Elemente de poetica eminesciana
Cel dintai care a definit conceptul de personalitate creatoare, ilustrandu-l prin exemplul eminescian si separandu-l net de biografie si de opera, a fost D. Caracostea. Inteleasa ca un filtru necesar, cu functia de a selecta detaliile sau accidentele biografice creator - catalitice, personalitatea creatoare este deopotriva "focarul catre care converg toate amanuntele vietii" si instanta "care cuprinde intr-o unitate larga intreaga creatiune a poetului": conceptii, motive, limba si stil, in manifestarile lor individualizate.
Prioritara, in procesul de creatie, este personalitatea imanenta fiintei poetului, a carei forta creatoare latenta este activata de un factor secundar, exterior sau, in termenii lui Caracostea, "o intamplare, care capata valoare nu prin ea, ci prin plusul pe care i-l da felul de a vibra al personalitatii" In Studii eminesciene.
La granita dintre latura empirica si cea creatoare, mai corect spus, situandu-se in punctele de interferenta (ipotetice, desigur !) dintre cele doua aspecte ale fiintei poetului, personalitatea eminesciana se refuza tiparului maiorescian, olimpian si rigid, deoarece sta sub semnul excesului. Faptul este demonstrat de Caracostea, printre altele, cu fragmente de manuscris eminescian ("sa citesc pe Casanova si sa traiesc ca el").
Drept urmare, personalitatea lui Eminescu se defineste printr-o "sete nemarginita de afirmare a vietii, in toate domeniile, pana la limita la care e ingaduit sa se incordeze firea omeneasca", prin "tendinta catre nemarginit" si "setea de absolut".
Un scurt paragraf trebuie adaugat, intrucat incearca sa explice cauzele melancoliei eminesciene, inteleasa ca atitudine existentiala specifica: "o fire astfel alcatuita, ciocnindu-se cu lumea, va gasi la capatul oricarei experiente insesi hotarele vietii si, prin aceasta, va ancora la un sentiment de gol, de melancolie, de micime, de netemeinicie a intregii fiintari".
Pasul urmator este facut de D. Popovici, care demonstreaza maniera in care structurile in evolutie ale operei eminesciene jaloneaza cele trei etape ale traiectului devenirii personalitatii ("afirmare - revolta - infrangere"), concretizate in optiunea pentru oda, pentru satira si, in cele din urma, pentru elegie. Daca D. Caracostea pare a accentua mai mult latura empirica a personalitatii (criticul pastreaza termenul ca atare; sintagma personalitate creatoare ne apartine), D. Popovici atribuie aceluiasi concept optiuni formale care il apropie de sintagma "spirit creator".
Analiza variantelor poeziei Mortua est are drept reper modul in care accidentul biografic reverbereaza intr-o viziune poetica concretizata, la randul ei, intr-un text poetic ce a sublimat "zbuciumul sufletesc de mari dimensiuni, care conduce la revolta si negare", in expresia artistica "construita" cu migala, afirma D. Popovici in Studii literare.
Un punct de vedere asemanator exprima si George Munteanu, in Eminescu si eminescianismul. Criticul foloseste sintagma "biografie interioara", inteleasa ca "loc de intretaiere dintre existenta obiectiva [.], individualitatea creatoare si opera", in ceea ce acestea au ireductibil si aproximeaza personalitatea.
Asocierea tipului de personalitate creatoare eminesciana cu modelul teoretic schopenhauerian este aproape un truism. Raporturile poetului insusi cu filosofia lui Schopenhauer au fost deja studiate si comentate. Suplimentarea reperelor formative si autorevelatorii exterioare cu cele provenite din "spatiul mioritic" este, de asemenea, un demers care s-a facut.
Insa "figura spiritului creator" nu presupune, in acceptia pe care ne-am asumat-o deja, accentuarea implicarii (nici macar mediata estetic) persoanei sau a personalitatii poetului, ci reconstituirea optiunilor stilistice auctoriale prin analiza textului poetic insusi.
Departe de a neglija factorul intentionalitate creatoare, demersul lui Eugen Negrici evita strategic excursurile biografice (in cazul lui Eminescu, numeroase) si incearca sa decripteze resorturile (si motivatiile artistice) traseului creator, investigand exclusiv textul definitiv.
In ceea ce ne priveste, intentionam sa privilegiem acele componente ale personalitatii creatoare care tin de formatia spirituala a poetului, si mai ales elementele de poetica explicita, aici regasindu-se motivatiile de ordin tematic si structural ale textelor eminesciene. Ceea ce ne preocupa este personalitatea creatoare in act, suprinsa in jocul propriu-zis cu structurile artistice, acest joc atat de specific si definitoriu pentru demersul creator.
Forta individualizatoare a discursului poetic eminescian se datoreaza, fara dubiu, vocatiei lirice. Imanenta structurii creatoare a poetului, aceasta "magma" lirica formeaza nucleul cel mai profund al viziunii sale despre lume si se transfera in raportul tensionat al textului eminescian cu arhitextul sau.
Conventia poetica a vremii, tinand de romantism si de literatura pasoptista, serveste poetului drept reper al tipului de public caruia i se adresa si gireaza procesul de acomodare creatoare la un orizont de asteptare si la un context literar cu valori certe.
Procesul de creatie eminescian pastreaza semnele recuperarii conventiei, in sensul obiectivarii creatoare si nu neaparat in dauna discursului specific eminescian. Selectarea reperelor arhitextuale de valoare sigura pledeaza in favoarea unei poetici (mai mult implicite decat explicite) fondate pe notele structurante ale conventiei clasicizante romanesti si nu numai, asa cum demonstreaza Mircea Scarlat.
Insa, enumerate, aceste note structurante ("conceptia frumosului universal", "nostalgia frumosului ideal", "estetica pur rationalista", "criteriul universal al adevarului", "comandamentul bunului simt si al gustului", "principiul disciplinarii creatiei") se cuvin reexaminate prin prisma discursului poetic eminescian insusi, dovedindu-se, apoi, ca apartin unei forma mentis clasice.