Gladiatorul samnit, secutor, murmillo, trac, letiar, Laquear, Bestiarus, Essedarius referat






Gladiatorul samnit

Numele de samniti provine de la acei luptatori invinsi de catre aliatii din Capua ai Romei in 312 I.C. si, de aceea, armura pe care o purta si armele pe care le folosea gladiatorul samnit se presupune ca fiind adoptate in semn de dispret fata de samniti. El folosea o sabie scurta (gladius), un scut lung (scutum) si purta pe piciorul stang o aparatoare (ocrea) din metal sau piele tratata. El folosea deasemeni o casca cu vizor (galea) cu o creasta mare si panas.

Gladiatorul secutor isi tragea numele de la termenul “a urmari” si constituia adversarul etern al samnitului. El lupta de obicei fara armura, inarmat cu o sabie sau un pumnal, aparandu-se cu un scut dreptunghiular sau oval si o aparatoare pe piciorul stang. Bratele erau protejate de curele de piele in care erau infasurate de la cot pana la incheietura (manicae). De obicei era ras in cap, pe care si-l proteja cu o casca rotunda.

Gladiatorul trac purta aparatoare la ambele picioare si un scut mic patrat. Armura lor usoara ii facea mai rapizi si mai agili in lupta.

Pe cap purta o casca cu viziera sau deschisa, iar ca arma folosea celebra sabie scurta incovoiata la varf (sica) – pe care o purtau si stramosii nostri daci. 

Gladiatorul murmillo (cuvant derivat dintr-o denumire greceasca pentru un soi de peste) purta scut, sabie si avea drept element caracteristic un coif prevazut cu o creasta care amintea de un cap de peste.

Gladiatorul retiar – oponentul traditional al lui murmillio- simboliza pescarul (in lupta cu pestele), de aceea si armele sale erau plasa (iaculum) cu care incerca sa-si infasoare adversarii si un trident sau harpon de prins pesti (fascina). Pe corp purta o imbracaminte in dreptul salelor (subligaculum) si o piesa din metal pe umar (galerus).



O varianta a gladiatorului retiar a constituit-o in perioada tarzie a imperiului gladiatorul Laquear, fiind dotat cu un lasso in loc de plasa.

Atat Retiarius ,cat si Laquearii erau priviti ca fiind inferiori, urmare a lipsei armurii din echipament.

Altii, specializati in lupta cu animale salbatice, se numeau Bestiarus si proveneau din toate cele patru colturi ale imperiului.

Mai existau si alte tipuri de gladiatori, despre care nu avem marturii clare. Poate cel mai popular dintre acestia era Essedarius, un nume derivat din denumirea carului celtic (essedum). Gladiatorii essedarius luptau pe propriile lor picioare, dar probabil ca foloseau carul pentru a-si face intrarea in arena. 


Ceremonia incepea odata cu sosirea in arena a gladiatorilor in care drapate cu vesminte de purpura brodate cu aur.

Apoi gladiatorii se aliniau in fata lojei imperiale si salutau pe imparat cu formula : 'Ave imperato, morituri te salutant!' (Slava tie, imparate, cei ce merg la moarte te saluta !)

Apoi lupta incepea.

Se obisnuia sa se inceapa spectacolul cu lupte dintre animale salbatice si criminali de drept comun trimisi sa le infrunte complet neinarmati, eveniment numit venatio. Diverse specii de animale salbatice erau aduse cu multa cheltuiala din cele mai indepartate colturi ale imperiului :Africa (lei, pantere si elefanti), India (tigri), Europa de Nord (tauri). Cu cat animalul era mai exotic, cu atat mai gustata era lupta de catre spectatori.

Animalul – de exemplu, un leu – era lasat inaintea confruntarii sa flamanzeasca 3 zile, pentru ca agresivitatea sa in arena sa fie maxima, dar sa nu fie nici prea slabit, pentru a putea face fata luptei.





Fie ca era ucis, fie ca isi ucidea prada, soarta leului tot era pecetluita, deoarece in al doilea caz era ulterior pus in confruntare directa cu un gladiator specializat in uciderea lor– numit bestiarus. Fireste ca acest gen de tratament aplicat bietelor animele a dus la disparitia multor  animale salbatice din habitatul lor natural..

Dupa venationes, urma lupta dintre doi gladiatori, munera.

Gladiatorii stiau ca trebuiau sa lupte cat puteau de bine din doua motive : era o chestiune de viata si de moarte si in al doilea rand, daca multimea era impresionata de modul in care a luptat invinsul, ii daruia viata, pentru a i se mai da sansa unei lupte. Semnul – ramas celebru de atunci – facut cu degetul mare indreptat in sus, insemna crutarea vietii, iar cel invers, cerea moartea nefericitului (mai tarziu, imparatul si-a arogat dreptul de a decide asupra soartei celui invins).

Daca verdictul era moartea, invinsul era ucis de un oficial al jocurilor costumat ca un personaj mitologic al lumii subterane, pe nume Charon. Charon se asigura ca invinsul era mort lovindu-l in cap cu un ciocan sau atingandu-l cu un fier inrosit, asa ca acesta , chiar daca mai avea cateva licariri de viata, sucomba in scurt timp. Apoi cadavrul era scos din arena prin tarare, in sunetul trompetelor, iar ingrijitorii arenei adaugau repede un strat de nisip pentru a absorbi petele de sange (de fapt, numele de arena a insemnat, in limba latina, nisip). Poarta prin care erau evacuate corpurile neinsufletite ale luptatorilor se numea Libitinaria (de la zeul funerariilor, Libitina)

La sfarsitul fiecarei zile de competitie, se afisau liste cu gladiatorii care luasera parte la intrecerile din ziua respectiva. In dreptul numelui fiecaruia era trecuta o initiala, care infatisa publicului situatia respectivului (exemplu : “U” insemna ucis, “I” insemna invingator, “T” insemna transferat etc)


Un alt punct de atractie il constituiau un gen de lupte stranii, cum ar fi cele intre un gladiator pitic si o femeie.


Desi imensa majoritate a romanilor adorau aceste spectacole sangeroase, exista printre ei o minoritate formata din senatori si invatati (filozofi, scriitori, istorici) care incriminau atitudinea multimii avide de sange si dezaprobau aceste  practici, considerandu-le echivalente cu niste crime. Aceeasi atitudine au aratat-o crestinii, tot din considerente de ordin moral dar si din cauza ca ei insisi au fost victimele acestui masacru. In faza de inceput a extinderii crestinismului, au fost considerati un pericol pentru stabilitatea si ordinea existenta in imperiu si au fost aruncati in arena neinarmati, prada animalelor salbatice. Multi martiri crestini si-au gasit astfel sfarsitul pentru ca au refuzat sa renunte la convingerile lor religioase.

Tratamentul inuman aplicat gladiatorilor si  viata foarte dura a acestora au cauzat in anul 73 I.C. o revolta a gladiatorilor din scoli, condusi de catre un trac numit Spartacus. Acestia au evadat din scoala in care se antrenau si, s-au refugiat pe muntele Vezuviu, unde si-au format o tabara, ulterior adaugandu-i-se sclavi sau gladiatori fugiti de la stapan. Intre anii (73–71) I.C. armata de gladiatori a lui Spartacus a invins 5 armate romane trimise sa-I nimiceasca, detinand, astfel, controlul asupra partii de sud a peninsulei Italice. In anul 71 I.C., o oaste condusa de generalul Marcus Licinius Crassus a reusit sa infranga definitiv gladiatorii lui Spartacus si sa-I distruga oastea. Gladiatorii supravietuitori bataliei au fost crucificati.


In timp, datorita acestor convulsii sociale, a decadentei imperiului, dar si a raspandirii religiei crestine, luptele de gladiatori s-au rarit, disparand definitiv o data cu iesirea din scena istoriei a imperiului roman.

In cele din urma, luptele de gladiatori au fost scoase in afara legii de catre Imparatul Honorius, in anul 404 D.C. Luptele cu animale aveau sa dureze inca un secol.




loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani