Theodor Aman referat







                                                                      Theodor Aman

Theodor Aman este fiul unui bogat negustor din Craiova,  boierit de Caragea in 1818.  Acest lucru va explica multe trasaturi din caracterul lui, si ne va da, in acelasi timp, cheia succesului  lui care, desi n-a fost prea usor, nu s-a obtinut cu prea mare opozitie.  Pictura se reducea la cea religioasa –foarte in decadenta fata de vechiul mestesug din trecut, chiar de ceea ce s-a produs in secolul al XVIII-lea – si la portretul in miniatura sau in marime naturala.  Dar portretul avea un scop curat practic:conservarea unei fizinomii, si nicidecum unul estetic.  El era pentru contemporani ceea ce ar fi pentru noi o fotografie.

Toate celelalte categorii de pictura mai nu existau. Cativa portretisti si profesori de desen la scolile de curand create sau organizate, nu putusera schimba ideile curente despre arta ale romanilor. Pentru a obtine acest lucru trebuia cineva destul de bogat ca sa poata face arta de placere, fara speranta castigului;destul de bine nascut, pentru a fi luat in considerare;destul de talentat pentru ca sa placa;de traditionalist, pentru ca sa nu scandalizeze;liber el insusi de  prejudecatile de clasa si de familie, asa cum ar fi fost un tanar orfan de tata si crescut de o mama iubitoare, care i-ar fi facut toate gusturile, atunci cand ele erau morale si nu faceau rau nimanui.

Toate aceste conditii le implineste Aman.

Copilul Theodor arata de mic predispozitii artistice. Din ce in ce se simte mai mult atras de pictura, si la 20 de ani, prin 1848, pleaca la Paris sa-si completeze studiile in aceasta directie. Acum se vede deosebirea intre el si Grigorescu. Aman este un produs al educatiei ingrijite, clasice, traditionaliste, din familiile bogate ale acelor vremuri. Anumite principii vor fi considerate de el ca dogme, contra carora este periculos sa te ridici.  In timpul sederii sale la Paris, Aman cauta sa se cultive si munceste serios, nu numai in directia artei sale, ci si taram literar.

Dintr-un tablou cunoastem si modesta camera pe care pictorul a ocupat-o din inceput la Paris. Aici isi lucreaza prima opera insemnata, portretul sau, care va fi expus cu deosebit succes la salonul din 1853.  Acest succes este cu atat mai uimitor, cu cat expozantul este un strain si n-are decat 24 de ani.Anii 1853 si 1854 sunt foarte rodnici in activitatea lui Aman. Din ce in ce el se simte mai atras spre pictura istorica, asa de apreciata si de Parisul acestei epoci, cea mai nobila forma a artei, dupa socoteala lui. Primul tablou important de acest fel in opera lui Aman este „Lupta de la Oltenita intre rusi si turci” din 1853. La sfatul lui Billecocq, fost consul al Frantei la Bucuresti si prieten al romanilor, Aman il duce la Constantinopol si-l daruieste sultanului.

Alte tablouri istorice urmeaza: „Batalia lui Mihai la Sfantul Gheorghe” si „Ultima noapte a lui Mihai Viteazul”, inspirata de versificatia lui Bolintineanu si reprodusa de marele litograf romantic Monilleron. Un tablou despre Unire, trimis si expus in tara, inspira in „Romanul” muza vorbareata a lui Aricescu. Curand in urma tabloului se intoarce si pictorul insusi, dupa o absenta de 10 ani, cum se vede din scrisoarea prietenului sau Fichel, de la 23 noiembrie 1858. Tanarul pe care l-am vazut parasind tara pentru studii revenise artist talentat, bine pregatit pentru rolul pe care credea ca trebuie sa-l joace, plin de proiecte pentru ridicarea artistica a tarii, de iluzii, deambitii, de patriotism si de sperante.

