ORIGINEA LUI Mihai Viteazul CARIERA SA CA DREGATOR, LUPTA IMPOTRIVA DOMNIATIEI OTOMANE, GURUSLAU MOARTEA LUI MIHAI referat






MIHAI VITEAZUL

 

Tot mai puternic straluceste chipul lui Mihai Viteazul, tot mai vie si mai luminoasa este amintirea faptei lui. Cu cat se adauga informatia documentara, cu cat cunoastem mai bine lupta, biruinta si caderea acestui mare domnitor, ctitor vesnic al tarii de azi, cu atat sporeste in sufletul nostru admiratia. Alaturi de Stefan cel Mare, Mihai Viteazul este intruchiparea eroismului, este izvor de putere, de incredere si de mandrie pentru poporul romanesc.

Viata lui e una din cele mai impresionante din cate s-au desfasurat pe pamantul stramosilor. Mihai Viteazul a cunoscut din plin si bucuriile si durerile vietii; a cunoscut dulceata biruintei si amaraciunea infrangerii; a stapanit cat nici unul dintre voievozii nostri, pentru ca intr-o clipa sa piarda totul; a vazut pe cei trufasi inchinandu-se si a cazut prin tradarea lor. Contemporanii, prieteni sau dusmani, au simtit ca au in fata o personalitate exceptionala; unii l-au ridicat in slavi, altii l-au urat cu patima, cu totii insa au ramas impresionati de aceasta aparitie unica.

 

ORIGINEA LUI MIHAI. CARIERA SA CA DREGATOR

In actele oficiale, Mihai Viteazul este numit fiul lui Patrascu cel Bun; unii istorici, de atunci si de astazi, se indoiesc insa de aceasta filiatie. In fond, faptul n-are mare importanta; valoarea viteazului voievod nu sta in filiatia lui, ci in activitatea pe care a desfasurat-om in realizarile lui, in personalitatea lui, care – s-o recunoastem – nu seamana cu aceea a lui Patrascu. Mihai e in primul rand fiul faptelor sale. Nici alti mari carmuitori nu au fost si nu sunt de vita domneasca; aceasta nu i-a impiedicat totusi sa se ridice peste cei care se bizuie pe nobletea din hrisoave. Pe mama lui Mihai o chema Teodora; de la gura Ialomitei. In tinerete, Mihai s-a indeletnicit cu negustoria; ne-o mai spun multe marturii contemporane, intre altele, un document intern. Stia turceste si greceste; avea un scris frumos, energic, iscalitura lui se recunoaste dintr-o mie.

Cariera de dregator si-a inceput-o pe langa Iane Epirotul, care parvenise, gratie insusirilor si dibaciei lui, la cea mai inalta dregatorie din Tara Romaneasca, la bania Olteniei; acesta-l numi ban mic sau banisor de Mehedinti. Ajunse apoi stolnic, postelnic, mare aga – ceea ce insemna pazitorul orasului de resedinta si comandantul armatei de lefegii sau mercenari – ajunse, in sfarsit, ban al Olteniei. Ca dregator, a strans o avere insemnata, la care s-a adaugat si averea sotiei sale Stanca, nepoata unui alt mare ban oltean, Dobromir. In 1593, Mihai era nu numai cel dintai dintre dregatori, dar si unul dintre cei mai bogati; era in acelasi timp, exponentul boierilor olteni, printre care numara rude si prieteni. rl464y7226gllv

In acelasi an, fiind prigonit de catre domnul de pe atunci al Munteniei, Alexandru cel Rau, Mihai se refugiaza in Transilvania si de acolo, la Constantinopol; aici, cu ajutorul lui Iane, care era acum capuchehaia tarii la Poarta, al lui Andronic Cantacuzino, fiul bogatasului Mihail Cantacuzino, zis Seitanoglu, al agentului englez Barton, adaugandu-se si sumele importante impartite la toate maimarimile turcesti, el izbuteste sa fie numit domn.

O cronica interna, ca si o cronica ungureasca din Transilvania povestesc ca Alexandru cel Rau ar fi vrut chiar sa-l omoare, sub cuvant „ca iaste fecior de domn”. Mihai ar fi fost condamnat la moarte si dus in fata calaului; acesta insa, inspaimantat, ar fi zvarlit sabia si ar fi fugit. Valoarea acestor stiri este insa indoielnica.

