. Pasti, asistand la acest prim debut intreaga noastra familie. A ceti apostolul la sarbatori era mare cinste. Dupa cetire sarutai mana invatatorului, iar dansul ma saruta pe frunte in vazul tuturora. Parintii si bunicii lacrimau de bucurie! Dupa liturghie, preotul felicita, pe tata, dandu-i cadou oua rosii de Pasti.
.Dupa terminarea clasei a V-a a scoalei primare romanesti, am trecut in clasa VI-a la scoala primara germana din sat, unde devenisem elevul favorit al batranului dascal Gabriel, un mare muzician, care-si canta la orga propriile sale compozitii.
Asistand la primul serviciu divin, orga aceasta minunata, cu complexul ei de sunete variate si efecte nebanuite, m-a captivat cu desavarsire. si cum aveam voce sonora, maestrul mi-a dat loc distins in corul de copii, dandu-mi voie a sta, in decursul slujbelor din biserica adeseori langa dansul. Cu timpul imi castigasem toata increderea invatatorului, dar si simpatia familiei, unde se facea muzicasi unde eram primit si ospatat ca propriul lor copil.
Intrand in aceasta atmosfera muzicala, gandul meu zbura necontenit la orga, iar admiratia mea pentru tehnica maestrului era nemarginita. In sfarsit mi se oferi prilejul sa cant si eu la orga fermecata. Maestrul plecase la o inmormantare, incredintandu-mi cheile de la orga. Chemai pe unul dintre baietii ce trageau clopotele sa calce la foiul orgei, iar eu, asezandu-ma maestos pe scaunul maestrului, incepui sa alerg toate cele zece degete pe clapele instrumentului, ba, apasam si cu picioarele, cele patru pedale.
Explicabil: a fost prima incercare, dar de un efect extraordinar. Incetand clopotele, concertul meu la orga atrase atentia trecatorilor iar craznicul alarmat, urca in fuga treptele si-mi inchise masina. Maestrul nu m-a dojenit pentru aceasta fapta eroica, din contra, mi-a dat o "scoala" tiparita de muzica si pentru violina si un caiet cu portative in care sa scriu notele. Mai tarziu tot dansul mi-a dat primele lectii la violina de la scoala, indemnandu-ma sa nu abandonez fluierul, pe care-l purtam varat in buzunar.
.Cu inceperea anului scolar viitor, trecui la Gimnaziul din Resita, aproape de Valiug, cu limba de predare germana, urmand cls. I si II, in care ni se propunea si gramatica limbii maghiare.
Directorul Ogonovscki, polonez de originasi artist de vioara, afland despre inclinarile mele muzicale, maobligasaiau, in mod gratuit, ca animator, lectii de vioara, laolalta cu fiul sau.
Mergeam aproape zilnic la orele de lectii cantand cu mare pasiune duete pe care le executam alternativ cu fiul directorului. Se evidentia din zi in zi mai lamurit talentul meu muzical. In anul al II-lea directorul fu transferat in altaparte. Inainte de plecare, ma introduse in cercul familial al notarului comunal, Vuia, unde continuai exercitiile de vioara, cantand bucati mai grele, acompaniat de fiica mai mare a secretarului, care mi-a dat primele indrumari in arta interpretarii.
Reintors in vacanta acasa, consateanul si prietenul meu, Krischer, student la liceul din Timisoara, un virtuos la armonica, inchega cu cativa prieteni intimi de-ai sai, o orchestra in care intrai si eu, completand programa concertelor cu piese romanesti.
Intr-o seara asista si tata la un festival studentesc si vesel de cele vazute si auzite, pleca acasa pe deplin satisfacut, ovationat de intreaga societate. Eu eram prea fericit de aceasta izbanda."
Grija familiei de a creste copilul, preocuparea scolii, a invatatorului, preotului satului in a incuraja si ajuta dezvoltarea talentelor satesti, spiritul de colegialitate intre cei doi colosi Krischer si Velceanu cat si patriotismul loial, valiugenesc, de a dezvolta sentimente deosebite, prin repertoriul de cantece de ambele etnii, realizate de tinerii din Valiug organizati de acestia.
Aceasta demonstreaza ca tineretul ajutat de intelectualii satului, preotii si invatatorii, au fost aceia care au realizat in mod sustinut activitatea de culturalizare a maselor. Astfel s-a ajuns ca sa se simta si amicitia dintre nationalitatile existente pe aceste tinuturi care au reusit sa obtina remarcabile succese in ridicarea nivelului educativ al membrilor societatilor de pe acest teritoriu, romani si germani. Tineri romani sau romance s-au mixtificat - ca urmare a casniciei - de-a lungul vremurilor chiar si in contemporaneitate.
Credem oportun a declara cu sufletul inmiit de multumit ca orice roman, sau cetatean, adevarat roman, ramane convins ca cele doua odrasle pomenite mai sus ca exponenti ai vietii culturale de la finele secolului XX, Iosif Velceanu si prietenul si colegul sau, Krischer, sunt adevarati piloni uriasi ai vietii culturale in ultimul sfert de veac XIX,chiar si in jumatatea secolului XX
De acum putem spune ca laurii victoriosi ai culturii nationale romanesti sunt asigurate prin ceea ce au dat si vor da cei doi asa zisi luceferi ai muzicii
Iatace scrie Velceanu I. in tema: "Retraind anii copilariei din cartea sa" (Prof. I. Velceanu, Autobiografie) . "Asa cred, dar si simt necontenit, cain rasadul meu sufletesc, mostenit din strabuni, plivit si ingrijit de scumpii mei parinti, frumusetile satului meu natal, in a caror vraja si dulceatami-am trait anii tineretelor, au contribuit hotarator la inseninarea mea sufleteasca, daruindu-mi indemnuri si aspiratii in sens artistic care se reflecteaza in modestele mele lucrari picturale si muzicale.
Si asa, ori de cate ori imi revad satul, torente de dulci amintiri bat la poarta mintii, trecand ca un film prin fata mea toate.
Retraiesc anii copilariei si lacrimez de duiosie."
Cred ca sunteti de acord cu autorul ca acesta credem reflecta momente cruciale atunci cand in clasa a II-a, fiind la biserica in ziua mare de Sf. Pasti a citit din Evanghelie, tema: "Apostolul" care la fine a sarutat mana invatatorului sau.
Aflam din cartea Directorului Ogonovski, "Asociatia banateana de arte frumoase", ca deodata cu invierea politica a Banatului s-a infiintat "Asociatia banateana de arte frumoase" cu sediul in Timisoara.
In ziua de 21 ianuarie 1922 s-a tinut prima adunare, in care s-a hotarat cu mare insufletire infiintarea ei, fiind prezenti 43 de membri activi, pictori, graficieni, sculptori, arhitecti, peisagisti, artisti decorativi, si iubitorii de arte frumoase din Banat si zonele limitrofe - iar ca oaspeti d-nii generali Gavadescul si Budescu, in fruntea intregului corp de ofiteri superiori ai garnizoanei, dl Ioan Petrovici, director regional al invatamantului profesoral de desen artistic si un public numeros din patura intelectualilor din localitate.
In procesul verbal adresat la aceasta adunare profesorul I. Velceanu saluta in numele initiatorilor grupati in jurul domniei sale si celor prezenti, deschizand adunarea si tine o conferinta ocazionala in care arata in liniamente generale, necesitatea si scopul Asociatiei ce se infiinteaza.
La conducere se aleg: presedinte, Iosif Velceanu, profesor la liceul Diaconovici Loga. Vicepresedinti: ing. A. Diaconoviczy si I. Ferencsz, pictor academic.
Tema M.S. Regele Ferdinand I. La Expozitie. N.B. Din cartea mentionata mai sus.
"Cu ocazia vizitei regale in Banat, marele Rege, a petrecut cateva zile in Timisoara, vizitand prea gratios si Expozitia din castelul Huniadi.
La sosire M.S. este intampinat de domnul Mocsonyi, maestrul vanatoriilor regale, prezentand pe pictorii Liuba, Suchanek, Isac si pe sculptorul Gallas.
La intrarea in Expozitie dl Iosif Velceanu, presedintele Asociatiei banatene de belle arte, a primit pe Suveran.
Intrand in sala expozitiei M.S. examinand minutios tablourile si sculpturile expuse, a dat dovada de o rara pricepere in acest domeniu.".
Cred ca sunt elocvente cateva din treptele socio-profesionale pe care le-am prezentat, ca sa apreciem marea personalitate a vlastarului din Valiug si putem intelege mai deplin valoarea participarii sale din tinerete si pana la finele vietii, in demararea cu succes a activitatilor cultural artistice din Valiug si apoi din tara.
Regele Ferdinand I la Valiug.
In ziua de 12 iunie 1926 in timp ce clopotele bateau pentru Eroii morti in marele razboiu, automobilul regal venind dinspre Recita, intrain comuna Valiug.
Toti locuitorii imbracati in haine de sarbatoare au iesit intru intampinarea M.M.I.I. Regele Ferdinand I, Regina Maria, A.S.R. Principesa Ileana.
In fata monumentului Eroilor corul local a intonat "Imnul regal" dupacare o fetita a predat M.S. Reginei Maria un buchet de flori de camp.
Familia Regalaa participat la slujba religioasa celebrata in biserica ortodoxa de catre parintele comunei, Miron Manescu.
De aici, inaltii oaspeti s-au inapoiat la Recita, lasand in urmele lor, valiugenilor marea bucurie, ca au vazut aevea si s-au putut inchina cu evlavie si supusenie Marelui Infaptuitor al Romaniei Mari. (I. Velceanu, Autobiografie).
Din tema "Stramosii mei" I Velceanu.
Dupa mama banateni de bastina,
Dupa tata olteni din Valcea.
Bunicul meu, Petru Velceanu (1815-1891) om stiutor de carte si primarul comunei cu vaza inaintea satenilor si un mare sprijinitor al scoalei si bisericii, era bine instarit.
A avut cinci copii, o fata si patru baieti si o droaie de nepoti. Pe timpul scolariei mele erau in viatavreo 15 nepoti, baieti si fetite, cari napastuiam gradinile bunicului, umplandu-ne sanul si buzunarele cu fructe si cucuruz de fiert.
Si cum bunicul Petru era sfatos si cumpanit la vorba, se porni discutia despre vremuri de demult, de pe vremea turcilor si despre prigoana romanilor din Tara Romaneasca. Turcii devastaseraintr-o vreme si Banatul. O ceata de turci trecuse, ratacindu-se, chiar prin partile muntoase ale Valiugului de azi, lasand in urma ei legenda locului numit "Capul Turcului".
Batranii mai vorbeau si de o moara de vant din Varful Cucii deasupra de Breazova si despre mina de aur din Valea Bogatului de sub Cuca, ce ar fi existat in timpul stravechi.
Si povesteste bunicul Petru, cum din cauza prigoanei turcesti, mosii si parintii isi parasira vetrele din judetul Valcea, de pe malul Oltului si, impreuna cu alti olteni, din Gorj si Mehedinti, trecura Poarta de Fier si se asezara prin veacul XVII in Banat, mai ales in tinuturile muntoase ale judetului Caras si Severin.
Si ce puternica a fost ghinda olteana! "Ea a rezistat eroic tuturor incercarilor de desnationalizare, a prins adanc radacini in glia banateanasi a dus la dezvoltare si stralucire admirabilele insusiri artistice, profund latine, ale banatenilor".
Strabunii valceni se asezara la Breazova, in Valea Barzavei, la poalele dealului semet numit Cuca, un varf inalt de munte, plesuv, cu fanete matasoase, de o calitate extraordinara, unica in intreg Banatul, unde era deja o asezare straveche a unor banateni de bastina.
Fiul sau, decedatul preot din Ramna, intalnindu-ma in anul 1893 la Bocsa Montana, unde eram dirijor de cor, m-a primit cu simpatie si multa duiosie, asigurandu-ma, ca suntem de aceeasi tulpina familiala. Mai tarziu asezarea bastinasilor la Breazova se permuta in valea mai larga si de o intindere mai mare a Barzavei, situata la poalele muntelui Semenic, intemeindu-se aci satul de azi "Valiugul".
Strabunii mei erau bastinasi de la Breazova: bunica dansei a fost din Tarnova, nascuta Dalea, o familie straveche banateana.
Iata cate lucruri deosebite a avut pe atunci societatea ca fapte demne de urmat in viata ca si marele om Velceanu.
Sa spicuim cate ceva din comportamentul parintilor sai care-si aduc o contributie chiar mai eficienta in timp.
Din tema "Parintii mei".
"Tatal meu, numit de toata lumea "Nenea Gheorghe" a fost din fire cumpatat in toate, hotarat la vorbasi fapta. Dealtfel om bland si de o bunatate rara, n-a fost cazul sa fi avut cu cineva din sat nici macar vreo vorba leganataori de cearta. Era un mester pasionat al cantecului si al muzicii. Dansator excelent si iubitor de petreceri, el era inimosul aranjator al "petrecerilor de joc" aranjand din vreme si aducand din mari departari, tarafurile de muzicanti intre care mai adesea din Almaj cu clarinet, trambitasi bombardon. In sala dansul era vataful dansurilor: ii placea mai ales braul, iedera si mazarica. El supraveghea dansatorii, el calma cu vorba blanda, dar raspicata animozitatile feciorandrilor invapaiati de gelozie si tot el impaciuia rivalii invrajbiti, gata sa-si implante cutitele, ii despartea cu mana sa vanjoasasi da semn muzicii sacante. In schimb, cand se aseza la masa cei patru frati valceni, inceta jocul si muzica le canta la ureche. Rasunau doine si cantece, iar lumea se aduna in jurul lor, completand sonoritatea versurilor. Atatea doine stia tata!. Sufletul expansiv al tatii admira lautarii. Zicea asa: "lautarii astia au in suflet ceva divin ca sane inveseleasca viata".
Dupa gustare se continua "muzica de strada" rasunau ulitele si tot satul prindea vestea, cava fi petrecere cu joc.
De cate ori nu-mi spunea, cand ma vedea cantand la vioara: "Cine iubeste muzica n-are suflet rau, m-am indragostit de mama-ta, fiindca era cea mai frumoasa din sat, dar si cea mai sprintena dansatoare si ii placeau cantecele".
Mama profesorului Sirbu Ion, cu care de altfel am stat mult de vorba, a fost in tinerete una dintre cele mai sprintene si frumoase femei din sat; foarte iscusita in lucrul de mana, purtand cele mai mandre haine, tesute si lucrate de dansa. In casa noastra se adunau fetele si nevestele, ca sa copieze modele de cusaturi si de sabacuri, tesutul panzeturilor vargate, al bracirilor in mai multe culori."
Biserica prin metodele ei si scoala dealtfel care are influente specifice activitatilor desfasurate permanent. Dar nu contesta nimeni valoarea directa in care se implica cetatenii satelor, ca in cazul familiilor velcene care si-au adus contributia din plin si in mod complex, daca ne gandim doar la formele cultural artistice si sociale. Munca, formele ei in care mama atragea fetele si femeile in activitati de maiestrie in cusaturi si broderii, iar tatal, unchii lui in antrenarea in mod indirect a cetatenilor la sporirea contributiei in productie, la padure si la partile laterale ale acestora pentru gospodariile satesti ce contribuie la inflorirea comunei, a societatii etc. Acum avem destule exemple practice sa precizam ca in banateanul de acest gen care se face falos, mandru, sustinand cacea mai deosebita dintre multele lui calitati este spiritualitatea aratata, scoasa in evidenta din dibacia lui artistica atat de uimitoare si demonstrata in iscusinta sa. Astfel, arata calitatea superba de cantaret innascut, zice el, de interpretare a dansului specific populatiei carasene pe care le-au invatat, din cate am vazut si membrii familiei Velceanu devenita caraseni de la Breazova, Valiug.
Prin toate aceste adevarate calitati de inaltatinuta de adevarate minuni ale creatiunilor sale din adancul dorintelor sufletesti, aratand calitatea sa de "m'is fruncea", si astfel este demonstrata, alaturi de cele ce vor urma sa le reliefam.
Credem suficiente documentari ce am reliefat de la inceputul vremii, cand s-au unit aceste doua nationalitati ca au avut calitati specifice si in acelasi timp chiar temeinice din start, dar s-au dezvoltat si consolidat odata cu definirea notiunii de sat Franzdorf.
Germanii si austriecii adusi in acea mare zi de Sf. Petru si Pavel in 1793, au indeplinit dorinta Kaiser-ului lor de la Curtea Regaladin Viena care le-a spus: "Acum, mergeti in numele lui Dumnezeu, dragii mei. In noua voastra patrie, construiti-va case, fiti fericiti, dar botezati-va asezarea dupa numele meu."
Intr-adevar s-au tinut si ei de cuvant pana si chiar in cea mai mare bogatie sufleteasca, minunatele creatii spirituale, manifestata in dibacia cultural artistica formand un tot unitar la care un dar pretios l-a adus si concetateanul lor Krisker - alaturi sau intr-un singur consimtamant cu etnia lui si distinsul Iosif Velceanu, coleg si satean.
Faima celor doi colosi alaturi de conationalii celor doua nationalitati exprimata in cantecele si jocurile cu adevarat nationale pentru ei, in acest colt al Banatului, in care cultul frumosului s-a ridicat pana la inaltimi luminoase la care au fost alaturi chiar in linia I-a, preotii, dascalii si satenii ca si valoroasa familie numeroasa a distinsilor Velceanu.
Valiugeanul ca oricare alt semen din acest specific de viatade munte, traind si muncind prin deosebita truda, se caracterizeaza printr-o fire vioaie, expansiva si chiar faloasa si aceste atuuri il conduc desigur la completarea mai temeinicaa notiunii de "frunce", in Banat.
Iata deci ca intelectualii si impreuna cu scoala, din initiativa ei din primii ani ai asezarii - aici in Franzdorf-Valiug - au reusit sa realizeze unul din marile misiuni si fericiri a societatii - culturalizarea maselor - si coeziunea de netagaduit a celor doua nationalitati: romani si germani - si cu nimic mai putin si cu alti muncitori si intelectuali de alte nationalitati sosite cu scopuri bine conturate si stabiliti aici.
Toate aceste deosebite succese au creat precedente din cele mai consistente si au usurat deci, continuarea si chiar dezvoltarea tuturor componentelor societatii, pe trepte superioare.
Intr-adevar, valiugeanul de azi si de ieri chiar, este ambitios si falos si cunoaste perfect doinele si cantecele si corurile banatene fondate in special de sateanul lor, Iosif Velceanu alaturi de banateni ca Ion Vidu s.a.
si de aci cu buna-credinta trebuie sa apreciem zicala lor - "La noi in sat, tot natu - stie canta si juca orice cantec si joc stramosesc care-l patrund pana in cele mai tainuite adancuri sufletesti ale sale si impleteste cantecul cu freamatul si poezia.
Mentinerea dezvoltarii culturale a contribuit la aparitia in termeni scurti de timp a multor forme de manifestare individuala si colectiva de formatii culturale cu care Valiugul se face cunoscut peste hotarele sale, in satele Wolfsberg (Garana), in Weidenthal (Brebul Nou).
Astfel se creeaza stimulentele intre afirmarea pe scena cu ceea ce considera fiecare ca se pot manifesta mai fastuos. In acest spatiu sarbatoresc, la vecini se incheia de regula cu schimburi de traditii autohtone, se discutau teme de interes local si national, ajutorandu-se in mod crestinesc, civilizat. Toate au atras dupa sine concluzii sanatoase si se invatau multe lucruri reciproce din care se alegeau cu foloase proprii, colective.
La sarbatori traditionale: la Anul Nou, la Sf. Ion, la Lasatului de post, la Sfintele Pasti, la Sfantul Petru si Pavel.
La fiecare din aceste sate manifestarile religioase urmareau acelasi scop, dar fiecare avea ceva si diferente si se parea caeste mai valoros. De aici rezulta invatarea si a acestor parti care se parea cadau un aspect cu totul diferit dar placut.
In acest fel s-a ajuns la cunoasterea si punerea in aplicatie mai ales a dansurilor in intregime, caunul strain nu diferentia dansatorii dupa nationalitati. Diferente distincte se petrec la sarbatorirea Invierii lui Hristos.
La crestinii ortodocsi, se pazeste Mormantul lui Hristos de catre grupuri de flacai si oameni imbracati in uniforme speciale: din ziua de Vinerea Mare, incepand cu orele 16 si panala inviere, duminicala orele 4.
De asemenea lasarea marelui Post de Craciun si de Sfintele Pasti se face in mod cu totul deosebit. Exemplu: se organizeaza serbare cu finalizarea in jocuri si dansuri, dar, fanfara umbla prin comuna inainte de incepere, cand organizatorii sunt imbracati - mascarage - adica deghizati, ceea ce produce un mare haz sarbatoresc, si asa vor sta imbracati la serbare.
La o asemenea sarbatoare vine lumea cu mic cu mare si se intretin prieteneste - romani cu nationalitati din satele apartinatoare: Garana si Brebul Nou dar si romanii din Valiug, merg la sarbatorile similare in aceste sate si petrec in voie buna.
In zilele noastre, adica acum, in anul 2002, toamna, cand scriu aceste marturii, locuitorii acestor doua sate sunt plecati definitiv "de zile bine" - in tarile lor europene, de bastina, de unde au plecat in urma cu doua secole.
Ei vin la aceste sarbatori, in fosta lor patrie, la festivitatea acestor mari sarbatori la care participa retraind momentele de atunci. Dar la Valiug se reintorc la prieteni in aceste zile.
Formatiile culturale, incepand cu grupuri si terminand cu corul de adulti, ca si cele doua coruri scolare - romani si catolici - panain 1962 sunt active de la inceputul secolului XIX, ca si in contemporaneitate, aproape cu un an inainte de mileniul al III-lea.. La aceste formatii culturale, un aport pretios l-au avut invatatorii si preotii, pomeniti mai sus, la care perfectionarea a fost completatade marii colosi: Velceanu si Krischer, care vor continua cu sprijinirea morala, a formatiilor culturale si in secolul XX - primele patru decenii - ei fiind inca activi.
Corul ortodox al Valiugului ca si cel scolar, alaturi de cele doua catolice, participau cu programe adecvate dar consistente, ca si celelalte formatii artistice, la prima aniversare a unui secol - la 29 iunie la Sf. Petru si Pavel 1893.
La cea de-a 200-a aniversare nu vor mai participa in masurade 100% colonistii, intrucat inexistenta lor este prezenta pe acest teritoriu.
Ei au parasit gospodariile construit aici si au lasat chiar neamuri de gradul cel mai apropiat, copii casatoriti prin mixtificare si cu care azi se revad facandu-si vizite reciproc, dar ei cand pe aceste meleaguri este si o revenire de aduceri aminte, unde si-au lasat cu ochii adanc inlacrimati agoniseala de o viata sau chiar de doua, trei - fiindca si parintii si stramosii lor au lucrat din rasputeri sa-si faca in Valiug, ori la Garana sau la Brebul Nou, un rost in viata pe care au fost siliti sa-l paraseasca inainte de revolutia din 1989.
Inflorirea vietii culturale capata o noua orientare incepand cu Ziua Marii Uniri a Neamului Romanesc din 1918, pe care comuna o sarbatoreste cu ocazia reintoarcerii delegatiei de cetateni ai Valiugului, in frunte cu primarul, care au luat parte la cea mai inaltatoare zi a Romaniei - "Unirea cu Patria Mama", sarbatorita la Alba Iulia: stefan Panescu (primar), Miron Manescu (preotul satului), Ioan Balean (delegat), Constantin Balean (delegat), Iosif Diaconovici (delegat), Sava Diaconovici (delegat).
Abia de acum inaintasii nostri se simt cu sufletele inaltatoare, stapani adevarati pe destinele lor.Cu aceasta ocazie, dirijorii, instructorii de formatii artistice, vor demonstra cu mare si netarmurita mandrie: faima lor de leagan valiugenesc, de leagan al cantecelor, doinelor, al jocurilor cu adevarat romanesti, in aceasta atat de mandra parte a tarii in care cultul frumosului s-a ridicat panala inaltimi luminoase, vazute dupa milenii, abia acum la Alba Iulia dar simtite profund in inimile tuturor celor ce traiesc in Valiug si in Marea Romanie Reunita!
Dar acum, mai mult ca totdeauna, acest program artistic-cultural al acestei deosebite serbari, a reusit sa valorifice, admiratia locuitorilor fatade continutul istoric.
Nestearsa va ramane in constiinta, in memoria locuitorilor Valiugului, aceasta inaltatoare manifestare culturala cu valoare profund istorica pentru unitatea noastra nationala castigata abia dupa indelungate jertfe omenesti si suferinte uriase care a stropit cu sangele eroilor nostri pamantul acestei mult dorite patrii
Prin continutul specific, variat, momentele au reusit sa contribuie in profunzimea noastra morala, la ridicarea pe noi trepte de culturasi respect patriotic si national. Astfel ca, incepand cu perioada de la Unirea Romaniei 1918 - munca de culturalizare are o alta orientare, alta libertate, fiind scapati de sub conducerea straina neamului, intereselor nationale, se desfasurau toate actiunile si interesele. Formatiile cultural-artistice isi desfasoara activitatea in continuare. Conducerea acestora a ramas tot sub cei de pana azi, in afara de invatatorul care a murit in razboi.
De la data de obtinere a independentei, au desfasurat activitatile culturale cu rol de conducere, tot invatatorii si preotii, dar in localitatile satesti, ca si la Valiug este loc pentru elemente capabile, dornice sase afirme, sa dezvolte continutul national si mai ales artistic.
In aceasta comuna, activitatea de culturalizare cu toate formele ei continua dar cu un mai mare zel, avand la baza prezenta lui Iosif Velceanu care avea alta pondere in activitatile complexe ale acestei laturi, dand in special indrumari. Domnia sa venea mai rar si in acest caz erau foarte valoroase intalniri la fata locului. Discutia despre repertoriul cantecelor erau foarte instructive, incat bucuria era mare.
Corul barbatesc se dezvolta si devine mixt din anul 1919, data de la care in repertoriul sau apar piese cu continut patriotic si national pur, asa cum si invatatorii care se succed in conducerea corala sunt cei care aveau si calitati corespunzatoare.
Astfel Vezoc, Anzi M., Peia Aurel care in anul 1929-1930 pregateste impreuna cu tanarul Busuioc Badea, venit de la Lugoj, unde fiind elev la liceu si membru al corului de acolo avea cunostinte proaspete si stapanea actul de dirijare. Ei lucreazadoi ani impreuna si obtin rezultate bune.
De aci se organizeaza in continuare munca culturalacuprinzand toate formatiile, de pana atunci, dar bineinteles improspatate. Acest tanar dirijor, va colabora cu invatatorii, cu functia de director si astfel calitatea este progresiva.
In perioada de la Marea Unire a Romaniei, se simte o revigorare atat numerica cat si privitor la cresterea increderii cetatenilor in formatiile existente, aceasta contribuind la crearea unei atmosfere de sarbatoare in spectacolele prezentate. Astfel, organele de conducere ale comunei si doctorul au prilejul sa discute probleme obstesti, educative, medicale, ceea ce contribuie la bunul mers al comunei, la cunoasterea vietii obstesti. Astfel de activitati care mobilizeaza indirect masele de oameni ajuta societatea omeneasca in intelegerea bunului mers.
Bisericile inregistreaza progrese in ceea ce priveste mentinerea credinciosilor in cadrul cultului ortodox si respectiv catolic, neexistand cazuri de trecere la alte culte care incearca sa faca reclame ca atare, ajuta alaturi de scoli la un climat sanatos.
De asemenea se organizeaza serbari campenesti la care participa fanfara locala, canta solistii vocali cu un repertoriu popular de mare mobilizare spre viata libera si manoasa. Echipa de calusari cu o vechime apreciabila din secolul trecut si care are o mare apreciere din partea satenilor si are si merite deosebite - obtinand succese la concursurile la care s-a prezentat la Plasa de care a apartinut Valiugul si la fel folclorul mixt care are un repertoriu la nivelul cerintelor la care aportul adus de noul dirijor este apreciat de organele de resort si aceasta o dovedeste si cresterea numarului de membrii ca si amploarea in general ce sporeste permanent, in mobilizarea membrilor formatiilor.
Se remarca o insanatosire a echipei de dansuri care abordeaza o gama variata de jocuri ce apartineau parintilor nostri, mai ales bunicilor ce s-au luptat cu dibacie artistica ceea ce demonstreaza specificul cetateanului nevoit sa lupte cu valurile vietii. Faima echipelor noastre cultural artistice se apreciaza din ce in ce mai valoros in urma programelor, spectacolelor ce le organizeazasale tinem la serbari, organizeaza la Sfantul Petru si Pavel, in comuna, la Sfantul Ilie la Muntele Semenic, la Lacul Vulturilor la care pelerinajul dureazade la douazile in sus si la care vin multime de vecini din satele din jurul muntelui ca si din alte meleaguri si din orase mai ales cei de la Resita.
Formatiunile noastre s-au facut cunoscute nu numai cu ocazia marilor sarbatori din jurul satului, dar am prilejuit destule alte ocazii cand noi am fost bisati sa repetam nu numai cate un punct ci destule din multimea pentru care nu intotdeauna au fost decat cei mai cunoscuti ca avand totul din abundenta si nu numai in acest domeniu.
Asa se intampla odata cu aparitia vajnicei lucrari a Barajului Gozna incepand cu anul 1947, ca in anul 1948 sa apara pe strazile satului mandru Valiug, savuiasca pe zi 5000 de muncitori.
Cu aceasta ocazie a crescut volumul de lucrari de toate categoriile cunoscute de tehnica ce atunci aparea si la noi care nu dispuneam de posibilitati de deplasare in alte locuri mai departate de Resita. De atunci am inceput sa cunoastem multe din cele ce viata ne-a demonstrat ca aveam nevoie.
Aici a aparut statie de radioficare pe cand multi nu stiau ce-i radio, daramite sa vedem firul, asa zis conductor electric prin care trecea sunetul si de-a lungul satului, de la Crainicel unde azi este marea Uzina electrica, pana la intrarea in Valiug din poiana cu acest nume, la Dealul Dragutii, unde azi este Casa Baraj, de aici in jos la fosta colonie Rachita, de unde s-au dislocat peste 20 de case, locuinte ale consatenilor nostri care au fost aciuiti in case fie improvizate, fie altele definitiv construite in sat.
In acest loc al Rachitei este azi mijlocul apei, volumului barajului de mai sus amintit. Acolo era cea mai crancena lupta, munca, din cele de nedescris de grele. Acolo se cara, se ducea, piatra cu vagonetul condus manual, de om, de la cariera din preajma zonei Poiana Valiug - incarcata manual, dusa prin impingere pe distanta apreciabila pe cale ferata ingustas apata la poalele dealului pana acolo unde s-a construit uriasul zid de oprit apa - si veti aprecia valoarea semnificati va a muncii depuse de vointa si cu puterea omului ca sane bucuram de atunci, din 1952, de lumina electrica, de crearea zonelor pitoresti etc.
Statia a inceput sa vorbeasca - dar cum sa vorbeasca firele de sarma- asa ne speriau parintii - si noi credeam caci mai mult nu stiam. Ne speria sunetul anuntarii orei matinale de 6 si 7 dimineata cand trebuia sa se pregateasca de prezentat la munca schimbul de zi. de unde sa stim noi de alde-alea.Din discutiile pe care le-am avut cu profesorul Sirbu Ion, am aflat mai multe informatii. El spunea:
Spariatul mai mare a fost atunci, cand noi, multi, in grup cum mergeam la scoala, sau veneam de la scoala, sau de altunde, fugeam de teama ca cineva se ia dupa noi! De cate ori nu ne-am ascuns pe dupa orice poarta deschisa, sau dupa vreun stalp, pana a venit cineva sa ne asigure ca nu este nimeni sa ne faca teama. cei mici mai faceau legatura cu basme cand se ascundeau cine stie ce suflete in imaginatia celor ce ne faceau teama. si azi, care copil mai pateste ca noi cei de atunci. iata asta este una din verigile buchetului de cultura spirituala, despre care nu avem loc sane mai povesteasca cel ce ne vorbeste pe aceasta cale.!
Atunci, in 1950, la ajunul Anului Nou 1951 am fost partasi cu cei de se sperie. cand vad mai multe lampi pe pereti, fara sticle lunguiete ca acasa la noi, luminand sa vedem o sala mare incapatoare pentru sute de suflete, iar copiii mai mari sau maricei umblau fara frica pe langa invatatorul lui mai sus pe o lada. (era scena de azi) pe care erau urcati si ne spuneau povesti, poezii, ori jucau si muzica le canta prin firul electric, caci de aceea noi vedeam."
Unul din acei dascali, Georgescu Bujor, conducea impreuna cu multi alti dascali toate miscarile, serbarile care ziceau ca este inaugurarea Casei de Cultura(camin cultural) construit de Combinatul Siderurgic Resita drept cinste satului Valiug.
Din aceste succinte expuneri ce relateaza fapte de cultura, din care noi cei de aici am inteles multe lucruri frumoase, placute atunci cand nu dupa mult timp, am urcat pe scena, pe acea lada de unde valugenii au spus poezii, au cantat,etc. Ion Sarbu isi aminteste
Incetul cu incetul, am crescut, am devenit si noi mici artisti si sub conducerea domnului invatator Serbanoiu Ion care era si director, si alti invatatori si profesori ce ne insoteau ne suiam pe acea lada, spuneam recitari, cantece executam si multe altele. Nu mult dupa aceea invatatorul director, Pora Daniel ne-a condus pe scena cativa ani. Apoi profesoara Marcu, directorul scolii ne-a condus pe scenasi dupa aceea profesorul Vasilache Spiridon ne-a pregatit multi ani pentru spectacole artistice, si profesorul Dumitrescu Alexandru, directorul scolii ne-a indrumat pasii in prezentarea de spectacole.
Profesorul Dodenciu Nicolae impreuna cu instructorul de la Calusari, Ion Munteanu, ne-au dus la spectacole in sate, la Tarnova, la Resita cu intreaga formatie de ansamblu cultural la care si fanfara ne-a cantat, iar veteranul Busuioc Badea, dirijorul corului din 1931 panala 1987 ne delecta cu tot felul de cantece din repertoriul bogat la care a contribuit si marele profesor Iosif Velceanu ce a pus la dispozitia dirijorului Badea Busuioc din (repertoriul) compozitiile sale in fazele de inceput din 1931 cand s-a mai reintors in satul lui natal, la neamuri si a vazut si ascultat la cor din compozitiile cale ca si de ale colegilor sai Ion Vidu din Lugoj si altii.
In ultimii, profesorul Sarbu Licu, pe care dupa cativa ani de conducere, l-a inlocuit pentru doi ani invatatorul Gruescu Romulus si din toamna anului 1998 iarasi dl. profesor Sarbu ne conduce scoala dar urmeaza sa ne conduca si formatiile culturale de acum inainte."
VI. Arta populara
Asezarile de inceput ale cetatenilor pe meleagurile acestei zone deluroase cu privelisti rasfirate dispuse piezis unde soarele-si mai gasea loc sa priveasca cu razele luminoase pe cerul senin al anotimpurilor, gazduiau oamenii si animalele domestice nelipsite fiecarei gospodarii. Cresterea acestora era o indeletnicire permanenta si un izvor de venituri prin produsele de lapte, carne, lana si piei s.a. dar in plus asigura si hrana de zi cu zi in afara de produsele leguminoase mai ales ca si cele cerealiere la care se preta solul micilor parcele existente in jurul casei improvizate din lemn.
Parte apreciabila a acestor familii, ascunse de frica cotropitorilor, fiind de origine romaneasca din patria muma Muntenia si Oltenia in special, reusesc sa se cunoasca, sa se intrajutoreze in rezolvari de probleme specifice, devenite comune. Cu timpul oamenii devin muncitori, scormonitori ai rocilor existente in aceste locuri, de-a lungul Barzavei pana sub poalele muntoase ale Semenicului, apoi, producatori de mangal-carbune obtinut prin arderea lemnului dupa taierea fagului in special de marimi uriase, avand varste seculare. Femeile se ocupau de mica lor gospodarie, de cresterea copiilor lor in aceste conditii ce nu-si gasesc analog.
Evoluand pozitiv, nivelul de viata in sensul de a se aseza mai organizat, in colective formate din semeni pe diferite criterii unde-si aleg locuri mereu mai prielnice, dar la fel de scutite de modul de a fi vazuti de cei ce i-ar fi distrus barbarii.
In timpul iernilor, cand, barbatii nu lucrau in specificul ocupatiei lor, se ocupau de treburile gospodaresti pe care le face de regula femeile, dar in astfel de zile fiind scutita intr-un fel de migalele activitatii, preluate de sot, sau de copiii mai mari, ea isi valorifica timpul zilei in special cautand posibilitati de producere a bunurilor - imbracamintea membrilor familiei, ca si pentru acoperirea fiecaruia sau a fiecarui pat. Astfel apare, sau se reiau pe alocurea deprinderi din familia din care provenea, ori unde a observat si si-a format o imagine a obtinerii produselor finite din lana oilor, din fanul de canepa sau in. Canepa si inul se cultivau pe micile parcele din jurul locuintei, iar topirea plantei, a firelor de canepa sau in, la un loc in jur de 20-30 formau o asa zisa manusa (snop) legate cu fir de sfoara, sau de piele ori sarma, se puneau la uscat la adierea vantului, la soare timp de 10-15 zile.
Dupa uscare, acestora le gaseau un loc cu apa, adanc la 90-120 cm, fixau un tarus pe masura in locul din rau, in jurul caruia construiau un stog de forma cilindrica (varful fiecarei manusi se fixa in acel tarus / trebuie o oarecare indemanare / si aici statea in apa pana se putea sfarama lujerul, firul, partea lui lemnoasa). Prin baterea manusii cu maiul fixat pe un salcam sau, stalp de orice lemn, din care apoi se obtinea multimea de fire lanoasa a fiecarei manusi. Apoi dupa daracire, aceasta devenea acel caier, care se torcea manual, obtinandu-se firul strans intr-un ghem prin lucru manual de regula al femeii sau fetelor;I mai apoi panza de canepa existenta si in zilele noaste (mai putin azi) pana-n timpul celui de al doilea razboi mondial. Barbatii plecati la razboiul din 1941-1945, cand sotia a preluat locul sotului la muncile complexe ale gospodariei, exista la ora actuala cazuri izolate unde se mai practica aceste preocupari.
Mana feminina, dorinta fiecarei gospodine din mediul rural, initial existau putine centre pur muncitoresti, in zonele cu teren steril, arid agriculturii, unde se dezvolta tesutul in casa, manual, si respectiv torsul mai intai si se obtinea vestita panza de in sau canepa. Tot femeia a obtinut, a confectionat camasi, costume de haine pentru membrii familiei sale, velinte de acoperit, saltele din fire de canepa tesuta, presuri de asternut prin camere de locuit, la fel se obtineau si din panza de in.
Tesutul manual, producerea de bunuri casnice necesare fiecarei familii a devenit o meserie pretioasa, gospodaria reusind sa aiba cele necesare ca imbracaminte si presuri. Tesutul in special, in diferite modele, a creat panza de in care exista si azi la diferite gospodarii in Valiug, in cea mai mare parte obtinute din trecutul nu prea indepartat de la bunicile noastre. Panza de in a luat amploare in industrie, in special in secolul actual, avand multiple utilitati in interesul societatii.
Arta populara a dus la producerea de macaturi prin tesut din in care sunt din cele mai rezistente, si de o frumusete rara pe care femeile le obtin si infrumuseteaza camera de locuit, mobila de orice model actual are o infatisare de admirat, in aceste locuri ale comunei Valiug, unde natura este foarte darnica cu omul.
Din panza de canepa sau in, utilizand partea mai scazuta a calitatii firelor la tors, se produc sacii in care se incarca cereale, acestia avand o rezistenta mare si in continuare durata sacului folosit este foarte mare, de necomparat cu multe astfel de tesaturi.
Aceasta arta, pricepere deosebit de iscusita a femeii, se pierde cu trecerea timpului, independent de vointa ei, ci dependent de dezvoltarea impetuoasa a tehnicii, de angajarea femeii in functii din ce in ce mai utile considerate, chiar cel putin egale cu rezultatele date in societate, de catre sot.
In aceste asezari omenesti, in conditiile specifice de nomazi, adica fiind obligat mai ales sa-si mute locuinta, sa schimbe locul din motive independente de vointa lor, oamenii crescand animale trec la prelucrarea pieilor, pana la obtinerea de produse necesare pentru incaltaminte, opinci care s-au purtat de catre cetateni pana catre finele deceniului al VI-lea al secolului XX in care traim.
Oamenii se intreceau la obtinerea de incaltaminte care mai frumoasa, mai utila. iar din piele de vulpe, mai inainte se obtin podoabe pentru sexul frumos prin aplicarea diferitelor metode de tabacit. Apoi de cusut, la fel din piele de ovine si caprine care se cresteau cu prisosinta si in prima parte a jumatatii secolului actual, se obtine incaltaminte deosebita. Haine din cele mai diferite din pieile de bovine crescute de localnici. Din lana de la oi obtinuta in urma tunsului din perioada verii, se obtine firul care se foloseste la impletit ciorapi, cu ajutorul a cinci ace care se folosesc de fapt si azi, mai ales in perioada de iarna mai geroasa. De asemenea se toarce lana, in fire cat mai subtiri, de fapt cum hotaraste gospodina si se transforma in gheme, din care se obtin asa zisele jurobii din care se navadeste materialul de tesut si se obtine dimia. Dimia se duce la piua (piva), care o finiseaza si se obtine un material foarte pretuit pentru imbracamintea groasa, de iarna, paltoane, care se orneaza cu diferite modele de ira (piele tabacita si vopsita in diferite culori) si rezulta o haina lunga extrem de frumoasa.
Toate acestea sunt produse ale artei populare in care rolul principal il au cei doi soti de regula. Dar, din pacate si acest port nu mai are longevitate, existand produse industriale mai usor de obtinut si in plus se pierd obiceiurile din motive de evolutie a societatii la alti parametrii mai simpli s.a.
Aceste produse finite, de o rara frumusete, gratie eforturilor sustinute ale mainii omenesti, mai ales femeii, a dat nastere la bunuri de o mare utilitate in viata. Apare planta numita bumbac, si cea de viermi de matase. Se dezvolta activitatea gospodareasca din bumbac, fir de matase, prin tesut si cusut manual.
De acum se poate aprecia ca iscusinta in lucrul de mana a celor cunoscuti numai dupa produsele obtinute, deveniti anonimi, dau nastere portului popular cel mai pretuit.
Portul popular reda in figuri geometrice sau imagini ale diferitelor animale: fluturi, produc aceste podoabe femeile.
Aici, ca dealtfel si in alte sate, mai ales in zilele de iarna sau in zilele nepotrivite pentru munci in gospodarie satencele se aduna la cate o femeie care poarta cele mai mandre haine tesute si lucrate personal, de unde copiaza modele de cusaturi si de sabacuri. Daca portul national barbatesc de la Valiug trezeste interes si admiratie pentru cei straini de localitate, portul femeiesc ilustreaza ingeniozitatea, maiestria si harnicia tarancelor autoare. Portul national s-a transmis din generatie in generatie, dar se pare ca ultima a fost cea care admira numai, acum in secolul modernizarii.
Combinatiile motivelor nationale aplicate la cusaturile acestor costume demonstreaza cu prisosinta simtul artistic innascut cat si cusaturile neaose ale Valiugului. Admiratia celor ce ne viziteaza actualmente, cand se prezinta serbari artisti ai jocului popular. Ei sunt imbracati in acele distinse lucrari aplicate, lucrate de mamele sau bunicile lor.
La fel se poate mandri valiugeanul cu tesaturile de fete de masa, de velinte pentru mobila care au o durata de indelungata vreme.
VII. Ocolul Silvic Valiug
Ocolul Silvic Valiug este situat in sud-vestul Romaniei, in Banat, jud. Caras-Severin si apartinator Directiei Silvice Resita subordonata Regiei Nationale a Padurilor. Gospodareste 14.000 de ha de padure care alcatuiesc un masiv paduros compact pe versantii nord-estici si vestici ai Muntilor Semenic, in bazinele superioare ale rarilor Barzava si Timis.
Padurile acestui ocol au fost administrate de catre statul austro-ungar pana in anul 1850, cand o parte din acestea, 18%, au trecut in proprietatea Regimentului Graniceresc 13 odata cu infiintarea acestuia. Restul de 82%, din 1855, au intrat in proprietatea Societatii Austriece de Cai Ferate (S.T.E.G.), care dupa anul 1919 se transforma in Uzinele de Fier si Domeniile Resita (U.D.R). Atat padurile administrate de Regimentul Graniceresc si apoi de Comunitatea de Avere Caransebes ( cele 18% din suprafata padurilor ), cat si padurile administrate de U.D.R. trec in proprietatea statului roman in 1948, odata cu nationalizarea.
Primele masuratori cadastrale au fost facute in anii 1779-1810 de catre statul austriac, in baza dispozitiilor privind legea agrara "Urbarum banaticum", iar cadastrul integral s-a facut de scietatea S.T.E.G. intre anii 1862-1875. In prioada 1885-1905 societatea S.T.E.G. mai excuta o lucrare de triangulatie si pentru Ocolul Silvic Valiug. Cu aceasta ocazie s-au intocmit planuri de baza la scara 1:5760, cu curbe de nivel si multe detalii topografice. Datorita cerintelor de lemn pentru mangalizare, pentru constructii, de lemn, de mina si de lemn marunt pentru distilare proprie, societatea S.T.E.G. a trecut la rationalizarea exploatarii padurilor si la gospodarirea pe baza de amenajamente silvice. Imediat dupa anul 1855 s-a aplicat o forma de taieri succesive care a constat dintr-o prima interventie, cu scoaterea lemnului de mina, urmata de taiere finala cu scoaterea lemnului pentru alte prelucrari industriale si de foc.
Concomitent s-au efectuat taieri de ingrijire a arboretelor - curatiri si rarituri.
Regenerarea s-a facut pe cale naturala si prin impaduriri cu molid, brad, larice, pin si paltin. Cele mai vechi plantatii dateaza din anul 1840 si ele s-au facut in mici buchete pe vetrele fostelor bocse, pentru producerea mangalului (plantatii cu rasinoase).
Perioada 1860-1870 a reprezentat pentru amenajarea padurilor un progres deosebit datorita intocmirii unor planuri topografice exacte, urmarindu-se continuitatea taierilor in amenajmente. S-a adoptat regimul taierilor succesive cu un ciclu de 80 de ani pentru fag.
Revizuiri si refaceri ale amenajamentelor s-au continuat de-a lungul timpului in conformitate cu legile, regulamentele si instructiunile diferitelor epoci, paralel cu lucrarile de amenajare facanduse inzestrarea fondului forestier cu o retea intinsa de instalatii de transport care au asigurat nu numai recoltarea produselor principale in bune conditii dar si aplicarea lucrarilor de ingrijire a arboretelor, degajari, curatiri si rarituri.
In afara de aceste drumuri a existat o retea vasta de poteci de calarie si paza. Toate cantonele silvice erau legate cu ocolul silvic prin linie telefonica. Pe langa cladirile administrative existau si constructii pentru recreare si agrement.
Trebuie mentionata constructia, in perioada 1890-1946, a unei retele dense de canale (aprximativ 100 km) care colecta, ca si azi paraile din jurul muntelui Semenic si care aveau un triplu scop: aprovizionarea cu apa a orasului Resita, producerea de energie electrica si transportul lemnului de mici dimensiuni. Puteau fi transportati zilnic pana la 1000 m st., in Resita ajungand anual pe aceasta cale 180-200 mii m st. lemn pentru distilerie si lemn de foc.
Complexitatea conditiilor de constructie, nivelul tehnic si modul ingenios de captare a izvoarelor au facut din aceasta amenajare o constructie unica in felul ei, in partea centrala si sudica a Europei.
In general, pana in anii 1950, a fost aplicat rgimul codrului cu taieri succesive avand ciclul de 100 de ani.
Pentru prima data, in amenajamentul din 1951, pe langa tratamentul taierilor succesive si progresive propuse a fi aplicate in padurile ocollui, s-a prevazut executarea taierilor gradinarite din necesitatea protejarii lacului de acumulare Gozna, aflat in constructie, impotriva colmatarii.
Padurile.
Toate padurile Ocolului Silvic Valiug sunt incadrate conform sistemului romanesc de clasificare in grupa I-a a padurilor cu functii speciale de protectie, avand rolul de a ocroti prin existenta lor acumularile de apa Gozna, Valiug si Trei Ape, fiind zona tampon in jurul Parcului National "Cheile Carasului - Semenic", golul alpin, terenurile cu panta mare, rezervatiile de seminte genetic ameliorate si drumul turistic Resita-Semenic.
Considerentele de ordin hidrologic derivate din necesitatea asigurarii pentru lacul de acumulare Gozna a unui ritm de colmatare cat mai redus, corelate cu existenta in zona a unor factori naturali si antropici favorabili, toate acestea dublate de dorinta unor silvicultori de a aplica intr-o forma originala un tratament intensiv, dar pretentios, au facut ca pentru prima data intr-un amenajament al acestui ocol silvic, sa se prevada taieri de transformare spre gradinarit. Este vorba de amenajamentul din anul 1951 cand s-au propus astfel de taieri pe o suprafata de 616 ha, cuprinzand arborete aflate in bazinul Barzavei, amonte de acumularea Gozna.
Din dorinta protejarii padurilor de taieri necontrolate, posibile in acea perioada a constituirii si activarii SOVROM-urilor, silvicultorii vremii au reusit sa incadreze ocolul in categoria celor inchise, astfel ca in anul 1950 nu s-au parcurs arboretele cu taieri de ingrijire si de igiena.
Ca urmare a aparitiei de noi obiective social-economice (lacul de acumulare Gozna, pus in functiune in 1952 si statiunea Crivaia), in amenajamentul din anul 1961 a fost prevazuta aplicarea taierilor de transformare spre gradinarit pe o suprafata marita, insumand 4461,7 ha, in opt din cele 12 unitati de productie ale ocolului. Acest lucru a fost posibil si datorita bunei gospodariri a padurilor in trecut. Anul in care a intrat in vigoare amenajamentul a coincis cu aplicarea primelor taieri de transformare. Posibilitatea ce recolta pe cupoane permanente cu rotatia de zece ani, volumele de extras fiind calculate pentru fiecare unitate amenajistica. In primii doi ani de aplicare acestea au avut un caracter timid, dar incepand cu anul 1963, volumele s-au apropiat de prevederile amenajamentului. Cantitati mici s-au extras la rasinoase, tendinta fiind ca acestea sa se mentina si sa se conduca la varste cand pot fructifica arboretele prin instalarea lor de viitor si mai rar deschiderea de ochiuri care sa duca la diversificarea structurii partial echiene existente. Proportionarea categoriilor de diametre si a amestecului de specii s-a lasat pe planul al doilea.
Dupa 1963, cand s-a cristalizat deja conceptia celor care s-au ocupat de aplicarea taierilor de transformare spre gradinarit in aceste paduri, modul concret de lucru s-a trecut la deschiderea de ochiuri in vederea instalarii regenerarii naturale preconizate si de primul amenajament intocmit in anul 1951. In amenajamentele din anii 1971 si 1981 au fost oprite suprafetele pe care se aplicau taieri de transformare, astfel incat, in prezent, ele insumeaza 9098,70 ha, reprezentand 66% din suprafata ocolului.
Marirea acestei suprafete se datoreaza si conditiilor deosebite in care se dezvolta suprafetele acestui ocol: statiuni de bonitate superioara si mijlocie, pante moderate, specii cu temperament de umbra, dotarea cu instalatii de transport etc.
Prin aplicarea acestui tratament se urmareste ameliorarea continua a aspectelor cu privire la folosirea integrala a spatiului de crestere atat pe orizontala cat si pe verticala, contribuind, astfel, la cresterea efectului protector a apelor si solului, concomitent cu realizarea unor sortimente de lemn calitativ superioare.
Taierile au fost de intensitate redusa la primele interventii, 12% in volum. Intensitatea a crescut odata cu repetarea taierilor. Primele interventii s-au facut in arborete trecute de 80 de ani, considerandu-se ca in acestea este posibila regenerarea prin samanta si au avut un caracter pregatitor extragandu-se, cu precadere, arborii defectuosi, cu cresteri lancede, slabiti fiziologic, raniti, contorsionati, care impiedica dezvoltarea biogramelor de viitor.
La urmatoarea rotatie s-au deschis ochiuri acolo unde s-a instalat semintisul, in suprafata de 0,2-0,5 ha, urmarindu-se sa nu se disperseze prea mult taierile, pentru a nu se declansa regenerarea pe o suprafata mare. In continuare se va proceda asemanator, astfel ca la sfarsitul perioadei de transformare sa rezulte un amestec intim cu ochiuri cu varste de la 1 - 120 ani si peste.
Rolul protector al padurii este exercitat in permanenta odata cu atingerea structurii gradinarite, mentinandu-se constant, deoarece solul este in permanenta acoperit si protejat. Padurile, in general, sunt inchise dand impresia ca nu s-a intervenit cu taieri, desi de-a lungul anilor s-au extras cantitati apreciabile de masa lemnoasa. In plus, prin aplicarea acestor taieri, cantitatea de masa lemnoasa nu s-a diminuat comparativ cu masa lemnoasa ce s-ar fi putut extrage prin aplicarea unui tratament mai putin intensiv.
Cred necesar dintru inceput sa plecam de la intelegerea notiunii, pe care dealtfel o stim, dar s-o interpretam in sensul real, practic.
Ar trebui plecat de la etimologia cuvantului si incet, incet, am ajunge la interpretarea sensului. Dar aceasta o fac specialistii.
De fapt, noi cu aceste hartii imaculate ce le avem in fata, trebuie sa parcurgem niste orizonturi, sa le reprezentam, sa le recomandam.
Dar toate acestea, fac apel la niste evocari, la niste aduceri mai aproape de contemporaneitate. Acestia ii putem diviza in doua categorii: cei ce au avut ocazia sa le fi avut pe ecranul vizoarelor in timpul trecut si cealalta categorie este cea care a auzit fara sa vada.
Subiectul acestei teme face loc si la niste definitii ori pe alocuri, s-ar aluneca. in teoreme si aici se poate lasa spatiu, fiindca prezenta lucrare - cand se va prezenta ca foi. ruginii, ii va pune in miscare, ii va trimite la turism, pe cei ce nu au avut astfel sanse, stiind ca contemporaneitatea de atunci, va intalni doar. numele celor angajati azi a duce poate indepartatului viitor ceea ce este frumos, superb si nu poti gasi in cuvinte la repezeala, din alfabetul limbii romane, cu orizontul nostru, al unora, posibilitati de prezentare.
Si acum sa pasim la drum, avem de toate. Soarta care ne-a ajutat, vremea ca ne-a prelungit existenta, si cred ca ar trebui dat un moment ca timp, gandului ca cel care vorbeste aici are bunavointa si simtul marelui simpatic de a fi prezent. in multe si chiar foarte multe. ce sunt doar fapte si ce pot cadea sub simturile ce reprezinta constructia fizica si nu numai.
Categoria cealalta este la fel de importanta vietii, sufletului celor care vor avea prilejul sa fie primii care sa-si exprime aprobul sau opusul celor asternute pe acest orizont. de oi negre pe campul alb. stiind, cei de azi ca si cei de peste vremuri.
Dupa aceste spuse, s-ar putea banui, in mod laconic dar cu mult zel ar trebui. Aceasta e o alta calitate a lucrarii, desi ar fi a mai multor factori.
Prezenta tratare a temei, cred necesar a fi inceputa cu simtaminte personale ale autorului. de atunci, acum 50 de ani (ce se implinesc la o distanta de numai cateva luni), adica numarul calendaristic al anului 2000.
Comuna Valiug asezata intr-o regiune muntoasa, in judetul Caras-Severin, situata spre sud-vest de orasul Resita, la o distanta mai mare de cartierul Cuptoare, la 11 km.
Existenta comunei este atestata la anul 1793, data la care au fost adusi colonisti svabi din Austria, in ziua de 29 iunie. Un numar de 71 familii din zonele: Oberosterreich, Tirol, Niederosterreich. Existenta asezarilor rasfirate, de fapt se pierde in negura vremii. Primii locuitori au fost romani veniti din judetele: Mehedinti, Valcea si Gorj etc. Ei au trait prin locuri ascunse din padurile de aici, dar lucrau la extractiile de minereuri din imprejurimile muntilor Semenic. aceasta dateaza din timpul dacilor si romanilor Cei existenti la data de 29 iunie 1793 si se aseaza in perimetrul de padure din zona de centru - care este in Parcul din Tei si azi existent. S-au construit: Biserica romano-catolica, cladiri ale fostului .. , azi ale ocolului silvic, primaria si localul de scoala din fata bisericii romano-catolice etc.
Asezarea satului este de-a lungul raului Barzava, la poalele Semenicului intre dealuri, sub Prislop, la care altitudinea este de 998 m .
Altitudinea comunei este de 625 m.
Zona muntoasa in care ne aflam e de un pitoresc din cele mai spectaculoase. Padurile de conifere si cele de fag, carpen, stejar sunt o podoaba a acestor tinuturi si totodata sunt una din bogatiile de baza ca si cele care asigura ozonarea mediului.
Locuitorii se bucura de imprejurimile care sunt atat de fermecatoare si parte dintre ele sunt usor accesibile pe poteci, invitatiile la plimbare nu se lasa asteptate. Locurile de vizitat sunt atat de multe ca nu stii la care sa ajungi in aceeasi zi fiindca asezarile sunt si pe versanti diferiti la care nu se poate merge cu usurinta pe aceleasi poteci.
La inceputul secolului XX, se construieste stavilarul Breazova (barajul), unde se formeaza lacul de acumulare si se construieste uzina electrica ce furnizeaza curent electric pentru fabricile din Resita. Lucrarea aceasta monumentala si complicata pentru acele vremi, fiind unica pe atunci in tara si in Europa de rasarit. Este o deosebita frumusete a locurilor din perimetrul respectiv incat este vizitata in mod special de excursionistii din localitate si Resita ca si din alte zone ale tarii. La ora actuala este un loc de agrement deosebit. Pe langa farmecul pitorescului, lacul este si izvor pentru pescarii autorizati de a prinde si a se ospata din pestele de apa de munte.
La Barajul Breazova (sau Valiug) excursionistii pot studia in ansamblu si in amanuntime locurile atat de infricosatoare unde au reusit inaintasii nostri de acum 108 ani sa amplaseze atat zidul, baza, stavilarul (barajul 5) dar si locul unde s-a cladit uzina propriu-zisa, prin care trece o parte din apa spre a produce curent electric necesar uzinelor de atunci ca si astazi. Proiectantul lucrarilor desigur ca inainte de a intocmi lucrarea, a cercetat totul la concret, pe roca direct trebuie stiut ca toate constructiile au fost efectuate cu unelte primitive: tarnacopul, lopata si roaba, la care se adauga scripetele. Schelaria este facuta dupa calcule si teren, dar inainte de a se turna fundatia pana la elevatie.
Sunt in posesia unor imortalizari autentice, din 1907, la dimensiunile 42 cm / 32 cm, in doua faze: incipienta cand s-a produs si fixat schelaria pe toata lungimea si respectiv inaltimea lucrarilor facuta din lemn, si cea de-a doua arata finalul lucrarilor (se vede intocmai partea zidariei din beton, de fapt inarmat), dinafara ce se vede numai daca apa, se goleste in totalitate, azi. Credem ca vom reusi sa le reproducem prin fotografiere si sa le redam in prezenta carte. Spre a fi vazuta de cei care au ocazia la aceasta carte pe care speram sa reusim s-o terminam si sa o publicam.
N.B. in fotografie se disting: scripetii, scarile pe directie oblica, intre etaje cu scari, calea ferata de profil ingust pentru vagoneti, acestia erau manevrati de mana muncitorilor si gol, ca si incarcat.
Si barajul (stavilarul), de la Gozna, construit in perioada 1947-1952, de catre un numar de 5000 de muncitori, s-a lucrat pana la darea in folosinta, identic, precum cel de la Breazova, cu rezerva ca au avut loc in plus autocamioane din marcile: Tatra, Molotov, Csepel, Skoda, cu lada, deschise care efectuau transporturi de tonaj pana la 4000 kg la Resita si retur pe un drum de piatra, din cele mai dificile.
Privind lucrarea din Crainicel, ale hidrocentralei din 1947-1952, dar la care se adauga o parte apreciabila la constructia initiala a partii construita in perioada noii tehnologii, din anii 1990-1999, cand conditiile de munca se sprijina pe tehnici noi. Cand munca de salahor se foloseste in minima masura, la locurile unde nu poate patrunde utilajul capabil sa ridice, sa traga in panta. Sa aseze conducta gigantica sau alte asemenea parti de constructie aferente.
Astfel credem ca vizitatorul care studiaza, privind si gandind, apreciaza totul la justa valoare a aplicarii tehnicii, pe etape si epoci ale secolului: de la inceputul lui si sfarsitul, adica 1907 si 1950, apoi 1951.
Acest mare obiectiv al Crainicelului care credem ca se va vedea separat in aceasta lucrare, fiindca ar merita cu prisosinta sa fie vazut de fiecare vizitator si excursionist. Fiindca va pretui stradaniile si gandurile bune ale celor ce au depus eforturi din cele de neinchipuit pentru realizarea lor. Nu mai vorbim despre o parte din semenii nostri care prin accidente capitale si-au jertfit viata in numar considerabil, in special, in perioadele 1901-1909 si 1948-1952, la barajul Gozna. Aici, volumul de munca este aproape inzecit si la fel pericolele. Materia prima propriu-zisa, piatra se producea si transporta cu vagonetii impinsi manual tocmai de la Poiana Valiugel.
Trecea prin padure, dar locul aproape ca nici azi, dupa 48 de ani, nu se mai vede . Cei ce am cunoscut locurile atunci, putem repera cu greu traseul de dus, intors cu vagonetul. Aceste mici descrieri reprezinta o parte infima. Dar credem suficient, fiindca dumneavoastra veti admira lucrarea propriu-zisa atunci cand vedeti in ansamblu. Totul in aparenta, dar cand faceti baie, cand sariti de pe trambulina in lac, cand vasliti la barca ce pluteste si o conduceti, sau cand faceti concurs de canotaj, ori serviti gustari de sezon de la Casa de pe ponton, ori cand deschideti fereastra, seara, la lumina farului si apare ca in vis feeria culorilor nemaipomenit de fermecatoare.
Dupa asa o traire de cateva zeci de minute, poti aprecia ca imbietoare imaginile unor realitati azi, vis, despre eforturile celor de mai ieri (adica de azi, cand punem bazele lucrarii, cu zeci de ani in urma).
La pescaria, in apropiere de vila Klaus, facuta acum cateva zeci de ani pentru a creste peste, acel pastrav produs prin grija atat a omului harnic, pentru delectarea turistilor dar si a consumatorilor din Resita.
Zona Crivaia, care abunda in peisaje dintre cele parca nevazute pana aici, la care se adauga zeci de constructii civile (case de odihna) ale cetatenilor doritori de asa conditii, dar si cu posibilitati financiare pe masura. Acestea au rasarit ca din vis, dupa revolutia din 1989, in special. Doar cateva au fost realizate pe timpul oranduirii "Epocii de aur", a comunismului, in special de cei cu posibilitati financiare, cu relatii politice si din alte zone ale tarii.
Proprietarii acestor imobile isi petrec timpul liber in aceste colturi naturale unde ozonarea aerului schimba cu totul procesele ce se petrec in organism pentru imbunatatirea si prelungirea longevitatii , care dupa asa realizari magnifice aduc aceste largi sperante de o alta viata, parca.
Lacul barajului Gozna dispune de cinci pontoane, fiecare este construit mai agreabil decat celalalt si la fel mai pregatit calitativ. In primirea excursionistilor ca si a vizitatorilor sau celor care vin la plaja, in zilele corespunzatoare ale verii, iar in restul sezonului servirea de ocazie sau in petrecerea sejurului se poate profita de dormit in casutele din jurul lor. Sau in camerele special pregatite si serviciile solicitate sunt din cele mai apreciate. Un amanunt, pe care-l consideram foarte pretios, este vizitarea cu aprobarea prealabila, ce se poate obtine de la imputernicitul uzinei, a interiorului zidului barajului (tip tunel) care este uimitor si incredibil ca ar putea exista astfel de lucrare.
Pentru vizitatori amintim ca si pentru excursionisti farmecul ce-l puteti avea vizitand noile cladiri, realizate de persoane din orase ale judetului nostru sau din judetele Arad, Timis etc., construite in Valiug:
1. Bradea Gheorghe - vila din centrul comunei, in partea dreapta, la sensul giratoriu, virand spre stanga la sosirea dinspre Resita, care in curand va fi data in folosinta. Aceasta va fi de utilitate hoteliera si cu alte profiluri care vor contribui la satisfacerea dorintelor vizitatorilor si excursionistilor. Proprietarul acesta este un camarad crescut pe meleagurile maramuresene. Va veni cu noutati pentru noi , din datinile autentice ale stramosilor nostri, dacii. Actualmente este maestru antreprenor silvic in Valiug.
2. Mergand in jos de la Bradea, la o distanta de aproximativ 250 metri, intalnim Fabrica de paine si produse de patiserie, cu calitati deosebite. Proprietar este firma "Vasiluta Ioan", care intr-un viitor nu prea indepartat va termina constructia etajata, dar va fi o raritate, s-o cunosti, draga vizitator sau excursionist.
3. Obadau Ioan - fost inginer la RENK Resita, actualmente pensionar, a construit o casa de odihna, pe partea stanga, de la sensul giratoriu venind dinspre Resita pe stanga, vis-à-vis de ultima casa dinainte de podul de peste Barzava. O constructie cu un gust deosebit in alegerea modelului arhitectural, ceea ce confera un prilej deosebit de a o trece in revista, vizitand Valiugul, si vei avea satisfactii.
4. Ruian Ion - profesor in Timisoara, are o casa de vacanta cu magazin alimentar la parterul constructiei realizata intr-un mod specific, in sensul materialelor folosite la etaj: lemn, scandura si rumegus de lemn la mijlocul zidului care apoi este tencuit cu beton. Cladirea, pe langa modelul arhitectural prezinta curiozitati privind rezistenta edificiului si masurile tehnice aplicate pentru mentinerea temperaturii dorite provenita dintr-un izvor termic, folosit.
5. Tarlea Stefan - patron, inginer la Constructii Resita, proprietar al imobilului cu o arhitectura celebra, pe masura specialitatii sale profesionale, model demn de a fi vazut, care trezeste deosebite curiozitati si satisfactii, mai cu seama sa vedeti si esteticul constructiilor aferente din gospodarie.
6. Augustinov Rafael - medic stomatolog in municipiul Resita, proprietarul casei de odihna, construita dupa un model arhitectural original, demn de vazut de cei ce trec prin Valiug sau de turisti, care au de castigat din multe puncte de vedere. Imobilul se gaseste in imediata vecinatate a casei profesorului Roian Ion de la podul de peste Barzava, din satul de la Vale.
7. Bolocan Iulian, nume cunoscut dupa numele celui care a fost la ocolul silvic, in urma cu cativa ani, domiciliaza in municipiul timisoara, profeseaza meseria de tehnician. Casa de vacanta, construita de mana sa, impreuna cu membrii familiei sale, timp de vreo doi ani (1995-1997), in timpul concediului, constructie cu modele unice, in arhitectura ce atrage atentia tuturor ce trec spre Statia de captare si filtrare a apei potabile Valiug, pe partea stanga, inainte cu circa 200 de metri de acest obiectiv comunal.
8. Avram Ioan - maestru tamplar - proprietar al imobilului cu etaj, predestinat pentru magazin la parter si deasupra, spatiul pentru excursionisti cu deservire cu pension pe o durata dorita in conditii din cele mai ofertante, de cazare si tot confortul pentru sejur. Imobilul este situat pe partea stanga, la iesirea de pe strada principala, inainte de a se termina partea dreapta a strazii, inainte de podul Iazului.
Turismul practicat azi in zonele Muntilor Semenic, a existat si in vremurile din secolele anterioare, in conditiile de atunci cand lumea nu avea la indemana conditiile de azi din toate punctele de vedere. Iata ce scrie profesorul Valeriu Puscariu.
Excursii
"Pe Prislop 998 m, la scoici de apa pentru transportarea lemnelor, apoi la Muntele Semenic (1447 m).
Semenicul este mandria muntilor din Banat. Muntele Semenic e intreaga poiana mare, cu o intindere de peste 3000 jugare, intre trei varfuri, Semenicul, Piatra Goznei (1449 m) si Piatra Nedeii (1438).
Privelistea de pe Semenic este fermecatoare. De pe Semenic prinzi cu vederea, cand e vremea senina, spre apus, intregul orizont, peste crestele Almasului si poarta prin care iese Nera, pana la Cula Varsetului din Banatul iugoslav. Iar spre miazazi si rasarit de la muscatura Cazanelor si pana dincolo de masivele calcaroase ale Tarcului si Godeanului. Pe Semenic, la stana de oi, se afla si o mica cabana.
Pe Semenic e si Baia Vulturului, unde merg taranii de la mari distante, la Sf. Ilie si Sf. Ioan, sa faca baie."
Azi se pastreaza multe din aceste traditii, dar modernizate: in loc de o mica cabana la nivelul posibilitatilor de atunci, sunt o multime de imobile hoteliere cu nivele de constructie din cele mai moderne si dotate cu toate cele necesare celor mai mari posibilitati care satisfac cerintele excursionistilor la nivelul pretentiilor internationale, dar si conditiile de plata sunt in consecinta. Sunt si cabane, casute, constructii hoteliere pentru cei cu buzunare mai firave, incat fiecare cetatean excursionist sau vizitator, se poate bucura in acelasi mod, de bunatatile naturii pe care le ofera fiecarui om al lui Dumnezeu.
Inaltimile Muntilor Semenic ofera si conditii din cele mai datatoare de sanatate omului, sportul pe zapada si schiatul pe pante din cele ce se pot prefera, dupa maiestria de a folosi gradul mai mic sau mai mare al pantelor de coboras cu astfel de inventii ale omului. Sa urce si sa coboare cu o viteza ce o practica numai cei ce-si insusesc arta de a schia. La reintoarcere se poate folosi teleschiul ce functioneaza in perioadele cand conditiile naturii ofera posibilitati specifice sezonului. Pentru acestia, cat si pentru cei ce-i insotesc sunt conditii deosebite de servicii culinare, permanent si la alegere, dupa gusturi si dorinta, dar de o calitate ireprosabila ca si servitul.
Oficiile turistice, sunt la dispozitia solicitantilor si pentru serviciile de odihna si pe timp de noapte din cele mai variate incat fiecare pleaca cu cele mai frumoase amintiri, de aici.
Pe varful Muntilor Semenic se pot organiza diferite evenimente, sarbatorirea anumitor momente fericite din viata omului:
a. Oficierea casatoriilor la Sfanta biserica de pe munte, cu serviciile religioase, crestinesti, oferit de preotul care a fost hirotonisit la Sf. Ispas din anul curent, iar petrecerea fireasca, masa , dansul au loc pe un spatiu la alegere al celui mai luxos hotel cu restaurant unde sub razele de lumina stralucitoare ai impresia ca te simti ca in paradis.
Calitatea serviciilor efectuate de personalul atat de elegant ca si diversificarea gustarilor, sunt din cele mai apetisante.
b. Revelionul se sarbatoreste intr-un fast pe masura, pe care-l organizeaza diferite oficialitati de Stat sau intreprinderi ori institutii, la care se invita cei competenti considerati de cei care organizeaza, dar si grupuri particulare pot petrece organizat.
Finalul, dorintele, asteptarile celor multi, in ultimii ani din 1990 incoace si parca din ce in ce mai putin se pot realiza in practica. Astfel incat simtim din ce in ce la ziua Mare a Revelionului, masa pe care altadata nu mai era loc de atatea feluri de mancare, mai gasesc cate o farama din bunurile ce odinioara erau din belsug.
Petrecerile acestor zile sunt fericite doar pentru o mana de cetateni, dintre cei pe care poporul ii alege ca sa le conduca destinele. Dar despre care acestia uita, din momentul in care buzunarele lor se indestuleaza cu sume pe care un muncitor din cei mai destoinici, harnici, de la locul de munca cel mai greu, nu poate castiga intr-o perioada de 40 de ani activi in orice domeniu cat castiga intr-un an un demnitar, ci doar circa jumatate cel mult, din aceasta.
In toate domeniile de activitate sociala exista cele mai crunte neajunsuri de existenta a omului fie el cat de econom, fiindca cheltuielile de intretinere numai a locuintei de la bloc, reprezinta mai mult decat jumatate din castigul lunar al proprietarului, sa nu mai pomenim de chiriasul apartamentului.
c. Concursuri sportive, in special cele cu caracter de iarna, saniusul, cel de schi alpin la nivel local, national, asa zisele spartachiade de iarna, au loc pe acest varf de munte indragit de toti doritorii de sport si mai ales de cei ce indragesc acest sport alpin. Acestea se desfasoara in conditii de nedescris de placute si cu amintiri din cele mai pretioase.
Aceste sarbatoriri sunt insotite de orchestre si fanfare, de la care sunt nelipsite sunetele dansului de orice categorie ritmica, produse de conducerea cu maiestrie de cei mai buni muzicanti profesionisti.
d. Pregatirile echipelor de fotbal, ca si sarbatorirea de succese in domeniu, tot in acest pretios colt al Banatului se desfasoara. De aici pleaca dupa perioada stabilita, drept merit al eforturilor depuse sau a felicitarilor si a recompenselor morale si chiar materiale atribuite, care nu fac altceva decat recompenseaza meritele, respectiv eforturile depuse. Dar, in acelasi timp au o mai mare nadejde a succeselor de viitor, celor merituosi.
e. Sarbatorirea momentelor aniversare.
In toate anotimpurile anului, muntele Semenic cu darurile naturale cu care este inzestrat, primeste orice categorie de solicitanti, in organizarea aniversarii diferitelor evenimente din viata, ca: nunti, botezuri, in care scop se pune le dispozitia celor fericiti, conditiile si oferirea serviciilor de specialitate, din cele mai dorite, si la preturi dupa consum si respectiv, posibilitatile clientului, sau a categoriei hoteliere adecvate sarbatoririi de aceste categorii, sunt impresionant de placute si creeaza niste momente din cele mai dorite.
Sfanta biserica de pe munte, deservita de preotul Nica Porfirie, hirotonisit la Sf. Ispas din anul acesta, 20 mai 1999, de catre Preasfintitul Parinte Episcop Dr. Laurentiu Streza, a binecuvantat lucrarile ce s-au efectuat la acest schit. Este in apropiere si ofera toate serviciile crestinesti fiecarei traditii sarbatorite.
In acest an, in luna martie, la data de 20 mai 1999, conducerea Ocolului Silvic Valiug, prin reprezentantul sau ing. Ghiocel Meda, a sarbatorit la Semenic, inaugurarea noilor constructii realizate in cadrul cladirii de odinioara a acestei ramuri economice. Cladirea ocolului silvic a fost sfintita crestineste de preotul bisericii ortodoxe, Miron Brebenar din Valiug. La aceasta au participat cadrele judetene silvice in frunte cu directorul sau ing. Chisalita, cu intreg personalul, ca si toti cei ce deservesc aceasta unitate cat si invitatii din localitate.
Incheierea acestei activitati istorice s-a finalizat la restaurantul Nedeea, unde s-a petrecut pana in zorii zilei, lasand amintiri de neuitat si cu atat mai mult se va scrie in istorica lucrare a comunei, istoria ce este in lucru si se va finaliza in acest an.
Consideram ca aceasta unitate silvica din Valiug este un obiectiv social de o tinuta ireprosabila, dupa aceste inovatii, aduse de colectivul de specialitate in frunte cu inginerul sef, Ghiocel Meda, un bun organizator si consecvent, demn de lauda si aprecieri deosebite. Merita sa fie vizitat de oricare excursionist ce trece prin comuna Valiug, care ce aprecia si stima.
De asemenea, in perimetrul acestei localitati mai exista locuri de vizitat care ofera conditii similare cu cele dimprejurul lor, ca exemplu, localitatea Garana, care este la o distanta de 4 km, de cantonul silvic Prislop, care se afla inainte de a vira la dreapta spre Semenic, directie de mers in continuare, deci.
Aici se gaseste punctul Trei Ape - unde exista un lac de acumulare a paraurilor in numar de trei - de unde vine si numele. Acesta are posibilitati aidoma ca si Lacul Gozna, de natatie, de excursii, de odihna, respectiv de petrecere a concediului in mijlocul unor bogatii naturale, de o uimitoare amintire.
Urcand panta, spre biserica din Garana vom ajunge in centru unde vom avea posibilitatea sa admiram obiective social-culturale realizate de locuitorii svabi, plecati in ultimul deceniu in Germania.
Vom admira obiective noi, in domeniul sculpturii realizate recent de specialisti romani si de etnie germana, in ultimii trei ani si nu cred ca vor continua. De asemenea vom admira lucrarile efectuate la localul scolii din localitate de catre neobositul primar al Resitei ing. Mircea Popa, fost director de mari realizari al uzinelor de constructii si masini din Resita. La aceasta mare lucrare participa efectiv si scoli din Resita, ca exemplu Liceul de Arta, in frunte cu directorul sau si bineinteles Inspectoratul scolar Caras-Severin si colectivul de inspectori scolari al inspectoratului. Surprizele raman de a le constata Dvs.
Vizitand doar obiectivele pomenite in prezenta lucrare veti ramane impresionati de tinuturile acestei zone, zestre valoroasa pentru cei ce vor cunoaste si care vor profita de binefacerile pentru viata si desigur veti reveni ori de cate ori aveti prilejul.
Bibliografie :
P. Radu si D. Onciulescu, vol. Contributii la istoria invatamantului din Banat pana la 1800 - pag. 305
I. Niculescu, M. Carciog Judetele patriei - Caras Severin Ed. Sport Turism Bucuresti 1981
Stefan Pandele, A. G. Dan, R. Niculescu Ghid Turistic Ed. Sport Turism Bucuresti 1983
I. Velceanu Autobiografie Bucuresti 1999
C-tin Parvu Ecologie Generala Ed. Tehnica, Bucuresti 2001
V. Cristea si I. Goia Ocrotirea naturii si protectia mediului in Romania Cluj - Napoca 1996
Revista Padurilor nr. 2 din 1998
Directia Silvica Resita " Ed. Media Star 2000
ANEXA 1:
Lista cu numele persoanelor venite din Austria la data de 29 iunie 1793, in Valiug
1. Ischl:
Responsabilul grupului:
Simon Loidl
Michael Loidl
Yohann Loidl
Georg Engleitner
Yohan Spangl
Michael Starzinger
Mathias Harchoger
Mathias Untterberger
Yosef Bemesberger
Georg Vizelsteiner
Yosef Wieser
Yohann Wamer
Yosef Huter
Yosef Pilz
Yohann Preimesberger
Mathias Preisinger
Yohan Kintereder
2. Ebensee
Aegidus Loidl
Eva Loidl
Ignaz Loidl
Ignaz Loidl jr.
Adam Hollegschwander
Franz Hollegschwander
Mathias Gammer
Sebastian Hinterdorfer
Karl Hutterer
Daniel Schnichl
3. Hallstatt
Yohann Engleitner
Georg Tuscher
Georg Stöngner
Franz Seppl
4. Lambach
Franz Geig
Mathias Schreiber
Leopold Danzwitch
Yosef Danzwitch
Yosef Spitzer
Simon Loidl
St. Wolfgang si imprejurimi - Yosef Windhager, Tobias Sänger, Unterach, Katharina Heller, Traunkirchen, Franz Gruber, Neukirchen, Yohann Gammer, Yohann Schmidt, Michael P. Pillich, Altmünter, Yosef Fruckentanner, Nürtau, Anton si Yusef Rield, Frauennmarkt, Elisabet Spalt, Bokenmarkt, Andreas Pagler, Weinhrechen, Yohann Heudecker, Weinhammer, Mondsee, Yohann Bäkr, Wels, Berchart Reidsebüchler, Windischgarten, Franz Schön, Goisdern, Eberhard Moss, Gehnen.
Aussee, Sleiermark - Anton Hillerbrandt, Yohan P. Piringer, Philipp Steiner, Yohann Pichler, Anton Hillebrandt, Yohann Jasperl, Franz Hoberlen, Sebastian Kiass, Yacob Pressl, Yohann Gandl, Franz K. Kein, Yohann Hllim.
Wien - Amade Spangl, Michael Pilich, Gregor Paar, Mathias Neumüller.
Tirol - Yosef Winkler, Teresia Leonhard. In anul 1810, acestor familii li s-au alaturat si altele: Bähr Krischer, Schinpl S. Stadlmann, Unrein, Teister, Weindnann, Gettini, Fischer, Brandl, Gabriel, Gruber, Weiser si Grenzner, toti din Austria.
Inaintea plecarii lor toti acesti oameni au fost primiti de Kaiser-ul lor la curtea regala, care la despartire le-a spus: "Acum mergeti in numele lui Dumnezeu, dragii mei. In noua voastra patrie construiti-va casele, fiti fericiti, dar botezati asezarea dupa numele meu". De aici denumirea comunei, Franzdorf, adica "Satul lui Franz".
Asadar, la o saptamana dupa Rusalii, dupa ce au primit binecuvantarea episcopului de la Viena, cele 5 de familii au pornit pe calea apei, pe Dunare, catre noua lor patrie. Intr-un loc mai deschis si-au instalat tabara. In jur era doar padure, iar locul in care a fost tabara, este locul unde in prezent se gaseste biserica catolica. In zilele urmatoare s-au impartit terenurile, facandu-se masuratori. Fiecare familie a primit pentru construirea unei case 12 mp de teren. La fel, a fost construita o casa, si o bisericuta, tot din lemn, iar patronul acelui locas de cult a fost Sf. Franz de Asisi. Tot aici se afla si cimitirul. In 1807, s-a construit o alta biserica, de data asta, insa, din piatra, iar in locul celei vechi s-a construit casa parohiala, precum si scoala. Noua biserica avea, insa, turnul din lemn si era construita pe locul unde acum se afla casa parohiala. In 1861, comunitatea localitatii construieste o noua biserica catolica, care dainuie si astazi.
Biserica a fost construita din piatra de cariera si caramida arsa. Acoperisul a fost construit din grinzi groase de lemn curbat si este unicat la ora actuala.
In 1862, patronatul inzestreaza acest lacas cu un baldachin, doua steaguri, o carte bisericeasca si o cruce. Prin strangerea unor bani, cei care lucrau au reusit sa faca inca un steag pe a carui fete erau pictate chipurile Sf. Hubertus si a Sf. Yosef (Iosif), si care a fost sfintita de preotul Anton Bartl in 23 mai 1869.
ANEXA 2:
Recensamantul populatiei germane din comuna Valiug (Franzdorf)
|
Anul |
Numar de locuitori |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Populatia germana a scazut numeric, in perioada de dupa 1989 foarte mult. Parte apreciabila au plecat in Germania in mod legal, altii au plecat la oras, la Resita, unde au si locuinta personala, altii s-au casatorit cu fete romance si au ramas in localitate sau in satele dimprejur.