Pictura singura i se parea prea putin lucru, chiar cand ar fi fost exercitata in toate ramurile ei. Pe langa portretul si pictura istorica, el va practica pictura decorativa, scenele de interior, natura moarta, in ulei, acuarela si gravura. Va face apoi incursiuni in domeniul sculpturii, al arhitecturii, al literaturii. Isi pune in joc toata influenta, pe de o parte facand cultura publicului prin expozitii si prin reuniuni in atelierul sau, unde se adunau si discutau multi oameni distinsi, pe de alta ridicand nivelul intelectual al artistului printr-o scoala de arte frumoase. Format la scoala franceza, Aman va pune inca de la inceputul ei, arta romana sub influenta binefacatoare a acestei scoli, una din cele mai glorioase din istoria picturii, si cea care se potrivea mai mult cu spiritul si temperamentul nostru. In preajma datei 1870 se produce o schimbare in talentul artistului. Aman facea dese calatorii la Paris, pentru a se putea tine in curent cu miscarea artistica din acea vreme, care, pentru el, ca pentru multi, se concentra toata in capitala Frantei. Scenele orientale, reprezentand interioare de harem, devin din ce in ce mai gustate.  In aceeasi epoca el incepe sa se intereseze de gravura a carei tehnica delicata si greu de manuit o invata singur. Opera sa de gravor este bogata si consta mai ales din portrete si scene de la tara. Portretele sunt cinstit studiate si constiincios lucrate, unele chiar remarcabile, cum ar fi acel al mamei artistului, al sau propriu, al lui Eliade Radulescu etc.

In 1873, Grigorescu avusese prima lui expozitie. Favoarea publicului, acum ceva mai cultivat, gratie tocmai lectiilor lui Aman, alerga spre acest tanar, format in singuratatea padurii de la Fontainebleau si la lectiile in vecinatatea celor mai mari pictori de peisaj pe care ii cunostea Franta. Batranul maestru,  de la care atentia publicului se cam departa, introduce elementul nou, de succes, crede el, din picturile lui Grigorescu, taranul si mediul in care acesta locuieste, in gravurile si picturile sale. Aman, pentru care peisajul era, ca pentru orice clasic, un element de decor, pur accesoriu incepe sa faca tablouri in care figurile si peisajul se contopesc, peisajul luand locul principal, cum sunt atatea din ultima perioada a vietii sale, unele neterminate.

Ultimii ani ai vietii artistului sunt tot asa de fertili ca cei ai maturitatii sale. Lucreaza mult si cu spor, lucreaza mai ales ca sa-si uite pe de o parte ca publicul il parasise, pe de alta ca Scoala de arte nu mergea cum ar fi dorit. Poate mai slab administrator decat creator si organizator, el lasase sa se incuibeze in scoala nu stiu ce neglijenta, pentru care e atacat de presa, de profesori, chiar de elevi. La cauze desigur reale de nemultumire se adaugau intrigile fostilor absolventi, doritori sa ajunga profesori, ceea ce-l face sa se planga amar de ingratitudinea lor.

Cei mai de seama pictori ai nostri trecusera prin mainile lui:Andreescu, multa vreme necunoscut,  azi pus alaturi de Grigorescu;G.  Demetrescu Mirea, elegant portretist;Georgescu, sculptorul, Luchian,  cel mai mare nume al generatiei de dupa Grigorescu, Artachino, Vermont Simonide, Strambulescu,  Capidan, Szatmary, Loghi, ca sa nu citam decat pe cei mai cunoscuti.

Ultimul lui tablou sunt niste trandafiri, neterminati, din 1891, pentru a ne demonstra ca acel care fusese un muncitor, toata viata lui, nu lasa penelul din mana pana in ultimele sale momente. Destul de grav bolnav in anul din urma al vietii sale, el se stinge la 19 august 1891.

Este necesar acum, inainte de a conchide sa analizam putin tehnica artistului, adica sa incercam a-i aplica procedeul critic, de care se servise in notele sale, dupa Rubens, Watteau, ori Velazquez. Acest lucru se poate face cu destula usurinta pentru ca, din intamplare, ne-au ramas de la el lucrari in diverse stadii, de la cel de desen sau schita, la cel de opera complet terminata.Una din cele mai instructive in acest sens este panza intitulata „Boierii surprinsi de trimisii lui Vlad”. Sunt in acest tablou parti cu totul  sfarsite, asupra carora n-ar mai fi revenit, alaturi de altele abia incepute. De aici putem trage concluzia ca, mai inainte de a incepe sa picteze, Aman facea in desen,  uneori chiar in ulei, toate studiile pregatitoare, precedate cand era vorba de un tablou istoric, de lecturi  din cronici sau monografii. Pentru „Lapusneanu arata Domnitei piramida de capete”, tablou care a ars avem o descriere a costumului in notele lui de la Academie, un studiu in creion si o acvaforte, pentru „Masacrarea Bulgarilor”, o schita in penita si un tablou.





Desenul, executat cu ingrijire in toate amanuntele, tinand seama de regulile compozitiei si de exemplul artistilor mari, si nelasand nimic la voia intamplarii, era transpus pe panza preparata de mai inainte pentru a suporta culoarea. Aceasta preparare, dupa vechi retete si observatii personal, a facut ca tablourile sale s-au conservat relativ bine, intr-o epoca in care, pierzandu-se traditia si abuzandu-se de bitum mai toate tablourile au crapat, s-au innegrit si s-au cojit.

Apoi proceda la aplicarea culorii. Fiecare parte era lucrata separat, complet terminata, asa cum trebuia sa apara in opera definitiva, venind si revenind asupra ei, prin tuse marunte, timide, calculate, insistente. Din aceasta tehnica decurgeau doua inconveniente. Unul, o impresie de fragmentare a tabloului ca si cum ar fi fost facut din bucatele, fiecare particica, la fel de lucrata, solicitandu-ne in acelasi grad atentia si luand aceeasi  importanta in paguba totului. Cu alte vorbe, Aman, din pricina tehnicii adoptate, este incapabil sa faca un sacrificiu util a partilor accesorii, pentru a pune in lumina pe cele mai importante. Un alt inconvenient, tot atat de grav, este ca prin aceste pritociri succesive, de la prima schita pana la tabloul definitiv, facut in atelier cu raceala, emotia primitiva a artistului se pierde intepeneste.Schite ca cea intitulata „Conspiratorii” si cea pentru „Masacrarea bulgarilor” sunt puse in stima amatorilor mai sus decat multe din tablourile sale complet sfarsite, caci aflam in ele emotia, asa de rara in tablourile lui Aman, avantul, si o urma de pensula larga, mladioasa, sigura si grasa. Culoarea, si ea a trecut de la o paleta, mai mult saraca decat sobra a primelor tablouri, la gama de culori luminoasa, variata, bogata din ultimele. Fara sa fie un colorist, Aman isi da bine seama de rolul culorii in impresia ce ne face un tablou. Subordonand-o desenului si compozitiei, care la el tin mereu locul prim, ea nu este neglijata, astfel ca Aman ajunge, multumita si ochiului sau de oriental, la delicate armonii de violet si verde, brun si rosu etc.

Aman nu este sincer, in sensul larg al cuvantului. Pentru a ne convinge de acest lucru, sa examinam cateva tablouri cu masive de arbori in parcuri-lucru asa de greu de redat- sau numeroasele scene la lumina artificiala:serbari de noapte etc. In toate vom gasi stangacii de desen, cu toata aparenta virtuozitate a tehnicii. In Muzeul ce-i poarta numele, se vede o acuarela reprezentand o femeie batrana pe catafalc. Este bunica artistului, facuta de el cand era cam de 13-14 ani. Aceasta lucrare a unui copil ne emtioneaza mai mult decat mai toate panzele lui. Ce lucru unitar si iesit dintr-odata! Este promisiunea unui mare artist, pana si in armonia indrazneata si personala a albastrului verzui al perdelelor, cu portocaliul luminilor din sfesnice. Un alt defect al lui Aman il vad in lipsa lui de accent,  de energie. Mai toate panzele sale ne fac impresia unui lucru acum de mult vazut. Pana si scenele istorice, sub hainele lui Mihai, Stefan sau ale ostenilor lor, nu sunt decat variante ale altor pictori (straini) de batalii.

Destinandu-se artei si consacrandu-i o viata intreaga, el o ridica, pe acele vremi, pana la nivelul unui om bogat si de neam. Prin Scoala de arte frumoase indrumeaza spre pictura si sculptura pe toti artistii cu care ne mandrim. El fondeaza apoi pinacotecile si implanta adanc credinta ca arta noastra nu se poate dezvolta decat alaturi de scoala franceza.

Opera unui astfel de om formeaza cel mai interesant capitol din istoria inceputurilor picturii la noi, caci Aman a fost mai mult decat un mare artist , a fost un deschizator de drumuri noi.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu


















Cauta referat
Scriitori romani