Emisia hartiilor de valori

Plan.

Introducere

1. Esenta, scopurile si formele emisiunii.

2. Emisiunea valorilor mobiliare.

• emisiunea actiunilor. 22552hhy48edr3p

• emisiunea obligatiunilor.

• emisiunea certificatelor de depozit si de economii.

3) Particularitatile emisiunii si plasarii valorilor mobiliare in Republica Moldova.

Concluzie hd552h2248eddr

Introducere.

Piata hirtiilor de valoare este un regulator a multor procese ce au loc in cadrul economiei de piata. Aceasta se refera in primul rind la procesul investirii capitalului. Ultimul presupune, ca migratia capitalului se efectuiaza in forma de aflux in locurile necesare si reflux din ramurile de productie unde se observa proficit de capital. Mecanizmul acestei miscari este stiut: creste cererea la marfurile (serviciile) oarecare, respectiv cresc preturile lor, cresc veniturile de la producere, si in ramurile aceste se indreapta capitalurile disponibile, parasind acele ramuri de producere, la productia carora se micsoreaza cererea si care devin din punct de vedere economic mai putin eficiente. Hirtiile de valoare sunt un mijloc, cu ajutorul carora se asigura lucrul acestui mecacnizm. Ele absorba capitalul temporar disponibil, si prin intermediul vinzarii - cumpararii ajuta sa-l «puna» in directia corecta. In practica economiei de piata, aceasta duce la aceea ca in general capitalul se plaseaza in productia ceea, care este intradevar necesara societatii. Ca rezultat apare structura optimala a producerii sociale si se creaza economia nedeficitara. Acesta este un avantaj important al economiei de piata.

Necesitatea intrepinderilor in capitalul suplimentar pot fi legate de circumstante diferite. Principalile din ele sunt - crearea noilor si modernizarea fondurilor fixe vechi, largirea mijloacelor circulante. Toate aceste necesitati sunt direct legate cu conjunctura pietei, schimbarile careia se efectuiaza in termenii de timp determinati. De aceea mijloacele necesare intreprinderile trebuie sa primeasca in decursul unei perioade anumite, adica pina cind exista conjunctura de piata favorabila pentru functionarea lor. In tarile cu economia de piata dezvoltata obtinerea capitalului suplimentar se petrece mai usor, prin intermediul hirtiilor de valoare. Emisiunea si inregistrarea actiunilor si obligatiunilor ocupa, de obicei, aproximativ 2 saptamini, publicarea prospectului de emisiune si discutarea lui de subiectii pietei se petrece 2 - 4 saptamini, procesul lor de vinzare - cumparare si calculilor respective ocupa 2 - 3 saptamini. In final, peste 2

luni emitentul moblizeaza capitalul necesar si primeste dreptul sa dispuna de el. Din aceasta rezulta, ca cea mai ieftina si cea mai usoara sursa de atragere a resurselor este piata hirtiilor de valoare, de pe care se pot acumula imprumuturi prin intermediul unei din cele mai raspindite metode - emisiunii valorilor mobilare.

1.Esenta, scopurile si formele emisiunii.

Cu ajutorul operatiunilor de emisiune se formeaza atit capitalul propriu cit si capitalul de imprumut.Cu acest scop se emit asa fel de hirtii de valoare ca: actiuni -la formarea capitalului propriu si obligatiuni - la formarea capitalului de imprumut. Emisiunea certificatelor de depozit si de economii i se permite doar bancilor. Cambiile se emit si conform legislatiei in vigoare nu necesita inregistrarea prospectului de emisiune. In asa mod, societatile pe actiuni pot emite doar 2 tipuri de hirtii de valoare - actiuni si obligatiuni. Operatiunile de emisiune creaza baza pietei hirtiilor de valoare, adica mediul in care in viitor se efectuiaza operatiunile, de aceea acest sector poarta denumirea de sector primar. Necatind la faptul ca scopul principal al activitatii de emisiune este atragerea capitalului, emisiunea permite rezolvarea si altor probleme - reconstruirea proprietatii, de exemplu, de stat in cea actionara prin intermediul privatizarii. Emitind hirtiile de valoare pentru vinzare se poate imbunatati planificarea financiara si dirijarea fluxurilor financiare.

Schematic componenta emitentilor se poate arata in felul urmator:

Emisiunea privata.

Serviciile bancare investitionale, de regula, ofera firmele de brockeraj si mai rar bancile comerciale. In unele cazuri citiva investitori institutionali mari exprima un interes fata de toata noua emisune, atunci lor li se vind toate actiunile noi emise. In presa financiara despre aceste tipuri de emisiuni private se comunica in post factum. Numai cum apare un numar relativ ingust de cumparatori potentiali ( sa presupunem mai putin de 25), indeplinirea cererii cu privire la prezentarea informatiei detaliate referitor la pregatirea emisiunii noi poate fi aminata pe o periada de timp nedeterminata, ce permite micsorarea cheltuielilor legate de emisiune. Dar totusi trebuie de mentionat, ca aceste forme de investitii nu au o lichiditate inalta, deoarece investitorilor de obicei li se interzice vinzarea hirtiilor de valoare procurate in asa mod pe parcursul de 2 ani din data procurarii. Din aceasta cauza foarte putine emisiuni de actiuni simple au fost plasate in felul acesta. In majoritatea cazurilor emisiunile private se petrec la emisiunile obligatiunilor cu cupon fix. Cumparatorii lor sunt cei pe care ii atrage primirea procentelor de la cupon, dar nu perspectiva veniturilor de la sporirea capitalului.

Emisiunea publica.

Plasarea a noii emisiuni de obicei se petrece prin vinzarea publica. In acest caz mai multe companii pot aparea in calitatea de intermediari. Dar totusi rolul principal ii apartine bancii investitionale, care formeaza sindicatul de emisiune (sau grupul de cumparare) si grupul de vinzare. In acest sindicat intra firmele-underwritter, care rascumpara hirtiile de valoare de la societatile - emitente, prin aceasta garantind plasarea lor pe piata. Iar membrii grupului de vinzare cauta cumparatorii potentiali si vind o oarecare parte din emisiune, primind pentru aceasta comisione.

Pregatirea pentru vinzarea a noilor emisiuni se incepe cu petrecerea negocierilor intre societatea-emitent si una sau mai multe banci investitionale. Unii din emitenti organizeaza concursuri de oferte pentru incheierea contractului, in urma caror se alege banca investitionala, care a propus conditii cele mai avantajoase. In legislatie este mentionata cererea obligatorie in legatura cu petrecerea acestor concursuri de cele companii care apartin ramurilor supravegheate de stat. Dar majoritatea societatilor au relatii strinse cu o banca investitionala oarecare si prefera sa negocieze conditiile vinzarilor emisiunilor noi numai cu ea. De obicei, banca investitionala participa foarte activ la pregatirea emisiunii noi, la volumul ei, etc preluind o pozitie de consultant financiar al corporatiei.

Dupa ce s-au determinat caracteristicile principale a emisiunii noi, emitentul depune o cerere la organul de supraveghere de stat in domeniul pietei hirtiilor de valoare (in republica Moldova - Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare) si emite prospectele preliminare, ce contin toata informatia necesara pentru investitorii potentiali. Aceste prospecte nu contin datele referitor la pret, si bazindu-se pe ele investitorii potentiali nu pot procura hirtiile de valoare. In principiu, vinzarea se incepe dupa ce au fost inregistrate emisiunile noi de hirtii de valoare si se emit prospectele finale, unde sunt indicate preturile valorilor mobiliare, la care ele se vor vinde. Prospectele finale pot fi emise dupa o perioada de asteptare (de obicei 20 de zile), pe parcursul careia organul de stat superior verifica si controleaza informatia necesara. Dar ea nu efectuiaza aprecierea calitatii investitionale a emisiunilor de hirtii de valoare propuse spre vinzare si acceptabilitatea preturilor lor.

Banca investitionala si alti membrii a sindicatului de emisiune pot garanta plasarea integrala pe piata. In acest caz, societatea-emitent primeste pentru valorile sale mobiliare pretul ofertei diminuata cu o diferenta stabilita. Dupa acesta underwritter-ul vinde hirtiile de valoare la pretul emisiunii publice si poate insasi sa cumpere o parte oarecare din emisiune. Luind obligatiunea ferma de a vinde toata emisiunea underwritter-ul asuma un risk deoarece se poata intimpla ca o parte din emisiune va ramanea neplasata.

La efectuarea operatiunilor cu hirtii de valoare pot aparea cheltuieli evidente si neevidente. La plasarea primara,cheltuielile evidente cuprind diferenta preturilor in favoarea underwritter-ului, dar cele neevidente sunt diferenta intre pretul probabil al ofertei publice si pretul la care se va petrece vinzarea. Diferenta preturilor in favoarea underwritter-ului este, in principiu, o recompensa pentru membrii sindicatului de emisiune pentru vinzarea emisiunii si riscul pe care il suma in cazul in care emisiunea nu va fi vinduta si ei vor fi nevoiti sa suporte o responsabilitate financiara pentru hirtiile de valoare neplasate. Cu cit pretul ofertei este mai jos cu atit mai mic este riscul ca emisiunea nu va fi vinduta rapid. Daca pretul ofertei a emisiunii noi este subevaluat, atunci membrii sindicatului pot fi siguri ca vor vinde hirtiile de valoare fara eforturi mari si nu vor recurge la suportul initial pe piata secundara. Deoarece majoritatea societatilor pe actiuni prefera sa lucreze numai ca o singura firma bancara investitionala, si in legatura cu aceea ca companiile mari ce intra in sindicatul de emisiune au relatii strinse intre ele, este evident ca emitentul pierde foarte mult din cauza diferentei de preturi in favoarea underwritterul-ui. Cu alte cuvinte, plata pentru plasarea garantata a emisiunilor noi este prea mare in comparatie cu riscul, compensat cu aceasta garantie. Pricina este in faptul ca undewritter-ul ignoreaza interesele emitentului,sau in existenta a unui acord neformal intre companiile investitionale bancare.

Emisiunea sezoniera.

S-a evidentiat ca emisiunea sezoniera duce la scaderea pretului pe actiune aproximativ cu 2-4%. Cauza acestei scaderi poate fi urmatoare: intre conducerea firmei-emitentului exista o tendinta de a emite actiuni noi cind lor li se pare ca pretul lor pe piata este supraevaluat. In asa mod, emisiunea publicata serveste un motiv pentru investitori de a reevalua din nou cursurile actiunilor, ce duce la scaderea preturilor lor de piata. Si se observa ca preturile actiunilor companiilor industriale scad mai mult in comparatie cu preturile companiilor din sfera sociala. Aceasta probabil este legat de faptul ca companiile sferei sociale anunta mai des emisiuni sezoniere decit companii industriale. 

Emisiunea de “rezerva”

Scimbarile ce au avut loc in ordinea inregistrarii emisiunilor de hirtii de valore au adus la cresterea concurentei intre companii-underwritteri. In urma aprobarii in anul 1982 in S.U.A a Regulii 415 de Comisia Valorilor Mobiliare si Burselor a fost permis companiilor-emitentilor inregistrarea hirtiilor de valoare pina la emisiunea lor reala. Dupa o asa emisiune de “rezerva” hirtiile de valoare pot fi plasate pe parcursul unei perioade de 2 ani. Inregistrind in asa mod actiunile sale, intreprinderea poate cere de la banca investitionala ridicarea pretului, pur si simplu refuzind sa vinda actiunile sale pina nu va fi propus pretul dorit. Un alt motiv pentru introducerea emisiunii de “rezerva” a servit micsorarea cheltuielior la emisiune. Si cum arata experienta, asa masura intradevar duce la micsorarea costului emisiunii.

Regula 144A.

Cum s-a evidentiat emisiunile private se efectuiaza cu ajutorul negocierilor intre emitent si investori. Dar hirtiile de valoare nu se inregistreaza la Comisia Valorilor Mobiliare si Burselor si emitentul nu este obligat sa raspunda cerintelor ferme referitor la situatia financiara. Pina la anul 1990 investitorilor le-au fost interzis vinzarea hirtiilor de valoare procurate la emisiunea privata in decurs de 2 ani, ceea ce le facea absolut nelichide.

In anul 1990 Comisia Valorilor Mobilare si Burselor a aprobat Regula 144A, in conformitate cu care hitiile de valoare procurate in urma emisiunilor private, pot fi vindute investitorilor mari (capitalul carora este mai mult de 100 mln.) in orice timp dupa procurarea lor. In asa mod, schimbarea conditiei de a astepta pe parcursul de 2 ani a dus la cresterea lichiditatii emisiunilor private si a marit dorinta de a procura aceste hirtii de valoare.

Asa s-a constituit ca emisiunile private au loc de obicei la emisiunea obligatiunilor cu cupon fix. Regula 144A este valabila si pentru actiuni obisnuite. In primul rind, Regula 144A a dat posibilitatea de a emite actiuni simple companiilor straine, care nu raspund cerintelor cu privire la emitenti, aprobate de Comisia Valorilor Mobiliare si Burselor.

Emisiunea suplimentara.

Investitorii individuali si investitutionali, care doresc sa vinda un pachet de actiuni mare pot realiza aceasta operatiune prin emisiunea suplimentara. Sindicatul de emisiune procura actiunile de la vinzatori si apoi le plaseaza pe piata. De obicei plasarea acestor actiuni se efectuiaza dupa terminarea zilei operationale la pretul de incheiere. Deseori, cumparatorii nu platesc comisioane, dar vinzatorul primar obtine toata suma veniturilor din vinzari diminuata cu suma, primita de underwritter din diferenta preturilor.

Comisia Valorilor Mobiliare si Burselor cere inregistrarea hirtiilor de valoare la emisiunea suplimentara, anuntarea despre emisiune si prezentarea informatiei necesare pentru investitori, si totadata trecerea periodei de asteptare de 20 de zile in cazul in care vinzatorul primar are relatii strinse cu emitentul. In caz contrar emisiunea poate sa nu fie inregistrata.

2.

Emisiunea actiunilor.

Riscurile si scopurile.

Inainte de a lua decizie referitor la emisiunea hirtiilor de valoare este necesar de:

• determinat scopurile emisiunii petrecute a hirtiilor de valoare;

• analizat riscurile;

• calculat eficienta financiara a operatiunii petrecute;

• prelucrat tehnologia operatiunii.

Emisiunea actiunilor este necesara la infiintarea societatii pe actiuni sau la schimbarea structurii altei forme de proprietate in cea actionara prin efectuarea primei emisiuni de actiuni.

Emisiunile repetate pot fi efectuate:

• in primul rind, prin organizarea plasarii publice sau private a doua, a treia, etc emisiunilor si vinzarea actiunilor primilor lor detinatori;

• in al doilea rind, prin capitalizarea mijloacelor proprii.

Dar, luind decizia cu privire la capitalizarea mijloacilor proprii, trebuie de avut in vedere ca cresterea capitalului statutar din contul capitalizarii mijloacelor proprii duce numai la schimbari externe in caracteristicile economice ale emitentului, dar totusi prin aceasta marimea resurselor financiare, aflate in posesia societatii pe actiuni nu se schimba. In asa mod creste marimea capitalului platibil. Pentru asi asigura un reiting destul de inalt pe piata valorilor mobiliare, emitentul este nevoit sa plateasca dividende, tot odata ele trebuie sa fie egale cit la actiuni, realizate contra platii in timpul petrecerii subscrierii si vinzarii, atit si la actiuni gratuite, repartizate actiunarilor in ordinea capitalizarii mijloacelor proprii. Banca poate efectua asa fel de operatiune cu un scop anumit: de exemplu, pentru largirea posibilitatilor bancii la efectuarea operatiunilor de creditare si de garantare.

Tendinta majorarii capitalului statutar deseori duce la piederi financiare considerabile. Din aceasta cauza, etapa urmatoare (dupa determinarea scopului emisiunii ) este analiza riscurilor si luarea masurilor pentru minimizarea lor.

Pentru a intelege esenta riscului este necesar de a cunoaste formele lui. Luind in consideratie ca orice operatiune cu hirtii de valoare este cara mentul realizarii valorilor mobiliare. Pe piata secundara acest risc se manifesta prin micsorarea pretului asteptat al realizarii actiunilor sau modificarii marimii comisioanelor pentru realizarea lor. Cu cit mai putine sunt sansele realizarii actiunilor cu atit mai inalt este riscul lichiditatii.

Riscul de timp- riscul emiterii actiunii sau alteia hirtii de valoare in timpul neoptimal, ce presupune posibilitatea unor pierderi.

Riscul tehnic este legat de deservirea operatiunii date. Pentru emitent- riscul platii pentru actiunile vindute. Sistemul efectiv de decontari permite neplata in decursul unei periode de timp pentru actiunile procurate.

Riscul operational in conditiile contemporane in principiu este legat de neprofesionalizmul personalului, care indeplineste insarcinarile cu incalcari in tehnologia operatiunilor cu valori mobiliare, si de defecte in sistemele tehnologice.

Dar riscul principal este riscul neplasarii. Daca in rezultatul vinzarii actiunilor investitorul a realizat mai putin de 50% din actiuni emise si a fost achitat mai putin de 50% din capitalul statutar, organul registrator considera subscrierea nevalabila.

Nivelul acestei forme de risc se determina prin:

• atractivitatea investitionala a actiunii;

• existenta pe piata a cererii solvabile;

• activitatea investitionala in alte aspecte a pietei financiare.

Nestabilitatea in sfera financiara si bancara, starea critica a majoritatii ramurilor din economie micsoreaza atractivitatea investitionala a actinilor a investitorilor autohtoni. Apsenta infrastructurii pietii secundare intr-o masura oarecare limiteaza utilizarea actiunilor pentru speculatii si din aceste cauze ele se examineaza in cel mai bun caz ca o parte componenta a portofoliului investitional.

Rezolvarea problemelor micsorarii riscului actiunilor neplasate.

Experienta organizarii emisiunilor publice a actiunilor societatilor pe actiuni, care au aparut in rezultatul privatizarii si care functioneaza in ramurile de industrie, agricultura, transport etc, aproape nu exista. Intr-o alta situatie sunt bancile, care au plasat mai multe emisiuni. In cautarea variantelor mai ieftine a micsorarii riscurilor neplasarii bancile incearca sa majoreze atractivitatea investitionala a valorilor sale mobiliare cu ajutorul operatiunilor la bursa de valori. Sunt cunoscute incercarile a bancii ruse Incombanc de a majora artificial atractivitatea investitionala a hirtiilor sale de valoare prin anuntarea cotatiilor bilaterale la pachetele diferite a actiunilor sale. Cu scopul majorarii vinzarilor si cresterii cursurilor banca anunta, de exemplu, rascumpararea pachetelor, constituite dintr-un numar respectiv de actiuni simple si privilegiate. In asa mod, se poate obtine cresterea temporara a cererii la hirtiile de valoare “neajunse” in portofoliile majoritatii actionarilor. Dar totusi aceasta operatie este foarte riscanta. Un rind de banci din Rusia (Incombanc, AvtoVazbanc) au intreprins incercari de a atrage investitorii noi prin plasarea hirtiilor de valoare pe pietile occidente prin intermediul programei ADR. In principiu, schema data are un sir de avantaje. In primul rind, investitorii pe pietile ADR, de regula, nu tind la participarea in conducerea bancii. In al doilea rind, formal ca actionar apare nu un investitor concret, dar o banca imputernicita, ce deserveste recepisa pentru pachetul de actiuni rascumparat. Ca rezultat nu apar numeroase probleme legate de culegerea documentatiei necesare, de deservirea actionarilor si reinregistrarea contractelor de vinzare - cumparare. In prezent cei mai activi ofera serviciile sale la emisiunea si la deservirea ADR intreprinderilor rusesti intreprinderile Bank of New York, Citibank, Bamkers Trust.

In acelasi timp programele ADR nu sunt cea mai reusita iesire. Inregestrarea lor in SUA reprezinta o procedura foarte lunga (6-8 luni). Serviciile bancilor-agentilor nu sunt gratuite. Si, cel mai principal, este ca aceste programe permit majorarea lichiditatii hirtiilor de valoare, dar ele nu usureaza plasarea primara. In afara de aceasta, partea inversa a cresterii lichiditatii este pierdrea partiala a controlului asupra pietii secundare, din ce rezulta ca bancii - emitent este cu mult mai greu de a plasa actiunile emisiunilor noi la un pret inalt. Efectuind analiza financiara, pina la organizarea emisiunii, emitentul trebuie sa tina evidenta de specificul investirii resurselor in sectorul respectiv a pietii hirtiilor de valoare.

Din pozitia emitentului costul dobindirii capitalului nu este determinat, adica nu este determinat la emisiunea actiunilor, deoarece marimea dividendelor se stabileste si ele se platesc anual conform deciziei Consiliului de Directori, aprobata de Adunarea Generala a Actionarilor, dar in unele perioade pot in general sa nu fie platite. In orice caz cheltuielile emitentului - pretul atragerii capitalului - sunt constituite din fluxul infinit de dividende, platite detinatorilor actiunilor, si din cheltuielile la emisiune, inclusiv plata impozitelor.

Din pozitia investitorului venitul, la care el mizeaza, procurind actiunile, se constituie nu numai din dividende. Din acest motiv este necesar de asi aminti, ce este venitul investitorului, si particular de a analiza venitul din investire in actiuni. Investitiile in actiune sunt o forma de investitii financiare, adica plasarea banilor in active financiare cu scopul de a obtine venit - bani adaugatori. Profitabile se vor considera acele investitii in actini, care pot aduce un venit mai inlalt decit cel mediu de pe piata.Obtinerea anume acestui venit si este scopul, la care tinde investitorul, efectuind investitii pe piata hirtiilor de valoare.

Fiind detinator al hirtiei de valoare, investitorul poate miza numai la obtinerea dividendului de la actiuni (D). Factorii, ce determina marimea dividendului, sunt conditiile lui de plata, massa profitului net si proportiile repartizarii lui, ce depinde de decizia Consiliului de Directori si Adunarii Generale a Actionarilor.

Dupa realizarea actiunii detinatorul ei poate obtine a doua parte a venitului total - cresterea cursului. Aceasta cantitate poarta denumirea de venit, care este egal cu diferenta intre pretul de cumparare si pretul de vinzare. Evident, la cresterea pretului de vinzare in comparatie cu pretul de cumparare investitorul obtine venit, si vice versa. In afara de acesta trebuie de tinut cont ca modificarea venitului de la actiuni depinde de perioada investitionala.

Daca investitorul A realizeaza investii la termen, si in perioada investitionala, in care se petrece evaluarea profitabilitatii a actiunii, nu intra vinzarea ei, atunci venitul curent se determina ca marimea dividendelor platite (D). In aceasta situatie se calculaeza profitabilitatea curenta, adica fara evidenta realizarii actiunilor, care se calculeaza in felul urmator(Pr):

In afara de aceasta se poate calcula profitabilitatea curenta de piata, care va depinde de pretul existent pe piata la orice moment de timp(Pp):

In form grafica aceasta se poate prezenta in felul urmator:

Daca perioda investitionala, la care se evaluiaza actiunile, include plata dividendelor si se termina cu realizarea lor, atunci venitul se determina ca suma dividendelor si cursul.

In forma grafica aceasta perioada investitionala se arata utilizind exemplu cu investitorul B:

Profitabilitatea investitorului B este finala (Pr_f), deoarece el a realizat hirtia sa de valoare si profitabilitatea pentru perioda investitionala ( in limitele anului) se calculeaza in felul urmator:

dar in cazul, daca perioada investitionala va depasi un an, formula profitabilitatii finale va fi urmatoare:

unde T_i - timpul aflarii actiunilor la investitor.

Daca perioda investitionala nu include plata dividendelor, atunci venitul se formeaza ca diferenta intre pretul de cumparare si de vinzare. In asa mod Pr_f = P` - P si poate fi o marime oarecare: pozitiva (pentru investitorul B); negativa (pentru investitorul G); nula (pentru investitorul D).

Pentru investitor in forma grafica aceasta se poate arata in felul urmator:

Profitabilitatea actiunii (profitabilitatea finala) in cazul acesta se calculeaza ca raportul intre diferenta pretului de vinzare si de cumparare la pretul de cumparare:

Factori generali, ce influenteaza profitabilitatea actiunii sunt:

• marimea dividendilor;

• fluctuatiile preturilor de piata;

• nivelul inflatiei;

• cilmatul fiscal.

Economiile unor investitori se depun in fondurile cele, unde se asigura fluctuatiile maxime a diferentilor de cursuri, ce se determina de cererea si oferta, dar nici de cum de eficienta producerii. Cresterea sau descresterea profitabilitatii producerii practic nu influenteaza profitabilitatea actiunilor prin schimbarea cursului lor. In asa mod pe piata autohtona este destul de dificil de determinat profitabilitatea cu ajutorul factorilor de productie, si apoi cursul reiesind din venitul obtinut si dividendul platit.

Evaluind actiunile din punct de vedere a profitabilitatii lor, operatorul, care activeaza la bursele de valori occidentale, le divizeaza intru-un rind de categorii:

1. Actiunile, ce poseda o lichiditate inalta, cu care se petrec afaceri numeroase, ce permit obtinerea unui venit din fluctuatiile neesentiale a cursurilor.

2. Actiunile, ce sunt liderii in cresterea diferentilor de curs, ce au o marime maxima de (P`- P) si care poarta denumirea - “premiale”;

3. Apoximativ similare la formarea profitului sunt actiunile “fermecatoare” - actiunile companiior tinere, pretul carora se majoreaza foarte activ. Pentru obtinerea venitului maxim la actiunile aceste sunt necesare investitii considerabile si monitoringul activ.

4. In grupa aceasta intra actiunile, ce n-au fluctuatii considerabile a cursurilor si ca rezultat (P`-P) la actunile aceste este mai mic in comparatie cu prima grupa, dar ele au un dividend stabil.

Din aceasta grupa fac parte:

“centrale”- liderii grupei actiunilor, care influenteaza toata grupa; “gulere albastre” - actiunile companiilor mari, ce au o creditabilitatea inalta si o pozitie stabila pe piata; “actiunile esalonului al doilea” - apartin companiilor tinere dar deja foarte mari, ele satisfac conditiilor “gulerilor albastre”, dar au o incredere mai mica la investitori; actiunile de “aparare” - actiunile companiilor mari cu anumite conditii investitionale, ce nu permit admitirea (P`-P)<0 chiar in conditiile cind piata este in scadere si permit obtinerea dividendelor stabile. Pentru grupa aceasta se actiuni sunt posibile investitii la termen mediu si lung, si monitoringul poate avea un caracter pasiv.

5. Este grupul actiunilor, profitabilitatea carora se schimba odata cu caracterul activ de afaceri. Acest tip de actiuni poarta denumirea de actiuni “ciclice”. In acest gup intra, de exemplu, actiunile companiilor industrie grele. Cumparind actiunea, investitorul mizeaza nu numai la un venit de astazi, dar si la cresterea cursului si la dividende inalte in viitor.

6. Posibilitatea pierderilor de la scaderea cursurilor pot aduce actiunile supraevaluate.

7. Grupul actiunilor, profitabilitatea carora este creu de previzionat, o constituie actiunile spaculative, ce au aparut nu de mult pe piata si care au istorie foarte scurta de cotatii si de plata a dividendilor.

8. Si in final, clasificarea data se termina cu actiunile neactive, nelichide, ce nu prezinta nici un interes pentru investor.

In asa mod, la emisiunea actiunilor costul resurselor atrase pentru emitent (pretul atragerii capitalului) si venitul investitorului de la vinzarea capitalului la bursa de valori nu coincid - venitul depinde si de starea pietei acestor actiuni.

Asa dar:

Plasarea actiunilor va fi succesiva numai in cazul cind emitentul sprijina cursul actiunilor sale pe piata secundara.

Conform legei cu privire la societatile pe actiuni plasarea emisiunilor suplimentare a actiunilor se petrece la pretul de piata si cu cit el este mai inalt, cu atit o diferenta de cursuri mai mare primeste emitentul deja la etapa plasarii primare a emisiunior suplimentare.

Deasemenea foarte important este evaluarea eficientii emisiunii actiunilor din pozitia perioadei atragerii resurselor. Evident, cu cit perioda data este mai lunga cu atit mai scump este costul atragerii capitalului.

Plasind actiunile, emitentul atrage pasivele cele mai “lungi”, deoarece actiunile sunt hirtii de valoare nelimitate. In asa mod, el poate plasa aceste resurse in active “lungi” fara un risc oarecare de lichiditate, iar in acelasi moment costul resurselor plasate depinde de lichiditatea actiunilor emitentului. Daca activele sunt lichide, investitorul intotdeauna isi poate face investitii in actiuni pe un termen scurt.

In asa mod,

Emitentul atrage resurse pe toata perioda existentei societatii sale pe actiuni, dar perioda investitionala pentru detinatorul actiunilor cu conditia existentei piatei lichide poate fi oarecare.

Asa dar,

Plasarea actiunilor va fi succesiva numai in cazul in care investitorul va sprijini lichiditatea lor pe piata secundara.

Dar de obicei, investitorul nu se scufunda in adincimile analizei investitionale, iar, petrecind emisiunea de actiuni, se conduce de pareri practice. De exemplu, bancile majorind partea pasiva a bilantului pot fi linistite in legatura cu normele economice a activelor, care se calculeaza direct proportional reiesind din marimea capitalului propriu. Socurile pe piata interbancara, neclaritatea situatiei politice si alti factori determina cresterea riscului operatiunilor active. Bancile inca nu utilizeaza in plina masura mecanizmul hedjingului si bursele de valori nu le prezinta posibilitati depline pentru efectuarea lui. Din acest motiv, una din cele mai accesibile metode pentru majorarea capitalului statutar si pentru apararea de socurile pe piata financiara este efectuarea emisiunii actiunilor.

Cum s-a mentionat, pentru societatile de actiuni industriale emisiunea actiunilor este o metoda foarte rara pentru mobilizarea resurselor financiare. Aceasta se explica prin urmatoare cauze:

• in primul rind, din cauza neexistentei pietei secundare, care este o conditie necesara pentru plasarea efecienta;

• in al doilea rind, din cauza impotrivirei detinatorilor pachetilor de control a actiunilor contra majorarii numarului total de actiuni si de actionari, ce probabil va slabi controlul asupra corporatiei si va impiedica vinzarea noilor emisiuni.

• in al treilea rind, din cauza micsorarii producerii si neexistentei stimulentilor reali in activitatea de producere.

Nu putem sa nu evidentiem micsorarea relativa a eficientii atragerii resurselor prin emisiunea actiunilor. 22552hhy48edr3p Aceasta este legat cu cresterea cheltuielilor directe si indirecte la efectuarea acestei operatiuni.

Deoareca activitatea de emisiune este indreptata spre atragerea resurselor financiare, este evident ca se poate vorbi despre pretul lor. Pretul resurselor financiare atrase se compara cu eficienta utilizarii lor si se exameneaza intrebarea sprijinului lichiditatii lor. Mecanizmele existente a asigurarii lichiditatii hirtiilor de valoare sunt bazate pe circulatia destul de masiva a actiunilor, si de asemenea pe organizarea succesiva a tinerii reestrului actionarilor. Efectul financiar de la operatiune se determina ca marimea venitului, primit de la utilizarea actiunilor atrase cu ajutorul emisiunii, diminuat cu cheltuielile in urma efectuarii emisiunii. Dar totusi trebuie de evidentiat, si fluxul nelimitat de dividende, platite pentru actiuni pe parcursul intregii perioadei a existentii societatii pe actiuni, si micsorarea posibila a indicatorului venit pe actiuni, si micsorarea cursului actiunilor.

Pentru sprijinului lui este necesar de platit un dividend constant si majorat. La majorarea dividendelor respectiv un procent mai mic revine reinvestirii venitului, si, ca urmare pentru asigurarea poteantialului economic este necesar de atras mai multe resurse sau de revenit la emisiunile noi. Din acest caz, problema vinzarii actiunilor cu cheltuieli cit mai joase si cu ajutorul lor de a atrage resursele, in conjunctura prezenta este practic insolubila.

Emisiunea obligatiunilor.

Scopurile si riscurile.

Obligatiunea este o hirtie de valore, ce confirma dreptul detinatorului ei de a primi de la persoana, care a emis obligatiunea intr-o peioda oarecare, valoarea ei nominala sau un echivalent a acesteia. Obligatiunea totodata confirma detinatorului ei dreptul de a primi un procent fixat in ea de la valoarea nominala a obligatiunii, sau alte drepturi patrimoniale.

Statistica, ce caracterizeaza sectorul dat a pietei financiare autohtone, arata ca doar un numar putin de corporatii industriale se ocupau de repartizarea obligatiunilor sale, oferind ca garantia lor autovehiculile si alte bunuri materiale. In sectorul bancar al pietei de capital pina in ultimul timp emitentii rusi n-au utilizat asa un instrument de atragere a resurselor pe termen mediu si lung ca obligatiunile. Daca in structura pasivelor a bancilor comerciale occidente obligatiunile emise joaca un rol foarte important, iar pe piata internationala de capital imprumuturile sub forma de obligatiuni din anii 1970 au intrecut dupa volum creditele, bancile autohtone inca practic n-au petrecut operatiunile cu obligatiunile proprii.

Oare de ce acest instrument utilizabil n-a intrat pe piata autohtona?

Ca raspuns la intrebarea aceasta pot servi contrapunerea scopurilor operatiunii petrecute, riscurilor aparute si veniturilor de la operatiunile.

Scopul operatiunii este:

1. Atragarea resurselor imprumutate pe o perioda mai lunga de 1 an cu conditiile avantajoase. Atragerea resurselor investitionale sau pasivelor “lungi” -este o problema, pe care emitentul o pune pe primul plan, si in primul rind rezolvarea ei succesiva are ca scop asigurarea lichiditatii si solvabilitatii. Asa, or, chiar in situatia in care societatea pe actiuni este complet controlata de banca, nu poate aduce un venit rapid. Mai des apare situatia, cind pasivele bancii sunt “scurte” (3-6 luni) si scumpe, iar activele sunt “lungi” si putin efective din pozitia profitabilitatii de astazi. In aceste conditii atragerea pasivelor “lungi”, ce asigura banca cu o stabilitate financiara relativa, se pune pe primele pozitii. In asa mod, persoanele doresc sa primeasca imprumuturi pe termen lung, iar creditorii doresc sa acorde credite pe termen scurt. Contradictia aceasta a pietei de credit se manifesta foarte puternic in perioada economiei stabile, cind dinamica dobinzilor nu poate fi previzionata. Una din variante a rezolvarii acestei probleme este emisiunea obligatiunilor “lichide”, care permit emitentului atragera resurselor pe o perioda mai lunga de un an, iar investitorului - posibilitatea primirii inapoi sumei investite, vinzind obligatiunea pe piata secundara.

2. Emitind obligatiunea, societatea pe actiuni nu risca sa ajunga in dependenta de banca si singura determina marimea, termenii si conditiile rascumpararii obligatiunii, iar detinatorii actiunilor nu se impart cu drepturile de conducere, deoarece obligatiunile n-au drept la vot.

Un sir de prioritati la emisiunea obligatiunilor au bancile. Emisiunea obligatiunilor le permite:

• sa evite rezervarea obligatorie;

• sa micsoreze profitul impozabil etc.

Riscul neplasarii obligatiunii este legat cu termenii circulatiei obligatiunii si cu regulile specifice a emisiunii.

In primul rind, conform legislatiei termenul circulatiei obligatiunii nu poate fi mai putin de 1 an si emisiunea acestor instrumente nu sunt foarte populare pe piata bursiera autohtona. Nici unul din emitenti nu se va incadra in emisiunea obligatiunilor, daca nu va fi sigur in atragerea cu ajutorul acestei metode unor resurse “lungi” considerabile (pe o perioda mai lunga de 6 luni). Din aceasta cauza, de exemplu, nu intimplator, pina nu de mult nici o banca rusa n-a efectuat asemenea probe. In conditiile inflatiei inalte cererea interna la hirtii de valoare cu termenul de achitare de la 6 luni a fost si ramine foarte joasa.

In al doilea rind, emisiunea obligatiunilor necesita inregistrarea de stat, si din aceasta cauza trebuie de suportat diferite cheltuieli.

In asa mod, emitentul poate sa hotarasca emisiunea obligatiunilor, daca el real poate atrage un volum considerabil de resurse “lungi” - aceasta devine probabil imposibil in legatura cu atractivitatea investitionala a altor sectoare a pietei financiare, de exemplu, hirtiilor de valoare de stat.

Evaluarea eficientei.

Eficienta atragerii resurselor de credit cu ajutorul emisiunii obligatiunilor este strict legata cu lichiditatea lor. Daca obligatiunea este lichida si detinatorul ei are posibilitatea reala s-o vinda pe piata secundara a obligatiunilor, atunci, procentul stabilit la emisiunea ei poate fi minim. La rindul sau, pretul atragerii resurselor prin intermediul emisiunilor obligatiunlior determina reitingul lor.

De obicei reitingul este informatia pentru investitorii. Dar trebuie de tinut in minte, ca reitingul nu este o formula, ci interpretarea calitativa a indicatorilor cantitativi.

Reintingul este o opinie, o parere a expertului despre iincatorii obiectivi a pietei; parerea referitor la posibilitatea platii a sumei generale a datoriei si a procentului.

Crearea evaluarilor reitingurilor este una din metodele de caracterizare a pietei. Reitingul inalt, stabilit pentru hirtiile de valoare emitentului respetiv, ajuta la majorarea lichiditatii hirtiei de valoare si la micsorarea pretului imprumutului. Si intradevar, pe piata dezvoltata, unde practic toate obligatiunile au o evaluare oarecare, este foarte greu de vindut o obligatiune daca nu exista reitingul ei.

Piata civilizata a hirtiilor de valoare impune emitentul sa se adreseze cu comanda la agentiile vestite care formeaza reitingul, sa plateasca o suma oarecare, pentru ca specialistii - analistii sa controleze calitatea hirtiei de valoare si sa-i atribuie categoria de reiting. In asa mod, pe piata bursiera eficienta numai obligatiunile, care au trecut procedura reitingului au accesul la primirea resurselor imprumutate. Pe linga aceasta pretul imprumutului se determina cu ajutorul categoriei, care atribuie agentia de reiting. Gradarea reitingurilor a 2 cele mai vestite agentii de reitingiri este prezentata in tabelul de mai jos:

Confom datelor tabelei se vede cum reitingul asigura diferentierea emitentilor, relevind pe cei mai slabi din ei, care nu garanteaza stingerea datoriei, creind baza obiectiva pentru evaluarea riscului de credit, standardele transparentei si sinceritatii pe piata bursiera.

In tabelul dat este oglindita aranjarea obligatiunilor in dependenta de nivelul creditabilitatii emitentilor lor. “AAA” (Asociatia Americana de Arbitraj) - inseamna un nivel de creditabilitate foarte inalt. “P” - inseamna