 

INCEPUTUL DOMNIEI. LUPTA IMPOTRIVA DOMNIATIEI OTOMANE

Numit in septembrie 1593, Mihai ajunge in cursul lunii octombrie in tara. Aici, el gaseste o situatie din cele mai grele, datorii mari catre camatarii din Constantinopol, la care se imprumutasera domnii dinaintea lui si chiar el insusi; o buna parte dintre acesti camatari veniti in Bucuresti, ba unii dintre turci asezatai chiar in tara, unde incepusera a-si face case si geamii. In primul an de domnie, pana sa-si consolideze situatia, Mihai statu linistit. Indata ce se simti stapan pe tron si inconjurat de dregatori noi, din generatia sa, tineri si viteji, el se hotari sa scuture jugul turcesc. Momentul era prielnic: tocmai atunci se punea la cale in Europa o „Liga Sfanta”, pentru a duce razboiul cu otomanii. Papa indemna pe toti crestinii sa-si uneasca fortele impotriva lor; concentrarea urma sa se faca in jurul imparatului german, Rudolf al II-lea, la a carui curte comandau iezuitii. La aceasta liga aderasera principele Transilvaniei, Sigismund Báthory, si domnul Moldovei, Aron voda, caruia boierii i-au zis Tiranul. Mihai, fara sa astepte sa i se faca propuneri, se oferi el – fapt esential si care il caracterizeaza de la inceput – sa particispe la lupta contra turcilor. Se incheie astfel o intelegere atat cu Báthory, cat si cu Aron; miscarea trebuia sa inceapa in aceeasi zi si la Bucuresti si la Iasi. Asa se si intampla. Pe 13 noiembrie 1954 Mihai i-a chemat pe creditorii turci la vistierie, chipurile pentru a-i plati. Cand toata lumea fu adunata incepu intr-adevar socoteala, dar o socoteala sangeroasa. Tunuriel izbira in multime, casa lua foc, ostasii domnesti desavarsira prapadul. Un detasament de doua mii de turci, care stationa in Bucuresti, spre a supraveghea pe domn, fu si el sfaramat, apoi fu atacata cetatea Giurgiului. Aceasta a rezistat insa. Lupte avura loc si in alte parti: la Orasul de Floci, la Harsova, la Silistra: pretutindeni, turci au fost invinsi. O oaste mai insemnata, sub conducerea a doi pasi, care aduceau cu ei pe noul domn al Tarii Romanesti, pe Bogdan, a fost sfaramata pe malul drept al Dunarii, aproape de Rusciuk. Mai inainte, fusesera batuti in trei locuri, la satele Putineiul, Stanesti si Serpatesti(in actualul judet Ilfov), tatarii care trebuiau sa sprijine oastea turceasca. Pe de alta parte, banul Mihalcea, unul dintre devotatii lui Mihai, batea o a doua oaste turceasca, langa Silistra. Ea aducea pe inlocuitorul lui Aron voda, pe Stefan Surdul. Incurajati de aceste succese, ostasii munteni fac incursiuni pe tot malul drept al Dunarii, ajungand pana la Balcani. Taranii bulgari se rascoala si ei, iar orasul Sofia este atacat de o ceata mai insemnata de rasculati.

 

CAMPANIA DE LA 1595. LUPTA DE LA CALUGARENI

Era evident ca turcii nu puteau tolera o asemenea situatie. Rascoala tarilor romanesti insemna o intreita lovitura: de ordin politic, militar si economic. Ea constituia mai intai un exemplu si un indemn pentru toti crestinii din Balcani – bulgarii incepusera chiar sa se miste. Insemna apoi o extindere considerabila a frontuluii de lupta, era, in sfarsit, si o perturbare serioasa in aprovizionarea cu materii prime a imperiului, in general si a Constantinopolului, in special. Prada, mai ales in vite, luata de rasculati, era asa de mare, incat un orasean din Brasov a putut cumpara „cincizeci de boi, patruzeci si sapte de vaci si patruzeci si patru de vitei de un an”, numai cu o suta de lei. Sultanul, a hotarat asadar o mare expeditie de prepresiune, de nimicire, a „hainului”, care produsese o tulburare asa de adanca. Mihai isi dadea seama de primejdie; pentru a-si asigura ajutorul de care avea nevoie, incheie deci in mai 1595 prin boierii sai trimisi la Alba Iulia – din care insa unii nu s-au aratat leali, depasind instructiunilr primite – un act cu Sigismund Báthory, recunoscandu-i, in schimb, suzeranitatea; prin acelasi act se hotara ca toate bisericile romanesti din Transilvania sa asculte de mitropolitul din Targoviste, ceea ce era un castig insemnat pentru neamul nostru.

Armata turceasca, sub comanda lui Sinan pasa, izbuti sa treaca Dunarea la inceputul lui august 1595. Mihai, a carui armata – inclusiv detasamentul transilvanean – era mult inferioara ca numar, se retrase putin si ocupa o pozitie strategica la satul Calugareni, pe drumul ce ducea de la Giurgiu la Bucuresti. In spatele pozitiei alese de domn erau mici inaltimi acooperite cu paduri, formand un adapost natural; in fata, valea mlastinoasa a Neajlovului; drumul ducea peste rau pe un pod de lemn si continua apoi intre inaltimi, asa incat armata turceasca nu putea inainta decat sub forma de coloana, cu un front redus.

Lupta avu loc in ziua de 13/23 august. Inca inainte de revarsatul zorilor, avangarda lui Mihai ataca, ajungand pana la corturile dusmanilor. Urma un atac puternic al ienicerilor; acestia izbutesc sa respinga pe ai nostri, trec peste Neajlov si captureaza unsprezece tunuri. Mihai se retrage putin, in perfecta ordine, cu armata dispusa in forma de unghi, cu varful spre dusman. Apoi in momentul cand ajunge in dreptul unde se afla detasamentul lui Király care pana atunci nu intervenise in lupta – se pare cu nu voise sa intervina – da un contraatac fulgerator care determina soarta bataliei. Pentru incuraja pe ai sai, voievodul insusi, invocand numele lui Iisus, se azvarle, cu securea in mana, asupra dusmanului. Unul dintre pasii turcesti, iesindu-i inainte, are capul despicat dintr-o lovitura; un altul e izbit in piept. Ostasii, in frunte cu dregatorii, vazand pilda dopmnului se azvarle si ei „pre capete asupra turcilor”, ii taie si-i ineaca in mlastina. Pe de alta parte, tunurile lui Király izbesc din flanc, iar un detasament de doua sute de transilvaneni si doua sute de cazaci, lefegii, sub comanda capitanului Cocea, ataca din spate. Turcii sunt cuprinsi de panica si incep o retragere deyordonata. La podul de peste Neajlov, imbulzeala era asa de mare, incat insusi Sinsn este azvarlit in mlastina – ne-o spune si un martor ocular spaniol – si cu siguranta ar fi pierit acolo daca un veteran din Rumelia, recunoscandu-l, nu l-ar fi luat in spate si l-ar fi scapat; sunt ucise patru pasale, sapte sangeaci si trei mii de ostasi. „Si am castigat” – povesteste insusi Mihai - „cinci tunuri si un steag verde al prorocului lor Mohamed, foarte pretuit de dansii si foarte respectat”. Bineinteles, cele 11 tunuri pierdute in timpul atacului ienicerilor fusesera reluate.



Noaptea care se lasa aduse incetarea bataliei. Biruinta ramasese de partea armatei lui Mihai. Dar pentru a se bucura de roadele ei, ar fi trebuit ca voievodul sa poata continua urmarirea, ca odinioara Stefan dupa lupta de la Vaslui, sa poata zvarli pe dusman in Dunare. Din nefericire, aceasta nu era cu putinta. Turcii fusesera batuti, dar nu distrusi; superioritatea lor numerica era inca zdrobitoare. Pe de alta parte, armata insasi a lui Mihai ramanea covarsita, dupa o lupta care durase mai bine de 16 ceasuri. Iar unii dintre boieri – izvoarele vorbesc de Dan vistierul si Mirislau logofatul – erau nemultumiti si, dupa un pacatos obicei, gata sa tradeze. Tinand seama de toate aceste elemente hotari domnul retragerea la munte, spre a astepta acolo ajutorul zabavnicului Sigismund. In urma lui, turcii ocupara tara, facand in Bucuresti o „palanca”, adica o reduta de pamant, in jurul manastirii Radu Voda, fortificand Targovistea si asezand prin sate „subasi”, adica primari. Se parea ca Muntenia va fi prefacuta in pasalac.

Sigismund Báthory trecu peste Carpati abia pe la inceputul lui octombrie, amrata sa se uni cu aceea a lui Mihai si campania reincepu. Fu asediata si luata mai intai Targovistea; veni apoi randul Bucurestilor care cazura si ei. Sinan, vazand acestea, se grabi sa treaca Dunarea indarat; o parte a armatei lui mai era insa pe malul nostru, cand Mihai navali asupra ei. Podul, bombardat puternic, fu rupt si o suma dintre turci pierira inecati, sau de sabie. Mai bine de opt mii de robi fura eliberati. In sfarsit, cetatea Giurgiului, asediata cazu in ziua de 20 octombrie. Expeditia de pedepsire, ordonata de sultan, se ispravi printr-o infrangere. Sinan pasa fu destituit din functia de mare vizir; un cronicar turc, povestind evenimentele, califica retragerea armatei acestuia ca „dezastruoasa”. Prada luata de crestini era enorma; ea se evalua la mai bine de 2 milioane aur; o marturie contemporana spune: „nu numai comandantii ostirii transilvanene au devenit bogati, dar si ostasul cel mai mic avea macar patru cai, afara de alte spolii”.

Tara avusese de suferit insa de pe urma razboiului, multe sate si orase fusesera arse; Bucurestii erau o ruina, recoltele fusesera distruse, oamenii fusesera care incotro. Mihai lua masuri de refacere; intre altele, facu un nou recensamant fiscal si hotari ca rumanii sau vecinii adica taranii neliberi sa ramana pe mosiile pe care se asezasera dupa retragerea turcilor, sa nu mai poata fi, cu alte cuvinte, reclamati de fostii lor stapani. Acesta e rostul vestitei „legaturi” a lui Mihai Viteazul in care unii istorici au vazut, in mod gresit, o legare a taranilor de pamant, un act de asuprire.

In anul urmator, 1596, armatele muntene trecura pe tarmul drept al Dunarii si pradara in diferite locuri: la Babadag, la Vidin, la Plevna care fu arsa; ele ajunsera, sub comanda lui Baba Novac, alt general vestit al lui Mihai, chiar pana la Sofia. Braila fusese reluata indata dupa retragerea lui Sinan. Domnul insusi ataca Turnul si cetatea din fata, a Nicopolei; comandantul turc de aici se ruga de pace prin daruri stralucite si fagaduiala de a mijloci pe langa sultan o impacare. Mihai, vazand ca „liga sfanta” nu avusese succese militare, dimpotriva armatele ei fusesera grav batute in Ungaria, chiar in toamna anului 1595, vazand, pe de alta parte, ca Sigismund Báthory nu era omul care sa faca un efort continuu, ci-si schimba repede parerile si hotararile, primi propunerea pasei; el ar fi fost mai bucuros sa continue lupta contra otomanilor, dar pentru aceasta ii trebuia un sprijin puternic, cel putin in bani, din partea imparatului Rudolf. Cum acest sprijin nu exista in acel moment, deoarece nu se incheiase un tratat formal, Mihai facu pace cu turcii care fura bucurosi sa nu mai aiba de luptat impotriva lui. La inceputul anului 1597 se stia ca sultanul i-a trimis steag de domnie, impreuna cu daruri, si ca „intreaga Tara Romaneasca se gaseste in pace buna”. De aceasta pace Mihai se folosi spre a pregati si a desavarsi intelegerea sa cu imperialii, care sa-i ingaduie a relua apoi, cu mai multe mijloace, lupta.

 

TRATATUL CU IMPERIALII. NOI LUPTE CU TURCII

Dupa mai multe solii, dintr-o parte si dintr-alta, Mihai incheie, in iunie 1598, la Manastirea Dealului, un tratat cu imparatul Rudolf. Acesta se obliga sa-i dea lui Mihai plata pentru 5000 de soldati si, eventual, inca pentru atatia, precum si armament: „tunuri, praf, gloante si alte unelte de razboi”. Domnul Tarii Romanesti, recunoscand suzeranitatea imparatului, insa „fara plata vreunui tribut sau vreunei dari”, se obliga, in schimb, sa lupte „pentru departarea turcilor si a altor dusmani de la Transilvania, Tara Romaneasca si partile Ungariei”. Libertatea cultului era asigurata, acea a comertului de asemenea. Mihai va primi un castel in Ungaria sau in Transilvania, cu venituri suficiente pentru a trai, potrivit rangului, in cazul in care ar trebui sa-si paraseasca tara. La curtea imparateasca, se pretuiau in mod deosebit meritele domnului muntean. Arhiducele Maximilian, fratele imparatului Rudolf, ii aducea laude, spunand ca el a fost „zidul si apararea acestor tari”.

Curand dupa aceasta reincepura ostilitatile cu turcii. Malul drept al Dunarii fu pradat si ars, iar pasii de Silistra si de Vidin batuti. Intr-una din luptele din preajma Vidinului, Mihai trecu printr-o mare primejdie: era sa fie strapuns de sulita unui turc. Salvarea i-a venit de la fratii Buzesti, Preda si Stroe, care au sarit si i-au taiat capul turcului. In timpul acestei campanii, 16 000 de tarani sarbi si bulgari fura stramutati pe malul nostru.

 

UNIREA TARII ROMÂNESTI CU TRANSILVANIA

In acelasi an, 1598, se intamplau in Transilvania mari schimbari. Sigismund Báthory, nemaiputand suporta, se vede, permanenta incordare pe care o impuneau imprejurarile, se hotari, la inceputul lui aprilie, sa paraseasca tronul, cedand principatul Transilvaniei lui Rudolf si primind de la acesta, in schimb, doua ducate in Silezia. Dupa putina vreme insa – cateva luni – dandu-si seama de marea greseala pe care o facuse – nu se putea compensa frumoasa Transilvanie cu saracacioasele ducate sileziene – se intoarse pe furis. Dieta il proclama din nou principe, iar comisarii trimisi de Rudolf sa guverneze tara in numele sau, fura arestati. Nu trecura insa alte cateva luni si Sigismund, dovedind inca o data cat era de schimbator si de usuratic – bine spunea despre el Mihai Viteazul ca „nu stie ce face, nici ce vrea” – parasi pentru a doua oara tronul, facand sa fie ales, in locu-i, varul sau cardinalul Andrei Báthory (martie 1599). Acesta era insa in stranse legaturi cu polonii si, dupa indemnul lor, voia sa reia legaturile cu turcii, inchinandu-se sultanului. Ceea ce ar fi insemnat insa ruperea aliantei cu Transilvania, incetarea luptei pentru consolidarea independentei tarii; de altfel, noul principe al Transilvaniei ii si trimisese vorba sa cedeze tronul. De aceea, Mihai propuse imparatului Rudolf sa atace pe Andrei Báthory si sa-l goneasca de pe tron. Cand sosi raspunsul afirmativ, domnul se afla in tabara, la Ploiesti; planul era ca Transilvania sa fie atacata si dinspre apus, de catre generalul imperial George Basta. Cum acesta intarzia insa si cum vremea trecea, se apropia iarna, Mihai se hotari sa porneasca singur. Ideea inlaturarii dusmanului din Transilvania fusese a lui, iar nu sugerata de imperiali; infaptuirea acestei idei ii apartine de asemenea exclusiv. Miscarile de trupe fusesera calculate dinainte si ele se facura cu atata precizie, incat campania din 1599 poate servi ca model de actiune militara. Un corp de oaste mai mare, comandat de domnul insusi, trecu muntii prin pasul Buzaului, la 5 octombrie; i se adaogara secuii, pe care Báthorestii ii nemultumisera, luandu-le vechile lor privilegii, si cu totii impreuna ajunsera, mergand spre apus, la satul Talmaciu, spre sud-est de Sibiu. Aici se facu jonctiunea cu cel de-al doilea corp de oaste muntean, comandat de fratii Buzesti si de Baba Novac. In ziua de 18/28 octombrie 1599, langa satul Selimbar (Selimberg), care fusese ocupat de ai nostri, se dadu lupta. Avura loc mai multe atacuri si contraatacuri; la un moment dat, se parea ca biruinta va ramane de partea cardinalului. Atunci, intocmai ca la Calugareni, Mihai a intervenit personal; imbarbatandu-si trupele, cerandu-le sa-si faca datoria, el se arunca la atac, „cu cea mai mare vitejie si indrazneala”: asa cum ne spune o marturie contemporana. Trupele lui Báthory fura cuprinse de panica; el insusi, insotit numai de cativa nemesi sau boieri transilvaneni, fugi cu gandul sa treaca in Moldova. Sibiul se supune numaidecat; peste trei zile, adica la 21 octombrie, Mihai intra in Alba Iulia.





Descrierea alaiului e facuta de un martor ocular: voievodul calare pe un cal roib, purta o tunica alba si, pe deasupra, o manta de aceeasi culoare, avand brodati, cu fir, mai multi soimi. Pe cap avea binecunoscuta cusma, al carei surguciu, cu pene de cocor, era prins printr-o copca de aur; sabia, batuta in rubine si impodobita cu aur, atarna in stanga; ciorapii erau de matase alba, cizmele de saftian galben. Opt slujitori, frumos imbracati, duceau de frau opt cai minunati, cu seile bogat impodobite; veneau apoi trambitasii si, dupa acestia, lautarii zicand din viori. De o parte si de alta a voievodului, picate spre pamant, erau purtate steagurile luate de la Andrei Báthory.

La portile orasului, Mihai primi cheile trimise de episcopul Naprágy; curand dupa aceea, i se aduse, in 22 de care, vistieria cardinalului pretuind peste 200 000 de florini. S-au gasit, intre altele, vase de argint masiv, asa de grele, ca unul nu putea fi ridicat de doi oameni. Nobilii unguri i se inchinara; orasele si cetatile, afara de cateva la granita de nord-vest a Transilvaniei, in care apucasera a intra ostasii lui Basta, facura la fel: tara recunostea carmuirea voievodului roman.

Intre timp, Andrei Báthory, urmarit de secui, fu ajuns in coliba unui pastor din munti si ucis cu doua lovituri de topor. Capul sau, purtand doua rani, fu adus la Alba Iulia si infatisat lui Mihai; acesta porunci sa i se aduca si trupul si-i facu o inmormantare frumoasa, cu lumanarea aprinsa, dupa cosciug.

 

PRIMA UNIRE POLITICA A TARILOR ROMÂNE

Desi Aron Tiranul facea parte din coalitia care lupta impotriva turcilor, si desi daduse dovada de sentimentele sale, pornind rascoala in aceeasi zi ca si Mihai si atacand cetatile de la Dunare – Ismailul si Smilul, cum ii spuneau moldovenii, a si fost luat – si de peste Dunare, din Dobrogea, totusi Sigismund Báthory, banuindu-l de necredinta, facu sa fie prins de catre Razvan, comandantul garzii unguresti de la curte, si adus in Transilvania. In locul lui, ajunse pe tron chiar cel care-l prinsese, adica Razvan; el lua numele de Stefan Voda. Acesta era supus cu totul principelui transilvanean, ceea ce supara insa pe poloni, care aveau vechi pretentii de suzeranitate asupra Moldovei. De aceea, ei dadura mijloace militare boierului Ieremia Moghila (Movila), reprezentant al unei puternice familii si refugiat peste Nistru, ca sa ocupe domnia. Oastea polona, comandata de hatmanul Zamoyski, instala pe Ieremia la Iasi; cand Razvan se intoarse din Tara Romaneasca, unde se dusese, impreuna cu Sigismund Báthory, sa dea ajutor lui Mihai, dupa Calugareni, el fu invins intr-o lupta la satul Areni, si-si pierdu nu numai tronul, dar si viata. Ieremia Moghila, supus prea plecat polonilor si platind regulat tributul turcilor, era insa dusman lui Mihai Viteazul; incercase chiar – fapt foarte grav – sa-l omoare „cu otrava sau prin tradare”. Indepartarea acestui inversunat adversar se impunea; o cerea nu numai siguranta personala a lui Mihai, dar si lupta insasi pentru independenta, care postula, cu necesitate, frontul comun al celor trei tari romane. De aceea, Mihai se hotari sa-l goneasca pe Ieremia. In primavara anului 1600, ostasii sai, intrand pe la Oituz, coborau valea Trotusului; un alt detasament patrundea prin nord, pe la Campulung, in timp ce un al treilea, sub comanda lui Nicolae Patrascu, fiul sau, trecea Milcovul, venind din Tara Romaneasca. Oastea lui Ieremia fu infranta in bataliile de la Bacau si Verbia; Cetatea Neamtului si Suceava se supusera mai mult de spaima decat de lupta, aparatorii infricosandu-se ca au de infruntat pe Mihai. Ieremia se retrase la Hotin, iar de acolo, dupa putin timp, fugi peste Nistru. Campania durase de la 21 aprilie la 21 mai. Invingatorul de la Selimbar stapanea acum si cea de-a treia tara romaneasca. La Iasi, fu instalat un consiliu de patru dregatori; se numira, de asemenea, un nou mitropolit si noi episcopi, in locul celor fugiti. Mihai, intors la Alba Iulia, se gasea acum in culmea puterii. Cuvantul sau era ascultat de la Nistru pana in Banat si din Maramures pana la Dunare. In hrisoavele sale, el se intitula: „Io Mihai voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Tarii Romanesti, al Ardealului si a toata tara Moldovei”; noua sa pecete avea o legenda aproape identica. Dieta, intrunita la Alba Iulia, dupa reintoarcerea domnului, hotari, la cererea expresa a acestuia, sa ia masuri pentru imbunatatirea starii iobagilor si a preotilor romani.

Iata pasajele respective din procesele verbale de sedinta ale dietei: „Poftesti Maria-Ta, stapanul nostru milostiv, ca satele lazuite, satele unguresti si sasesti, da ingaduie satelor romanesti ce sunt hotarnice cu ele, pasunat liber in locurile si in hotarul necultivat”, drept aceea se hotaraste „din respect fata de Maria-Ta … ca toate satele lazuite, atat unguresti, cat si sasesti, sa dea satului romanesc, precum si satele romanesti altor sate romanesti pasunat liber pentru cai, boi, porci, junci, afara de oi”. De asemenea, fata de „a doua dorinta a Mariei-Tale, ca persoanele preotilor romani sa nu fie silite la munca cea de obste” – subinteles a iobagilor – hotaraste ca „preotii romani sa fie scutiti pretutindeni, in persoana lor, de astfel de slujbe”. Asadar – spun membrii dietei – „am respectat si in aceasta privinta dorinta Mariei Tale”.

Mihai nu uita asadar pe cei de un sange cu el din Transilvania. Si daca ar fi avut mai mult ragaz, desigur ca ar fi facut si altele. Din nefericire insa, evenimentele se precipita.

 

INTERVENTIA STRAINA IMPOTRIVA UNIRII

Nobilii din Transilvania, invatati sa porunceasca, sufereau cu greu stapanirea domnului „valah”. Se adauga apoi si nemultumirea produsa de necontenitele rechizitii si contributii, precum si de pradaciunile soldatilor neplatiti. Intr-adevar, imparatul Rudolf nu mi trimitea banii necesari, asa cum se legase prin tratat. Mai existau discutii si in ce priveste stapanirea Transilvaniei, pe care Mihai voia s-o pastreze pentru el, cu drept de mostenire. Pe dosul actului dat de domn comisarilor imperiali, voievodul scrisese cu mana sa: „Si hotarul Ardealului, pohta ce-am pohtit, Moldova, Tara Romaneasca”. Rudolf nu voia sa admita insa acest punct de vedere. Atitudinea imparatului incuraja pe nobilii unguri la rezistenta; ei se stransera la Turda si proclamara rascoala. N-ar fi izbutit insa, daca nu l-ar fi atras de partea lor pe generalul Basta, cu trupele sale. Mihai ii astepta intr-o pozitie bine intarita, la satul Miraslau, intre Turda si Alba Iulia. Basta, a carui armata era mai numeroasa, se prefacu a se retrage pentru a aduce pe domn in camp liber. Acesta cazu in cursa ce i se intindea si deodata se vazu atacat puternic de cuirasierii germani. Cavaleria noastra nu putu rezista, tunurile fura pierdute in urma unei miscari de invaluire prin flancul stang, o parte din lefegii cazaci tradara chiar, trecand la dusman. Mihai, al carui moral era zdruncinat – in tabara adversarului se aflau nu numai nemesii rasculati, dar si oamenii imparatului Rudolf, comisarii pe care acesta ii trimisese in Transilvania - nu mai putu restabili, ca odinioara la Calugareni si la Selimbar, situatia. Vazand lupta pierduta si oastea risipita, el trecu Muresul cu calul, inot insotit de trei cazaci si purtand asupra lui steagul cel mare al ostirii, cobori apoi spre Sibiu, iar de aici, cu ostile ce-i venisera din Muntenia, porni spre Fagaras si Brasov.



La 20 septembrie 1600, invingatorii de la Miraslau intrau in Alba Iulia, ucideau pe toti italienii, grecii, sarbii si romanii din oras, daramau biserica romaneasca zidita cu trei ani mai inainte. Si ca si cum nu ar fi fost de ajuns, au dezgropat oasele lui Aron voda, inmormantat acolo si le-au aruncat afara. „O asa neomenie – spune Mihai in memoriul trimis peste cateva luni ducelui de Toscana – n-a fost facuta nici de pagani”.

In acest timp, polonii intrasera in Moldova, respinsesera pe dregatorii lasati la Iasi, instalasera din nou pe Ieremia Moghila si pornisera sa aseze in Transilvania pe fratele acestuia, pe Simion Moghila. Mihai trebuia sa-si apere acum insusi tronul sau. Cu armata pe care si-o alcatuise din nou, a trecut muntii inapoi, tot pe la Buzau, si a incercat sa-i opreasca pe poloni. Soarta razboiului ii fu insa si de data aceasta potrivnica: dupa o prima infrangere, la Bucov, langa Ploiesti, urma o doua, la Curtea de Arges. Buzestii care-l slujisera cu credinta pana acum, il parasira, trecand de partea lui Simion. Exemplul lor fu urmat si de alti, mai ales ca adversarii lui Mihai refugiati in Polonia – intre altii Dan vistierul si Vintila clucerul – pastrasera legaturile in 1599 – 1600 cu boierii nemultumiti ramasi in Muntenia. Parasit de boieri, parasit de noroc, cu familia zalog in Transilvania, viteazul domn lua calea pribegiei. Trecu impreuna cu putina ostire ce-i mai ramasese, prin Deva - unde, din cetate, se trase cu tunul asupra sa - apoi prin Beius, prin Oradea, prin Debretin, Tokay, Casovia – unde dadu drumul ultimilor ostasi – prin Bratislava si ajunse, in sfarsit, la Viena. Primit bine aici, el fu invitat apoi la Praga, unde se afla imparatul Rudolf. Acesta avea nevoie acum de serviciile lui Mihai, deoarece nemesii din Transilvania, dupa Miraslau, se intoarsera impotriva lui Basta, il silisera sa paraseasca tara si proclamasera principe iar pe nehotaratul Sigismund Báthory.

 

GURUSLAU. MOARTEA LUI MIHAI

Pentru recucerirea Transilvaniei, Rudolf ii dadu mijloace banesti necesare lui Mihai. Armata acestuia avea sa colaboreze cu acea a lui Basta. Báthory fu intr-adevar batut la Goraslau (Guruslau), pe valea Zalaului (3 august 1601), de catre cele doua armate reunite si silit sa fuga spre Moldova. Intreaga sa artilerie, 45 de tunuri, 110 steaguri si multi prizonieri cazura in mainile invingatorilor.

Amintirea lui Mihai se pastreaza pana astazi in regiune in topicele „gorunul lui Mihai” (la Salajeni), „dealul lui Mihai” (chiar in hotarul localitatii Guruslau) si „podul lui Mihai” - pod si ses langa orasul Zalau.

Lui Mihai ii revenea partea cea mai mare a victoriei – aripa comandata de el daduse atacul principal – si aceasta provoca invidia lui Basta. Generalul imperial ar fi vrut apoi ca el sa ramana conducator al Transilvaniei recucerite, ceea ce domnul muntean nu putea admite. Mai ales ca, intre timp, ii sosise si vestea buna a izgonirii din Muntenia a lui Simion Moghila, de catre boierii Buzesti. De aceea, Basta, sigur de aprobarea tacita a curtii de la Praga careia ii convenea mai mult o stapanire directa asupra Transilvaniei, hotari sa suprime pe domnul roman. In zorii zilei cand Mihai trebuia sa-si desparta armata de a sa si sa plece spre Fagaras, unde-i era familia, la 9/19 august 1601, el trimise un detasament de trei sute de germani si valoni sa aresteze pe Mihai, iar, dac se opune, sa-l ucida. Asa se si intampla. Intrand in cortul domnului comandantul detasamentului ii spuse: „Esti prins”. Mihai rosti un singur cuvant: „Ba” si dadu sa puna mana pe sabie. In aceeasi clipa insa, un valon il impusca, un al doilea ii strapunse pieptul, altii il lovira cu halebardele. „Si cazu trupul lui cel frumos ca un copaciu – ne spune cronica Tarii Romanesti - pentru ca nu stiuse, nici se prijelise sabia lui cea iute in mana lui cea viteaza”. Ucigasii ii taiara capul, acesta fu luat de comisul Radu Florescu si adus la manastirea Dealului unde si astazi odihneste, iar trupul eroului fu ingropat pe campia Turzii. „Si ramasera crestinii si mai vartos Tara Romaneasca saraci de dansul… Caci era de ajutor crestinilor – adauga cronica – si sta tare ca un viteaz bun pentru ei, cat facuse pre turci de tremura de frica lui”.

Mihai Viteazul a dat atentie si vietii religioase. Mai intai a obtinut, prin tratatul de la Alba Iulia, din mai 1595, ca toate bisericile Transilvaniei sa depinda de mitropolia Ungrovalahiei, ceea ce a creat o legatura in plus intre cele doua tari romanesti. Apoi, a ingaduit tinerea unui sinod la Targoviste in 1596, unde s-au discutat masurile ce trebuie luate pentru o mai buna organizare a gospodariei manastirilor si a vietii calugarilor. Mihai este, de asemenea, ctitorul a doua manastiri: manastirea Sf. Nicolae, din Bucuresti, numita azi Mihai Voda, careia i-a daruit paisprezece sate, si Clocociov de langa Slatina. In Transilvania, in cursul scurtei sale stapaniri, a ridicat trei biserici, una la Ocna Sibiului, alta in satul Lujerdiu, cea de a treia, in marginea de miazazi a cetatii Fagarasului.

Meritul exceptional a lui Mihai Viteazul a fost de a fi infaptuit prima unire politica a tarilor romane, concluzie la care ducea o indelungata realitate si experienta istorica, cladita pe continuitatea etnica si de civilizatie a poporului roman, din cetatea carpatica, la Dunare si tarmul Marii Negre. Prin fapta sa, a insumat o evolutie seculara si a fixat un obiectiv vital al poporului roman, statul national unitar, devenit realitate in 1918. Si toate eforturile lui Mihai, in 1600 si 1601, au fost convergente, pe de o parte pentru a determina recunoasterea diplomatica a acestei uniri (obtinuta de la Imperiul Otoman de unde a primit steag de domnie si pentru Transilvania, dar refuzata prin tot felul de manevre de guvernul habsburgic); pe de alta parte, spre a gasi, in interior, acele mecanisme menite sa consolideze, sub a sa carmuire, statul romanesc al carui centru il asezase, semnificativ, in Transilvania. Istoria a ratificat opera sa.

Marele conducator de osti si luptator pentru libertatea poporului roman, Mihai a gandit si a actionat pe coordonatele ghenerale ale politicii europene din epoca sa. „Ceea ce am facut – scrie Mihai in iulie 1595 polonilor – toate le-am facut pentru credinta crestineasca, vazand eu ce se intampla in fiecare zi cu bietii crestini. M-am apucat sa ridic aceasta mare greutate cu aceasta tara saraca a noastra ca sa fac un scut al intregii lumi crestine”. Sunt cuvinte simbolice, pornite din inima, luminand puternic intreaga actiune a eroului si atestand emotionant constiinta misiunii sale europene. Sub acest raport, Mihai Viteazul sta alaturi de Mircea cel Batran, Iancu de Hunedoara si Stefan cel Mare.

 

 

 

Bibliografie:

„Istoria romanilor din cele mai vechi timpuri pana astazi”, Constantin C. Giurescu si Dinu C. Giurescu

 

 

 

 

 

Oana Bobica, clasa a VIII-a B










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani