Lucrare de diploma SISTEMUL EUROPEAN DE PROTECTIE AL DREPTURILOR OMULUI referat






UNIVERSITATEA EUROPEANA IOSIF CONSTANTIN DRAGAN

FACULTATEA DE DREPT

„SISTEMUL EUROPEAN DE PROTECTIE AL DREPTURILOR OMULUI”

CUPRINS
CAPITOLUL I

CONSIDERATII GENERALE CU PRIVIRE LA SISTEMUL DE PROTECTIE AL DREPTURILOR OMULUI

1.1 Evolutia doctrinei si legislatiei drepturilor omului

1.1.1 đDrepturile Omului in lumea Contemporana

-Liga Natiunilor privind drepturile omului

1.1.2 đDrepturile Omului in perioada interbelica

1.2 Analiza principalelor documente internationale care garanteaza drepturile omului

1.2.1 đActul final al Conferintei pentru securitate si cooperare in Europa 1975

1.2.2 đDocumentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentantior statelor participante la Conferinta pentru securitate si cooperare in Europa

1.2.3 đCarta de la Paris pentru o noua Europa

1.2.4 đDeclaratia drepturilor omului si ale cetateanului din 1789

1.2.4.1 -Continutul Declaratiei.

1.2.4.2 -Recunoasterea drepturilor naturale in proclamarea Declaratiei

1.2.4.3 -Originalitatea declaratiei.               

1.2.4.4 -Declaratia ca opera colectiva cu consonanta juridica

1.2.4.5 -Declaratia ca opera eterogena cu vocatie universala

1.2.4.6 -Declaratia si evolutia drepturilor omului

1.2.4.7 -Valoarea Juridica a Declaratiei drepturilor fundamentale

1.2.4.8 -Tendinte contemporane in materie de Declaratie a drepturilor


CAPITOLUL II

PROTECTIA DREPTURILOR OMULUI LA CONSILIUL EUROPEI

2.1 đStatutul Consiliului Europei

2.2 đConventia Europeana a Drepturilor Omului

2.3 đCarta Sociala Europeana

2.4 đMecanisme de protectie si garantare a drepturilor omului

2.4.1 -Mecanisme si organisme Jurisdictionale Europene

            2.4.2 -Mecanisme quasi-jurisdictionale

2.4.3 -Mecanisme nejurisdictionale

2.4.3.1 -Actul Final de la Helsinki

2.4.3.2 -Lipsa obligativitatii juridice a angajamentelor OSCE.

2.4.3.3 -Drepturile OSCE

2.4.4 -Mecanismul prevazut de Conventia Europeana

2.4.4.1- Compunerea si functionarea Comisiei europene a drepturilor omului

2.4.4.2 -Componenta Comisiei europene

-        Componenta ratione loci

-        Componenta ratione personae

-        Cererile interstatale

-        Cererile individuale

-        Competenta ratione materiae

-        Competenta ratione temporis

2.4.4.3 -Sesizarea Comisie

2.4.4.4. -Examinarea admisibilitatii cererii

2.4.4.5. -Incercarea de reglementare amiabila

2.4.4.6. -Redactarea  raportului  in  caz  de nesolutionare amiabila

2.4.4.7. -Aprecieri critice asupra activitatii Comisiei

2.5 đNoua Curte Europeana a Drepturilor Omului reglementata prin Protocolul nr. 11

2.5.1. -Constituirea si statutul judecatorilor

2.5.2. -Organizarea Curtii

2.5.2.1 -Adunarea plenara a Curtii

2.5.2.2 -Comitetele

2.5.2.3 –Camerele

2.5.2.4 -Marea Camera

2.5.3. -Competenta Curtii

2.5.3.1 -Cererile interstatale

2.5.3.2 -Cererile individuale

2.5.4. -Conditiile de admisibilitate a cererilor

2.5.5. -Procedura Curtii

2.5.5.1 -Rezolvarea pe cale amiabila

2.5.5.2 -Rezolvarea pe calea contradictorialitatii

2.5.6. -Acordarea unei reparatii echitabile

2.5.7. -Caracterul definitiv al hotararilor Curtii

2.5.7.1 -Hotararile camerelor

2.5.7.2 -Hotararile Marii Camere

2.5.8 -Motivarea hotararilor si deciziilor

2.5.9 -Forta obligatorie si executarea hotararilor

2.5.10 -Avizele consultative

2.5.11 -Concluzii

2.6 đRomania si Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa.

2.7 đRelatiile Romaniei cu Consiliul Europei.

2.8 đConventii internationale elaborate in cadrul Consiliului Europei

CAPITOLUL III

PROTECTIA DREPTURILOR OMULUI IN UNIUNEA EUROPEANA

3.1 đPrincipiul respectarii drepturilor omului in Carta O.N.U.

3.2 đTratatul de la Amsterdam,

3.3 đMecanisme nejurisdictionale de protectie si garantare a drepturilor omului

3.3.1 -Sistemul O.N.U.

3.4 đOrganisme Internationale pentru Protectia si Garantarea Drepturilor Omului

3.4.1- Organisme constituite in sistemul Natiunilor Unite

3.4.1.1.-Comisia Drepturilor Omului

3.4.1.2 -Sub-comisia pentru Prevenirea Discriminarilor si Protectia Minoritatilor

3.4.1.3 -Comitetul Drepturilor Omului

3.4.1.4 -Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale si Culturale

3.4.1.5-Comitetul pentru Eliminarea Discriminarii Rasiale

3.4.1.6 -Comitetul pentru Eliminarea Discriminarii impotriva Femeii

3.4.1.7 -Comitetul impotriva torturii

3.4.1.8 -Comitetul privind Drepturile Copilului

3.5 đLargirea Uniunii Europene spre  Europa Centrala si de Est, aderarea Romaniei la Uniunea Europeana.

3.5.1 -Largirea Uniunii Europene (U.E.)

3.5.2. -Scopul integrarii

3.5.3. -Adancirea integrarii existente

3.5.4. -Legitimitatea institutiilor europene

3.5.5 -Aspecte Geopolitice

3.5.6 -Cadrul Juridic

3.5.7 -Strategia de preaderare

3.5.8 -Criteriile de aderare

3.5.9 -Politica Externa si de securitate comuna

CAPITOLUL IV

APLICATII PRACTICE PRIVIND PROTECTIA DREPTURILOR OMULUI IN SISTEMUL EUROPEAN

Activitatea Curtii Europene a drepturilor omului in solutionarea cazurilor – Cazul Golder

CAPITOLUL IV

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE


I

 

CAPITOLUL

 

CONSIDERATII GENERALE CU PRIVIRE LA SISTEMUL DE PROTECTIE AL DREPTURILOR OMULUI

Omul beneficiaza de drepturi inerente fiintelor umane oriunde s-ar afla, indiferent de statutul sau regiunea unde s-a nascut, locuieste, munceste sau traieste, indiferent de nationalitate, rasa, sex, credinte religioase si filozofice, stare materiala, fiindca acestea au un caracter universal, ceea ce constituie un fundament al drepturilor lor egale si inalienabile, ca un corolar al libertatii, dreptatii, securitatii si pacii in lume.

Institutia drepturilor omului, care a cunoscut, pe parcursul timpului, un laborios dar si indelungat proces de cristalizare, se infatiseaza in prezent ca o institutie deosebit de complexa, ce tine atat de ordinea juridica, interna, cat si cea internationala. Reflectand un anumit standard castigat de protectia internationala a drepturilor si libertatilot ce apartin oricaror fiinte umane, ea defineste si insumeaza un ansamblu de drepturi, libertati si obligatii ale oamenilor unii fata de altii, ale statelor de a apara si de a promova aceste drepturi, ale intregii comunitati internationale de a veghea la respectarea drepturilor si libertatilor respective in fiecare tara, intervenind in acele situatii in care drepturile omului ar fi incalcate intr-un anumit stat. Cuprinzand principii, mecanisme,proceduri ce tin de ordinea juridical interna, dar si de cea internationala, institutia drepturilor omului prezinta un caracter bivalent, fiind in acelasi timp o institutie de drept intern, integrata normelor constitutionale, dar si o institutie de drept international, configurand trasaturile unui principiu juridic aplicabil in relatiile dintre state.

Largul interes de care se bucura astazi problematica drepturilor omului constituie, de altfel, o recunoastere de netagaduit a complexitatii si originalitatii acestei institutii juridice, dar si a faptului ca fara aceste drepturi nu se poate infaptui o societate democratica – conditie fireasca a afirmarii demnitatii fiecarui individ – dar nici realiza cadrul juridic normal indispensabil colaborarii natiunilor.

Nefiind numai o problema interna a statelor, problema drepturilor omului este una dintre problemele majore ale contemporaneitatii, a carei respectare si aplicare demonstreaza capacitatea de intelegere si cooperare a tuturor statelor si popoarelor ca in prag de nou secol si mileniu, sa practice acele masuri si actiuni care favorizeaza democratia, libertatea, intelegerea, cooperarea multiforma, toleranta si prietenia intre toate natiunile si statele, grupurile entice si religioase in scopul salvagardarii pacii si securitatii in lume.

Societatea umana contemporana, comunitatea umana nu se poate dezvolta armonios si in ritm ascendent daca aceasta dimensiune fundamentala a ei este ignorata sau nesocotita, caci nesocotirea sau incalcarea acesteia este menita sa duca la intarzieri, disfunctionalitati sau chiar convulsii in cadrul societatii. De aceea, statele si organizatiile internationale create de ele, precum si organizatiile non guvernamentale au instituit norme juridice, tehnici si metode adecvate pentru respectarea drepturilor si garantarea aplicarii efective a acestora. S-a instituit raspunderea internationala a statelor pentru incalcarea drepturilor omului, pentru nesocotirea standardelor internationale in aceasta privinta. Problema nerespectarii drepturilor omului nu este numai o problema nationala, interna a statelor, ci una internationala, mondiala, in a carei respectare este interesata intreaga comunitate internationala si in primul rand Organizatia Natiunilor Unite.

Afirmarea, respectarea si garantarea materiala a drepturilor omului prin legislatia interna a statelor si printr-un control international eficace al Natiunilor Unite si al institutiilor specializate este de natura sa conduca la prevenirea incalcarilor si la corecta aplicare a legislatiei internationale care consacra dreptul omului la viata, demnitate, securitate, la pace, proprietate, la protectia sa sociala si politica impotriva atingerilor aduse persoanei sale, drepturilor sale sacre, impotriva tuturor discriminarilor si vexatiunilor.

Omul, drepturile sale imprescriptibile, reprezinta cea mai mare valoare a umanitatii. De aceea, drepturile sale au fost afirmate, proclamate, consacrate prin mijloace juridice, materiale si institutionale, astfel ca persoana sa fie protejata si apara de efectele nocive ale razboaielor si ale altor acte de barbarie, de manifestarile de intoleranta etnica, religioasa, filozofica si politica.

Dintotdeauna drepturile omului si libertatile fundamentale au reprezentat o tema  psihologica, greu de ocolit si imposibil de evitat in dezbaterea publica. Explicatia consta in faptul ca nu exista om in aceasta lume, caruia sa ii fie indiferent, constient sau inconstient, modul prin care ii sunt ocrotite drepturile si libertatile. Faptul ca fiinta umana s-a nascut pentru a-si dezvolta eul si tinde spre deplina lui dezvoltare, ceea ce este util societatii si in acelasi timp si individului determina in acelasi timp libertatea lui personala. Pierderea acestei libertati duce la degradarea si uciderea relatiior de orice fel la care este supusa fiinta umana. Tema politica o constituie importanta cu care este pusa in discutie, de catre cei care acced la putere, nevoia drepturilor omului. Intr-o guvernare sanatoasa unde este asigurata libertatea publica iar dragostea de patrie, cea de libertate si virtutea politica, conduc, cetateanul trebuie sa participe la toate acestea cu raspundere, interes si prseverenta. Deasemenea, drepturile omului si libertatile personale deschid si o tema sociala, pentru ca defapt acest motiv a fost unul principal pentru care aceste drepturi exista astazi. Trebuie subliniat ca indiferent de gradul de capacitate pe care il are un stat, aceste drepturi nu pot fi neglijate iar omul trebuie sa inteleaga ca dimensiunea acceptarii acestor drepturi pentru fiecare dintre noi, nu conteaza , rasa, culoare, statutul social, este esentiala pentru reusita unei convietuiri perfecte .

Respectarea efectiva a drepturilor omului, presupune tocmai eradicarea saraciei si accesul tuturor oamenilor la un nivel de trai decent, pe care societatea umana cu posibilitatile ei contemporane trebuie sa-l asigure tuturor mebrilor sai pe baza cuceririi stiintei si tehnicii si a folosirii nationale a resurselor materiale si financiare, astfel incat fiecare individ sa fie interesat in progresul societatii si al sau personal. Aceasta implica un raport armonios intre om, stat si societate, o solidaritate reciproca acceptata in interes comun.

Respectarea plenara a drepturilor omului, presupune egalitatea intre barbati si femei, o deplina egalitate intre sexe astfel incat societatea sa beneficieze de aportul constructive al tuturor membrilor ei capabili de a-si exprima o vointa politica si de a participa in mod constient la luarea deciziilor adecvate in interesul comunitatii.

1.1 Evolutia doctrinei si legislatiei drepturilor omului

O

data cu consolidarea puterii politice a burgheziei drepturile omului au devenit drepturi fundamentale ale cetateanului. Traditia declaratiilor insa n-a disparut, pastrandu-se in activitatea unor ligi si asociatii create in epoca moderna si contemporana.

Influenta doctrinelor si declaratiilor franceze privitoare la drepturilor omului s-a resimtit puternic in gandirea politica si juridica a statelor de pe toate continentele, in special pe continentul european, influentand sistemul constitutional al multor state.

Ideea drepturilor omului se transforma in prima jumatate a secolului al XIX-lea in principalele si cele mai vehiculate idei politice si juridice, fiind rezultatul firesc al afirmarii si dezvoltarii societatii capitaliste. Ca urmare, apar schimbari constitutionale in Suedia(1809), Spama (1812), Norvegia (1814), Belgia (1830), Sardnia(1848)etc.

Ideea ca exista anumite drepturi generale, umane, indiferent de consacrarea  lor intr-o legislatie sau alta este justificata de dezvoltatea economica si sociala pe care popoarele au parcurs-o dupa revolutia franceza din 1789, scotand in evidenta aspectele comune ale vietii sociale si de stat din diferitele tari, ca si independenta lor intr-o serie de nevoi importante.

Intreaga literatura politica si juridica demonstreaza ca miscarile progresiste se situeaza tot mai pregnant pe pozitia apararii drepturilor omului.

Secole de-a randul problematica drepturilor omului a constituit o noutate pentru dreptul international. Spre sfarsitul secolului al  XIX-lea se inmultesc cazurile,  cand pentru recunoasterea unor drepturi ca fiind de interes universal uman se coalizeaza mai multe state, folosind in acest scop puterea dreptului constitutional. Formele juridice si de cuprindere a drepturilor omului pe plan international, initial au constituit izvoarele clasice ale dreptului intemational public.

In primele decenii ale secolului al XX-lea au fost stabilite o serie de reglementari precise prin conventii si hotarari luate in comun acord de un numar din ce in ce mai mare de state. In acest spirit se inscriu Conventrile de la Geneva din 1906 si 1929 pentru imbunatatirea soartei soldatilor raniti din armatele de campanie; Conventia de la Haga din 1907 privind tratamentul prizonierilor de razboi. In primele doua decenii ale secolului al XX-lea, in special in timpul primului razboi mondial, asistam la o serie de miscari desfasurate de minoritatile nationale pentru drepturi egale cu natiunea dominanta,  impunand  recunoasterea si  ocrotirea minoritatilor nationale prin o serie de tratate intemationale incheiate in perioada 1919-1920.

1.1.1 đDrepturile Omului in lumea Contemporana

Liga Natiunilor privind drepturile omului

Dupa primul razboi mondial, alaturi de drepturile civile si politice, au fost inscrise in unele constitutii adoptate drepturi noi, denumite sociale (dreptul sindical, dreptul la greva, dreptul la securitatea muncii), consacrandu-le ca fiind un drept sacru si inviolabil. In acasta perioada s-a infiinsat o comisie speciala internationala pentru apararea dreptuirlor omului.

Liga Natiunilor, creata in 1919, reuseste sa realizeze o colaborare larga in problemele legate de unele drepturi individuale si colective considerate de interes general si uman. Un numar insemnat de tari europene pun bazele unei noi organizari constitutionale, in care si reglamentarea drepturilor fundamentale ale cetateanului reflecta progres fata de constitutiile anterioare. Contributia principala a acestor constitutii, printre care si cea a Romaniei, din anul 1923, o constituie sublinierea deosebita a unor drepturi fundamentale, reglementarea constitutionala si administrativa a principiului egalitatii nationale.

Desi normele stabilite n-au fost intotdeauna consecvente, totusi ele au reusit ca, pe langa accentuarea in principiu a egalitatii, sa elaboreze institutii si forme juridice noi, originale, de concretizare a dispozitiilor generale. De exemplu, in Cehoslovacia, in scopul dezvoltarii principiului dreptului de limba, o lege speciala, votata la 29 februarie 1920, introduce un sistem de folosire a mai mutor limbi, in functie de compozitia nationala a   diverselor unitati administrative.

Avand in vedere multiplele probleme refentoare la egalitate, limba si cultura nationala generate de consecintele razboiului si evolutia societatii, acest domeniu al drepturilor colective a fost mai mult imbratisat si dezvoltat in tratatele de pace, fiind obiect de preocupare pentru Liga Natiunilor. Astfel, s-a recunoscut ca o obligatie internationala, egalitatea minoritatilor nationale cu cele ale natiunilor dominante, specificandu-se si aspectele principale ale egalitatii (folosirea limbii materne, crearea de scoli in limba minoritatilor etc.) Statele semnatare, care au avut minontati puse sub ocrotirea tratatelor, s-au obligat sa inscrie dispozitii in acelasi sens in constitutiile lor. Sarcina garantarii drepturilor minontatilor nationale a fost incredintata Ligii Natiunilor.

Pana la cel de-al doilea razboi mondial, constitutiile majoritatii statelor contineau prevederi ample refentoare la drepturile omului, insa, exceptand protectia sclaviei si protectia minoritatilor, drepturile fundamentale ale omului nu au dobandit o dimensiune Juridica internationala.


1.1.2 đDrepturile Omului in perioada interbelica

S-au intreprins ample cercetari de sistematizare a problemelor dreptunlor omului. La 12 octombrie 1929 la New York a fost adoptata  „Declaratia internationala a drepturilor omului ” avand la baza proiectul elaborat de Institutul de drept international. In primul articol al Declaratiei se arata ca „Orice stat are datoria de a recunoaste fiecanu individ dreptul egal la viata, libertate si prosperitate si de a asigura pe teritoriul sau tuturora fara  deosebire de nationalitate, sex, rasa, limba sau religie, deplina si completa ocrotire a acestui drept” , „Orice stat are datoria de a recunoaste fiecarui individ dreptul de a exercita liber, atat in public, cat si privat, orice credinta sau religie a carei practicare nu va fi incompatibila cu ordinea publica sau cu bunele moravuri'(art 2)

Tragedia milioanelor de victime din timpul celui de-al doilea razboi mondial a dezvaluit adevarul ca razboiul nu ar fi avut loc daca toate tarile ar fi respectat drepturile si libertatile fundamentale ale omului.

Inca din primii ani ai celui de-al doilea razboi mondial, cercurile conducatoare din unele tari participante la coalitia antihitlerista s-au preocupat de ideea consfintirii pe plan international a unor principii de drept privind drepturile omului, 'restaurarii libertatilor individuale clasice'.

Declaratia Natiunilor Unite, din 1 ianuarie 1942, semnata de 26 de state, la care au aderat ulterior 19 state, mentioneaza ca 'victoria completa asupra dusmanilor este necesara in vederea apararii vietii, libertatii, independentei si libertatii religioase ca si pentru mentinerea drepturilor omului si justitiei, atat in tarile proprii, cat si in alte tari'.

Pe masura ce ororile dictaturilor fasciste au luat proportii mai mari, fortele democratice convoaca, in 1944, o coferinta la Philadelphia, la care au participat 41 de tari, adoptand o 'Declaratie', proclamand, printre altele, ca nu poate exista pace durabila fara dreptate sociala, fara ca oamenii, indiferent de rasa, credinta si sex, sa poata duce mai departe progresul lor material si dezvoltarea lor spirituala in libertate, demnitate, siguranta economica si sanse egale.

Pe linia consacrarii politice si legale a drepturilor omului o importanta deosebita are 'Expunerea drepturilor esentiale ale omului', elaborata de un Comitet de Consiliu si adoptata, in februarie 1944, in Statele Unite.

1.2 Analiza principalelor documente internationale care garanteaza drepturile omului

1.2.1 đActul final al Conferintei pentru securitate si cooperare in Europa 1975

Rezultat al unui amplu si laborios proces de negocieri care s-a desfasurat in principal in trei faze, Actul Final dc la Helsinki reprezinta un document de o mare complexitatce, care marcheaza o dezvoltare a problematicii drepturilor omului la nivel european si mondial.

„Actul Final' se compune, de fapt, din mai multe documente subsumate unei conceptii unitare, vizand principiile care guverneaza relatiile statelor europene, edificarea increderii si anumite aspecte ale securitatii si dezarmarii pe continent, cooperarea in domeniilc economiei, stiintei si tehnicii si mediului inconjurator, cooperarea in domeniul umanitar si in alte domenii.

Este de remarcat ca acest document marcheaza o recunoastere neechivoca a protectiei drepturilor omului ca un principiu fundamenlal al dreplului international. Aslfel, punclul VII din „decalogul” de la Helsinki consacra ca un principiu de sine statator „respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, inclusiv a libertatii de gandire, constiinta, religie sau de convingere . Printre alte obligatii inscrise in sarcina statelor participante sunt acelea de a respecta drcpturile omului, de a promova si incuraja respectarea efectiva a acestor drepturi, inclusiv dreptul persoanelor apartinand minoritatilor nationale la egalitate in fata legii si de a se bucura efectiv de toate drepturile si libertatile fundamentale ale omului. Se precizeaza ca in domeniul drepturilor omului si libertatilor fundamentale, statele participante vor actiona in conformitate cu scopurile si principiile Cartei Natiunilor Unite, cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu tratatele si conventiile internationale incheiate in acest domeniu. Trebuie subliniat si faptul ca principiul respectarii drepturilor omului este consacrat de „Declaratia privind principiile care guverneaza relatiile reciproce dintre statele participante impreuna cu alte principii dc o importanta majora ale relatiilor dintre state, precum egalilatea suverana, respectarea drepturilor inerente suveranitatii, nerecurgerea la forta sau la amenintarea cu forta, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritoriala a statelor, reglementarea pasnica a diferendelor, neamestecul in treburile interne s.a. Urmeaza, asa dar, a se intelege ca principiul respectarii drepturilor omului reprezinta - in conceptia statelor participante - o importanta norma de comportament international ce trebuie interpretata si aplicata intr-un deplin consens cu toate celelalte principii fundamenlale. Prin urmare, principiile suveranitatii, neamestecului etc, nu pot fi invocate ca un temei pentru nerespectarea drepturilor omului, tot asa dupa cum nerespectarea drepturilor omului nu poate sa duca in final la contestarea suveranitatii statelor si a celorlalte principii fundamentale. In legatura cu caracterul „Actului Final” s-a pornit de la aspectul „formal” si anume ca Actul Final nu a fost inregistrat ca un document al Organizatiei Natiunilor Unite, s-a emis parerea ca el ar reprezenta numai un document cu valoare politica morala, specifica comunicatelor si altor documente comune publicate la terminarea unor conferinte internationale. Un asemenea punct de vedere nu poate fi acceptat deoarece prin semnaturile depuse de sefii celor 35 de state participante, „Actul Final” are valoarea unui angajament in termenii categorici, a carui forta nu poate fi contestata. Dealtfel, in insusi textul „Actului Final”, sefii statelor participante declara ca au adoptat documentul „in mod solemn”, ceea ce exclude orice dubii asupra valorii juridice a „Actului Final”. Reafirmarea ulterioara a Actului Final prin numeroase documente subsecvente, ca si valoarea universala a principiilor proclamate in 1975, demonstreaza paternitatea ideilor inscrise in acest document, concordanta lor deplina cu marile principii ale dreptului international contemporan.

 


1.2.2 đDocumentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentantior statelor participante la Conferinta pentru securitate si cooperare in Europa

Acest document a fost adoptat prin consens, la Viena, la 15 ianuarie 1989 constituind rezultatul unei conferinte a statelor participante la procesul C.S.C.E., care s-a desfasurat – conform prevederilor Actului Final de la Helsinki – in perioada 4 noiembrie 1986-19 ianuarie 1989.

Reafirmand atasamentul fara de principiilc inscrise in Actul Final, documentul introduce o serie de idei noi, ca de pilda, colaborarea stalelor in lupla impotriva terorismului, stabilind totodata masuri concrete de natura a garanta libertatea religioasa, dreptul indivizilor de a actiona pentru traducerea in viata a libertatilor fundamentale.

O mentiune speciala trebuie facuta in legatura cu prevederile inscrisc la pct. 13/5 din Capitolul „Principii', prin care statele se angajeaza sa respecte „dreptul cetatenilor lor de a contribui activ, individual, sau in asociere cu altii, la promovarea si protejarea drepturilor omului si a libertatiilor fundamentale', text ce a constituit baza juridica a recunoasterii drepturilor dizidentilor si asociatiilor pentru respectarea drepturilor omului in tarile Europei de rasarit. O prevedere relevanta este si cea inscrisa la pct. 21, care reconfirma ideea ca eventualele „restrictii' de la garantarea drepturilor civile si politice au „un caracter de exceptie', statele participante angajandu-se „sa nu abuzeze de aceste restrictii si ca ele sa nu se aplice arbitrar, ci de o maniera care sa mentina exercitarea efectiva a acestor drepturi'.

Documentul adoptat la Viena mai cuprinde prevederi legate de cresterea increderii, securitatii si dezarmarii pe continent, cooperarea in domeniul stiintei, culturii, economiei, transporturilor, turismului, tehnologiei si mediului inconjurator, in domeniul umanitar, inclusiv problemele emigratiei si reunificarii familiilor s.a.

La 6 ianuarie 1990, Ministerul Afacerilor Externe al Romaniei a facut cunoscut faptul ca tara noastra si-a retras „rezervele si declaratiilc interpretative' ce fusesera formulate din ordinul vechiului regim la 15 ianuaric 1989, in lcgatura cu prevederile Documentului Final de la Viena, confirmind acceptarea acestui document international in totalitatea sa si exprimand vointa Romaniei de a actiona pentru traducerea lui in viata integral si cu deplina buna credinta.


1.2.3 đCarta de la Paris pentru o noua Europa

Originalul Cartei de la Paris pentru o noua Europa, redactat in germana, engleza, spaniola, franceza, italiana si rusa a fost remis Guvernului Republicii Franceze, care il va pastra in arhivele sale. Fiecare din statele participante a primit de la Guvernul Republicii Franceze o copie ca forma a Cartei de la Paris.

Textul Cartei de la Paris a fost publicat de fiecare stat participant, care l-a  difuzat si l-a  face cunoscut cat mai larg posibil.

Guvernul Republican Francez  transmite Secretarului gcneral al Natiunilor Unite textul Cartei de la Paris pentru o noua Europa, care nu este supus inregistrarii in temeiul articolului 102 din Carta Natunilor Unite, pentru difuzarea sa catre toti membrii Organizatiei ca document oficial al O.N.U.

Guvernul Republicii Franceze transmite textul Cartei dc la Paris celorlalte organizatii internationale mentionate in text.

Document de o considerabila importanta politica si juridica, Carta de la Paris are meritul de a reconsidera dimensiunile colaborarii europene in contextul schimbarii raporturilor de forte, prabusirii sistemelor totalitare in Europa de rasarit si trecerii la economia de piata. El efectueaza, totodata, o substantiala analiza a problemelor Europei, indicand cai si directii in care trcbuie actionat pentru a face posibil triumful marilor valori europene si in primul rind a principiului respectarii drepturilor omului.

1. Este demn de semnalat faptul ca acest document enunta de la bun inceput cadrul fundamental schimbat al desfasuarii actuale a raporturilor dintre statele europene. In aceasta ordine de idei este semnificativa constatarea ca „era de confruntare si divizare a Europei a luat sfarsit. Noi declaram ca relatile noastre se vor intemeia de acum inainte pe respect si cooperare”.

2. Carta de la paris pentru o noua Europa ierarhizata in mod nou problemele colaborarii europene. Astfel, desi se reafirma valoarea tuturor celor zece principii ale Actului final de la

Helsinki, problematica drepturilor omului — in trecut „cosul trei' — trece acum pe primul plan. Marile probleme pe care Carta de la Paris le enunta sunt: drepturile omului, democratia si statul de drept, libertatea economica si responsabilitatea, relatiile de prietenie intre statele participante, securitatea europeana, unitatea, legatura dintre procesul european si procesele mondiale. In cadrul directiilor si reorientarilor de viitor pe primul plan apare dimensiunea umana a relatiilor dintre state, urmand apoi sccuritatea, cooperarea economica, problemele mediului inconjurator, cultura, problemele muncitorilor imigranti, problemele Mediteranei, organizatiile neguvernamentale etc.

3. Modul in care sunt redefinite problemele permite identificarea unor nuante noi, semnificative pentru cunoasterea orientarii actuale a procesului european. Asa, de pilda, problemele drepturilor omului apar, de aceasta data, strans corelate de ideea democratiei pluraliste si de statul de drept. Se afirma ca libertatea si pluralismul politic sunt elemente necesare in realizarea obiectivului de dezvoltare a economiilor de piata pentru o crestere economica sustinuta, prosperitate si justitie sociala.

4. In Carta dc la Paris apar preocupari noi pentru minoriatile nationale. Se afirma ca „identitatea etnica, culturala, lingvistica si religioasa a minoritatilor nationale va fi protejata iar persoanele apartinand acestor minoritati au dreptul de a exprima liber, prezerva si dezvolta aceasta identitate, fara nici o discriminare si in conditiile unei depline egalitati in fata legii'.

In capitolul privind orientarile viitoare ale procesului C.S.C.E. este inscrisa si formularea ca „problemele referitoare la minoritatile nationale pot fi solutionate in mod satisfacator numai intr-un cadru politic democratic'. Dupa parerea noastra, toate aceste precizari noi trebuie raportate la consideratiile generale ale Cartei de la Paris, care reafirma ideea ca „toate principiilc (procesului C.S.C.E. — n.n.) se aplica in mod egal si fara rezerva, fiecare dintre ele fiind interpretat tinand seama de celelalte'. Este clar, prin urmare, ca noile formulari cu privire la drepturile minoritatilor nu pot fi interpretate in nici un caz ca o diminuare a cadrului juridic oferit dc principiile dreptului international, inclusiv suveranitatea, neamestecul, respectul integritatii teritoriale, iar respectul identitatii minoritatilor va trcbui realizat tocmai tinand seama de aceste principii nu nesocotindu-le.

5. Carta de la Paris stabilcstc o serie de mecanisme noi de natura a asigura institutionalitatea si continuitatea procesului C.S.C.E. Astfel, se stabilesc urmatoarele noi organisme:

a) Consiliul ministrilor afacerilor externe, care se va intalni cel putin o data pe an si care va reprezenta forumul central al consultarilor politice in cadrul C.S.C.E.;

b) un Comitet al inaltilor functionari care va pregati reuniunile consiliului, va executa deciziile sale, va analiza problemele curente si va putea lua decizii corespunzatoare;

c) un Secretariat al statelor participante, avand sediul la Praga, cu scopul de a facilita consultarile intre statele ce iau parte la procesul C.S.C.E.;

d) Reuniunea statelor participante, ce va avea loc la fiecare doi ani, pentru a permite statelor sa evalueze situatia si sa adopte masuri pentru continuarea procesului C.S.C.E.;

e) un Centru pentru prevenirea conflictelor, cu sediul la Viena, avand sarcina sa ajute statele sa previna riscurile de conflict;

f) un Birou pentru alegeri libere cu sediul la Varsovia, avand misiunea de a facilita contactele si schimbul de informatii asupra alegerilor in statele participante;

g) Adunarea parlamentara C.S.C.E., reunind membrii ai parlamentelor din toate tarile participante.

6. Document de incontestabila importanta pentru redefinirea sarcinilor actuale ale procesului C.S.C.E., Carta de la Paris trateaza totusi in mod inegal anumite probleme. Asa, de pilda, desi se reafirma ca „succesul tranzitiei la economia de piata de catre tari care fac eforturi in aceasta directie este important si in interesul tuturor', nu se intalnesc precizari in legatura cu modul in care fostele state „socialiste vor putea fi ajutate ca sa-si refaca economia. De altfcl, intregul capitol al relatiilor economice este redactat intr-o forma generala. Documentul vorbeste despre „continuarea sprijinului, acordat tarilor democratice in tranzitia spre economia de piata', insa prevederile concrete sunt foarte putine. Problema muncitorilor imigranti este numai enuntata, fara a se preconiza nici un fel de masuri practice pentru rezolvarea ei. Problemei minoritatilor nationale i se acorda o importanta considerabila, prevazandu-sc, in detaliu, obiectivele reuniunii de experti pe aceasta tema ce a avut loc intre 1-19 iulie 1991 la Geneva. Ne intrebam daca aceasta problema avea intr-adevar o prioritate atat de mare fata de convulsiile sociale din tarile Europei de rasarit si fata de cerintele de a se gasi rezolvari problemei remedierii economiei acestor state, tinerii „in frau a somajului si solutionarii unor probleme sociale grave, ce ar putea duce la urmari incontrolabile.


1.2.4 Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului din 1789

Istoria Declaratiei din 1789 este importanta pentru a intelege atat textul insusi, valoarea sa simbolica, si mai ales evolutia sa in mod cronologic, Declaratia corespunde proclamarii drepturilor omului, intr-o larga masura, nasterea lor simultana, in S.U.A. si Franta, explica importanta si evolutia drepturilor omului in raport cu Declaratia, astazi, ea reprezentand, o garantie a acestor drepturi.

1.2.4.1 Continutul Declaratiei.

Declaratia presupune de fapt, doua categorii de articole de natura diferita: principiile organizarii politice si recunoasterea drepturilor naturale ale omului. Din perspectiva principiilor organizarii politice, Declaratia include mai intai o filozofie a asocierii politice care este exprimata in articolul doi astfel: 'scopul tuturor asociatiilor politice este conservarea drepturilor naturale si imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea si rezistenta la opresiune'.

Finalitatea societatii, din aceasta perspectiva, vedem ca o constituie individul si nu constrangerea sociala in sine. Declaratia prevede in special dreptul cetatenilor de a participa in sfera afacerilor publice pentru ca, dincolo de calitatea umana, individului i se recunoaste si calitatea de cetatean. Aceste doua calitati sunt legate intre ele. Gratie calitatii sale de cetatean, omul isi apara drepturile sale individuale. Acest fapt de bazeaza pe doua traditii: mostenirea antica, pentru care libertatea este legata de statutul de cetatean (a fi liber inseamna a fi cetateanul unei cetati libere) si libertatea se caracterizeaza prin participarea la viata politica si prin supunerea fata de lege (cel ce nu i se supune nu poate revendica nici un drept vizavi de cetate).

Calitatea umana se bazeaza pe drepturile naturale, inalienabile si sacre. Cetateanul le fixeaza si le reglementeaza prin intermediul legii 'ca expresie a vointei generale'. Nasterea lor este legata de participarea la viata cetatii, iar aceasta presupune egalitatea tuturor. Constatam ca indivizii trebuie sa contribuie, in masura facultatilor lor, la apararea fortei publice si dependenta acesteia fata de administratie.

Declaratia aduce cu ea o revolutie juridica. De aici inainte, suveranitatea monarhica este inlocuita cu suveranitatea nationala. 'Principiile intregii suveranitati rezida in mod esential in existenta natiunii. Nici o stare sociala, nici un individ nu poate sa-si exercite autoritatea care nu emana de la natiune'. Potrivit acestui principiu, in timp, Franta a putut deveni o democratie reprezentativa, pentru ca afirmarea principiului egalitatii implica, in mod logic, sufragiul universal, baza tuturor democratiilor.

Constitutia de la 1789 va utiliza principiul suveranitatii nationale, pentru a pune in miscare cetatenii apti sa exprime vointa natiunii. Sufragiul universal, proclamat in 1793, va deveni realitate pentru barbati in Franta in 1848 si in 1944 pentru femei.

In constitutia franceza din 1958, notiunea de suveranitate nationala si de suveranitate populara sunt confundate, pentru ca democratia franceza ramane in mod esential reprezentativa fiind limitata la institutii democratice semidirecte.

In 1787 americanii au retinut principiul separarii puterilor in stat. Interpretarea lui se regaseste in constitutia lor, in modelul regimului politic prezidential care presupune o separare rigida intre puterea executiva si cea legislativa. Fiecare dispune de o larga competenta, in propriul domeniu, dar exista putine mijloace de colaborare (presedintele nu poate dizolva Congresul si Congresul nu poate forma Guvernul). Curtea Suprema are o mare independenta fiind arbitru intre 'Cei Doi '.

1.2.4.2 Recunoasterea drepturilor naturale in proclamarea Declaratiei

In preambulul Declaratiei se afirma ca 'oamenii se nasc liberi si egali in drepturi' (art. 1) si ca 'tinta tuturor asociatiilor politice este conservarea drepturilor naturale imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea si rezistenta la opresiune' (art. 2). De fapt, ultima constatare nu corespunde intr-adevar unui principiu de drept, pentru ca aceasta stipulatie nu figureaza in mod explicit in cadrul nici unui sistem juridic existent, dar nici impotriva lui.

Libertatea este definita in art.4. Ea consta in puterea de a face orice fara, insa ,a leza pe altul. Aici accentul se pune pe termenii 'a leza' si 'pe altul'. Doua consecinte particulare ale acestui principiu sunt explicate cu referire la libertatea religioasa (art. 10) si la problematica liberei comunicari a ideilor (art.l 1) sub controlul legislatorului.

Siguranta este in mod extrem legata de libertate, atunci cand libertatea este rezultatul unei deliberari arbitrare (subiective).

Dreptul la proprietate este precizat in articolul 2 la nivelul drepturilor naturale si imprescriptibile ale omului; in art. 17 el este consfintit ca fiind 'un drept inviolabil si sacru”.

Aceasta conceptie, raspunzand codului civil, este conforma unei utilizari din secolul al XVIII-lea, unde dreptul de proprietate era inca similar cu dreptul primului nascut. Constatam ca dreptul de proprietate este singurul drept care are caracter privat in cazul necesitatii publice ”cu conditia existentei unei demnitati prealabile recunoscute'.

1.2.4.3 Originalitatea declaratiei.

Declaratia este scopul si programul Revolutiei, nereprezentand un termen conflictual fata de vechiul regim, ci reprezinta un eveniment al evolutiei intregii lumi. Astfel, nu putem sustine faptul ca Declaratia e rezultatul unei revelatii divine si nici opera unui geniu. Ea e rezultatul unei munci colective, a unui ansamblu politic compus din oameni foarte diferiti. Din aceasta perspectiva, ea a fost supusa unor curente contrare si diverse. Cu toate acestea, a aparut si apare ca o opera colectiva, avand o consonanta juridica, si datorita eterogenitatii ei, a avut si are o deschidere universala; chiar si astazi, pentru multe state, principiile ei reprezinta inca un deziderat.

1.2.4.4 Declaratia ca opera colectiva cu consonanta juridica

Adunarea generala franceza din 1789, dupa ghilotinarea lui Ludovic al XVI-lea, a fost constituita din 1200 de membri reprezentanti ai clerului, nobilimii si multi functionari de stat. Ultimii erau avocati cu o solida formatie juridica; putini dintre ei aveau varsta de 45 de ani si cei mai multi intre 45-49.

Acestia reprezinta, apriori, oameni ponderati, care nu puteau fi banuiti de o aversiune particulara fata de vechiul regim, si nici luati de curentul noilor exagerari. Ei au putut sa dezbata si sa decida aceasta declaratie in mod echilibrat si obiectiv.

Problema reala care se pune era cea a disciplinei de vot, care determina o majoritate, in conditiile unei situatii fara precedent.

In mod traditional, majoritatea nu e foarte sensibila la forta de convingere a unui foarte bun orator, oricare ar fi implicatiile discursului sau in plan moral si juridic. Problema care a aparut a fost urmatoarea: vocabularul Declaratiei reprezinta 'vocabularul sau spiritul secolului'? Anumite cuvinte revin foarte adesea sub o forma sau alta la libertate, natura, contract social, ratiune, fericire, proprietate, egalitate si initiativa. Aceasta constatare are o ratiune obiectiva, pentru ca nu se poate face o ruptura totala intre drepturile naturale ale omului si termenii juridici in care a fost redactata Declaratia.

1.2.4.5 Declaratia ca opera eterogena cu vocatie universala.

Declaratia din 1789 este o opera eterogena, cu toate ca unitatea vocabularului si a stilului au disimulat sursele ei foarte diferite. Astfel, ea ne apare ca fiind rezultatul gandirii unui grup restrans de oameni ca proiect al unei minoritati, insa, ea judeca drept toate categoriile sociale existente in Franta acelor timpuri (cele patru stari sociale). Vedem ca ea este opera unei minoritati disciplinate, ce face un proiect social pe care il impune unei majoritati, tinand seama de spiritul timpului. Acest spirit al timpului a facut posibil consensul dintre minoritate si majoritate, si astfel Declaratia a fost recunoscuta si de catre adversarii sai.

Declaratia devine astfel opera universala pentru ca ochii intregii lumi erau atintiti asupra ei. Ea este in mod incontestabil o opera universala ce a facut posibila si Declaratia americana. Aceasta calitate a puterii ei de atractie se explica prin faptul ca Franta era atunci prima putere Politica occidentala. Revolutia franceza a avut ecouri asupra intregii Europe, limba franceza era inteleasa atunci de toate mediile cultivate. Constituanta franceza punea accent pe cunoasterea tuturor categoriilor sociale, acest lucru instituind un fapt latent, neavand radacini in crestinism, si pe un model politic nemaiintalnit pana atunci ce parea sa rezolve toate problemele.

1.2.4.6 Declaratia si evolutia drepturilor omului

Pentru a urmari evolutia ce s-a produs dupa 1789, trebuie sa plecam de la drepturile proclamate atunci. Denuntate ca drepturi egoiste chiar de catre democratiile liberale, ele au fost completate cu noi drepturi. Daca adunarea nationala constituanta le-a proclamat ca fiind naturale si universale, isi face loc intrebarea daca ele au produs o anumita civilizatie intr-un anumit context istoric.

Drepturile naturale isi au origine in Grecia antica si in gandirea crestina; au fost recunoscute si declarate Fiintei Supreme, ca drepturi ale omului si cetateanului. Prin ele, individul autonom si liber este scopul suprem al organizarii sociale si a statului.

Produse de o anumita situatie, intr-un anumit context istoric (situatia societatii franceze de la 1789), ele au fost fundamentate filozofic rational, aratand prin ce se despart de 'abuzurile vechiului regim', unde privilegiile apartineau numai nobililor. Foarte repede s-a inceput sa se urmareasca inserarea garantiilor acestor drepturi in Constitutie si legi. Din ratiuni diverse Declaratia a fost revizuita in anii 1793, 1795, 1814, 1830, 1848, 1852, apoi a fost completata in Preambulurile constitutiilor franceze din 1946 si 1958, unde sunt reafirmate si recunoscute in mod solemn drepturile si libertatile omului si cetateanului. Astazi Conventia Europeana a Drepturilor Omului, plecand de la Declaratia din 1789 a dezvoltat urmatoarele idei:

a) S-a trecut de la drepturile absolute la cele relative, abandonandu-se ideea omului izolat si abstract in favoarea ideii omului concret ce se afla intr-o anumita

situatie;

b) Drepturile economice si in special dreptul proprietatii sunt analizate din perspectiva unei anumite finalitati sociale. Astfel Constitutia germana din 1949 in art. 14-2 spune: 'Proprietatea obliga. Folosirea ei trebuie sa contribuie in acelasi timp si la binele public'.

          c) Dreptul de asociere a aparut dupa cel individual. Astazi statele recunosc si garanteaza dreptul de asociere al indivizilor unde ei isj pot exercita liber competentele individuale.

d) Dreptul de a participa la viata publica fara nici un fel de discriminari. Astazi aceste drepturi au devenit clasice.

Caracterul teoretic si abstract al Declaratiei din 1789 a fost adesea cel care a facut ca ea sa fie considerata uneori ca avand doar o valoare filozofica - metafizica, fara implicatii juridice, pentru ca nu continea garantiile juridice necesare. Acest echilibru fragil a evoluat datorita evolutiei politice din anul 1973. Realitatea juridica a Declaratiei a inceput sa devina efectiva in Constitutia din 1852 dar si atunci se gasea intr-o forma ambigua. Abia dupa 100 de ani, in 1958, Republica a patra franceza a garantat juridic, fara echivoc, suprematia Declaratiei.


1.2.4.7 Valoarea Juridica a Declaratiei drepturilor fundamentale

Este vorba de o controversa clasica intre juristi. Ea poate fi formulata sub forma de intrebare: poate un individ sa solicite, sa beneficieze de una din dispozitiile cuprinse in Declaratie sau, daca ea este cunoscuta necorespunzator, sa obtina o reparatie in fata unui judecator? Daca da, atunci Declaratia are forta juridica.

Raspunsurile doctrinare la aceasta intrebare sunt doua. Astfel, pentru unii, Declaratia deoarece nu este inclusa  in constitutie, nu formuleaza reguli obligatorii, fiind doar o expunere cu caracter filozofic. Ea enunta principii care trebuie sa inspire legiuitorul sau judecatorul, dar ea nu le impune aceastuia. In aceste conditii ea are doar o valoare morala, fiind expresia dreptului natural si nu a celui pozitiv.  Mai mult, ea reprezinta scopuri care trebuiesc atinse de guvernanti, dar nimic in plus.

Aceasta conceptie, care face distinctie intre declaratia drepturilor si garantarea lor, a fost impartasita mai ales de majoritatea revolutionarilor francezi. Pozitivistii, au aparat acest punct de vedere considerand ca Declaratia nu face decat sa enunte drepturile constitutiei propriu-zise, acesteia revenindu-i misiunea de a le garanta prin proceduri adecvate. Pentru altii, dimpotriva (cum ar fi Dubuit si mai recent Rene Capitant), trebuie sa se acorde Declaratiei cel putin forta juridica, a legii obisnuite, daca nu cea a legii constitutionale. Daca ea nu are valoare juridica, atunci nu este decat o solemnitate inutila.

Unii autori contemporani apara chiar, in cazuri precise, teza valorii constitutionale a preambulului si invita judecatorul, mai ales in materie de control a constitutionalitatii legilor, sa faca respectate principiile care sunt incluse aici.

Fata de aceasta diversitate de opinii, ce releva practica statelor? Fiecarui stat ii revine sa isi fixeze politica asupra acestei chestiuni. Se pot distinge cel putin doua ipoteze:

1.S-a ajuns ca enuntarea drepturilor fundamentale sa fie inclusa in Constitutie, iar anumite principii proclamate in preambul sa fie reluate in chiar textul Constitutiei. Aceste principii devenite formal reguli constitutionale sunt deci obligatorii si se impun judecatorului in masura in care ele sunt susceptibile de a fi aplicate imediat.

2.Daca drepturile nu figureaza decat in preambul, pare normal, in orice caz realist, a recunoaste foita juridica a celor care sunt exprimate in maniera precisa si sunt susceptibile sa fie aplicabile imediat. Cele care nu apar decat ca deziderate vagi  scapa evident acestui tratament. Aici se manifesta variatii la nivel de state.

1.2.4.8 Tendinte contemporane in materie de Declaratie a drepturilor

Daca se raporteaza la texte fara a uita separatia dintre teorie si practica, care este adesea prea flagranta in domeniul protectiei drepturilor omului, se pot releva trei tendinte:

Cresterea drepturilor si libertatilor proclamate este insotita de indatoriri numeroase si, mai ales, de limite in exercitarea acestor drepturi formulate in termeni vagi si deci susceptibile de interpretare extensiva (interes general, morala publica, perenitatea statului). De altfel, libertatile colective fac casa buna cu  libertatile individuale, dar acest fapt provoaca adesea controverse. Unii ar dori sa treaca drepturile poporului (cu continut cel putin incert) inaintea drepturilor individului. Daca se are in vedere conceptia originara a drepturilor omului (drepturile individului au fost dirijate in primul rand ca bariera de protectie contra actiunii tentaculare a puterii), atunci se poate constata la ce evolutie s-a ajuns, in ce priveste aceasta chestiune, in decursul a doua secole de la aparitia Declaratiei. Se mai poate discuta si despre semnificatia liberala a anumitor declaratii, unde accentuarea indatoririlor si a exceptiilor se situeaza deasupra drepturilor.

Tendinta de a recunoaste o oarecare forta juridica a Declaratiei drepturilor, prin prezenta catorva dintre acestea in continutul unor Constitutii recente. Este vorba de o preocupare realista, care da judecatorului o putere de apreciere importanta ce nu poate fi acceptata intotdeauna fara iritare de catre puterea executiva, in ciuda Principiului separatiei puterilor. Oricum, aceasta orientare instituie un progres incontestabil si contribuie la  armonizarea conceptului de drepturi fundamentale ale individului si cetateanului.

In fine, tehnica garantarii drepturilor pare ca se suprapune progresiv peste cea a Declaratiilor, constitutionalizand lista drepturilor fundamentale, adica incorporandu-le in articolele constitutiilor, conferindu-le, astfel, o forta juridica, imediata. Aceasta presupune existenta unui control juridic si o redactare fara ambiguitati; in aceasta privinta constituanta isi ia adesea precautii suplimentare pentru asigurarea eficacitatii. Tehnica nu este noua, ea a fost folosita in S.U.A. in 1791 in primele zece amendamente (Bill of Rights) dar ea tinde sa se generalizeze.

Se poate aprecia ca in ansamblu, exista un incontestabil progres juridic, ramane, insa, doar problema aplicarii efective a acestor garantii. Trebuie sa se recunoasca ca daca lista drepturilor omului este astazi, in lume, mai mult sau mai putin uniforma si stereotipa, punerea ei in aplicare, adica respectarea acestor drepturi si libertati fundamentale, variaza mult, depinzand de tipurile de civilizatie, de ideologii, de rivalitati de interese etc.

Acest document de referinta in gandirea mondiala privind Drepturile omului a valorificat toate contributiile anterioare in domeniu, aducand totodata, contributii noi la elaborarea Conceptului privind Drepturile omului.

Nici una din lucrarile de referinta din acest domeniu n-au putut evita aceasta Declaratie, care va ramane - si in viitor -una din principalele surse de inspiratie pentru orice analiza serioasa asupra Drepturilor omului si Libertatilor publice.

Declaratia abordeaza statutul fiintei umane din perspectiva drepturilor sale naturale inalienabile - dreptul la viata, la existenta, la sanatate, la securitate, si drepturilor cetatenesti, in sensul relatiei fiintei umane cu Cetatea.

Se stie ca „cetatean' provine de la latinescul „civitas', locuitorul unui oras, unei Cetati, deci a unei comunitati care se conduce dupa anumite reguli convenite de comun acord. Intr-o tara, fiecare om actioneaza ca cetatean, in sensul ca „isi asuma acel statut convenit de comunitate , avand drepturi si obligatii publice, care sunt corelate cu drepturile si obligatiile publice ale celorlalti.

Un cetatean francez - ca, de altfel, fiecare cetatean, in general, - era si este considerat si astazi a avea facultatea „de a-si subordona faptele si actele proprii, legilor si randuielilor comune”. Aceasta facultate a fiecaruia dintre noi presupune „supunerea constienta a individului ideii si conceptului de patrie”, in sensul de comunitate nationala.

In anii Revolutiei Franceze s-a afirmat cu putere ideea ca „a muri pentru Patrie este soarta cea mai frumoasa, cea mai vrednica de pizmuire”. Raportul individului cu patria sa implica, deci, indatorirea „de a o apara, de a-i garanta dezvoltarea si afirmarea.

Asadar, chiar din titlul Declaratiei se precizeaza ca fiecare dintre noi are si calitatea de cetatean, fiind „apartinatori ai unei patrii anume', locuind pe „un anumit teritoriu', supus acelorasi legi, ceea ce - in optica parintilor Revolutiei - inseamna ca „fac parte din aceeasi natiune”, Romain Rolland preciza ca „patria sunt eu, esti tu, e tot ceea ce iubim, tot ceea ce visam, tot ceea ce va fi cand nu vom mai fi noi'.

Subliniind legatura individului cu patria, Jean-Jacques Rousseau arata cade indata ce nu mai are patrie, omul inceteaza de a mai fi”, el staruia asupra „legaturii omului cu patria sa, ca cetatean al ei' - idee progresista, cu o semnificatie deosebita in procesul declansarii Revolutiei si afirmarii natiunii moderne. François-Marie Arouet Voltaire arata ca „este intristator ca adeseori, pentu a fi bun patriot, unii isi inchipuie ca trebuie sa fie inamicii restului omenirii'. Voltaire suprinde in aceasta judecata „raportul individului cu patria sa si cu restul lumii', atragand atentia asupra faptului ca „in calitatea sa de cetatean al unei tari, omul nu se opune celorlalti oameni'. Legatura sa cu patria careia ii apartine nu exclude raporturile cu cetatenii altor tari, ci, dimpotriva, le implica, iar - in epoca moderna - aceste raporturi se dezvolta, se diversifica, se amplifica continuu.

Nesocotirea drepturilor omului sunt singurele pricini ale relelor publice'. Reprezentantii poporului francez - constituiti in Adunarea Nationala - au inscris in Preambulul „Declaratiei drepturilor omului si ale cetateanului' ca „nestiinta, uitarea sau nesocotirea drepturilor omului sunt singurele pricini ale relelor publice si ale coruptiei guvernelor'.

Adunarea Nationala a Frantei stipula in Declaratie ca tocmai datorita gravelor consecinte ale „nesocotirii drepturilor omului' a hotarat „sa expna intr-o Declaratie solemna drepturile naturale, neinstrainabile si sfinte ale omului'.

Reprezentantii poporului francez au hotarat ca Declaratia sa fie „necontenit prezentata tuturor membrilor Corpului social', amintindu-le permanent acestora „drepturile si datoriile lor'. In acest fel, actele puterii legiuitoare si a celei executive, „putand oricand sa fie comparate cu tinta oricarui asezamant politic' , sa fie mai respectate. Conceptia autorilor Declaratiei drepturilor omului si ale cetatea-nului includea „posibilitatile de control popular asupra actelor Guvernamantului'. Un asemenea control, ca expresie a exercitarii libertatilor publice, implica: cunoasterea de catre fiecare cetatean a drepturilor si obligatiilor proprii, precum si a acelor drepturi si obligatii ce revin autoritatilor publice; evaluarea activitatii autoritatilor in respectarea, promovarea si aplicarea masurilor care sa asigure infaptuirea drepturilor fiecarui membru al Comunitatii. Numai pe o asemenea baza se poate compara activitatea puterilor statului cu scopurile lor programatice.

Reprezentantii poporului francez urmareau - pe aceasta cale - sa ofere garantia ca „reclamatiile cetatenilor, intemeiate pe niste principii simple si netagaduite, sa tinda pururea la mentinerea Constitutiei si legilor obstesti'.

Oamenii se nasc si raman liberi si egali in drepturi'

 Chiar din primul sau articol, Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului, adoptata de Adunarea Nationala a Frantei la 2 octombrie 1789, a consacrat acea formula celebra care avea sa fie preluata si comentata in toate documentele ulterioare referitoare la drepturile omului. Consacrand ca „oame-nii se nasc si raman liberi si egali in drepturi', Revolutia Franceza avea sa recunoasca tuturor fiintelor umane unul din cele mai importante drepturi, acela de a se naste si a trai „in libertate si egalitate'. Dante Aligheri (1265 -1321) - unul din cei mai cunoscuti ganditori, filozofi si literati ai vremii sale - in cunoscutul sau Tratat de Biologie afirma ca „libertatea este facultatea ce o are individul de a se purta potrivit firii sale, sub inraurirea imprejurarilor din care purced din structura creierului sau §i din asezarea actuala a reziduurilor formate mai inainte, potrivit firii sale, sub inraurirea con-ditiilor exterioare Exista, deci, o legatura organica intre libertatea interioara si libertatea exterioara a individului. Critica celor care sustineau ca „Declaratia Revolutiei Franceze exagera cand proclama ca omul este liber de la nastere' nu rezista unei analize atente, deoarece parintii Revolutiei nu vizau nemijlocit func-tiile organismului uman la nastere, capacitatea fatului, a noului nascut de a rationa, de a fi constient de faptele §i actele sale. Autorii Declaratiei proclamau un Principiu, cel al libertatii, inscris - alaturi de Egalitate si Fraternitate pe frontiscipiciul marii Revolutii a francezilor.

In acelasi articol - cu care debuteaza Declaratia - se stipuleaza ca „deosebirile sociale nu se pot intemeia decat pe folosinta obsteasca'. Atat in timpul procesului revolutionar, cat si dupa aceea, „folosinta obsteasca' a primit conotatii diferite, toate, insa, au incercat „sa explice deosebirile sociale', care -dupa consolidarea Revolutiei in planul structurilor Puterii - departe de a se diminua, s-au accentuat continuu, pana la discre-pantele incredibile din zilele noastre. Asupra supoitului obstesc al deosebirilor aveau sa se exprime numeroase puncte de vedere. Unii analisti observau ca autorii Declaratiei „fusesera obligati sa recunoasca existenta deosebirilor sociale, care au existat si pana la Revolutie si dupa Revolutie'. Toti au considerat ca „folosinta obsteasca era o explicatie mult prea generala a acestor deosebiri'.

In celelalte articole ale Declaratiei sunt stipulate acele cai si modalitati practice pentru conservarea si realizarea „drepturilor naturale si imprescriptibile ale omului'. Aceste drepturi sunt: libertatea, proprietatea, siguranta si opunerea la asuprire.

In Declaratie se stipuleaza ca „libertatea consta in putinta de a face tot ceea ce nu vatama altuia', precizandu-se ~ in acest fel - ca „practica drepturilor naturale ale omului nu are alte margini decat cele care asigura celorlalti membri ai societatii realizarea acelorasi drepturi'. Georg Willhelm Friedrich Hegel arata ca atunci cand se sustine ca „libertatea in genere este sa poti actiona asa cum vrei, o atare reprezentare poate fi luata numai ca totala lipsa a culturii gandirii, in care nu se gaseste inca nici o urma a ceea ce este vointa libera in si pentru sine, dreptul si moralitatea. Avand in vedere importanta precizarii acestor limite, in Declaratie se consacra obligatia de a se determina numai prin lege „marginile libertatii', la con-fluenta libertatii unei persoane, cu libertatea altei persoane. Charles Louis de Secondat Montesquieu preciza ca „libertatea este dreptul de a face tot ceea ce ingaduie legile; si daca un cetatean ar putea sa faca ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate, pentru ca si ceilalti ar putea sa faca la fel.

Declaratia stipuleaza ca „legea nu are dreptul decat de a opri actiunile vatamatoare societatii', in felul acesta se consacra „limita in care poate actiona legea', respingandu-se „practica abuzurilor si faradelegilor condamnate de poporul rasculat al Frantei in 1789', precizand ca „tot ceea ce nu este oprit de lege nu se poate impiedica, si nimeni nu poate fi silit sa faca ceea ce legea nu porunceste'. Principiu progresist pentru acele vremuri revolutionare, in care „faradelegea si arbitrariul luasera proportii revoltatoare'. La o analiza ulte-rioara, mai atenta, s-a atras atentia asupra capcanelor pe care il implica. Astfel, s-a observat ca „aprecierea caracterului vatamator al actiunilor - fiind, de regula, o operatiune subiectiva, in puterea unor indivizi care dispun vremelnic de parghiiile de comanda ale unei natiuni - poate fi abuziva'. Ceea.ce pentru „un grup de interese este considerat vatamator', pentru un alt grup de interese „poate fi necesar, util etc.'. De aceea, cei mai reputati analisti in domeniu au considerat ca „legile care poruncesc in acest domeniu trebuie emise pe criterii obiective, restrangandu-se si, pe cat posibil, eliminandu-se determinarile subiective'.

Valoarea programatica a Declaratiei drepturilor omului si ale cetateanului, elaborata de parintii Revolutiei Franceze consta si in faptul ca stipuleaza „rolul obsti in actul de Guvernare', precizand ca „legea este expresia vointei obstesti' si ca „toti cetatenii au dreptul sa ia parte personal sau prin reprezentantii lor la alcatuirea legii'.

Revolutia Franceza a consacrat principiul potrivit caruialegea trebuie sa fie aceeasi pentru toti', fie ca ocroteste, fie ca pedepseste. Toti cetatenii fiind egali in fata legii, sunt deopotriva admisi la toate demnitatile, la toate locurile si slujbele publice, dupa capacitatile lor si fara alta deosebire in afara de virtutile si de talentele lor”. Aceste principii generoase ale Revolutiei Franceze au fost preluate si consacrate in toate „legile fundamentale ale tarilor democratice'. Experienta a demonstrat si demonstreaza, insa, ca - in multe cazuri - s-au constatat incalcari si abuzuri, unii functionari ajunsi in functii si demnitati importante considerandu-se „mai presus de lege', asa cum se intampla in Romania in anii 1999-2000, cand pana si cei mai inalti demnitari ai statului incalca grav chiar Constitutia tarii.

Declaratia consacra libertatea deplina a opiniilor, stipuland ca „nimeni nu trebuie sa fie tulburat pentru parerile sale, fie chiar religioase, atat ca, manifestarile acestor pareri, sa nu tulbure ordinea publica stabilita de lege'. Inca din zilele Revolutiei Franceze s-a pus in discutie conceptul de ordine publica, apreciindu-se ca „definirea sa poate fi arbitara”, deoarece - fiind lasat la latitudinea legiuitorului, deci a unei componente majore a Guvernamantului - „exista riscul ca guvernantii sa considere ca ordinea publica este aceea convenabila lor' si „nu ordinea convenabila si necesara intregii comunitati'.

Libera comunicare a cugetarilor si a parerilor „este unul din drepturile cele mai de seama ale omului'. Jules Renard (1864 - 1910) - un mare scriitor si poet francez, laureat al Premiului Goncourt in anul 1907 - aprecia ca „omul nu este liber, daca nu-si poate transmite parerile' si ca „ingradirile practicate in aceasta privin|a sunt contrare progresului'. Totodata, dansul observa ca „oamenii au raspunderea opiniilor proprii'. Cuvintele „nu trebuie sa fie decat haina gandului, facuta foarte riguros pe masura'.

In temeiul Declaratiei, fiecare cetatean poate „vorbi, scrie, tipari, in chip liber, ramanand a raspunde de abuzul acestei libertati in cazurile determinate de lege'.

 In acest document de referinta al Revolutiei Franceze se stipuleaza ca este necesara o Putere publica pentru a „chezasui drepturile omului si ale cetateanului' si ca „aceasta Putere este intemeiata spre folosul tuturor, iar nu spre folosinta particulara a celor carora le este incredintata'.

Este important de observat ca - inca din acele momente tensionate ale Revolutiei, luandu-se in considerare experienta anilor de abuzuri si inegalitati - s-a ajuns la concluzia „nevoii controlului social asupra treburilor publice'. In acest sens, in Declaratie s-a stipulat ca „societatea are dreptul de a cere socoteala oricarui agent public despre administratia lui'. Controlul societatii asupra Guvernamantului a fost in atentia lui Montesquieu, a lui Jean-Jacques Rousseau si a constituit subiect de dezbatere publica in anii tumultosi ai Revolutiei Franceze. Concluzia la care s-a ajuns a fost ca „agentii publici trebuie sa fie controlati de societate pentru ca actefe guvernamantului sa nu fie contrare comunitatii, ci numai in folosul ei'.

Complexa este si lupta pentru legiferarea drepturilor omului in Franta. Declaratia franceza, adoptata la 26 august 1789 de catre Adunarea Nationala, exprima cerinte politice si juridice ale transformarii oranduirii feudale intr-una capitalista, pe un plan mai general, infatisandu-se, un timp de mai multe decenii, ca promotor al timpurilor moderne.

Reflectand gandirea politica, morala si sociala a secolului al XVIII-lea, Declaratia Franceza din 1789, a proclamat prioritatea individului fata de stat. Individul, declarat cetatean suveran cu drepturi sacre, este indreptatit sa-si exercite drepturile chiar impotriva statului si a societatii, fara a fi criticat ca abuzeaza, pentru ca el este creatorul ordinii legale a statului.

Declaratia franceza poarta titlul de 'Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului si incearca sa legalizeze in viata de stat aceste doua categorii de drepturi. In baza declaratiei sunt considerate ca drepturi absolut personale de care indivizii trebuie sa se bucure, in calitatea lor de oameni: libertatea, egalitatea, proprietatea (care este proclamata drept inviolabil si sacru), siguranta si rezistenta impotiva asupririi. Aceste drepturi, sub aspectul continutului lor social, reprezinta conditiile inerente ale inlaturarii privilegiilor feudale si ale instaurarii noii oranduiri, capitaliste, bazata pe proprietatea privata, pe economia de piata. Ele sunt drepturi fundamentale cetatenesti, deoarece oamenii, revendicand posibilitatile egale de a fi admisi in toate demnitatile, posturile si serviciile publice, se prezinta in calitatea lor de membri ai statului public. 'Oamenii se nasc si raman liberi si egali in drepturi, se arata in Declaratia Dreptunlor Omului si Cetateanului (art.l). Libertatea consta in a putea face tot ceea ce nu este in detrimentul altuia (art 4), 'Toti cetatenii fiind egali in fata ei , sunt deopotriva admisi in toate demmtatile, posturile si serviciile publice, dupa capacitatea lor si fara alta deosebire decat aceea a virtutilor si talentelor lor' (art. 6). Orice „cetatean” poate sa vorbeasca, sa scrie, sa tipareasca in mod liber, cu conditia sa raspunda de folosirea abuziva a acestor libertati in cazurile determinate de lege (art. 11). Contributia comuna necesara intretinerii fortei publice trebuie sa fie repartizata intre cetateni in mod egal, in raport cu posibilitatile lor(art. 13 ).

Legea nu trebuie sa stabileasca decat pedepsele strict, si in mod evident necesare, si nimeni nu poate fi pedepsit decat in virtutea unei legi stabilite si promulgate anterior delictului si aplicate in mod egal (art. 8). Orice om trebuie considerat nevinovat pana la probarea culpabilitatii sale. 'Legea n-are dreptul sa interzica decat actiunile daunatoare societatii. Tot ceea ce nu este interzis prin lege nu poate fi oprit si nimeni nu poate fi constrans sa faca ceea ce nu-i ordona' (art.5).

Marcand un moment important in gandirea politica si juridica a timpului, Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului, din 1789, a constituit un punct de plecare pentru constitutiile ce au fost elaborate ulterior. Ea a aparut ca preambul in cadrul Constitutiei franceze din 1791 si reafirmata de constitutiile franceze din 1946 si 1958. Declaratiile adoptate in perioada 1791-1793 se remarca prin explicarea si sistematizarea 'drepturilor omului in societate'. Alaturi de drepturile omului sunt enuntate si explicate indatoririle fundamentale ale cetateanului.

Actul de nastere al acestei declaratii semneaza actul de deces al vechii oranduiri si fundamenteaza principiile politico-juridice ale noii oranduiri burgheze.

Avand ca exemplu DECLARATIA DREPTURILOR de la 1689, din Anglia, si mai ales DECLARATIA DE INDEPENDENTA A STATELOR UNITE ALE AMERICII, din 4 iunie 1776, ea a fost princeputa ca o declaratie universal-valabila, abstracta expresie a ratiunii eterne, ceea ce i-a asigurat o raspandire foarte larga si durabila. Studiind egalitatea oamenilor in fata legii si inscriind proprietatea printre drepturile naturale, ea nu se atinge sub nici o forma problema inegalitatii de avere. Se poate afirma cu certitudine ca acest document a insemnat un moment deosebit de important in istoria gandirii politice. Reprezentantii poporului francez, constituiti in adunarea nationala, considerand ca ignorarea, nesocotirea sau dispretuirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale nefericirii publice si ale coruptiei guvernelor, au hotarat sa expuna intr-o declaratie solemna drepturile naturale, inalienabile si sacre ale omului. In consecinta, adunarea nationala recunoaste si declara sub auspiciile Fiintei Supreme, urmatoarele drepturi ale omului si cetateanului:

-Oamenii se nasc si raman liberi si egali in drepturi, iar deosebirile sociale nu pot fi bazate decat pe utilitatea publica.

-Scopul oricarei asociatii politice este conservarea deprinderilor naturale si imprescriptibile ale omului; aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea si rezistenta la opresiune.

-Natiunea este sursa esentiala a principiului oricarei suveranitati; nici o grupare, nici un individ, nu pot exercita vreo autoritate care sa nu emane de la ea.

-Libertatea consta in a putea face tot ceea ce nu dauneaza altuia. Astfel, exercitarea drepturilor naturale ale fiecarui om nu are limite decat acelea care asigura celorlalti membri ai societatii folosirea de aceleasi drepturi; aceste limite nu pot fi daterminate decat prin lege.

-Legea nu are dreptul sa interzica decat actiunile vatamatoare societatii. Tot ceea ce nu este interzis, prin lege, nu poate fi constrans a face ceea ce legea nu obliga.

-Legea este expresia vointei generale; toti cetatenii au dreptul sa contribuie, personal sau prin reprezentantii lor la alcatuirea ei; ea trebuie sa fie aceeasi pentru toti, fie ca apara, fie ca pedepseste. Toti cetatenii fiind egali in fata legii, au acces, in mod egal, la orice demnitati, posturi, functii publice, dupa capacitatea lor si fara alte deosebiri, decat cele ale virtutiilor si talentelor lor.

-Nici un om nu poate fi acuzat, arestat, nici detinut decat, in cazurile stabilite de lege si prin formele prescrise de ea. Cei care solicita, dau, executa sau fac sa se execute ordine arbitrare trebuie sa fie pedepsiti, dar orice cetatean somat sau arestat in virtutea legii trebuie sa se supuna imediat; daca opune rezistenta, el se face vinovat.

-Legea nu trebuie sa stabileasca decat pedeapsa strict si evident necesara si nimeni nu poate fi pedepsit decat in virtutea unei legi stabilite si promulgate anterior delictului si aplicata legal.

-Orice om este presupus inocent, pana in momentul in care a fost declarat vinovat; daca se considera indispensabil a-1 aresta, orice act de constrangere in afara celor necesare pentru retinerea lui, trebuie aspru pedepsite de lege.

-Nimeni nu poate fi tras la raspundere, pentru opiniile sale, fie ele chiar religioase, daca prin manifestarea lor nu contravine ordinea publica, stabilita prin lege.

-Comunicarea libera a gandurilor si opiniilor este unul din drepturile cele mai de pret ale oamenilor; orice cetatean poate, deci, sa vorbeasca, sa scrie si sa tipareasca, liber, in afara cazurilor prevazute prin lege, in care va trebui sa raspunda de folosirea abuziva a acestei libertati.

-Garantia drepturilor omului si ale cetateanului necesita o forta publica; aceasta forta este instituita, in avantajul tuturor, si in folosul personal al acelora carora le este incredintata.

-Pentru intretinerea fortei publice si pentru cheltuielile de administratie este indispensabila o contributie comuna; ea trebuie sa fie repartizata, egal, intre toti cetatenii, in raport cu posibilitatile lor.

-Cetatenii au dreptul sa constate ei insisi sau prin reprezentantii lor necesitatea contributiei publice si sa o accepte, in mod liber, sa urmareasca destinatia care i se da, sa-i determine cuantumul, bazele, priceperea si durata.

-Societatea are dreptul sa ceara socoteala oricarui functionar public, pentru modul in care isi indeplineste functia.

-Orice societate care nu asigura garantia drepturilor si nu statorniceste separarea puterilor, este lipsita de constitutie.

-Proprietatea fiind un drept inviolabil si sacru nimeni nu poate fi privat de ea, decat in cazurile in care necesitatea publica, legal constituita, pretinde in mod evident acest lucru, si cu conditia unei juste despagubiri prealabile.


I

I

CAPITOLUL

PROTECTIA DREPTURILOR OMULUI LA CONSILIUL EUROPEI


2.1 đStatutul Consiliului Europei

Inca de la constituirea Consiliului Europei, principiul respectarii drepturilor omului a fost una dintre pietrele de temelie ale organizatiei. In timpul unei reuniuni de la Haga din 1948, Congresul Europei a fost catalizator pentru crearea Consiliului Europei prin adoptarea unei rezolutii avand urmatorul continut:

Congresul:

-Apreciaza ca Uniunea sau Federatia ce va lua nastere trebuie sa ramana deschisa catre toate natiunile europene cu o guvernare democratica care se vor angaja sa respecte o Carta a drepturilor Omului;

-Hotaraste sa creeze o Comisie pentru imediata indeplinire a dublei sarcini de a redacta acesta carta si de a enunta normele carora un Stat trebuie sa i se conformeze pentru a merita numele de democratie.

-Orice membru al Consiliului Europei recunoaste principiul suprematiei dreptului si principiul in virtutea caruia orice persoana aflata sub jurisdictia sa trebuie sa se bucure de drepturile omului si de libertatle fundamentale.

Numeroase alte dispozitii din Statutul Consiliului Europei subliniaza importanta drepturilor omului si articolul 8 stipuleaza chiar ca grave incalcari ale drepturilor omului si ale libertatilor fundamentale justifica suspendarea sau excluderea unui stat membru al Consiliului Europei.

Statutul a fot semnat la 5 mai 1949. Intocmirea unei carte a drepturilor omului a constituit o prioritate absoluta pentru noul Consiliu si la numai 18 luni dupa adoptarea Statutului, cele zece state membre semnau la 4 noiembrie 1950 Conventia Europeana pentru apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, conventie ce a intrat in vigoare la 3 septembrie 1953.

2.2 đConventia Europeana a Drepturilor Omului

Conventia Europeana a Drepturilor Omului nu a aparut dintr-un vid juridic; ea a fost precedata atat de Declaratia Universala a Drepturilor Omului cat si de Declarafia americana a drepturilor si indatoririlor omului. Declaratia Universala ocupa, de fapt, un loc deosebit in Preambulul Conventiei Europene. Tot astfel, nu ar trebui subapreciata importanta textului european in cadrul protectiei drepturilor omului la nivel international. In Preambulul sau, Conventia enunta intr-adevar principii importante: „Bazele justitiei si a pacii in lume a caror mentinere se sprijina in mod esential pe un regim cu adevarat democratic pe de o parte, si, pe de alta parte, pe o conceptie comuna si un respect comun al drepturilor omului din care decurg acestea;”



Guvernele statelor europene insufletite de acelasi spirit - si posedand un patrimoniu comun de idealuri si de traditii politice - ,de respectarea libertatii si de suprematia dreptului (sunt hotarate) sa ia primele masuri menite sa asigure garantarea colectiva a unora dintre drepturile enuntate in Declaratia Universala. Exista in acest text termeni nedefiniti juridic: pace, regim democratic, respect comun.

Preambulul, se observa, formuleaza notiunea de democratie politica ce nu figureaza in Statutul Consiliului Europei. Tot la fel de important este si accentul pe care Parlamentul il pune pe garantarea colectiva a drepturilor omului.

Conventia Europeana a fost primul instrument international ce se refera la drepturile omului avand ca scop protectia unui larg evantai de drepturi civile, care, pe de o parte imbraca forma unui tratat ce aduce din punct de vedere juridic constrangeri pentru inaltele Parti Contractante, iar pe de alta parte instaureaza un sistem de control asupra aplicarii drepturilor de nivel intern. Cea mai profunda contributie a sa se regaseste probabil in dispozitia (Articolul 25) in conformitate cu care o Inalta Parte Contractanta poate accepta controlul Comisiei Europene a drepturilor Omului in cazul cand procedura este pornita de un individ si nu de catre Stat. Succesul Conventiei poate fi dimensionat prin recunoasterea de catre toate inaltele Parti Contractante a acestui drept de recurs individual.

2.3 đCarta Sociala Europeana

C

arta sociala europeana, la fel ca si Conventia europeana a drepturilor omului, a fost elaborata sub auspiciile Consiliului Europei. Ea completeaza Conventia care garanteaza numai drepturi civile si polilice, stabilind un sistem european regional de protectie[1] pentru drepturile economice si sociale. Carta a fost deschisa spre semnare la 18 octombrie 1961 si a intrat in vigoare la 26 februarie 1965. Mai mult de jumatate din statele membre ale Consiliului Europei sunt parti la aceasta Carta. La 5 mai 1988 a fost incheiat un Protocol aditional la Carta[2] prin care se largste lista de drepturi. Desi intrat in vigoare la 4 septembrie 1992, fiind necesare trei ratificari pentru a-l face operational, foarte putine state l-au ratificat pana in prezent. La 21 octombrie 1991 a fost semnat Protocolul de amendare a Cartei sociale europene[3]. Acest instrument care aduce schimbari in mecanismul de supraveghere al Cartei, nu este inca in vigoare.

Carta proclama o lista de 19 categorii de 'drepturi si principii', incluzand dreptul la munca, la conditii prielnice de munca in conditii de siguranta, la remuneratie echitabila, la organizare, si la negociere colectiva. Carta proclama dreplul la protectie al copiilor, tinerilor si femeilor angajate. Sunt de asemenea recunoscute dreptul familiei la protectie sociala, juridica si economica, dreptul mamelor si al copiilor la protectie sociala si economica, si dreptul lucratorilor imigranti si al familiilor lor la protectie si asistenta. Alte drepturi enumerate in Carta sunt dreptul la pregatire si indrumare profesionala, la ocrotirea sanatatii, la asigurari sociale, la ingrijire sociala si medicala, si dreptul de a beneficia de servicii de asistenta sociala. Este de asemenea statuat dreptul la pregatire si recuperare al persoanelor handicapate fizic sau psihic si dreptul de a desfasura activitati lucrative pe teritoriul altor Parti Contractante.

Protocolul aditional suplimenteaza lista cu inca patru 'drepturi  si principii', incluzand dreptul celor ce muncesc la tratament egal si nediscriminare in functie de sex si dreptul de a lua parte la stabilirea si ameliorarea conditiilor de munca si de mediu la locul de munca. De asemenea se prevede ca 'fiecare persoana in varsta are dreptul la protectie sociala.'[4]

Se defineste si detaliaza intelesul '''drepturilor si principiilor'[5] enuntate doar in termeni generali in Partea I. Dreptul la conditii de munca igienice si in siguranta[6], se regaseste exprimat in angajamentul continut la articolul 3 din Partea a II a:

1. sa emita regulamente de protectie si igiena muncii;

2. sa urmareasca aplicarea unor astfel de regulamente;

3. sa consulte, dupa caz, organizatiile patronale si ale angajatilor privind masurile preconizate in vederea imbunatatirii protectiei si igienei muncii.

Partile Contractante si obligatiile lor juridice[7]. Devenind parte la Carta, statul se angajeaza 'sa considere Partea 1 a prezentei Carte ca fiind o declaratie privind scopurile pe care intentoneaza sa le promoveze prin toate mijloacele adecvate'[8]. Statul trebuie sa accepte ca avand obligativitate juridica anagajamentele continute in cel putin cinci din sapte articole din Partea a II a. Cele sapte prevederi sunt dreptul la munca, organizare, negociere colectiva, protectie sociala, dreptul la asistenta sociala si medicala, dreptul familiei la protectie sociala, juridica si economica, dreptul lucratorilor migranti si al familiilor lor la protectie si asistenta. Fiecare stat parte mai are obligatia de a alege inca un numar determinat de drepturi sau subcategorii de drepturi pe care se angajeaza sa le rcspecte.

Acest sistem de optiuni incurajeaza statele sa ratifice Carta fara a le obliga sa accepte toate drepturile pe care aceasta le proclama sau sa faca rezerve complexe. De asemenea, Carta este elaborata in asa fel incat sa asigure asumarea de catre toate statele parti a obligatiei respectarii a cel putin catorva dintre drepturile de baza. Putine sunt statele care au acceptat toate drepturile stipulate in Carta.

Masuri Internationale pentru aplicarea drepturilor Cartei. Carta instituie un sistem de rapoarte, aplicabil si Protocolulul aditional pentru monitorizarea respectarii de catre state a obligatiilor ce le revin. Ea indica doua tipuri de rapoartecare sunt examinate de diverse organisme ale Consiliului Europei

-rapoarte care trebuie intocmite la fiecare doi ani si care se refera la punerea in practica la nivel national a drepturilor enuntate in Partea a II a acceptate de statul respectiv[9].

-rapoarte care se refera la statutul drepturilor enumerate in Partca a II a pe care respectivul stat nu le-a acceptat. Ambele rapoarte trebuie prezentate la intervale precise, stabilite de Comitetul de Ministri al Consiliului Europei[10].


2.4 đMecanisme de protectie si garantare a drepturilor omului

L a nivelul continental, mecanismele constituite in baza Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale adoptata la Roma, la 4 noiembrie 1950, asigura „posibilitati sporite pentru repararea incalcarilor drepturilor omului', daca se constata „violari a acestor drepturi'. Aceste mecanisme reprezinta „un sistem inchegat care mai ales in anii 1995-2000- si-a demonstrat eficienta in protectia si garantarea drepturilor omului in statele europene.

2.4.1 Mecanisme si organisme Jurisdictionale Europene

Dintre mecanismele cunoscute pe plan international pentru garantarea drepturilor omului mecanismele jurisdictionale si-au dovedit in practica cea mai mare eficacitate. Ele au la baza adoptarea unor instrumente juridice prin care se creeaza organe cu atributii jurisdictionale, care au competenta sa examineze plangerile ce le sunt adresate si sa pronunte o hotarare care sa aiba autoritate de lucru judecat.

Acest tip de mecanism este caracteristic sistemelor regionale de protectie a drepturilor omului, existente pe continentul european - in cadrul Consiliului European - si pe continentul american - in cadrul Organizatiei Statelor Americane - instituite prin Conventia europeana pentru salvgardarea drepturilor omului si a libertatilor sale fundamentale (1950) si prin Conventia americana privind drepturile omului (1969).

In literatura juridica de specialitate s-a evidentiat precaritatea procedurilor de garantare a drepturilor omului. Se arata ca sursa acestei precaritati ar fi faptul ca nu toate statele sunt de acord cu o conformare pe plan intern la cerintele standardelor internationale in materia drepturilor omului si astfel, in functie de conceptiile ideologice dominante, sau de alte elemente relevante in ceea ce priveste politica pe care o urmeaza in acest domeniu, invoca destul de des exclusivitatea competentei suverane pentru a impiedica exercitarea controlului international.

In ceea ce priveste controlul jurisdictional, se remarca, de asemenea, in literatura de specialitate raritatea acestui tip de control. Atunci cand se face o astfel de constatare, evident se are in vedere faptul ca mecanismele junsdictionale de garantare a dreptunlor omului se intalnesc numai pe plan regional (european si american), celelalte continente fiind lipsite de acest tip de control.

Este adevarat ca o asemenea apreciere are in vedere faptul ca din punct de vedere al suprafetei geografice, cat si al numarului populatiei cuprinse in planul regional in care se exercita acest tip de control junsdictional, ele reprezinta un procent minoritar, dar si anumite elemente care sa incerce sa explice existenta acestuia in regiunile respective.

Faptul ca pentru prima data o astfel de procedura jurisdictionala apare pe continentul european la foarte putin timp   de la adoptarea Delaratiei Universale a Drepturilor Omului, este in principal, rezultatul faptului ca al doilea razboi mondial a avut ca teatru de operatii in special Europa, iar unele dintre cele mai grave incalcari ale drepturilor omului si ale libertatilor fundamentale s-au produs, atat in perioada premergatoare cat si in timpul desfasurarii sale, pe acest continent.

Mecanismul european de garantare a drepturilor omului, are  un caracter complex in exercitarea atributiilor sale, acesta, la infiintare, avea in vedere activitatea a trei organe care isi desfasurau activitatea in colaborare, desi aveau natura diferita.

Primul organ care intervenea in procesul de asigurare a respectarii drepturilor omului, asa cum prevedea initial Conventia Europeana privind Drepturile Omului, era Comisia pentru Drepturile Omului. este un organism important de protectie a drepturilor omului, alcatuita dintr-un numar de membri egal cu acela al statelor. Acestia sunt alesi in mod individual de catre Comitetul de Ministri al Consiliului Europei potrivit procedurilor Comitetului. Lista de propuneri este alcatuita de Biroul Adunarii Parlamentare si, apoi, este supusa Comitetului de Ministri al Consiliului Europei pentru a seasigura de o selectie cat mai riguroesa. Mandatul Comisiei este de 6 ani, perioada suficienta pentru a asigura continuitatea si finalizarea unor cauze supuse Comisiei. Dupa alegere, Comisia isi desfasoara activitatea pe baza propriului sau Regulament, in baza caruia isi aleg un Presedinte si doi vicepresedinti pe o perioada de trei ani. Sediul Comisiei este in orasul Strasbourg. Lucrarile comisiei nu sunt publice. Dosarele sunt confidentiale, iar sedintele se desfasoara in mod secret, tinand seama de implicatiile fiecarui caz adus in fata acestui organism european.

Aceasta era constituita din cate un reprezentant al tuturor statelor parte la Conventie si care actionau cu titlu individual. Comisia aparea astfel ca un organ independent, cu competente cvasi judicitare si de conciliere. Aceasta rezulta din faptul ca in fata acesteia se derula o procedura complexa, care cuprindea doua faze: examinarea admisibilitatii cererii adresate de catre persoana care se considera victima a violarii unui drept recunoscut de Conventie si examinarea cauzei in fond. Din aceste considerente, prima faza era considerata ca fiind judiciara, ea exprimandu-se printr-o hotarare definitiva de respingere sau admitere a cererii, iar faza a doua nu este considerata ca judiciara, intrucat in cazul admisibilitatii cererii si nesolutionarii acesteia pe cale amiabila, Comisia nu putea decide in cauza, aceasta putand fi inaintata, in anumite conditii, Curtii pentru drepturile omului, sau in caz de nesesizare a Curtii, Comitetul Ministrilor al Consiliul Europei se pronunta in cauza pe baza raportului inaintat de Comisie.

Comisia aparea astfel ca un prim organ cu care trebuia sa se intalneasca orice cerere referitoare la o incalcare a drepturilor omului prevazute in Conventie, indiferent daca aceasta cerere provenea de la un stat parte sau de la o persoana fizica.

Comisia utiliza astfel doua categorii de proceduri de investigare a cererilor primite: procedura sumara, specifica situatiilor cand plangerea nu ridica probleme deosebite, fiind destul de evident faptul ca ea trebuia declarata inadmisibila, si procedura in cazul unor plangeri mai dificile, cand era necesara o analiza mai complexa.

In timpul examinarii cererii, Comisia putea desfasura si o activitate de solutionare amiabila, ea oferindu-si bunele oficii, iar in caz de reusita se ajungea la stingerea deferendului.

In caz de nerezolvare pe cale amiabila, Comisia redacta un raport destinat comitetului Ministrilor, in care arata faptele si opinia sa referitoare la faptul daca a constatat o incalcare a drepturilor petitionaruiui din partea statului reclamat.

Al doilea organ care intervenea in procesul de solutionare a unei plangeri privind incalcarea unor drepturi reglementate de Conventie este Curtea Europeana a drepturilor Omului. Aceasta este singurul organ jurisdictional propriu-zis din sistemul existent. A fost creat in anul 1958 si a inceput sa judece, un an mai tarziu, in anul 1959. Constituirea Curtii a fost considerata a fi necesara pentru a oferi garantiile pe care le asteapta europenii in realizarea drepturilor ce le-au fost consacrate.

            Curtea se compune dintr-un numar de judecatori egal cu acela al statelor membre. Pe baza unei liste prezentate de statele membre, judecatorii sunt alesi de catre Adunarea parlamentara a Consiliului Europei, spre deosebire de procedura folosita in cazul alegerii membrilor Comisiei Europene a Drepturilor Omului.

In cazul plangerilor cu caracter statal, procedura se declanseaza in baza art. 24 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, iar in cazul plangerilor individuale, temeiul juridic al declansarii procedurii il constituie art. 25. Evident, este vorba de procedura, mai intai in fata Comisiei, care este indrituita sa sesizeze Curtea. Atat Comisia Europeana a Drepturilor Omului, cat si Consiliul de Ministri pot sesiza Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Curtea poate fi sesizata si direct de catre un Stat-parte la Conventie ori de catre statul al carui cetatean a fost victima unei incalcari sau unor incalcari.

De la constituirea Comisiei Europene a Drepturilor Omului si a Curtii Europene a Drepturilor Omului s-a acumulat o experienta, care a confirmat rolul important al acestor mecanisme in domeniul protectiei si garantarii drepturilor omului.

Atat Comisia, cat si Curtea Europeana a Drepturilor Omului au acumulat o experienta bogata in domeniul solutionarii unor cazuri concrete de incalcare a drepturilor omului in diferite tari europene.

Art. 46 din Conventie stabileste ca statele parti trebuie sa accepte printr-o declaratie competenta Curtii, aceasta nefiind deci obligatorie. Aceste declaratii se pot face sub forma pura si simpla, sub conditia reciprocitatii din partea anumitor sau mai multor state, sau pentru o anumita perioada de timp. Se intalnesc in acest sens situatii diferite, unele state recunoscand competenta Curtii pentru perioade mai scurte (3-5 ani) care sunt apoi reinnoite, iar alte state au recunoscut competenta Curtii pe perioade nedeterminate.

S-a recunoscut in literatura de specialitate un drept pe care l-a avut Comisia de a   reprezenta persoanele care au pretins ca li s-au incalcat drepturile.

Comitetul Ministrilor era cel de-al treilea organ al Consiliului Europei careia Conventia ii recunostea competente si atributii si in domeniul garantarii drepturilor omului. Acestui organ i se recunosteau functii judiciare, prevazate de art. 32 si 54 din Conventie inainte de modificarea acesteia.

Intr-o alta opinie , Comitetul Ministrilor era considerat organ politic de decizie. Alti autori, analizeaza interventia Comitetului, ca organ politic, intr-o procedura quasi-judiciara, fapt  pentru care a fost deseori criticat, incercandu-se gasirea unor explicatii in situatia conjuncturala a Europei din deceniul sase, cand adoptarea Conventiei Europene a insemnat o revolutie in garantarea jundica a drepturilor omului si cand, din considerentul ca era posibil ca nu toate statele sa recunoasca competenta Junsdictionala a Curtii, s-au conferit asemenea competente Comitetului Ministrilor, pentru a se asigura respectarea drepturilor omului pe cale politica.

Consideram ca este un punct de vedere care poate fi acceptat in contextul situatiei Europei postbelice, dar, in acelasi timp, ne raliem opiniei conform careia sistemul Consiliului Europei, desi era cel mai avansat dintre toate stemele existente, nu era lipsit de imperfectiuni, fapt care a dus la numeroase critici , iar in cele din urma a determinat necesitatea reformarii sale. In acest sens s-a actionat tot mai mult pentru crearea unui singur organ in locul Comisiei si Curtii, care se aprecia ca va fi rnai eficient, avand in vedere si situatia care se prevedea, respectiv de extindere a Consiliului Europei prin numirea fostelor state socialiste, din partea carora se estima primirea unui numar apreciabi de plangeri.-Din aceste considerente a fost adoptat Protocolul nr. 11.

2.4.2 Mecanisme quasi-jurisdictionale

In categoria mecanismelor quasi-jurisdictionale sunt cuprinse unele dintre cele existente pe plan regional, cum ar fi mecanismul instituit prin Carta Sociala Europeana din cadrul Consiliului Europei, care nu prevede organe cu activitate si competenta  jurisdictionala.

2.4.3 Mecanisme nejurisdictionale

Mecanismele nejurisdictionale de garantare a drepturilor omului se caracterizeaza prin faptul ca nu dispun de proceduri care sa poata utiliza forta de constrangere necesara asigurarii indeplinirii lor, atunci cand nu sunt transpuse in practica de buna voie de catre state. Aceste mecanisme sunt caracteristice sistemului universal de promovare si garantare a drepturilor omului respectiv organelor si organismelor din cadrul Organizatiei Natiunilor Unite, precum si sistemului instituit de catre Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa.

Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa (C.S.C.E), care in 1994 a devenit Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (O.S.C.E), nu este o organizatie strict Europeana. Desi include toate tarile europene, Statele Unite si Canada au fost membrii chiar de la inceput. O.S.C.E. coopereaza indeaproape cu Consiliul Europei in privinta aspectelor legate de promovarea drepturilor omului.

CSCE a fost infiintat prin Actul Final de la Helsinki (AFH), semnat in 1975 de 33 de state europene, inclusiv Uniunea Sovictica, si de Statele Unite si Canada. Doar Albania a refuzat atunci sa fie parte. Dupa incheierea Razboiului Rece componenta OSCE s-a largit la peste 50 de state incluzand Albania si noile state independente din fosta Uniune Sovictica. Conceput ca un instrument de compromis pentr a constitui o punte peste prapastia ideologica ce despartea Estul de Vest in anii '70, AFH a deschis o noua etapa in procesul de negociere, statornicind o legatura deosebit de ingenioasa intre drepturile omului si preocuparile pentru securitate[11]. Aceasta legatura, care plasa drepturile omului pe un loc important in relatiile politice est-vest nu si-a pierdut insemnatatea odata cu incheierea Razboiului Rece. Ea a permis OSCE sa joace si in continuare un rol major in Europa de astazi si sa influenteze politicile privind drepturile omului in multe dintre tarile membre.

2.4.3.1 Actul Final dc la Helsinki.

Asa cum estc el astazi sistemul privind drepturile omului al OSCE consta dintr-un catalog de drepturi ale omului si garantii conexe, si de institutii de supraveghere cu rol multiplu care s-au dezvoltat in timp din AFH. Aceasta evolutie a fost posibila datorita modului in care a fost elaborat AFH si mecanismul sau de supraveghere, precum si datorita caracterului sau mai mult de instrument politic decat de instrument cu putere juridica[12].

Actul Final de la Helsinki este un document voluminos, cuprinzand patru capitole sau 'cosuri'.  Cosul I , 'Aspecte legate de securitatea in Europa'. contine doua sectuni 'Principiile directoare privind relatiile intre statele participante' si 'Masuri de cladire a increderii si anumite aspecte ale securitatii si dezarmarii'). Cosul II se refera la 'Cooperarea in domeniul economiei, stiintei si tehnologiei si mediilui inconjurator.' Subiectul Cosului III este 'Cooperarea in domeniul umanitar si alte domenii.' Cosul IV, ultimul capitol, face precizari referitoare  la asa-numitul proces 'de urmare'[13].

Problemele referitoare la drepturile omului sunt tratate in principal la capitolul Principii Directoare, Cosul I si intr-o oarecare masura in Cosul III, desi acesta din urma si-a pierdut din importanta  intrucat subiectele pe care le abordeaza -contactele umane, reunificarea familiei etc. - nu mai au relevanta pe carc o aveau in plin Razboi Rece. Dintre cele zece principii directoare ale AFH. doua se refera la drepturile omului. Unul este Principiul VII ('Respectul pentru drepturile omului si libertatile fundamentale, inclusiv libertatea de gandire, constiinta, religie sau credinta') si Principiul VIII ('Drepturi egale si autodeterminarea popoarelor'). Celelalte principil se refera la suveranitate, folosirea fortei, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritoriala, solutionarea pasnica a diferentelor, neamestecul in treburile interne, cooperarea intre state, si indeplinirea cu buna credinta a obligatiilor juridice internationale.

Principiul VII are opt paragrafe nenumerotate. In primele doua, statele participante se angajeaza sa 'respecte drepturile omului si libertatile fundamentale' si 'sa promoveze si sa incurajeze exercitarea efectiva a drepturilor si libertatilor civile, politice, economice, sociale, culturale si de alta natura'. Acest prrincipiu se refera si la libertatea de religie, drepturile persoanelor apartinand minoritatilor nationale, si 'dreptul persoanei de a cunoaste si de a actiona in conformitate cu drepturile si indatoririle sale in acest domeniu.' Ultimul paragraf al Principiului VII suna astfel:

„In domeniul drepturilor omului si libertatilor fundamentale, Statele participante vor actiona in conformitate cu scopurile si prncipiile Cartei Natiunilor Unite si Declaratiei Universale a drepturilor omului. Ele isi vor indeplini de asemenea obligatiile ce le revin in virtutea declaratiilor si acordurilor internationale in acest domeniu la care pot fi partii, inclusiv, printre altele. Pactele internationale privind drepturile omului”.Importanta acestui paragraf, la momentul adoptarii sale, se datora faptului ca pana in acel moment unele dintre statele participante, inclusiv Uniunea Sovietica, nu recunoscusera niciodata in mod formal obligatia de a se conforma  Declaratie Universale a drepturilor omului. (Uniunea Sovietica s-a abtinut la adoptarea Declaratiei Universale de catre Adunarea Generala a ONU. Principiul VII fiind prima recunoastere neechivoca a caracterului 'normativ' al acestui instrument.)

Pricipiul VIII dedica patru paragrafe subiectului 'drepturi egale si autodeterminarea popoarelor.' Dupa asumarea angajamentului de a respecta drepturi egale pentru popoare si dreptul acestora la autodeterminare[14], statele participante recunosc 'ca popoarele au intotdeauna dreptul de a hotari in deplina libertate, statutul lor politic intern si extern, cand si cum doresc, fara amestec din afara'.

A durat destul de mult pana cand Uniunea Sovietica si aliatii sai au recunoscut pe deplin ca aceste doua principii directoare au inscris problematica drepturilor omului pe agenda dialogului politic Est-Vest in curs de desfasurare. Treptat, aceste incercari s-au redus si spre sfarsitul aniilor '80, abordarea unor incalcari specifice ale drepturilor omului a devenit o chestiune obisnuita in cadrul reuniunilor CSCE.

Impactul important pe care l-a avut CSCE in sfera drepturilor omului poate fi in parte atribuit procesului de continuare a demersurilor initiate de CSCE prevazut in Cosul IV al Actului Final de la Helsinki, cunoscut ca procesul OSCE.

Existenta acestui proces de negociere a permis completarea, reinterpretarea si revizuirea extensiva a Actului Final de la Helsinki, cu ocazia conferintelor ulterioare. Aceste reuniuni au constituit de asemenea un prilej pentru a atrage atentia opiniei publice asupra unor state care nu erau la inaltimea angajamentelor asumate privind drepturile omului[15].

Aceasta actiune normativa este finalizata prin incheierea unui 'document final adoptat prin consens la acestc conferinte[16].


2.4.3.2 Lipsa obligativitatii juridice a angajamentelor OSCE.

Actul Final de la Helsinki nu este un tratat, nefiind in intentia statelor participante de a crea obligatii cu putere juridica. A fost conceput ca un instrument continand declaratii de angajare politica. Prin urmare, nerespectarea de catre un stat a unuia dintre aceste angajamente va atrage dupa sine consecinte politice si nu juridice. Altfel spus nerespectarea unui angajament nu va constitui un motiv pentru tragere la raspundere in baza dreptului international, dar ar putea avea serioase repercursiuni politice. Nici documentele OSCE incheiate ulterior nu au urmarit instituirea unei obligatii juridice,

2.4.3.3 Drepturile OSCE

Sunt enuntate drepturilor individuale de baza, si cele ale minoritatilor, asptecte legate de preeminenta dreptului, valorile democratiei, alegeri, etc.

Putem vedea  Europa libera si democratica in care drepturile omului sl suprematia legii sunt la loc de cinste. OSCE porneste de la premisa ca drepturilc individuale sunt cel mai bine ocrotite in statele care sunt adepte ale preeminentei dreptului si valorilor democratiei si care sunt astfel organizate incat permit inflorirea acestor concepte. Odata cu incheierea Razboiului Rece, accasta idee a fost acceptata si in alte parti ale lumii[17].

Desi documentul final al Conferintei de la Madrid (1983) si cel al Conferintei de la Viena (1989) au largit intr-o oarecare masura catalogul OSCE al drepturilor omului, realizarea cea mai importanta a fost adoptarea Documentului final al Conferintei de la Copenhaga (1990)[18]. Pe langa o sectiune referitoare la drepturile omului si libertatile fundamentale, acest instrument contine capitole privitoare la preeminenta dreptului, alegeri libere si valorile democratiei, care confera noi dimensiuni catalogului OSCE al drepturilor omului. Sunt extinse angajamentele anterioare din cadrul OSCE relaliv la drepturile minoritatilor. Documentele OSCE ulterioare, de la Carta de la Paris pentru o noua Europa (1990), Documentul final de la Moscova (1991). Documentul din 1992 dc la Helsinki ('Sfidarile schimbarii'), pana la Documentul de la Budapesta din 1994 ('Catre un Parteneriat autentic intr-o noua era'), au nuantat, au reiterat si au extins aceste angajamente, astazi fiind incluse si referirile la dreptul international umanitar si drepturile refugiatilor, lucratorilor migranti si populatiilor indigene.

„Drepturile omului si libertatile fundamentale, preeminenta dreptului si institutiile democratice stau la baza pacii si securitatii, constituind o contributie majora la prevenirea conflictelor. Salvgardarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor nationale, este o componenta de baza esentiala a societatii democratice civile”[19].

               De la preocuparea internationala traditionala pentru drepturile omului, OSCE a trecut la enuntarea cu claritate a acelor principii democratice conslitutionale de baza si a mijloacelor juridice care sa garanteze exercitarea de catre toate institutiile statale a autoritatii de stat in conformitate cu legile adoptate de popor prin intermediul reprezentantilor sai alesi in mod democratic.

2.4.4 Mecanismul prevazut de Conventia Europeana

Conventia Europeana pentru salvagardarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (adoptata in anul 1950 si intrata in vigoare in anul 1953) a reprezentat, la vremea respectiva, cea mai eficienta modalitate de garantare a dreptunlor omului existenta in cadrul comumtatilor intemationale.

Acest mecanism se baza pe constituirea, in baza Conventiei, a doua organisme, respectiv Comisia Europeana a drepturilor si Curtea europeana a drepturilor omulului. In functionarea mecanismului mai intervenea si Comimtetul Ministrilor cu anumite atributii specifice.

Instituirea acestui mecanism compus din doua organe a fost rezultatul unor dispute si al unor compromisuri.

Mecanismul de control al protectie drepturilor omulului propus dupa cel de-al doilea razboi mondial a fost mai indraznet decat cel care a fost stabilit de catre inventia  europeana. Astfel, „Miscarea ei din europeana' care a tinut in mai 1948 Congresul de la Haga a propus crearea unei Curti de justitie care sa fie acesibila oricarui cetatean in caz de incalcare a drepturilor sale.

Aceasta propunere a fost insa primita cu reticenta catre state care isi vedeau amenintata suveranitatea, pe de alta parte nu doreau sa fie antrenate in actiuni care sa aiba caracter abuziv sau nesemnificativ.

Din aceste considerente s-a instituit Comisia ca organ care sa aiba rolul de a filtra reclamatiile contra statelor si de a declara admisibile doar pe cele care releva incalcari evidente ale drepturilor recunoscute de  Conventie. Faptul ca persoana fizica nu putea sesiza direct Curtea drepturilor omului, iar junsdictia acesteia era facultativa (art. 46), a determinat statuarea interventiei Comitetului Ministrilor al Consiliului Europei, care urma sa decida in cazurile care nu au fost inaintate Curtii.

2.4.4.1 Compunerea si functionarea Comisiei europene a drepturilor omului

Conform art. 20 din Conventia europeana a drepturilor omului, comsia era compusa dintr-un numar de membri egal cu cel al statelor parte la Conventie. Exista o diferenta intre compozitia Comisiei si cea a Curtii, aceasta din urma fiind formata dintr-un numar de judecatori egal cu cel al statelor membre ale Consiliului Europei. Din aceste considerente, numarul membrilor Comisiei era mai mic decat cel al Curtii, intrucat, de regula, de la primirea unui stat ca membru al Consiliului Europei este necesara o perioada de timp pana la ratificarea Conventiei, fapt care permite reprezentarea statului si in Comisie.

Membri Comisiei erau alesi conform art. 22 de catre Biroul Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, pe baza propunerilor facute de catre statele parti la Conventie. Fiecare stat poate propune pana la trei candidati, cel putin doi trebuind sa aiba cetatenia statului respectiv. Comitetul Minstrilor alege Comisia prin vot secret, pe baza majoritatii absolute. Nu pot fi alesi doi membri cu aceeasi cetatenie (art. 20).

Articolul 22 stabilea mandatul comisiei pentru o perioada de sase ani, acesta putand fi reinnoit. Pentru primele alegeri, mandatul a sapte membri stabiliti prin tragere la sorti expira dupa trei ani, in scopul reinnoirii a aproximativ jumatate din membri Comsiei din trei in trei ani a asigurarii in acelasi timp a continuitatii.

Acest sistem s-a dovedit insa imperfect, conducand in practica la o serie de situatii dificile, ca urmare a faptului ca noi state ratificau Conventia si se impunea alegerea membrilor Comisiei propusi de statele respective. Intrucat mandatul acestora urma sa fie de sase ani de la data alegerii, nu se mai incadra in perioada alegerilor trienale. Din aceste considerente, prin Protocolul nr. 5 din 1966 s-a amendat articolul 22 din Conventie, in sensul ca s-a stabilit ca inaintea alegerii oricarui membru prin alegeri ocazionale sa se fixeze si termenul mandatului acestuia, care nu va putea fi mai mare de noua ani, dar nici mai mic de trei ani, in vederea alinierii acestuia la unul din cele doua grupuri de membrii existente.

Puteau fi propusi candidati pentru comisie, asa cum cerea art 2 din Protocolul nr. 8, persoane care se bucura de cea mai inalta consideratie morala si care intrunesc conditiile cerute pentru exercitare de inalte functii judiciare sau sa fie persoane care sunt recunoscute pentru competenta lor in domeniul dreptului national sau intemational.

Membrii Comisiei actionau in cadrul acesteia cu titlu individual, asa cum preciza art. 23 din Conventie. Ca urmare, nu puteau fi alesi in Comisie functionari guvernamentali si nu puteau primi instructiuni din partea guvernelor statelor ai caror cetateni erau. De asemenea, prin amendamentul adus de Protocolul nr. 8, art. 3, se statua ca acestia nu puteau sa-si afirme in timpul mandatului functii incompatibile cu cerintele de independenta, impartialitate si disponibilitate care sunt inerente respectivului mandat. La preluarea mandatului ei semnau o declaratie in acest sens (Regula 2 din regulile de procedura).

In vederea asigurarii independentei, atat membrii, cat si Comisia beneficiau de indemnizatiile si privilegiile prevazute de cel de-al doilea Protocol privind Acordul general cu privire la privilegiile si imunitatile Consiliului Europei.

Comisia isi stabilea regulile de procedura conform art. 36. Comisia isi alegea presedintele si doi vicepresedmti al caror mandat era de trei ani. Presedintele prezida lucrarile Comisiei, iar in absenta lui aceasta  sarcina revenea primului vicepresedinte, respectiv celui de-al doilea (art. 6 si 7 din Regulile de procedura).

Articolul 35 din Conventie prevedea ca reuniunile Comisiei au loc atunci cand imprejurarile o cer la convocarea Secretariatului General al Consiliului Europei. Ca urmare insa a cresterii permanente a numarului cazurilor cu care Comisia a fost sesizata, aceasta tine aproximativ opt reuniuni anuale, fiecare cu o durata de doua saptamani.

Sesiunile Comisiei se desfasurau cu usile inchise, conform art 33 din Conventie. Aceasta prevedere a Conventiei a dat nastere unor critici ca urmare a faptului ca partile implicate in cauza nu sunt autorizate sa faca publice informatii referitoare la modul de desfasurare a procedurii. Erau avute in vedere mai ales cazurile cu rezonanta politica care ar impune desfasurarea publica a lucrarilor acesteia, pentru inlaturarea oricaror suspiciuni, cu atat mai mult cu cat rolul sau era acela de aparator al drepturilor omului. Pe de alta parte, avand in vedere rolul pe care il avea de a realiza o solutionare amiabila a cazului, se aprecia ca aceasta se putea realiza mai bine in cadru confidential decat in public si permitea o mai completa egalitate intre persoana fizica si guvemul acuzat de incalcarea unor drepturi, care mai greu ar accepta o dezbatere publica, sau pentru a proteja statul de plangeri nejustificate sau rau-intentionate.

Comisia fiind organ cu caracter nepermanent, secretariatul acesteia era asigurat de catre Secretarul General al Consiliului Europei (art. 37 din Conventie). In afara de Secretar, acesta mai cuprindea si un numar de juristi proveniti din statele membre ale Consiliului si functionari administrativi. Pricipalele  sarcini ale Secretariatului constau in asigararea corespondentei cu persoanele fizice si statele implicate in cazurile cu care era sesizata Comisia, pregatirea cazurilor in vederea examinarii lor, supunerea de rapoarte Comisiei cu privire la problemele de legislatie interna a statelor membre sau a reglementarilor Consiliului Europei, acordarea de asistenta membrilor Comisiei in vederea redactarii deciziilor si rapoartelor (regula 12).

Membrii Comisiei nu puteau participa la examinarea unui caz in care au un interes personal sau daca au participat la luarea oncarei decizii legate de cazul in speta, sau in calitate de consilier al vreuneia din partile implicate (regula 21, paragr. 1). Comisia decidea in cazurile in care presedintele acesteia considera ca un membru nu participa la examinarea unui caz din considerente de asigurare a impartialitatii.

De asemenea, un membru putea decide, pentru alte motive, sa nu participe la examinarea unui caz, consultandu-se cu presedintele Comisiei. In caz de dezacord intre acestia, decidea Comisia (regula 21, paragr, 2, si regula 22).

Comisia putea examina cererile primite in trei compuneri diferite: in plen, in camere si in comitete.


2.4.4.2 Componenta Comisiei europene

Componenta Comisiei europene a drepturilor omului este analizata in literatura de specialitate ratione loci, ratione personae, ratione materiae si ratione temporis.

-Componenta ratione loci

Componenta Comisiei se exercita pe teritoriul statelor parti la Conventia Europeana, Aceste teritorii cuprind atat teritoriile nationale, cat si cele la care statele respective asigura relatiile internationale.

Din acest punct de vedere, Conventia europeana are caracterul unui tratat inchis, nepermitand aderarea statelor care nu sunt membre ale Consiliul Europei.

-Componenta ratione personae

Comisia era competenta in ceea ce priveste sesizarile provenind de la orice stat parte (art. 24) sau orice persoana fizica, orice organizatie neguvernamentala sau orice grup de particulari care se pretindeau victime ale unei violari a drepturilor lor de catre un stat parte la Conventie, in cazul in care acesta a declarat ca recunoaste competenta Comisei in aceasta materie.

Dreptul de „a sesiza' se refera la dreptul de a initia o procedura de control prevazuta de Conventie pe baza unei acuzatii de incalcare a acesteia de catre un stat parte. Se distingeau deci, din art. 24 si 25 ale Conventiei, doua categorii de sesizari ale Comisiei: prin cerere de sesizare interstatala si prin cerere individuala de sesizare.

- Cererile interstatale

Sesizarea interstatala se bazeaza pe art. 24 din Conventie. Este recunoscuta in dreptul intenational procedura cand un stat aduce pe altul in fata instantei internationale pe motivul ca acesta este presupus autor al unei violari a obligatiilor internationale asumate printr-un tratat.

In cadrul protectiei diplomatice a cetatenilor sai, un stat poate introduce o actiune impotriva altui stat pe motiv ca cetatenii sai au fost tratati intr-un mod contrar normelor dreptului international.

In baza Conventiei europene a drepturilor omului un stat poate introduce o cerere de sesizare privind violarea de catre alt stat a drepturilor nu doar fata de cetatenii sai, ci si fata de persoanele care nu au cetatenia statului reclamant, care sunt fara cetatenie, precum si in cazul cetatenilor statului acuzat. Se recunoaste dreptul oricarui stat de a reclama nerespectarea drepturilor omului din Conventie de catre alt stat in cadru legislatiei interne, fara ca sa se faca referire la persoanele care au fost victime ale acestor situatii, prin asa numitele „reclamatii abstracte' Aceasta situatie este apreciata ca instituind un sistem de garantie colectiva a respectarii Conventiei, ceea ce face ca fiecare stat sa fie responsabil de respectarea drepturilor omului pe intreg teritoriul pe care Conventia are aplicabilitate, motiv pentru care s-a apreciat ca dreptul de a introduce o reclamatie in aceasta privinta dobandeste mai mult caracteml de datorie a oricarui stat parte fata de comunitatea Consiliului Europei.

Dreptul statului de a introduce o sesizare impotriva altui stat care incalca drepturile cetatenilor statului sau a persoanelor cu care acesta are anumite legaturi a fost recunoscut de Comisie prin admisibilitatea reclamatiilor adresate de Cipru contra Turciei privind incalcarea drepturilor cipriotilor in timpul ocupani acestei insule sau in cazul Greciei privind acuzatiile aduse Marii Britanii referitor la tratamentul cipriotilor de origine greaca.

Din analiza cazurilor aduse in fata Comisiei spre examinare, in urma sesizarii interstatale, se constata ca statele au actionat doar in acele situatii in care ele au avut un interes, fapt pentru care ipoteza „garantiei colective' mentionate nu si-a dovedit aplicabilitatea si eficienta. Aceasta situatie isi poate gasi explicatia in faptul ca introducerea unei sesizari de catre un stat impotriva altui stat intervine mai ales in momente de criza politica, iar prin actionarea in fata Comisiei nu se ajunge de regula la rezolvarea diferendelor de fond. Introducerea unei sesizari in alte momente decat cele afectate de ratiuni politice ar fi ea insasi de natura sa creeze tensiuni intre respectivele state, fapt pentru care in general statele manifesta o retinere in folosirea acestor proceduri.

Cererile individuale

Introducerea in Conventie a dreptului de sesizare individuala a Comisiei cu privire la incalcarea drepturilor recunoscute de Conventie nu s-a facut fara unele dificultati.

In general, statele manifesta reticenta in acordarea dreptului de plangere al persoanelor fizice impotriva lor. Frecvent intalnita in plan intemational cu ocazia discutarii diferitelor documente in cadrul O.N.U., aceasta disputa s-a mamfestat si cu prilejul adoptarii textului Conventiei europene a drepturilor omului intre Adunarea consultativa si Comitetul Ministrilor.

Astfel, in timp ce Adunarea prevedea exercitarea dreptului individual de sesizare in orice situatie, Comitetul Ministrilor sustinea ca acesta sa fie executat numai cu consimtamantul guvernului in cauza, precum si recunoasterea unui drept de veto al statului cu privire la examinarea de catre Comisie a unei sesizari. In final, prin compromis s-a ajuns la prevederea din Conventie conform careia dreptul Comisiei de a primi sesizari privind incalcarea unor drepturi este conditionat de recunoasterea acestuia in mod expres de catre stat (art. 25).

Aceasta prevedere a Conventiei era considerata ca o realizare progresista, intrucat inlatura principalul motiv pentru care individul nu are drept de petitie in dreptul intemational. De asemenea, dreptul individual de petitie suplineste garantarea drepturilor si in cazul in care un stat manifesta retineri in reclamarea altui stat cu privire la Conventiei.

In cazul in care un stat a recunoscut competenta Comisiei, conform art. 25, orice persoana care este sub junsdictia statului respectiv (art. 1) poate sa adreseze o plangere impotriva statului in cauza, cetatenia persoanei respective neavand nici o relevanta acestia putand fi cetateni ai altor state parte la Conventie, cetateni ai unor state care nu au aderat la acestea sau persoane fara cetatenie. Pot adresa o sesizare si organizatiile neguvemamentale si grupuri de persoane.

Referitor la organizatiile neguvemamentale s-a stabilit de catre Comisie ca acestea trebuie sa fie organizatii private si nu organizatii admimstrative locale.

Grupurile de persoane trebuie sa fie constituite conform reglementarilor iterne ale unuia dintre state parti, iar in caz contrar respectiva va trebui sa fie semnata de catre toate persoanele care alcatuiesc grupul respectiv, asa cum a stabilit Comisia cu prilejul primei sale reuniuni.

Spre deosebire de art. 24 care permite, in cazul sesizarilor interstatale, admisibilitatea acestora in orice cazuri de incalcare a dispozitiilor Conventiei, art. 25 cere ca subiectele care fac plangerea sa pretmda ca sunt victime ale incalcam dreptwilor recunoscute de Conventie. Nu se admit deci acuzatii abstracte sau cu privire la cazurile altor persoane fizice.

Comisia a admis totusi unele plangeri individuale care aveau partial caracter abstract, din considerente de garantare a unor drepturi care depasesc cadrul individual, devenind de interes public. De asemenea, Comisia a admis extinderea notiunii de victima si la unele persoane care aveau un interes personal si care a fost violat.

Pentru admisibilitatea plangerii se cere, pe langa conditia ca persoana care o adreseaza sa pretinda ca este victima unei violari a unui drept, si ca acuzatia se refera la un stat parte la Conventie. Nu sunt admise plangerile care privesc statele care nu sunt parte la Conventie, care au semnat-o dar nu au ratificat-o sau care nu au recunoscut competenta Comisei, conform art. 25.

Limba oficiala este engleza si franceza, dar simt admise si cereri fommlate in limbile statelor membre care au facut declaratii de acceptare a dreptului individual la petitie. In cazuri exceptionale, Comisia poate autoriza ca cererile sa fie inaintate in alta limba decat in acestea.

Acelasi text stabileste in sarcina statelor angajamentul recunoscut persoanelor fizice de a adresa plangeri impotriva acestor state intrucat in practica astfel de situatii apar mai ales in cazul persoanelor aflate in detentie, prin prevederile Acordului European privind persoanele care participa la procedurile in fata Comisiei europene a drepturilor omului, s-au stabilit unele masuri care sa garanteze acestor persoane dreptul la libera corespondenta cu Comisia si Curtea, precum si alte masuri care sa atinga acelasi scop.

-Competenta ratione materiae

Competenta Comisiei se extindea asupra tuturor drepturilor recunoscute de catre Conventie si de catre protocoalele aditionale ale acesteia. Acestea pot fi drepturi subiective recunoscute in titlul 1 al Conventiei ca drepturi procedurale, acestea din urma fiind insa neinvocate pana in prezent.

-Competenta ratione temporis

Competenta Comisiei se intindea asupra tuturor faptelor ulterioare intrarii sale in vigoare, pentru fiecare parte contractanta.

In ceea ce privesc faptele anterioare intrarii in vigoare a Conventiei, Comisia a stabilit ca li se aplica prevederile acestora nu mai daca si in masura in care sunt susceptibile de a produce o violare continua a prevederilor Conventiei si dupa data intrarii ei in vigoare.

2.4.4.3 Sesizarea Comisie

Comisia era sesizata de catre un stat parte la Conventie, de catre persoana fizica, organizatia neguvernamentala sau gmpul de persoane printr-o cerere adresata Secretarului general al Consiliului Europei. Aceasta era transmisa presedintelui Comisiei, fiind inregistrata de catre secretariatul acesteia. Nu se admiteau decat cererile scrise.

Cererea trebuia sa contina: numele, varsta, ocupatia si adresa reclamantului, numele, ocupatia si adresa  reprezentantului  sau  (daca  este  cazul), nominalizarea statului impotriva caruia este adresata cererea, obiectul reclamatiei si prevederile Conventiei care sunt reclamate a fi fost incalcate, prezentarea faptelor si argumentelor pe care se bazeaza acuzatia, orice alte documente si elemente care considera ca sunt necesare in sprijinul acesteia.

Dupa sesizare urma examinarea admisibilitatii cererii.

2.4.4.4. Examinarea admisibilitatii cererii

Procedura de admitere era diferita in functie de calitatea reclamantului. Astfel, exista o procedura specifica reclamatiilor interstatale, una specifica sesizarilor individuale.

In prezent aceasta procedura nu mai este in vigoare.

2.4.4.5. Incercarea de reglementare amiabila

Articolul 28, paragr. 1 b. din Conventie statua ca daca o cerere este retinuta de catre Comisie, „ea se poate pune la dispozitia partilor interesate in vederea unei reglementari amiabile a cazului, care sa se inspire din respectarea drepturilor omului, asa cum sunt ele cunoscute de catre Conventia Europeana.

Se constata o atentie importanta acordata de autorii Conventiei rezolvam cauzei prin conciliere, fapt care se apreciaza ca ar justifica si dezbaterea cu usile inchise a cererii.

Rezolvarea amiabila a cazului depinde in mare masura de particularitatile fiecaruia. Se constata ca in practica aceasta depinde destul de mult de opinia Comisiei privind existenta unei violari a Conventiei. Daca Comisia ajunge la concluzia existentei unei violari din partea unui stat a drepturilor necunoscute de Conventie, de regula statul accepta procedura reglementarii amiabile, spre deosebire de situatia contrara - Comisia propune rezolvarea amiabila partilor fie separat, fie in cadru comun.

Ajungerea la o reglementare amiabila de catre parti trebuie aprobata de catre Comisie care vegheaza in acest fel la respectarea dispozitiilor Conventiei Europene si asigurarea cu privire la faptul ca solutionarea s-a facut fara constrangerea reclamantului de catre stat.

In situatia rezolvarii amiabile, Comisia proceda la redactarea unui raport in baza articolului 28, paragr 2, care trebuia sa cuprinda o scurta descriere a faptelor si solutia la care au ajuns partile implicate. Raportul era trimis partilor, Comitetului Ministrilor al Consiliului Europei si Secretarului General al Consiliului Europei care dispunea publicarea acestuia.

2.4.4.6. Redactarea raportului in caz de nesolutionare amiabila

In caz de nereglementare a cazului pe cale amiabila, conform art, 31, Comisia redacta un raport in care „constata faptele si formuleaza un aviz pentru a determina daca faptele constatate evidentiaza, din partea statului interesat, o violare a obligatiilor care ii revin conform prevederilor Conventiei. Raportul putea sa cuprinda, daca era cazul, opiniile separate ale membrilor Comisiei si putea formula propunerile corespunzatoare ale Comisiei. Raportul era transmis Comitetului Ministrilor si comunicat statelor interesate care nu aveau facultatea de a-i publica, conform art 31, paragr 2. Prin redactarea acestui raport se incheia prima faza a procedurii de control a Conventiei europene a drepturilor omului.

In ceea ce priveste raportul Comisiei, se apreciaza in literatura de specialitate ca acesta nu are forta obligatorie, desi prezinta toate caracteristicile unui act  junsdictional. I se poate totusi contesta lipsa de publicitate care are ca justificare considerente de alta natura, asa cum au fost prezentate. Consideram ca aceasta afirmatie nu este pe deplin justificata, avand in vedere faptul ca prin acest raport nu se solutioneaza cazul.

Importanta acordata acestor rapoarte continand avize ale Comisiei asupra interpretarii unor prevederi ale Conventiei a dus la crearea unei jurisprudente a Comisiei care constituie un punct important de reper in activitatea statelor de aplicare a prevederilor conventionale.

Prin redactarea acestui raport se incheia prima faza a procedurii de control a aplicarii Conventiei europene a drepturilor omului.

In continuare urma faza supunerii cazului fie unei proceduri jurisdictionale, fie de natura politica, dupa cum cauza era inaintata Curtii drepturilor omului de catre partile componente intr-un interval de trei luni, iar in caz contrar, dupa expirarea acestui termen, Comitetul Ministrilor lua o decizie defimtiva, de natura politica in conformitate cu art. 32, prin care se statua asupra existentei sau inexistentei unei violarii a prevederilor Conventiei.

Prin Protocolul nr. 9 s-a prevazut in art. 5, paragr. I, lit. e dreptul persoanei fizice, al unei orgamzatii neguvernamentale sau a unui grup de particulari care au sesizat Comisia de a sesiza si ele Curtea drepturilor omului, extinzandu-se, in felul acesta, competenta sesizarii Curtii la toate partile implicate in cauza in fata Comisiei europene a drepturilor omului eliminandu-se prin aceasta o inegalitate ce exista intre parti din acest punct de vedere.

2.4.4.7. Aprecieri critice asupra activitatii Comisiei

Inainte de 1982, numarul cererilor adresate Comisiei era de aproximativ 500 anual, pentru ca, de atunci, numarul acestora sa creasca simtitor, ajungand in 1988 la 1657 cazuri, fapt pentru care partea Comisia s-a vazut in situatia de a nu putea rezolva cererile respective in timp rezonabil. Cu toate ca numarul membrilor Comisiei a crescut, in ritm cu cresterea numarului statelor parti la Conventie, a fost necesara adoptarea unor modificari ale Conventiei si Regulamentului interior al Comsiei (intrat in vigoare la 1 octombnc 1990) pentru a se adopta o stmctura adecvata conditiilor existente (infiintarea camerelor si a comitetelor).

Faptul ca raportul Comisiei  era inaintat Comitetului Ministrilor, care lua o decizie politica, era de natura sa creeze unele obiectii fata de acest mecanism. Desi in cele mai multe cazuri se tinea seama de faptele stabilite de Comisie si de aprecierile sale, totusi, decizia Comisiei nu avea forta juridica obligatorie.

Din aceste considerente, ca si din altele care urmaresc fie elimmarea dublei analizari a unui caz de catre Comisie si Curte, fara ca acestea sa reprezinte un dublu grad de jurisdictie, s-a avut in vedere reforma mecamsmului Conventiei europene de garantare a drepturilor omului prevazut in Protocolul nr. 1.

 

2.5 đNoua Curte Europeana a Drepturilor Omului reglementata prin Protocolul Nr. 11

2.5.1. Constituirea si statutul judecatorilor

C

onform art. 19 din Conventia europeana, modificata prin Protocolul nr. 11, Curtea Europeana a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) se infiinteaza in scopul asigurarii respectarii angajamentelor care decurg pentru inaltele parti contractante din Conventia europeana si din protocoalele sale. Ea va functiona permanent.

Curtea se compune dintr-un numar de judecatori egal cu cel al statelor care au ratificat Conventia europeana a drepturilor omului, deosebindu-se de Curtea anterioara cand numarul judecatorilor era egal cu cel al statelor membre ale Consiliului Europei. Aceasta presupune faptul ca un stat care devine membru al Consiliului Europei nu va putea sa aiba un judecator la Curte daca nu a ratificat si Conventia europeana a drepturilor omului.

Conform art. 21, Judecatorii trebuie sa se bucure de cea mai inalta reputatie morala si sa intruneasca conditiile cerute pentru exercitarea unor inalte functii judiciare sau sa fie juristi de o competenta recunoscuta.

Judecatorii isi exercita mandatul cu titlu individual, ceea ce presupune ca dupa alegerea lor ei nu mai sunt legati de statul ai caror cetateni sunt, fapt prevazut si in alin. 2 al art. 1, care le impune acestora sa nu exercite mci o alta activitate incompatibila cu cerintele de independenta, impartialitate sau de disponibilitate, orice problema ridicata din acest punct de vedere urmand a fi solutionata de catre Curte.

Alegerea judecatorilor este facuta de catre Adunarea Parlamentara pentru fiecare stat parte la Conventie de pe lista de trei candidati propusi de catre stat, pe baza votului majoritar al membrilor Adunarii Parlamentare. Fara a constitui o exceptie de la aceasta cerinta, EIvetia are doi judecatori, dar unul reprezinta Lichtcnstein-ul, ca si Italia, unul reprezentand San Marino.

Mandatul judecatonlor a fost redus de la 9 la 6 ani, ei putand fi realesi. In scopul asigurarii reinoirii Curtii la fiecare 3 ani, la prima alegere s-a stabilit ca prima tragere la sorti efectuata de catre Secretarul general al Consiliului Europei dupa alegerea lor, mandatul a jumatate din judecatori sa se incheie trei ani.

Judecatorii isi incheie mandatul la varsta de 70 ani, dar ei continua sa se ocupe de cauzele cu care au fost deja sesizati.

Este prevazuta si posibilitatea revocarii unui judecator prin votul a doua treimi din numarul total al judecatorilor Curtii, atunci cand se apreciaza ca el nu mai corespunde conditiilor necesare.

2.5.2. Organizarea Curtii

Curtea poate sa functioneze in plen, in Comitete, in Camere si in Marea Camera. De asemenea, ea dispune de o grefiera ale carei sarcini si organizare sunt stabilite prin regulamentul Curtii si este asistata de secretari juridici.

2.5.2.1 - Adunarea plenara a Curtii

Conform art, 26 din Conventie, Curtea se reuneste in plen in urmatoarele situatii:

a)cand alege pentru o perioada de 3 ani presedmtele si unul sau doi vicepresedinti care sunt neeligibili;

b)cand sunt constituite Camerele pentru o perioada determinata;

c)cand sunt alesi presedintii Camerelor, care pot fi realesi;

d)cand se adopta regulamentul Curtii;

e)cand sunt alesi grefierul Curtii si unul sau mai multi grefieri adjuncti.

2.5.2.2 -Comitetele

Comitetele sunt compuse din trei judecatori. Ele sunt constituite de camere pentru o perioada determinata (art. 27paragr. 1).

Rolul Comitetului este de a declara prin vot unanim, neadmisibilitatea sau scoaterea de pe rol a unei cereri individuale, introdusa in baza art. 34 din Conventie, atunci cand o astfel de decizie poate fi luata fara o examinare complementara, decizia respectiva fiind definitiva.

Se observa din prevederile art. 28 din Conventie ca acest Comitet de 3 judecatori are un rol de filtrare al cererilor individuale, asa cum pana la intrarea in vigoare a Protocolului nr. 11 acest rol il avea Comisia europeana a drepturilor omului.

2.5.2.3-Camerele

Camerele sunt compuse din 7 judecatori.

In compunerea unei Camere este membru de drept  judecatorul statalui - parte la litigiu.

In cazul absentei acestuia sau in situatiile cand el nu-si poate desfasura activitatea, statul - parte va desemna o persoana in calitate de judecator.

Camerele sunt competente sa se prommte in cazurile in care nu a fost luata nici o decizie de catre Comitet, conform art. 28, situatie in care se va pronunta asupra admisibilitatii si a fondului cererilor individuale introduse conform art. 34 din Conventie, sau in cauzele interstatale, conform art. 33.

Art. 30 din Conventie prevede si posibilitatea desesizarii unei Camere in favoarea Marii Camere. Astfel, in cazul in care cauza adusa in fata unei Camere ridica o problema grava privind interpretarea Conventiei sau Protocoalelor sale, sau daca solutionarea cauzei poate conduce la o contradictie cu o hotarare anterioara a Curtii, camera poate, inainte de a se pronunta, sa se desesizeze in favoarea Marii Camere, in afara cazului cand una dintre parti se opune la aceasta.

2.5.2.4 - Marea Camera

Marea Camera este formata din 17 judecatori. Ea este formata din presedintele Curtii, vicepresedinti, presedintii Camerelor si alti judecatori desemnati conform regulamentului Curtii. Din Marea Camera face parte de drept, conform art. 27 paragr 2 si judecatorul ales al statului-parte in litigiul solutionat de catre aceasta sau, in lipsa acestuia, persoana desemnata de catre respectivul stat ca judecator.

In situatia in care Marea Camera judeca o cauza care i-a fost oferita in baza art. 43 din Conventie (retrimiterea in fata Marii Camene), nu poate face parte dm Marea Camera nici un judecator care a facut parte din camera care a omis hotararea, cu exceptia presedintelui Camerei si a judecatorului care reprezinta statul-parte interesat. Marea Camera are urmatoarele atributii:

a)se pronunta asupra cererilor introduse in baza art. 33 (cauze interstatale) sau art. 34 (cauze individuale) atunci cand cauza i-a fost deferita de camera in baza art. 30 (desesizarea in favoarea Marii Camere) sau cand cauza i-a fost deferita in baza art. 43 (retrimiterea in fata Marii Camere).

 Potrivit art. 43 din Conventie, Marea Camera exercita si atributiile unui dublu grad de jurisdictie in acest sistem european de protectie a drepturilor omului.

Orice parte in cauza poate in termen de trei luni de la data luarii unei hotarari de catre o Camera sa ceara in cazuri exceptionale retrimiterea cauzei in fata Marii Camere.

Aceasta cerere va fi examinata de catre un colegiu format din 5 judecatori ai Marii Camere si in cazul in care aceasta ridica o problema grava referitoare la aplicarea Conventiei sau a protocoalelor sale sau o alta problema grava cu caracter general poate decide admiterea ei. Daca respectivul Colegiu accepta cererea, Marea Camera se va pronunta asupra acesteia printr-o hotarare;

b)examineaza cererile de avize consultative introduse in baza art. 47 din Conventie, respectiv la cererea Comitetului Ministrilor.

2.5.3. Competenta Curtii

Conform art 32, Competenta Curtii acopera toate problemele privind interpretarea si aplicarea Conventiei si Protocoalelor sale care ii sunt supuse in conditiile art. 33, 34 si 47. Paragrafal 2 al aceluiasi articol prevede ca in caz de contestare a competentei sale, Curtea hotaraste.

Rezulta, deci, ca in competenta Curtii intra cererile interstatale, cererile individuale si avizele consultative.

2.5.3.1-Cererile interstatale

Potrivit art- 33 din Conventie, orice alta parte contractanta poate sesiza Curtea cu privire la orice


2.5.3.2 - Cererile individuale

 

Conform art- 34 din Conventie, orice persoana fizica, organizatie neguvemamentala sau grup de particulari care se pretind victime ale unei incalcari a drepturilor recunoscute de catre Conventie sau de Protocoalele sale de catre una din inaltele parti contractante poate sesiza printr-o cerere Curtea cu privire la acest fapt.

Statele parti au obligatia de a nu impiedica prin nici o masura exercitarea acestui drept de petitie.

2.5.4. Conditiile de admisibilitate a cererilor

Articolul 35 din Conventie prevede conditiile de admisibilitate a cererilor, respectiv:

-epuizarea cailor interne de recurs;

-sa nu depaseasca 6 luni de la data ramanerii definitive a deciziei interne.

In cazul cererilor individuale se mai cere:

-sa nu fie anonima;

-sa nu fie in mod esential aceeasi cu o alta cerere examinata anterior de Curte sau adresata altei instante internationale de ancheta sau de reglementare, daca nu contine fapte noi;

-daca este incompatibila cu prevederile Conventiei si Protocoalelor;

-daca este in mod vadit nefondata sau abuziva.

Cererea considerata inadmisibila in aplicarea prezentului articol este respinsa initial sau in orice stadiu al procedurii.

Potrivit art. 29 paragr. 3 din Conventie, in afara unor situatii exceptionale, decizia de admisibilitate a cererii este adoptata separat de decizia asupra fondului cauzei.

2.5.5. Procedura Curtii

In cazul in care Curtea declara o cerere admisibila, ea va intreprinde urmatoarele activitati:

-va proceda la examinarea in conditii de contradictorialitate impreuna cu reprezentantii partilor si, daca se impune, va decide efectuarea unei anchete la care statele interesate sunt obligate sa faciliteze toate informatiile necesare,

-se va pune la dispozitia partilor in scopul de a se ajunge la solutionarea cauzei pe cale amiabila, pe baza respectarii drepturilor omului, asa cum sunt ele recunoscute in Conventia europeana si in protocoalele acesteia.

2.5.5.1 -Rezolvarea pe cale amiabila

In situatia rezolvarii cauzei pe cale amiabila, aceasta este scoasa de Curte de pe rol printr-o decizie care se limiteaza la o scurta expunere a faptelor si a solutiei adoptate.

Aceasta procedura are caracter confidential.

2.5.5.2 - Rezolvarea pe calea contradictorialitatii

In aceasta situatie, Curtea va proceda la judecarea cauzei m sedinta publica, in afara cazului in care Curtea decide altfel, pe baza unor motive exceptionale.

Conform art 40 paragr. 2, este permis accesul publicului la documentele depuse la Grefa, cu exceptia cazului in care presedintele Curtii decide altfel

2.5.6. Acordarea unei reparatii echitabile

A

cordarea unei reparatii echitabile persoanei ale carei drepturi au fost incalcate de catre stat se face in baza art. 50 din Conventie. Obligatia acordarii revine statului vinovat de respectivele incalcari. Prevederile art. 41 din Conventie sunt completate cu dispozitiile art. 49 si 53 din regulamentul interior al Curtii. De regula, Curtea, ia cererea partii, decide asupra despagubirilor acordate in aceeasi hotarare in care a statuat cu privire la existenta unei violari a Conventiei, sau poate sa se pronunte asupra acestora intr-o hotarare ulterioara (in cazul in care din anumite considerente nu poate decide atunci asupra hotararilor). Curtea poate sa precizeze si modalitatile in care sa se realizeze aceasta obligatie a statului: loc de plata, moneda, scutiri de impozite etc.

In situatia in care intre persoana reclamanta si statul vinovat intervine o intelegere in ceea ce priveste despagubirea, Curtea, in baza art. 53 paragr. 4 din Regulamentul inteior, verifica daca acest acord este echitabil si pronunta o hotarare prin care se scoate cauza de pe rol.

Conform art. 48 paragr. 3 din Regulamentul interior, hotararea este comunicata Comitetului Ministrilor care supravegheaza executarea.

In vederea stabilirii despagubirilor acordate se tine seama de prejudiciul moral sau material cauzat persoanei, de taxele platite si cheltuielile  facute de reclamant.

Aplicarea art 41 din Conventie intervine in cazurile in care dreptul intern nu permite inlaturarea consecintelor violarii drepturilor persoanei din diferite considerente, iar „restitutio in integrum' nu este posibila.

Reclamantul trebuie sa justifice pretentiile sale si sa se constate un raport de cauzalitate intre actiunea (inactiunea) statului si prcjudiciul cauzat persoanei.

In practica jurisdictionala, Curtea a acordat in mai multe cazuri persoanelor reclamante despagubiri constand in sume apreciabile.

In alte cazuri, Curtea a acordat alte satisfactii decat cele pecuniare.

2.5.7. Caracterul definitiv al hotararilor Curtii

2.5.7.1 - Hotararile camerelor

Potrivit art. 42 din Conventie, hotararile Camerelor devin definitive daca intrunesc conditiile prevazute de art. 44 paragr. 2, respectiv:

a) cand partile declara ca nu vor cere retrimiterea cauzei in fata Marii Camere;

b) dupa 3 luni de la data hotararii daca nu a fost ceruta retrimiterea in fata Marii Camere;

c) cand Colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere formulata in baza art. 43 din Conventie.


2.5.7.2 -Hotararile Marii Camere

Hotararile Marii Camere sunt definitive conform art. 44 paragr. 1. Potrivit art. 44 paragr. 3, hotararile definitive se publica.

2.5.8. Motivarea hotararilor si deciziilor

H

otararile si deciziile prin care sunt declarate admisibile sau inadmisibile cererile adresate Curtii sunt motivate.

Orice judecator are dreptul sa adauge hotararii opinia sa separata, in caz de neintrunire a umanitatii.

2.5.9. Forta obligatorie si executarea hotararilor

Statele - parti la Conventie se angajeaza sa se conformeze hotararilor definitive ale Curtii in cauzele in care nu sunt implicate.

Comitetul Ministrilor va primi hotararea Curtii si va supraveghea executarea acesteia. Se observa, deci, ca dispare functia de decizie a Comitetului Ministrilor prevazuta de art. 32 din Conventia europeana in vechea sa redactare.

2.5.10. Avizele consultative

Potrivit art. 47 din Conventie, Curtea poate, la cererea Comitetului Ministrilor, sa dea avize consultative cu privire la problemele juridice privind interpretarea Conventiei si a Protocoalelor sale.

Aceste avize nu pot insa sa se refere la problemele care privesc continutul sau intinderea drepturilor si libertatilor cuprinse in titlul 1 al Conventiei europene si in Protocoalele sale si nici la problemele de care Curtea sau Comitetul Ministrilor ar putea sa ia cunostiita ca urmare a introducerii unui recurs prevazat de Conventie.

Comitetul Ministrilor va decide asupra solicitarii unui aviz consultativ prin votul majoritatii membrilor sai.

Curtea va decide, conform art. 48, daca cererea Comitetului Ministrilor privind avizul consultativ este de competenta sa.

Avizul consultativ trebuie sa fie motivat, iar judecatorul care are opinie separata are dreptul sa si-o exprime. Avizul se transmite Comitetului Ministrilor.

2.5.11 -Concluzii

Mecanismele internationale de garantare a drepturior omului sunt complexe si diversificate.

Se impune in primul rand aprecierea, preocuparea comunitatii internationale pentru asigurarea cadrului normativ, atat international, cat si intern, de promovare si garantare a drepturilor omului si a libertatilor sale fundamentale.

In al doilea rand, trebuie evidentiat rolul mecanismelor  internationale de supraveghere a respectarii drepturilor omului pe plan intern, ca organisme care au sarcina de a corecta acele decizii interne care sunt de natura sa incalce in vreun fel drepturile si libertatile cetatenilor.

De asemenea, in cadrul examinarilor efectuate cu privire la activitatile organismelor internationale, trebuie relevata eficienta sporita a procedurilor junsdictionale sau a celor quasi-jurisdictionale in comparatie cu cele cu caracter politic.

Atat la nivel universal, cat si la nivel regional, exista o suprapunere, atat in ceea ce priveste promovarea, cat si in ceea ce privesc mecanismele de garantare a drepturilor omului. Aceasta se refera la consacrarea acelorasi drepturi in instrumente cu caracter universal si regional (avand sau nu forta juridica), precum si la instituirea unor mecanisme de control a caror competenta se refera la aceleasi drepturi.

 Aceste afirmatii se pot exemplifica prin faptul ca drepturile civile si politice sunt promovate si garantate atat prin Pactul international privind drepturile civile si politice si prin cele doua protocoale ale acestuia, cat si prin alte conventii cu caracter universal (Conventia impotriva torturii si a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, Conventia impotriva sclaviei etc.) precum si in documente juridice regionale (Conventia europeana, Conventia americana si Carta africana).

Aceasta reglementare dubla sau uneori tripla poate fi considerata benefica in ceea ce priveste cresterea gradului de garantare a drepturilor respective, dar in acelasi timp, poate sa conduca la unele situatii de imposibilitate de primire a unei comunicari de catre un organ, pe considerentul ca a fost sesizat de un alt organ cu aceeasi chestiune. Aceasta situatie conduce la aglomerarea activitatii organelor competente ca urmare a posibilitatii sesizarii simultane a acestora.

 Statele parti la conventiile internationale invocate prin respectivele sesizari sunt obligate sa faca fata unor solicitari cel putin duble de a raspunde la acuzatiile care le sunt aduse de a prezenta obligatiile si punctele lor de vedere si de a se prezenta in fata organelor la care sunt citate.

Pentru inlaturarii acestor posibile situatii de suprapunere este necesara o informare reciproca intre aceste organe si evitarea adoptarii unor conventii care sa le dubleze pe cele existente si care au un mecanism propriu de supraveghere.

Daca totusi statele vor considera ca este necesar sa adopte noi conventii privind garantarea suplimentara a anumitor drepturi, este de dorit sa nu constituie alte organisme, ci sa confere competentele respective organelor deja existente.

In ceea ce priveste activitatea organelor instituite prin tratatele internationale in materie, nu se poate trece cu vederea o oarecare birocratie, durata foarte mare a procedurilor si chiar absenta fortei juridice a deciziilor unora dintre aceste organe.

Pentru remedierii acestor deficiente, pe langa perfectionarea cadrului normativ care reglementeaza activitatea acestor organe, sunt necesare si unele reforme aduse regulamentelor interioare ale acestora, in sensul numirii unor raportori interimari, care sa pregateasca rapoartele ce urmeaza sa fie analizate in cadrul sesiunilor si pentru legatura cu statele vizate.

Totodata se impune si o perfectionare a activitatii de informare a acestor organe, o diversificare a surselor, atat prin atragerea organizatiilor neguvernamentale, cat si prin folosirea altor informatii care sa nu provina de la organele de stat (de exemplu prin mijloace de informare in masa).

 Nici sistemul anchetelor prevazut de unele conventii internationale cu caracter universal nu este deosebit de eficient. Se are in vedere mecanismul instituit de Conventia O.N.U. impotriva torturii, comparativ cu activitatea Comitetului contra torturii constituit prin conventia in materie adoptata de catre Consiliul Europei.

O alta problema foarte importanta in acest domeniu o reprezinta insuficienta mijloacelor financiare care sunt necesare desfasurarii activitatii acestor organisme. Desi ele sunt finantate potrivit reglementarilor in vigoare, din bugetul O.N.U. sau din cel al organizatiilor regionale in cadrul carora iti desfasoara activitatea, cel putin la nivelul O.N.U., criza bugetara cu care se confrunta aceasta organizatie se resimte si in asigurarea resurselor financiare necesare functionarii normale a acestor organisme. Ca urmare a acestor cauze apar situatii in care unele dintre acestea (de exemplu Comitetul contra torturii) au trebuit sa renunte la desfasurarea unor sesiuni.

Este adevarat ca nici mecanismul existent in cadrul Consiliului Europei (considerat a fi cel mai evoluat) nu este lipsit de deficiente.

Intreaga comunitate internationala este de acord cu crearea si functionarea cadrului international de supraveghere a modului de respectare pe plan intern a drepturilor Omului si a libertatilor sale fundamentale. A considerat insa ca acest mecanism este unul perfect, reprezinta, desigur, un punct de vedere care nu tine seama de realitate, in acelasi timp insa, a considera ca acesta nu trebuie sa functioneze si sa se perfectioneze, inseamna ai abdica de la principiul fundamental al necesitatii irespectarii universale a drepturilor omului, fara nici un fel de discriminare, indiferent de criteriul pe care acesta s-ar face.

 


2.6 đRomania si Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa.

Dupa caderea regimurilor comuniste in tarile Europei Centrale si de Est, OSCE, a inclus dreptul privind minoritatile nationale si mecanismul de implementare a acestora. Dupa retragerea „rezervelor” si declaratiilor „interpretative” facute la documentul Final al reuniunii de la Viena, Romania a acceptat practic toate celelalte documente in cadrul OSCE, inclusiv instrumentele aflate la dispozitie in cadrul Mecanismului Dimensiunii Umane. Un rol aparte la raporturile Romaniei cu OSCE il ocupa relatia cu Inaltul Comisariat pentru Minoritatile Nationale. Acesta a vizat Romania de mai multe ori, Guvernul roman colaborand de fiecare data pentru realizarea acestor vizite.

Doua precizari ar trebui facute in legatura cu documentele adoptate in cadrul OSCE si care influenteaza si relatiile Romaniei cu aceasta institutie.

Prima se refera la caracterul lor. Documentele elaborate in cadrul OSCE au un caracter politic, ceea ce presupune existenta unei obligatii politice a statelor care au consimtit la adoptarea lor de a respecta aceste documente.

A doua precizare se refera la posiblitatea ca ele sa dobandeasca forta juridica obligatorie prin includerea lor in legile interne ale statelor. In cazul Romaniei, Documentul Reuniunii de la Copenhaga privind Dimensiunea Umana, care contine ample referiri la drepturile minoritatilor nationale, a fost inclus in „Tratatul intre Romania si Republica Federala Germania privind cooperarea prieteneasca si parteneriatul in Europa'. „Partile contractante convin sa puna in aplicare, ca norme juridice, standardele privind protectia minoritatilor cuprinse in documentul Reuniunii de la Copenhaga asupra dimensiunii umane a CSCE, din 29 iunie 1990 precum si in alte documente ale CSCE.”[20] Orice alte prevederi adoptate in cadrul CSCE, in prezent OSCE, referitoare la minoritati, devin , pentru Romania, obligatorii din punct de vedere juridic, deci inclusiv cele din Actul Final de la Helsinki.

Tratatul intre Romania si Germania a fost ratificat de catre Parlamentul Romaniei, consecinta este ca toate aceste prevederi standarde ale OSCE au devenit, in conformitate cu prevederile art. 11 (2) al Constitutiei, parte a legislatiei interne. Desi aceste prevederi, devenite norme juridice  sunt prevazute in Tratat cu referire la minoritatea germana, ele se aplica tuturor minoritatilor din Romania, altfel, s-ar viola art. 16 din Constitutie, care instituie principiul nediscriminarii.  Pentru ca domeniul drepturilor minoritatilor este parte integranta a protectiei internationale a drepturilor omului, rezulta ca aceste prevederi vor avea prelevanta in dreptul intern.[21]

2.7 đRelatiile Romaniei cu Consiliul Europei.

Principiile care stau la baza relatiei Romaniei cu Consiliul Europei sunt cele inscrise in Statutul Consiliului. Procesul de aderare a Romaniei a durat aproape trei ani.

Imediat dupa schimbarea de regim, Romania a declarat aderarea la Consiliul Europei drept obiectiv de maxima importanta. Unele din evenimentele care au avut loc in Romania in anul 1990 au fost considerate de Consiliu ca incompatibile cu statutul sau. Este vorba de felul in care s-au desfasurat alegerile din mai 1990, in special campania electorala, de gravele disfunctii ale statului de drept si violarile drepturilor omului asa cum au rezultat ele din evenimentele violente din martie 1990 de la Tirgu-Mures, sau cele datorate mineriadei din 14-15 innie 1990, arestarilor operate cu acel prilej si modului de infaptuire a justitiei.

Discutiile vizand aderarea Romaniei ca membra cu drepturi depline, a fost amanata. S-a considerat totusi, ca este in interesul ambelor parti de a urmari comportamenrul tarii din interiorul Consiliului, astfel ca la 1 februarie 1991 Romania a obtinut calitatea de invitat special al Consiliului Europei. Ulterior, la 19 decembrie 1991, Romania a depus oficial cererea de aderare, aprobata de Adunarea Parlamentara la 28 septembrie 1993 si de Comitetul de Ministri la 4 octombrie 1993. La 7 octombrie 1993 Romania a depus instrumentul de aderare la Stalutul Consiliului si a devenit membra cu drepturi depline a Consiliului Europei[22]. Procesul aderarii, pe parcursul celor trei ani, n-a fost usor. Situatia din Romania a fost monitorizata de catre Consiliu, obiectul acestei monitorizari consliti lii idu-1 starca drcpturilor omului. lcgal si practic. si existenta statului de drept.

Adunarea Parlamcntara, in septembrie 1993, si-a dat acordul pentru acceptarea Romaniei ca membra cu drepturi depliene. In avizul formulat cu acel prilej singurele aspecte pozitive din perioada monitorizarii erau alegerile parlamentare si prezidentiale din toamna lui 1992, considerate democratice, contributia Romaniei la activitatea Consiliului, atat in cadrul Adunarii Parlamentare, dupa obtinerea statutului de invitat special, cat si pe plan interguvernamental dupa aderarea, la 19 decembrie 1991, la Conventia culturala europeana. In acelasi timp au fost apreciate angajamentele asumate de autoritatile romane de a ratifica imediat Conventia europeana a drepturilor omului, recunoscand inclusiv dreptul de petitie individuala si jurisdictia obligatorie a Curtii Europene a Drepturilor Omului, precum si angajamentul referitor la asigurarea unei protectii a minoritatilor nationale bazate pe principii enuntate in Recomandarea 1201 (1993)[23]

Adunarea Parlamentara a facut cateva recomandari Statului Roman, ca de exempu, separarea puterilor in stat si independenta judecatoreasca, asigurarea unei reale independente a presei, asigurarea conditiilor necesare unei libere functionari a structurilor administratiei locale, protectia minoritatilor nationale, restituirea proprietatilor bisericesti, functionarea invatamantului religios, imbunatatirea conditiilor de detentie, dezincriminarea homosexualitatii.[24]

Adunarea Parlamentara a hotarat monitorizarea angajamentelor[25] asumate de Romania la momentul aderarii si recomandarilor din Avizul 176.

Conform Directivei[26], raportori ai Consiliului Europei au fost insarcinati sa urmareasca evolutiile prin vizite in Romania si prin elaborarea de rapoarte privind indeplinirea obligatiilor si angajamentelor.

Jansson si Konig a realizat un prim Memorandum in anul 1994, care contine referiri critice cu privire la sistemul judiciar, independenta judecatorilor, la adresa politiei si a Serviciului Roman de Informatie, respectul libertatii de exprimare, mentinerea incriminarii relatiilor homosexuale, a situatiei drepturilor minoritatilor nationale si a nerestituirii bunurilor bisericesti[27].

Au fost ratificate Conventia europeana a drepturilor omului si cele 11 Protocoale aditionale, Conventia europeana pentru prevenirea torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante si cele doua Protocoale la Conventie, Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale si au fost semnate Carta europeana a limbilor regionale sau minoritare si Cartea europeana a autonomiei locale. Semnarea si ratificarea unora din aceste documente a facut parte din angajamentele asumate de Rornania sau din recomandarile Adunarii Parlamentare. Ratificarea altora a exprimat dorinta Romaniei de a-si dovedi atasamentul fata de legislatia internationala privind drepturile omului.

Relatia Romaniei cu Consiliul Europei a cunoscnt o oarecare tensiune, in 1995, determinata de pozitiile contradictorii aparute  in jurul Recomandarii 1201 (1993) a Adunarii Parlamentare. La data adoptarii sale, Recomandarea avea caracterul unei invitatii adresate Comitetului de Ministri de a elabora un Prolocol aditional la Conventia europeana a drepturilor omului. Inainte de a adera la Consiliul Europei, autoritatile romane au trimis Secretarului General al Consiliului documente continand angajamentul de a elabora o legislatie privind protectia minoritatilor nationale intemeiata pe principiile continute de Recomandarea 1201.

Reuniunea Sefilor de stat si de Guvern din 1993[28] a optat pentru o Conventie cadru pentru protectia minoritatilor nationale si nu pentru un Protocol aditional la CEDO. Conventia-cadru a fost incheiata la 1 februarie 1995, semnata de Romania in aceeasi zi si ratificata la 29 aprilie 1995. In cursul anului 1995 autoritatile romane au sustinut ca Recomandarea[29] 1201 nu mai are valabilitate, astfel ca orice referire la ea este fara temei [30]. Adunarea Parlamentara nu este organul de decizie al Consiliului Europei, iar recomandarile sale nu sunt, in principiu, juridic obligatorii. In ceea ce priveste situatia in care Adunarea reconfirma optiunile sale pentru o anumita recomandare, o data cu hotararea de a adopta o Conventie-cadru, s-a hotarat si elaborarea unui Protocol aditional la Conventia europeana, privind drepturile culturale. Cu o zi inaintea incheierii Conventiei-cadru, Adunarea Parlamentara a elaborat Recomandarea 1255 in carc reconfirma principiile din Recomandarea 1201 si recomanda ca unele din textele acesteia sa fie preluate de Protocolul aditional privind drepturile culturale[31]. Aduna-rea Parlamentara a adoptat, la 26 aprilie 1995, Ordinul nr. 508 privind onorarea obligatiilor si angajamentelor luate de statele membre ale Consiliului Europei. Adoptarea acestui document in legatura cu pozitiile autoritalilor de la Bucuresti fata de onorarea angajamentelor privind Recomandarea 1201 a fost confirmata de catre Secretarul general adjunct al Consiliului Europei, Heinrich Klebes[32].





2.8 đConventii internationale elaborate in cadrul Consiliului Europei

In octombrie 1993, la admiterea sa in Consiliul Europei, Romania s-a angajat sa ratifice Conventia europeana a drepturilor omului si sa recunoasca dreptul de petitie individuala[33] si jurisdictia obligatorie a Curtii Europene a Drepturilor Omului[34]. In mai putin de un an aceasta obligatie a fost indeplinita, ea  reprezentand cea mai mare realizare legislativa a Romaniei in domeniul protectiei drepturilor omului. Alaturi de CEDO, alte conventii euroepene au fost semnate sau ratificate.

Statutul Consiliului Europei a fost ratificat la 7 octombrie 1993.

Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, asa cum a fost amendata prin Protocoalele aditionale nr. 3. 5, si 8. a fost ratificata prin Legea nr. 30/1994, instrumentul de ratificare fiind depus la 20 iunie 1994. Au fost acceptate atat jurisdictia obligatorie a Curtii, cat si dreptul de petitie individuala. Tot atunci au fost ratificate Primul Protocol aditional la conventie si Protocoalele aditionale nr. 2. 4. 6. 7. 9. si 10 in iulie 1995 a fost ratificat Protocolul aditional nr. 11. La ratificare, Rornania a facut o rezerva de declaratie. Rezerva priveste art.5 al Conventiei (dreptul la libertatea persoanei) si ea precizeaza ca prevederile acestui articol nu vor impiedica autoritatile romane sa aplice dispozitiile interne care reglementeaza sistemul disciplinar militar. Potrivit art. 1 al Decretulul nr. 976/1968 'Pentru abaterile de la disciplina militara, prevazute de regulamentele militare, condamnatii sau sefii pot aplica militarilor, sanctiunea disciplinara cu arest pana la 15 zile.' Rezerva precizeaza ca aplicarea acestui articol urmeaza sa se faca astfel incat durata privarii de libertate sa nu depaseasca, in total, doua luni intr-un an. Declaratia facuta cu ocazia ratificarii se refera la art. 2 din primul Protocol aditional la conventie.

Conventia Culturala Europeana a fost atificata la 19 decembrie 1991

Conventia europeana privind statutul juridic al copiilor nascuti in afara casatoriei a fost ratificata prin Legea nr 101/1992.

Convetia europeana in materia adoptiei de copii a fost ratificata prin Legea nr. 15/1993.

Conventia europeana privind prevenirea torturii si a tratamenentelor inumane sau degradante a fost ratificata prin Legea nr. 80/ 1994, si tot atunci au fosf ratificate si cele doua Protocoale la conventie.

Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale a fost ratificata prin Legea nr. 33/1995.

Dupa aderarea la Consiliul Europei, Romania a indeplinit doua din recomandarile formulate in Avizul nr. 176; la 4 octombrie 1994 a fost semnata Carta europeana a autoguvernarii (a autonomiei) locale, iar la 17 iulie 1995 Romania a semnat Carta europeana a limbilor regionale sau minoritare.

Alte instrumente ale Consiliului Europei semnate de Romania, dar inca neratificate, sunt:

Carta sociala europeana - 4 octombrie 1994;

Conventia europeana privind violenta si excesele spectatorilor cu ocazia manifestarilor sportive si in special a meciurilor de fotbal - 16 iunie 1994;

Conventia antidoping – 16 iunie 1994;

Conventia europeana privind extradarea - 29 iunie 1995;

Conventia europeana asupra transferarii persoanelor condamnate- 29 iunie 1995;

Conventia europeana pentru asistenta judiciara in materie penala - 29 iunic 1995; Conventia europeana pentru reprimarea terorismului -29 iunie 1995.

I

IICAPITOLUL

PROTECTIA DREPTURILOR OMULUI IN UNIUNEA EUROPEANA

Uniunea Europeana respecta si promoveaza principiile universale asa cum sunt remarcate in Declaratia Universala a drepturilor omului , Conventie complementara Internationala a Drepturilor Civile si Politice si Conventia Internationala a Drepturilor Economice, Sociale si Culturale. Activitatea Uniunii este bazata pe un instrument international si religios major pentru protectia drepturilor omului, inclusiv Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Aceste instrumente protejeaza valori comune cu privire la libertatile fundamentale si principiile fundamentale, care sunt universale, indivizibile si interdependente. Respecul pentru aceste valori este o conditie pentru dezvoltarea eficienta in orice societate. Alte surse importante cu privire la definirea prioritatiilor Uniunii Europene, sunt declaratia si programul actiunilor Conferntei Internationale a Drepturilor Omului (Vienna, 1993), declaratia Conferintei Internationale a Populatiei si Dezvoltarii (Cairo, 1994), a Sumitului International pentru Dezvoltare Sociala (Copenhaga, 1995) si A patra Conferinta Internationala a Femeii (Beijing, 1995).

Un pas important in integrarea drepturilor omului si principiilor democratice in politicaUniunii Europene, a fost facut cu intrarea in forta a Tratatului Uniunii Europene din 1 noiembrie 1993. Tratatul  considera ca  unul dintre obiectele politicii  externe comune si de securitate ale Uniunii Europene este dezvoltarea si consolidarea „democratiei si regulilor dreptului si respectul pentru drepturile omului si libertatilor fundamentale”. In acelasi timp noul titlu al cooperarii in dezvoltare include o a doua referinta directa asupra drepturilor omului si democratizarii: „Regula politica in aceasta zona trebuie sa contribuie la dezvoltarea obiectiva generala si la consolidarea democratiei si a regulilor de drept si totodata respectarea drepturilor omului si libertatile fundamentale.”

Tratatul de la Amsterdam, care a intrat in forta la 1 mai 1999, marcheaza un alt pas important in integrarea drepturilor omului in aranjamentul legal al Uniunii Europene. Acest tratat insereaza un nou articol 6 in Tratatul Uniunii Europene, care reafirma ca Uniunea Europeana „ este fundata pe principiile libertatii, democratiei, respectului pentru drepturile omului si libertatilor fundamentale, regulilor dreptului, principii care sunt comune Statelor Membre ”. Violand aceste principii, intr-un mod „serios si persistent”, Statele Membre isi asuma riscul de a vedea siguranta drepturilor lor care deriva din aplicarea corecta a Tratatului Universal. Tratatul de la Amsterdam dealtfel a adus pe „primul piedestal” o clauza generala in combaterea discriminarii, stipulatii cu privire la azil, refugiati si imigranti si chestiuni convingatoare in domeniul angajarii, conditiilor de servici si protectiei sociale.

Uniune Europeana s-a referit de altfel prin propria declaratie cu privire la drepturile omului care, in armonie cu Declaratia Drepturilor Omului a Consiliului European din Luxembourg din 28-29 Iunie 1991, sunt parti esentiale din relatiile internationale si o piatra de temelie a cooperarii Europene. La data de 28 noiembrie, Consiliul si reprezentantii Statelor Membre s-au intalnit in interorul Consiliului si au adoptat o rezolutie a drepturilor omului, democratiei si dezvoltarii  strategiei, procedurilor si prioritatilor puse la punct pentru cultivarea consistentei si soliditatiia tuturor initiativelor diverse  de dezvoltare.

In data de 10 decembrie, Uniunea Europeana, a adoptat o Declaratie cu ocazia a 50-a aniversari a Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, care sustine ca politica Uniunii Europene, pe subiectul drepturilor omului, trebuie sa „continue si, cand este necesar sa fie intarita si imbunatatita”. Declaratia include 6 pasi realistici in legatura cu imbunatatirea  in Uniunea Europeana a politicii drepturilor omului.

Inca dinaintea lui 1990, Consiliul European a inclus sistematic mai putin sau mai mult asa numitele clauze ale drepturilor omului in programele sale bilaterale si acordurile de cooperare cu tarile din lumea a treia, iclusiv acordurile de prietenie cum ar fi acordurile Europei, cele Mediteranene si acordul Cotonou - fosta Conventie Lomé.O decizie a consiliului din mai 1995, face evidenta modalitatea de baza a acestor clauze, cu intentia de a asigura increderea in folosirea textului si in aplicarea lui. De la aceasta decizie a Consiliului, clauzele drepturilor omului au fost incluse in toate acordurile negociate bilaterale de natura generala care au urmat ( exclusiv acordurile la textile, produse agricole si asa mai departe). Mai mult de 20 de asemenea acorduri au fost deja semnate. Acestea se alatura la cele peste 30  de acorduri care au fost negociate inainte de mai 1995,  si care aveau clauzele drepturilor omului nu neaparat premergatoare modelului lansat in 1995.

In iunie 1998 Uniunea Europeana a decis, ca  parte integrala din politica drepturilor omului, sa intareasca activitatile internationale in legatura cu pedeapsa cu moartea. Uniunea Europeana va face eforturi in legatura cu abolirea universala a pedepsei cu moartea, o politica tinuta puternic, acum acceptata de toti membrii Uniunii Europene. In procesul de indeplinire al acestui prim obiectiv, unde pedeapsa cu moartea inca exista, Uniunea Europeana va avea nevoie sa fie asigurata ca este controlata progresiv, si insista sa fie acceptata conform standardelor minime. Uniunea Europeana preseaza sa fie introdusa si suspendarea.

Cu intentia de a prezenta suportul pentru toate activitatile care cuprind drepturile omului, Comisia a redactat o serie de comunicate Consiliului si Parlamentului, comunicate care deschid noi subiecte si strategii menite sa sublinieze consistenta si efectivitatea drepturilor omului generale apropiate de Uniunea Europeana: „Uniunea Europeana si Dimensiunile Externe ale Politicii drepturilor omului : de la Roma la Maastricht si Beyond (noiembrie 1995) si Uniunea Europeana si problemele conflictelor din Africa: Construirea pacii, Prevenirea conflictului si in exterior (martie 1996), la fel ca Politica drepturilor omului in cooperarea cu tarile din lumea a treia (mai 1995), Democratizarea, regulile dreptului, respectul pentru drepturile omului si o buna guvernare: provocarea parteneriatului intre Uniunea Europeana si Statele ACP (martie 1998), cooperarea cu tarile ACP implicate in conflicte armate(mai 1999) si Adunarea Alegerilor si Observatiilor a Uniunii Europene(mai 2000).

Cu intentia de a oferi baza legala pentru toate drepturilor omului si activitatilor de democratizare ale Uniunii Europene ale capitolului B7-70, Consiliul a adoptat doua Politici in 29 Aprilie 1999 (975-1999 si 976-1999) in dezvoltarea si consolidarea democratiei si regulilor dreptului si respectul drepturilor si libertatilor fundamentale. Acest capitol B7-70, denumit „Initiativa Europeana pentru democratie si drepturile omului”, a fost creat la initiativa Parlamentului European in 1994, care au adus impreuna o serie de titluri ale unor planuri financiare care trateaza promovarea drepturilor omului. In implementare, politica sa a drepturilor omului, Uniunea Europeana recunoaste importanta contributiei, facuta de organizatii internationale, regionale si nonguvernamentale catre societati civile si pentru dezvoltarea democratiei care sustin drepturile politice, civile, economice, sociale si culturale. Uniunea pretuieste atat experienta pe care o poseda numeroase organizatii ce lucreaza la implementarea drepturior omului cat si impactul lor semnificativ si vizibil in domeniul drepturilor omului.


3.1 đPrincipiul respectarii drepturilor omului in Carta O.N.U.

Principiul PACTA SUNT SERVANDA apare din cele mai vechi timpuri, fiind intalnit la caldeeni, egipteni, chinezi si mai tarziu la greci si la romani.

Initial, acest principiu era strans legat de religie. Incheierea pactelor internationale avea o importanta componenta religioasa, fiind insotita cel mai adesea de diverse ritualuri. Paralel cu aspectul religios se vor dezvolta si vor apare elemente de conceptie juridica embrionara.

Forta obligatorie a tratatelor deriva din „bona fides” - idee recunoscuta la toate popoarele vechi. Buna credinta este cotata ca element de structura moral-etica si religioasa: ea reprezinta o indatorire de onestitate, o obligatie de a-si respecta cuvantul dat sub sanctiunea unei pedepse mult mai grave decat cea impusa de oameni, pedeapsa transcedentala a zeilor omniprezenti.

Consacrarea reala si des repetata a acestui principiu in documentele intenationale se realizeaza dupa primul si, mai ales, dupa cel de-al doilea razboi mondial.

De exemplu in Preambulul Pactului Ligii Natiunilor se prevede ca „inaltele parti contractante, in scopul de a promova cooperarea internationala si de a realiza pacea si securitatea internationala prin  mentinerea justitiei si un respect scrupulos pentru toate obligatiile decurgand din tratate in relatiile dintre popoarele organizate, au convenit asupra acestui pact al Ligii Natiunilor”.

Ulterior, in preambulul Cartei ONU se arata ca Natiunile Unite urmaresc, printre altele, crearea unor conditii in care sa poata fi mentinuta justitia si respectul obligatiilor decurgand din tratate si din alte izvoare ale dreptului international. In art. 3 (2) din Carta este prevazuta indatorirea membrilor organizatiei de a-si indeplini cu buna credinta obligatiile ce si le-au asumat potrivit Cartei.

Mai mult decat atat, majoritatea tratelor si documentelor internationale fac referire expresa la principiul pacta sunt servanta.

Jurisprudenta internationala a facut din ea insasi o larga aplicare a principiului respectarii tratatelor  internationale.

Incalcarea principiului respectarii obligatiilor reiesite din tratate constituie o manifestare a dispretului fata de normele dreptului international. Acest principiu domina intreaga materie a tratatelor fiind un principiu fundamental al dreptului international de aplicare generala, format pe cale cutumiara  si  consacrat in majoritatea tratatelor internationale.

Notiunea de 'bona fede' are o aplicare generala in relatiile internationale si un continut juridic, nu numai etico-moral in indeplinirea obligatiilor internationale conceptul de buna credinta se refera la modul sau spiritul in care obligatia trebuie sa fie indeplinita, la gradul de constiinciozitate si de strictete cu care promisiunea facuta trebuie respectata.

Obligatia indeplinirii unui tratat cu buna-credinta presupune executarea clauzelor sale in litera si spiritul lor, sub subterfugii si cat mai exact cu putinta. Se exclude astfel invocarea unor motive superflue sau utilizarea subtilitatilor de interpretare pentru a exclude executarea tratatului.

Nu intotdeauna acceptiunea data de unele tratate notiunii de 'buna-credinta' ca fiind increderea reciproca in cuvantul dat, este suficienta pentru a se aprecia o anume situatie izvorata din contract. In acest scop, este necesar sa se examineze imprejurarile concrete ale aplicarii tratatului cu cerinta unei comportari scrupuloase si corecte.

Dezvoltarea si codificarea dreptului international, promovarea reglementarii relatiilor dintre state impun astazi, mai mult ca oricand, respectarea de catre toate statele cu buna credinta a obligatiilor intemationale asumate prin pacte si tratate.

Declaratia ONU din 1970 a adus cu sine o reformulare a acestui principiu, acordandu-i o mai mare forta juridica: ' fiecare stat este obligat sa indeplineasca cu buna-credinta obligatiile care-i incumba in virtutea acordurilor internationale, in conformitate cu principiile si normele general recunoscute ale dreptului internationalIn conditiile lumii contemporane, in prezenta complexelor relatii intemationale dintre state si a consecintelor grave pe care nerespectarea obligatiilor internationale sau neindeplinirea lor cu buna-credinta le poate avea pentru pacea si securitatea omenirii, principiul potrivit caruia statele trebuie sa indeplineasca cu buna-credinta obligatiile asumate, conform Cartei este destinat ca, alaturi de celelalte principii fundamentale ale dreptului international sa contribuie la desfasurarea normala a vietii internationale, la promovarea pacii si colaborarii intre toate statele lumii.

Acest principiu impune statelor obligatia de a respecta angajamentele pe care le iau prin tratatele internationale si aducerea lor la indeplinire cu bunacredinta.

Principiul respectarii tratatelor internationale (pacta sunt servanda) este unul din cele mai vechi si cele mai importante principii ale dreptului international.

Legalitatea internationala si desfasurarea normala a relatiilor de buna vecinatate si de colaborare dintre state nu pot fi concepute fara respectarea tratatelor incheiate in conformitate cu principiile si normele unanim admise ale dreptului international contemporan. Totusi au existat unii ganditori care au contestat principiul pacta sunt servanda.. Astfel, Spinoza sustinea ca orice stat are dreptul de a actiona impotriva altor state, ca atare „natiunile nu sint obligate sa pastreze fidelitatea tratatelor”, iar Machiavelli sfatuia pe printi sa nu respecte tratatele, atunci cind aceasta respectare s-ar putea intoarce impotriva lor. Bluntschli scria ca „eternitatea tratatelor este atat de absurda, ca si eternitatea constitutiilor. Ambele sint incompatibile cu dezvoltarea popoarelor”

Statul care violeaza acest principiu unanim recunoscut adopta, in fond, o pozitie de negare a dreptului international.

Principiul pacta sunt servanda a fost cunoscut si aplicat inca din antichitate.

Kantylia, primul ministru al imparatului Indiei, Candagupta, vorbea despre forta juridica a tratatelor intemeiate pe probitate.  Pentru Confucius, respectarea tratatelor era o regula absoluta,

un imperativ al societatii omenesti.

Cicero afirma: „Fundamentum autem este justitiae fides, id est dictorum conventorumque constantia et veritas” adica  Fundamentul justitiei este buna-credinta, adica fidelitatea si adevarul fata de cele spuse si convenite”

In evul mediu, o serie de autori, printre care Ayala (De jure et officiis bellicis et disciplina militari), Gentilis (De jure belli), Zouche, Grotius au subliniat necesitatea si importanta respectarii

tratatelor.

Fidelitatea fata de tratate devenise un adevarat precept religios, in Coran se spunea: „Fiti credinciosi in executarea tratatelor voastre, caci Alah va va intreba”, iar pentru cavaleri, respectarea cuvantului dat era o chestiune de onoare.

Principiul pacta sunt servanda, caruia i s-a atribuit de doctrinarii burghezi caracterul unui principiu de drept natural, a fost consacrat intr-o serie de documente internationale, ceea ce demonstreaza ca este un principiu cu continut normativ al dreptului international in vigoare. Declaratia Conferintei de la Londra din 17 ianuarie 1871 arata ca: „Nici un stat nu se poate exonera de obligatiile unui tratat, nici sa-i schimbe dispozitiile altfel decat cu acordul partilor contractante, obtinut printr-o intelegere prieteneasca”. Mai mentionam o rezolutie a Consiliului Ligii Natiunilor din aprilie 1935 si Declaratia de principii adoptata de Conferinta panamericana de la Lima, la 24 decembrie 1938.

Cel mai important dintre aceste documente este Carta O.N.U. care prevede, in preambul, hotararea statelor membre de a crea  „conditiile in care sa poata fi mentinuta justitia si respectul obligatiilor, decurgand din tratate si alte izvoare ale dreptului international”, iar in art. 2: „Toti membrii organizatiei, in scopul de a asigura tuturor drepturile si avantajele ce decurg din calitatea lor de membri, trebuie sa-si indeplineasca cu bunacredinta obligatiile ce si le-au asumat potrivit prezentei Carte”.

Principiul pacta sunt servanda nu are un caracter absolut, in sensul ca nu orice tratat trebuie respectat, ci numai tratatele incheiate in mod licit, in conformitate cu dreptul international. Tratatele inegale, inrobitoare, care stabilesc conditii de subordonare a unui stat fata de altul, care incalca principiile fundamentale ale dreptului international, pot fi anulate de statele care au fost silite sa le incheie.

Tinand seama de aceasta, principiul pacta sunt servanda trebuie definit in sensul ca statele sunt obligate sa indeplineasca cu buna-credinta si pe deplin tratatele internationale care sunt incheiate in mod licit, respectand, asadar, prin clauzele lor, dreptul international.

Istoria ne ofera nenumarate exemple de incalcare a acestui principiu de catre statele bazate pe exploatare. O asemenea atitudine fata de obligatiile internationale si-a gasit expresia in cunoscu-tele cuvinte ale cancelarulul german Bethmann Hollweg care, in ajunul primului razboi mondial, a declarat cu cinism ca tratatele nu valoreaza nici cit peticul de hartie pe care au fost scrise.

Incheind tratate internationale pe baza liberului consimtamant si a deplinei egalitati in drepturi, statele socialiste respecta cu strictete principiul pacta sunt servanda.


3.2 đTratatul de la Amsterdam,

Se adauga defapt la  Tratatul privind Uniunea Europeana unele chestiuni importante. Se confirma atasamentul fata de drepturile sociale fundamentale asa cum sunt definite in Carta sociala europeana, semnata la Torino la 18 octombrie 1961 si in Carta Comunitara a drepturilor sociale fundamentale ale lucratorilor din 1989. Se hotaraste promovarea progresului economic si social al popoarelor , tinandu-se cont de dezvoltarea pietii interne, al intaririi coeziunii si protectiei mediului si progresul economic si al altor domenii cu ajutorul aplicarii unor politici capabile sa contribuie in acest sens. Se decide implementarea unei politici externe si securitatii commune, prin punerea la punct a unor principii de promovare a pacii si securitatii, a progresului in Europa si al Europei in lume. Se incepe facilitarea circulatiei libere a persoanelor, acest lucru obliga si protejarea sigurantei si securitatii popoarelor.

Tratatul de la Amsterdam creaza impresia unui tot unitar care ajuta la intocmirea unei uniuni stranse intre popoarele europene, ceea ce marcheaza un alt punct important.

Uniunea isi propune sa se ocupe de forta de munca si promovarea progresului economic si social ceea ce ajuta la crearea unui spatiu fara frontiere interne si stabilirea unei monede unice. Se doreste instituirea unei cetatenii a Uniunii prin intarirea protectiei drepturilor si intereselor cetatenilor care apartin Statelor Membre. Controlul granitelor externe a azilului si imigrarii, a criminalitatii, dezvoltarea Uniunii ca o zona a libertatii si securitatii unde se pune baza liberei miscari a persoanei, face ca  si controlul criminalitatii sa fie mai aspru. Examinarea unor revizuiri politice si a formelor de cooperare instituite prin acest tratat, prin mentinerea acquis-ului comunitar si dezvoltarea lui. Uniunea Europeana asigura coerenta tuturor masurilor externe adoptate in cadrul politicilor sale cu privire la relatiile externe, la securitate, economie si dezvoltare, unde Consiliul si Comisia au responsabilitatea, conform propriilor competente, asigurarii acestei coerente si obligatia cooperari, totodata implementarea acestor politici. In conditiile si scopurile Tratatelor institutive ale Comunitatii Europene si actele care le-au precedat, care le-au modificat sau completat si acest Tratat de la Amsterdam, Parlamentul European, Consiliul, Comisia, Curtea de Justitie si Curtea de Conturi isi exercita atributiile.

Uniunea este fondata pe principiul libertatii, democratiei, respectului drepturilor omului si libertatilor fundamentale, precum si al statului de drept, principii care sunt commune statelor member. Uniunea respecta identitatea nationala a statelor member.

Consiliul, reunit la nivelul sefilor de stat sau de guvern si hotarand  in unanimitate, la propunerea unei treimi din statele member sau a Comisiei, si dupa obtinerea avizului conform al Parlamentului European, poate constata existenta unei incalcari grave si persistente a principiilor enuntate in articolul F, paragraful 1, din partea unui stat membru, dupa ce a invitat guvernul acelui stat membru sa isi prezinte observatiile. In cazul existentei unei asemenea constatari, Consiliul poate decide sa suspende anumite drepturi statului membru vizat care rezulta din aplicarea Tratatului de la Amsterdam, inclusive dreptul de vot in Consiliu al reprezentantului guvernului statului membru. Consiliul poate modifica, prin votul calificat al majoritatii, masurile luate sau sa urmareasca incetarea lor. Se aminteste ca nu se tine seama de votul reprezentantului guvernului statului membru in cauza. Se defineste majoritatea calificata ca fiind aceasi proportie a voturilor ponderate ale membrilor Consiliului ca cea fixata in articolul 148, paragraful 2, al Tratatului instituind Comunitatea Europeana adica sunt ponderate dupa cum urmeaza: Belgia, Grecia, Olanda si Portugalia – 5, Danemarca, Irlanda, Finlanda – 3,  Germania, Franta, Italia, Marea Britanie – 10, Spania –8, Luxemburg –2, Austria si Suedia – 4, iar pentru adoptarea actelor Consiliului sunt necesare 62 de voturi care trebuie adoptate la propunerea Comisiei, 62 de voturi care exprima acordul a cel putin zece membrii. Abtinerile membrilor prezenti sau reprezentanti nu impiedica Consiliul sa adopte acte care necesita unanimitatea.

Uniunea stabileste si implementeaza o politica externa si de securitate comuna, care acopera toate domeniile politicii externe si de securitate, a caror obiective sunt salvagardarea voturilor commune, a interesurilor fundamentale, a independentei si integritatii Uniunii, in conformitate cu principiile Cartei Natiunilor Unite, consolidarea securitatii Uniunii, mentinerea pacii, unde se pune in discutie intarirea securitatii internationale si cea a frontierelor externe. Se promoveaza cooperarea internationala, dezvoltarea si consolidarea democratiei si a statului de drept, precum si repectarea drepturilor omului si a libertatiilor fundamentale. Statele member vor coopera in vederea consolidarii si dezvoltarii solidaritatii lor politice mutuale.

Uniunea urmareste realizarea obiectivelor sale, definind principiile si orientarile generale ale politicii externe si de securitate comuna, luand deciziile privind strategiile commune, adoptand actiuni commune, pozitii commune si intensificand cooperarea sistematica intre statele member in conducerea politicii lor.

Pe langa dispozitiile asupra politicii externe si securitatii commune, dispozitiile asupra cooperarii judiciare si politienesti in materie penala ofera cetateniilor un nivel ridicat de protectie, intr-un spatiu al libertatii, securitatii si justitiei, prin elaborarea unei actiuni commune a statelor membre in domeniul cooperarii politienesti si judiciare in materie penala si prin prevenirea si reprimarea rasismului si a xenofobiei. Prevenind si combatand criminalitatea, terorismul, traficul cu fiinte umane si infractiunile impotriva minorilor, traficul de droguri, arme, coruptia si frauda, se pot atinge obiectivele propuse.

In Tratatul de la Amsterdam, se pune si problema privind cooperarea intensificata care se poate realiza prin recurgerea la institutiile, procedurile si mecanismele prevazute de acest tratat. Statele membre aplica actele si deciziile luate pentru punerea in practica a cooperarii la care participa, in masura in care acestea le privesc. Statele Membre neparticipante nu intervin in punerea in practica a cooperarii de catre statele membre participante.

Se promoveaza cel mai inalt nivel posibil de cunostinte printr-un larg acces la educatie si prin permanenta actualizare a acesteia.

Pentru a instituii progresiv o zona a libertatii si securitatii si justitiei, Consiliul adopta intr-o perioada de cinci ani de la intratea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam, masuri menite sa asigure libera circulatie a persoanelor, cu ajutorul masurilor asupra controalelor la frontierele externe, azil si imigratie.

Statele membre si Comunitatea se angajeaza sa elaboreze o strategie coordonata pentru ocuparea fortei de munca si pentru promovarea unei forte de munca competente, calificate si capabile de adaptare, precum si a unei piete a muncii apta sa reactioneze rapid la evolutia economiei, in vederea atingerii obiectivelor puse in plan.

Consiliul hotaraste luarea masurilor pentru a intensifica cooperarea vamala intre statele membre si intre acestea si Comisie. Aceste masuri nu se vor referi la aplicarea dreptului penal intern, nici la administrarea justitiei in statele membre.

Tratatul instituind Comunitatea Europeana, inclusive anexele si protocoalele, este modificat conform dispozitiilor caduce si pentru a adapta textul anumitor dispozitii ale sale.

In partea a treia, in dispozitiile generale si finale, articoul 13, se stipuleaza ca prezentul act este incheiat pe o durata nelimitata. El va fi ratificat de Inaltele Parti Contractante, potrivit  normelor constitutionale respective. Instrumentele de ratificare vor fi duse la guvernul Republicii Italiene si va intra in vigoare in prima zi a celei de-a doua luni care urmeaza dupa depunerea instrumentului de ratificare de catre ultimul stat semnatar care va indeplini aceasta formalitate.

Tratatul de la Amsterdam a fost redactat in 12 limbi, dupa cum urmeaza: Daneza, engleza, finlandeza, franceza, germana, greaca, italiana, olandeza, portugheza, spaniola si suedeza, textele autentice fiind depuse in arhivele guvernului Republicii Italiene, care va remite cate o copie certificata pentru conformitate fiecaruia dintre guvernele celorlalte state semnatare.

3.3 đMecanisme nejurisdictionale de protectie si garantare a drepturilor omului

Mecanismele nejurisdictionale de garantare a drepturilor omului se caracterizeaza prin faptul ca nu dispun de proceduri care sa poata utiliza forta de constrangere necesara asigurarii indeplinirii lor, atunci cand nu sunt transpuse in practica de buna voie de catre state. Aceste mecanisme sunt caracteristice sistemului universal de promovare si garantare a drepturilor omului respectiv organelor si organismelor din cadrul Organizatiei Natiunilor Unite.

3.3.1 -Sistemul O.N.U.

Cuprinde o diversitate de mecanisme de garantare a drepturilor omului, situatie explicabila prin: diversitatea domeniilor drepturilor omului care sunt avute in vedere, natura juridica a documentelor prin care au fost instituite astfel de organe si proceduri, momentul diferit in care au fost adoptate, interesele statelor in instituirea acestor mecanisme si dorinta lor de a aplica reglementarile in materie si de a respecta masurile luate de organele constituite.

Pentru stabilirea naturii juridice a acestor mecanisme nu s-au adoptat criterii unitare si nici nu s-au avut in vedere aceleasi elemente care sa fie analizate in acest sens.

Astfel, atunci cand s-au analizat organele care au atributii in domeniul drepturilor omului in cadrul O.N.U.s-a adoptat criteriul documentelor care stau la baza constituirii organului respectiv.

In acest sens, s-a adoptat clasificarea urmatoare:

- organe care isi au originea in Carta O.N.U.;

- organe create in baza conventiilor adoptate de O.N.U.;

- organe care au fost constituite in baza unor documente politice regionale.

3.4 đOrganisme Internationale pentru Protectia si Garantarea Drepturilor Omului

Concomitent cu adoptarea unor instrumente juridice adecvate[35], comunitatea internationala s-a concentrat asupra constituirii unor organisme si mecanisme eficiente pentru protectia si garantarea drepturilor omului[36], urmarind: cunoasterea evolutiilor in acest domeniu si elaborarea unor recomandari adecvate.

3.4.1- Organisme constituite in sistemul Natiunilor Unite

Prin instrumente juridice adoptate dupa al II-lea razboi mondial[37] s-au constituit

a. Comisia pentru Drepturile Omului[38];

b. Sub-Comisia pentru Prevenirea Discriminarilor si Protectia Minoritatilor[39];

c. Comitetul Drepturilor Omului[40];

d. Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale si Culturale[41];

e. Comitetul pentru Eliminarea Discriminarilor Rasiale[42];

f. Comitetul pentru Eliminarea Discriminarii impotriva Femeii[43];

g. Comitetul impotriva torturii[44];

h. Comitetul privind Drepturile Copilului.

3.4.1.1.-Comisia Drepturilor Omului

Acest organism al Natiunilor Unite a fost constituit de catre Consiliul Economic si Social al O.N.U. prin rezolutia Nr.5 (I) din anul 1946[45].

Prin rezolutia nr.9 (II) din anul 1946, Consiliul Euconomic si Social al natiunilor Unite a statuat principalele atributii ale Comisiei, precizand ca rolul sau consta in  dezbaterea problemelor drepturilor omului, pregatirea de recomandari si rapoarte privind Declaratia Universala a Drepturilor Omului; conventiile asupra libertatilor publice; statutul femeii; libertatea informatiei si a altor mijloace de comunicare; protectia minoritatilor; prevenirea discriminarilor pe baza de sex, rasa, libba sau religie, precum si asupra altor probleme privind drepturile omului[46].

La constituirea Comisiei, in anul 1946, numarul membrilor ei a fost de 18. in anul 1961 - printr-o Rezolutie a Consiliului Economic si Social al O.N.U.[47] - numarul membrilor Comisiei a crescut la 21; in 1966, la 32[48]; in 1979, la 43[49], iar in anul 1990, numarul statelor membre in Comisie a crescut la 53[50]. Membrii Comisiei Drepturilor Omului sunt alesi de Consiliul Economic si Social pe o perioada de 3 ani, pe o baza geografica echitabila[51].

3.4.1.2 -Sub-comisia pentru Prevenirea Discriminarilor si Protectia Minoritatilor

Sub-Comisia a fost constituita de catre Comisia Dreptu-rilor Omului in conformitate cu Rezolutia Consiliului Economic si Social al Natiunilor Unite No 9 (II) 1946.

In conformitate cu Rezolutia Consiliului Economic si Social al O.N.U.[52], Sub-Comisia pentru Prevenirea Discriminarilor si Protectia Minoritatilor efectueaza studii - indeosebi in lumina Declaratiei Universale a Drepturilor Omului - si „face recomandari Comisiei Drepturilor Omului privind prevenirea discriminarilor de orice natura in domeniul drepturilor omului si libertatilor fundamentale si protectia minoritatilor rasiale, nationale, religioase si lingvistice”. De asemenea, Sub-Comisia „indeplineste si alte functii incredintate de catre ECOSOC si de catre Comisia pentru Drepturile Omului”.

Sub-Comisia a avut initial 12 membri. In anul 1959, numarul membrilor a crescut la 14; in anul 1965, numarul a crescut la 18, iar din 1968, Sub-Comisa are 26 de membri[53], pe baza reprezentarii adecvate a diferitelor regiuni, sisteme juridice si culturale[54].Membri Sub-Comisiei sunt nominalizati de guverne si sunt alesi de Comisia pentru Drepturile Omului. Ei actioneaza, insa in calitate de experti independenti, promovand opinii „in capacitatea lor personala” in diferite probleme supuse dezbaterii si analizei[55].


3.4.1.3 -Comitetul Drepturilor Omului

Comitetul a fost constituit in baza Pactului International cu privire la Drepturile Civile si Politice[56]. Acest comitet „este compus din resortisanti ai Statelor-parti', care „trebuie sa fie personalitati de inalta moralitate si avand o competenta recunoscuta in domeniul drepturilor omului'.

Comitetul Drepturilor Omului examineaza rapoartele Statelor-parti cu privire la masurile pe care le-au adoptat pentru transpunerea in viata a drepturilor civile si politice, precum si a progreselor realizate „in folosinta acestor drepturi'.

In urma analizei rapoartelor prezentate, Comitetul isi elaboreaza propriile puncte de vedere si observatiile pe care le considera potrivite, aducandu-le la cunostinta Statelor-parti. in acelasi timp, Comitetul poate sa transmita Consiliului Economic si Social aceste observatii, insotite de copii ale rapoartelor pe care le-a primit de la Statele-parti[57].

3.4.1.4 -Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale si Culturale

Comitetul s-a constituit in scopul de a urmari „implementarea prevederilor Pactului cu privire la Drepturile Economice, Sociale si Culturale'[58]. in baza Rezolutiei 1988 (LX) din 1976, Consiliul Economic si Social al Natiunilor Unite a stabilit o proce-dura privind „Implementarea prevederilor Pactului'.

Constituit la inceput ca „un Grup de lucru privind Implementarea Pactului cu privire la Drepturile Economice, Sociale si Culturale', ulterior - prin Rezolutia ECOSOC No 1985/17 - a primit denumirea de Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale si Culturale, fiind compus din 18 membri, personalitati recunoscute pentru competenta lor in domeniul drepturilor omului.

Comitetul analizeaza rapoartele prezentate de statele membre, isi formuleaza observatiile proprii asupra acestor rapoarte, pe care le prezinta Consiliului Economic si Social al Natiu-nilor Unite[59], asistand Consiliul „in indeplinirea obligatiilor ce-i revin in baza Pactului'[60].

3.4.1.5 Comitetul pentru Eliminarea Discriminarii Rasiale

Comitetul s-a constituit in conformitate cu prevederile Conventiei privind Eliminarea Discriminarii Rasiale[61], fiind alcatuit din 18 membri „cunoscuti penfru inalta lor moralitate si impartia-litate, care sunt alesi de Statele-parti din randul cetatenilor lor si care isi exercita functiile cu titlu individual'[62].

Comitetul analizeaza rapoartele primite din partea statelor si supune, in fiecare an, Adunarii Generale a Natiunilor Unite ~ prin intermediul Secretarului General - „un Raport asupra activi-tatii sale si poate sa faca sugestii si recomandari de ordin general bazate pe examinarea. rapoartelor si informarilor primite de la Statele-parti'[63].

In cazul in care un Stat-parte „considera ca un alt stat, de asemenea parte, nu aplica dispozitiile Conventiei, el poate sa atraga atentia Comitetului asupra problemei'. Comitetul „transmite comunicarea Statului-parte interesat', care -in termen de 3 luni - prezinta Comitetului explicatii sau declaratii scrise prin care: clarifica problema respectiva si precizeaza ce masuri au fost intreprinse „pentru remedierea situatiei'.


3.4.1.6 -Comitetul pentru Eliminarea Discriminarii impotriva Femeii

Comitetul a fost instituit in baza prevederilor Conventiei pentru Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare impotriva Femeii[64], adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite in anul 197965.

Comitetul este alcatuit din 23 de experti, avand „o inalta tinuta morala si competenta in problemele reglementate prin Conventie'. Membrii Comitetului actioneaza ca experti, in capaci-tatea lor personala66.

Comitetul privind Eliminarea Discriminarii impotriva Femeii este indrituit „sa analizeze progresele inregistrate in imple-mentarea Conventiei, inclusiv rapoartele prezentate de statele-parti cu privire la evolutiile constatate in tarile lor'.

3.4.1.7 -Comitetul impotriva torturii

Comitetul a fost infiintat in baza Conventiei impotriva iTorturii si a altor Tratamente sau Pedepse Cmde, Inumane sau Degradante, adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite Jinanul 1984[65].

Comitetul este compus din 10 experti, avand o inalta

tinuta morala si competenta recunoscuta in domeniul drepturilor omului. Expertii actioneaza in capacitate personala, in urma alegerii de catre Statele-parti la Conventie[66].

Potrivit prevederilor Conventiei, in cazul in care Comi-tetul primeste informatii credibile care indica practicarea siste-matica a torturii in teritoriile unui Stat-parte, poate decide sa faca ancheta, inclusiv vizitand statul in cauza, cu acordul sau[67]. De asemenea, Comitetul poate primi si examina comunicari din partea unui Stat-parte cu privire la neindeplinirea obligatiilor stipulate in Conventie de catre un alt Stat-parte. Totodata, ase-menea comunicari pot fi primite din partea unor persoane care sustin ca au fost victimele unor incalcari ale prevederilor Conventiei[68].

3.4.1.8 -Comitetul privind Drepturile Copilului

Comitetul a fost constituit in conformitate cu prevederile Conventiei privind Drepturile Copilului, adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite in 1989[69]. Conventia a intrat in vigoare la 2 septembrie 1990.

Acest organism este alcatuit din 18 experti[70], avand o inalta tinuta morala si o competenta recunoscuta in domeniile care fac obiectul Conventiei. Acesti 18 experti sunt alesi de Statele-parti din randul cetatenilor lor, urmand sa-si indeplineasca mandatul „in capacitatea lor personala'.

Comitetul este imputernicit „sa examineze progresele facute de Statele-parti in asigurarea realizarii obligatiilor asumate prin Conventie'[71]. Statele-parti prezinta rapoarte - prin interme-diul Secretarului General al Natiunilor Unite - prin care informeaza cu privire la masurile care au fost adoptate pentru a da curs „drepturilor copilului stipulate in Conventie'[72].


3.5 đLargirea Uniunii Europene spre Europa Centrala si de Est, aderarea Romaniei la Uniunea Europeana.

Europa se afla acum la rascruce. Oportunitatile pentru o integrare si largirea in continuare exista, fiind larg acceptat ca actualele institutii europene sunt inadecvate sa raspunda provocarilor pe care aceste oporturtitati le prezinta.

Patru provocari privesc marimea, scopul, adancimea si legitimitatea institutiilor europene. De acestea s-a ocupat Conferinta interguvernamentala din 1996.

3.5.1 -Largirea Uniunii Europene (U.E.)

P

rima provocare este cea indusa de marimea crescanda ar Uniunii Europene. Institutiile europene existente sunt din timpul Comunitatii celor sase.

Uniunea celor cincisprezece cuprinde state cu economii si, sisteme politice diferite. Multe natiuni de la granita estica si cea de sud asteapta sa devina membre in anii ce vor urma. Daca acest lucru se intampla, Uniune Eurropeana va avea vreo zece-cincisprezece membrii in plus, capatand o si mai mare diversitate economica si politica. Uniunea Europena nu poate sa se mareasca in continuare fara o reforma institutionala majora.

Largirea pana la douazeci si cinci de membrii cu actuala structura ar reduce mult capacitatea de decizie. Largirea implica un semn de intrebare asupra a doua activitati care impreuna cumuleaza 80% din bugetul Uniunii Europene: Politica Agrara Comuna si fondurile structurale ce sprijina infrastructura si investitiile de capital in zonele sarace ale Uniunii Europene.

Aplicarea celor doua politici si asupra tarilor central si est europene ar necesita o dublare a bugetului Uniunii, cresterea bugetului ar duce la o puternica opozitie. Reducerea, ar duce la o opozitie puternica din partea actualilor beneficiari.

De aceea largirea implica renegocieri fundamentale ale status quo-ului.

Largirea poate fi problematica dar si cu riscuri. Tranzitia societatilor de tip sovietic la economii de piata, libera, nu a avut loc pe deplin si tranzitia la democratia politica nu este ireversibila.

3.5.2. -Scopul integrarii

O a doua provocare este scopul Uniunii Europene. La ora actuala, toate statele membre dispun de un corp unic de legislatie si obligatii -asa numitul Acquis comunitar. Acquis-ul incorporeaza o balanta delicata de obligatii pentru fiecare stat si este in fond un contract intre membrii Uniunii Europene. Orice largire a scopului de integrare se adauga acquis-ului si modifica balanta existenta pentru toate partile din contract. Aceasta face intelegerea de largire dificila de realizat Unele state doresc sa extinda scopul politicii comune la noi domenii ca politica externa si de securitate. Alte state nu doresc sa accepte aceste propuneri. O largire pe viitor a Uniunii Europene poate conduce numai la exacerbarea unor astfel de tensiuni, pe masura ce statele sunt mult mai diverse, atat economic cat si politic si difera chiar mai mult in ceea ce priveste obiectivele lor. Neintelegerea asupra scopului integrarii, rezulta de asemenea din confuzia existenta asupra impartirii responsabilitatii intre Uniune si state. Ca exemplu avem atitudinea cetatenilor privitoare la problema somajului.

3.5.3. Adancirea integrarii existente

In ariile de competenta a Uniunii a existat numai un transfer limitat de suveranitate nationala. Aceasta conduce la probleme legate de constrangere si eficienta.

Pentru acesta, Uniunea Europeana se bazeaza in principal pe statele membre pentru a pune legislatia Uniunii Europene si politica in practica. Implementarea pietei unice, in particular, depinde de actiuni ale administratiei nationale. De aceea nu surprinde ca multe directive ale Uniunii sunt incorporate in legislatia nationala sau foarte incet, sau deloc. Chiar si incorporate, constrangerea de aplicare este de multe ori lejera. O astfel de constrangere lejera, submineaza functionarea pietei unice. Esecuri in realizarea viziunii pietei unice la nivel european, duc in cele din urma la o problema de credibilitate, in totalitate, a institutiilor Uniunii.

Astfel,constrangerea este vitala.

Acest lucru este dificil, deoarece implica masuri directe impotriva guvernelor nationale ce sunt ele insele actori cheie si factori de decizie. In al doilea rand, modul interguvernamental de integrare poate cauza probleme privind eficacitatea luarii de decizii, in Consiliul European unde multe decizii necesita inca unanimitate.

Sub regula unanimitatii, statelor 11 se ofera dreptul de veto, ceea ce faciliteaza posibilitatea de a obtine concesii in alte domenii, in schimbul nerecurgerii la el.

Deciziile eficiente sunt astfel impiedicate sau se impune introducerea de pachete de decizii.

Extinderea in continuare a Uniunea Europeana va transforma acest tip de 'santaj' intr-o problema si mai serioasa.

Cadrul legal al Uniunii Europene agraveaza problema eficacitatii fata de statul natiune, Uniunea nu are o ierarhie constitutionala normala a legislatiei, cu garanti constitutionali si reguli privind actul legiuitor la varf si reglementarile administrative la nivel inferior,

Lipsa ierarhiei legale, combinata cu necesitatea constrangerii conduce la practica redactarii regulilor Uniunii in mare detaliu.

Detaliile privind reglementarile Uniunii Europene au ajuns si obiect de ridiculizare publica ca in cazurile de reglementari privind forma bananelor sau culoarea stingatoarelor de foc.

3.5.4. Legitimitatea institutiilor europene

Se manifesta in special in cele doua, cele mai importante institutii: Comisia si Consiliul de Ministrii.

Comisia controleaza ce se discuta si ce se decide in Uniune.

Chiar asupra initiativelor provenite din Consiliu, Comisia are dreptul exclusiv de a initia propuneri pentru legislatia Uniunii.

Acest drept, permite Comisiei sa decida asupra programului Consiliului si permite o influenta puternica asupra amendamentelor pe care Parlamentul European le poate face la propunerea Consiliului.

Comisia este de asemenea corpul care trebuie sa impuna majoritatea politicii Uniunii. Fata de aceste puteri extinse, Comisia are o transparenta limitata fata de public.

Un aspect important al deficitului de democratie consta in aceea ca institutiile Uniunii se bazeaza pe coalitii formate intre tari si nu atat pe coalitii care sa treaca peste granitele nationale.

Lipsa unei ierarhii a legilor contribuie la deficitul de democratie prin faptul ca cadrul legal al Uniunii a devenit neinteligibil pentru majoritatea oamenilor, astfel ca publicul european nu are o intelegere clara asupra valorilor si principiilor de baza ce intra in tratate.

O Europa sigura nu se poate atinge decat daca ea se organizeaza intr-un fel nou. Tot mai mult s-a conturat, in ultimele decenii, necesitatea renuntarii la strategia acomodarile contextuale si a echilibrelor fragile de pana acum, si trecerea la identificarea intereselor comune, ca metoda.

Referindu-se la necesitatea unei metode a unificarii, Walter Hallstein (1980) afirma ca aceste 'reguli' pot fi formulate astfel: mai intai, unificarea este un proces cu componente intelectuale, culturale, juridice, economice ce are drept componenta conducatoare evolutia politica. In continuare, politica statelor se orienteaza spre satisfacerea intereselor comune, mai curand decat egoismul traditional

Apoi, crearea de institutii corespunzatoare 'pietelor comune', cu caracter explicit suprastatal, care iau in gestiune sectoare de activitate tot mai importante (Ex. Comunitatea Europeana a Carbunelui si a Otelului).

Mai departe, pastrarea accentului pe formarea 'pietei comune', cu inlaturarea implicita a barierelor vamale, chiar si in momentele in care integrarea politica a fost blocata de interesele inca divergente ale statelor.

In continuare, concretizarea in legislatie a fiecarui pas obtinut pe calea unificarii, caci comunitatea este o comunitate de drept,este o creatie a dreptului.

Apoi, asigurarea unei dinamici continue a procesului unificarii prin considerarea fiecarui pas ca potential pentru un pas urmator.'

In fine, promovarea liberei circulatii a oamenilor, bunurilor, informatiilor, opiniilor si pastrarea continua a sprijinului S.U.A., plecand de la premisa ca 'Europa are nevoie de America si invers.'

Constructia europeana, se afla evident, in criza. Dar de fapt nu a cunoscut o criza permanenta de la demararea ei in 1950.

Oricum actuala criza are particularitatile sale, punand in miscare fundamentele insasi ale Uniunii Europene. Pentru a iesi din aceasta criza, Uniunea Europeana se va regandi in intregime sau va accede la o reala constiinta de sine sau va ceda.

Dupa prabusirea comunismului, prabusirea blocului sovietic, Comunitatea europeana a adoptat o pozitie prudenta: a incercat sa se intareasca creand Uniunea Europeana prin Tratatul de la Maastricht; a intreprins legaturi si relatii de dialog cu tarile Europei centrale si orientale fixand conditiile pentru adeziunea lor la Uniune, refuzand sa stabileasca un calendar precis pentru intrarea lor.

Uniunea Europeana pentru a supravietui trebuie sa faca fata la urmatoarele scadente: moneda unica, pachetul bugetar, extinderea spatiului mediteraneean, Rusia, SUA, reforma institutionala.

In ceea ce priveste extinderea dupa desavarsirea largirii spre tarile Asociatiei europene a liberului schimb (AELE) Uniunea Europeana a trecut imediat la examinarea unei noi liste de candidati veniti din Europa

Centrala si de Est. Predominant este un factor: cel al similitudinii partenerilor in acest proces complex, al extinderii, U.E. cauta efectiv, maximum de similitudine economica a noilor parteneri, decat castigul economic propriu-zis care poate fi realizat cu parteneri comercianti diferiti.

In aceasta abordare, interesele economice joaca un rol particular: maximalizarea castigului politic se efectueaza cu conditia de a nu avea un cost economic foarte important.

Motivatiile politice si economice ale extinderii sunt diferite, atunci cand examinam cazul tarilor deja membre sau candidatii la adeziune.

Din punctul de vedere al tarilor AELE, motivele principale sunt in mod clar dominate de aspectele economice: certitudinea ca piata unica a Uniunii va avea un impact asupra economiilor lor si va necesita ajustari importante, recunoasterea faptului ca spatiul economic european (EEE) nu ofera o solutie satisfacatoare a acestor probleme si in fine singular, credinta de a fi marginalizat politic la periferia Uniunii.

Numarul candidatilor la adeziunea in U.E. este important atat in Sud (Cipru, Malta, Turcia etc.) cat si la Est.

Cu ocazia primelor extinderi, factorii politici au fost determinanti, in conditiile unor costuri economice reduse.

Chiar pentru tarile AELE problemele s-au pus in termeni similari Nu este insa cazul tarilor din Europa Centrala si de Est. Aici costurile economice se anunta foarte ridicate. Numeroase studii releva aceste costuri ridicate, doua fiind foarte importante:

cele agricole si transferurile bugetare la titlul politicilor structurale.

Adeziunea tarilor Europei Centrale si Orientale (PECO) va avea un efect important asupra pietei agricole comunitare. Transferurile de venituri spre Est adauga un al doilea cost pentru PAC: transferurile bugetare. Integrand PECO in PAC sub forma sa actuala conduce, in efect, la a beneficia de preturi superioare si de subventii, ceea ce va provoca cresterea productiei lor.

Necesitatea de a exporta surplusul care decurge antreneaza un alt cost subventiile la export.

Conform diferitelor estimari costul bugetar al unei extinderi spre PECO este considerabil. Tarile PECO sunt extrem de diferite fata de tarile Uniunii Europene. Mult mai sarace decat statele membre actuale, adeziunea lor va face sa explodeze politicile structurale care, desti-nate sa consolideze coeziunea economica si sociala. se traduc prin ajutorarea regimurilor mai sarace, a acelora aflate in reconvertire industriala si in modernizarea structurilor agricole.

Mult mai agricole decat cei 15, aceste tari vor costa PAC mai mult decat pot accepta tarile membre, deci integrarea lor necesita a se reforma politicile comune a Uniunii Europene, fie de a astepta ca structurile lor economice sa fie foarte similare, ceea ce ar cere timp care, in ipotezele cele mai optimiste, ar necesita numai 20 de ani pentru tarile din Europa Centrala, care sunt cele mai performante din fostele tari comuniste.

Nu trebuie pierdut din vedere ca nu doar costurile aderarii sunt mari. Exista si castiguri mari in compensatie. Acestea provind din diferentele existente intre parteneri. O extindere spre PECO a U.E., va procura castiguri foarte importante tarilor vestice, mai relevante decat cele provenite din statele AELE. Cu toate acestea Uniunea Europeana cauta sa limiteze costurile unei extinderi, decat sa obtina mari profituri.

Ceea ce se poate afirma cu certitudine este insa ca oricum extinderea spre Est a Uniunii Europene, atat pe termen scurt cat si mediu, este delicata. In aceste conditii Uniunea Europeana proclama de la Consiliul european din iunie 1993, vointa sa de a primi tarile Europei Centrale si de a le ajuta, refuzand insa sa fixeze un calendar. Totodata insista permanent pentru indeplinirea conditiilor puse de aderare. Este mereu aceeasi pozitie care a fost pusa in Carta Alba, prezentata in iunie 1995, si intitulata: 'Pregatirea statelor asociate din Europa Centrala si Orientala, la integrarea lor la piata interna a Uniunii'.

In aceste conditii ambigue, U.E. a recurs la diverse paliative pentru a intarzia adeziunea. Intr-o prima etapa ea a definitivat acorduri de asociere cu PECO. Daca aceste acorduri raspund aspiratnlor, mai mult potitice decat economice, a acestor tari ele sunt conduse spre acele destine in care sectoarele cele mai sensibile ale celor 15 sunt protejate.

Si in problema schimburilor, politica liberalizarii acestora este foarte limitata. Ele sunt mai putin vaste pentru sectoare precum agricultura, textilele si confectiile sau siderurgia. Pentru sectoarele mai expuse liberalizarii sunt prevazute masuri antidumping.

PECO reclama tot mai insistent aderarea Uniunii Europene, cauta mijloacele de a face tot posibilul pentru a reduce costurile.

Reflectiile indreptate actualmente spre acest subiect au in vedere un plafon de sume pe care o tara poate sa il solicite cu titlul de ajutor regional. Pentru agricultura se are in vedere perioada de tranzitie in care se instaureaza cote stricte de productie. Reintroducerea in cadrul Uniunii Europene a cotelor constituie un precedent periculos si o intoarcere la controlul frontierelor interioare.

Continuand urmarirea conexiunilor posibile se ajunge la o repunere in cauza a chiar pietei unice.

Astfel  se recurge la diverse paliative. Unul dintre acestea consta in a considera diversele acorduri europene de integrare ca fiind etape spre adeziunea Uniunii Europene. Astfel, Baldwin considera ca tarile din centrul Europei pe masura reformelor pe care le fac trec prin diverse etape, de la acordul de asociere la adeziunea la AELE apoi la EEE si in final la Uniunea Europeana.

Daca integrarile regionale se pot forma intre tari cu structuri economice foarte diferite, Uniunea Europeana nu este un simplu acord de liberschimb ci un ansamblu politic si economic complex.

Aceasta nu o impiedica insa de a se limita numai la aspectele comerciale asa cum este scordul vamal incheiat cu Turcia in martie 1995 si care a intrat in vigoare in ianuarie 1996.

Aderarea Romaniei la Uniunea Europeana trebuie considerata ca parte a procesului prin care tarile Europei Centrale si Rasaritene depasesc perioada de separare a continentului si se apropie de spatiul de pace, stabilitate si prosperitate creat de Uniunea Europeana.


3.5.5 -Aspecte Geopolitice

Romania se intinde in sud-est pana la Marea Neagra si Delta Dunarii, iar la nord-vest este strabatuta de Muntii Carpati. Suprafata Romaniei este de 237.500 km2, iar populatia de 22.6 milioane de locuitori.

In timpul celui de al ll-lea Razboi Mondial, Basarabia, Nordul Bucovinei si Herta au fost ocupate de U.R.S.S., totodata Romania trebuind sa cedeze fortat Ungariei partea de Nord a Transilvaniei si Bulgariei Sudul Dobrogei.

Prin Tratatul de la Paris din 1947 Transilvania a fost retrocedata Romaniei.

In anul 1947, Partidul Comunist a preluat puterea fiind instaurat regimul comunist de tip sovietic pentru o perioada de aproape jumatate de secol.

Dupa prabusirea regimului comunist la sfarsitul anului 1989, in contextul schimbarii survenite in Europa Centrala si de Est, a impresionantelor miscari antidictatoriale si anticomuniste, primele alegeri libere din mai 1990 au condus la adoptarea in decembrie 1991 a unei noi constitutii, conform careia in 1992 au avut loc alegeri parlamentare si prezidentiale, la putere ajungand insa fostii comunisti. Alegerile din 1996 au produs prima alternanta reala la putere, ceea ce a marcat un nou inceput atat pe planul politicii interne, cat si a celes externe. Au fost incheiate tratatele cu Ungaria si Ucraina, care prevad recunoasterea frontierelor si respectarea drepturilor minoritatilor.

Reformele initiate incepand din 1996 fac din integrarea europeana si euroatlantica un obiectiv esential, prioritar al politicii externe a Romaniei.

Abordarea programatica a intereselor nationale ale Romaniei in conditiile actuale si de perspectiva, conduce la necesitatea promovarii lor in contextul unui mediu international marcat profund atat de procesete globalizarii cat si ale cresterii interdependentei dintre state, societati si culturi diferite.

Romania si-a prezentat cererea de aderare la U.E in data de 22 ,iune 1995, insotita de o strategie nationala de preaderare si de o declaratie a factorilor politici responsabili.


3.5.6 -Cadrul Juridic

Romania este prima tara din Europa Centrala si de Est care a stabilit relatii contractuale cu Uniunea Europeana. Acordul cu privire la sistemul generalizat de preferinte din 1974 si Acordul privind produsele industriale din 1980. Stabilirea de relatii diplomatice intre Romania si Uniunea Europeana s-a realizat in anul 1980.

Dupa prabusirea comunismului, in 1991 a fost semnat un acord privind comertul si cooperarea comerciala, inlocuit ulterior cu Acordul European, intrat in vigoare in februarie 1995, in totalitatea sa (partile referitoare la Comert au fost aplicate din mai 1993).

Acordul Europa (cum este numit) este un acord mixt, cuprinzand domenii care tin de competenta Uniunii Europene si de cea a statelor sale membre. El stabileste un cadru favorabil dialogului politic si include prevederi atat pentru cooperarea economica, sociala, financiara si culturala cat si pentru extinderea relatiilor comerciale. El poate fi suspendat in cazul nerespectarii drepturilor omului. Cadrul institutional al acestui Acord prevede mecanisme de initiere, de gestionare si de supraveghere a tuturor domeniilor in care exista relatii. Diferite subcomitete examineaza problemele de natura tehnica. Exista un Comitet de Asociere, constituit la nivel de functionari superiori care anatizeaza problemele in profunzime si un Consiliu de Asociere care examineaza stadiul relatiilor si perspectivele acestora, oferind posibilitatea de a evalua progresele obtinute de Romania in procesul de pregatire a aderarii.

In legatura cu cererea Romaniei de aderare la Uniunea Europeana, dupa incheierea Conferintei Interguvernamentale, Comisia Europeana si-a formulat Opinia in legatura cu aceasta. in acest fel sunt clarificate conditiile preconizate in contextul strategiei de preaderare, si anume:

• dezvoltarea unei economii de piata;

• adaptarea structurilor administrative;

• constituirea unui mediu economic si monetar stabil

Comisia, desigur si-a propus garantarea unui tratament egal pentru toate statele candidate, ele trebuind sa indeplineasca urmatoarele conditii:

• institutii stabile care sa garanteze democratia, suprematia legii, drepturile omului, respectul fata de minoritati si protejarea lor.

• existenta unei economii de piata valabile ca si a capacitatii de a face fata presiunii concurentiale si fortelor pietii din interiorul Uniunii Europene.

• capacitatea de a-si asuma obligatiile pe care le presupune calitatea de membru, inclusiv aderarea la obiectivele uniunii politice, economice si monetare.

3.5.7 -Strategia de preaderare

In acest context se are in vedere aplicarea Acordului European si a prevederilor Cartii Albe.

Acordul European a fost aplicat in conformitate cu calendarul prevazut, desi exista unele prevederi care au inregistrat intarzieri.

Principalele probleme aflate pe rol sunt armonizarea legislaturii si strategiei de preaderare, progresul macro-economic, problemele comerciale, inceperea programelor comunitare, problemele de certificare si nominalizare, precum si colaborarea la nivelul celui de-al treilea principiu fundamental al Tratatului de la Maastricht.

Cartea Alba cu privire la piata interna elaborata in 1995, a stabilit care sunt legile pe care tarile candidate trebuie sa le transpuna in practica pentru a aplica acquis-ul Uniunii. Totodata au fost definite obiectivele care trebuiesc urmarite ca fiind prioritare pentru realizarea Pietei Unice.

3.5.8 -Criteriile de aderare

Criteriilee au fost stabilite de catre Consiliul European intrunit la Copenhaga. Conform acestora statele din Europa Centrala si de Est trebuie sa dispuna de 'institutii stabile care sa garanteze

democratia, primatul legii, drepturile omului, respectarea si protectia minoritatilor'.

Evaluarea care a fost facuta cuprinde pentru fiecare din tarile candidate, o analiza sistematica a principalelor modalitati de organizare si functiune a autoritatilor publice si a mecanismelor de aparare a drepturilor fundamentale.

In ceea ce priveste Parteneriatul pentru Aderare, asa cum este prezentat in Agenda 2000, este un document politic, concis, cat mai precis posibil in programarea pe care o face care va servi drept referinta comuna pentru o lansare rapida a strategiei intarite de preaderare. Prin urmare nu este vorba de un acord prin care statele se angajeaza juridic.

Parteneriatul are ca scop sa reuneasca intr-un cadru unic o dubla programare: o programare a prioritatitor pentru pergatirea pentru aderare, in special adoptarea acquis-ului de catre fiecare tara in parte, pe baza Opiniei si o programare a mijloacelor financiare, in special cele din PHARE, pentru perioada imediat urmatoare pentru a ajuta tarile candidate in realizarea prioritatilor identificate in directia aderarii.

Identificarea prioritatilor si aplicarea lor de catre tarile candidate, mai ales prin Programul National de Adoptare a Acquis-ului, vor permite Comisiei sa constate in rapoartele anuale progresele realizate.

Parteneriatul pentru aderare se inrudeste cu instrumentul numit 'Cadru Comunitar de Sprijin pentru Fondurile Structurale', acesta din urma oferind cadrul de referinta de ansamblu care sa permita atat ghidarea tarilor candidate si masurarea progreselor lor pe calea integrarii in Uniunea Europeana.

Evaluarea se bazeaza pe datele existente la mijlocul anului 1997.

Prin noua Constitutie adoptata prin referendum, in decembrie 1991, s-a marcat trecerea catre o democratie parlamentara.

Opinia Comisiei  a examinat in mod riguros mediul economic romanesc cat si progresele facute de Romania in domeniile esentiale ale reformei economice.

3.5.9 -Politica Externa si de securitate comuna

Romania este membra a ONU, a Organizatiei de Securitatate si Cooperare in Europa (OSCE), a Consiliului Europei si a altor organizatii internationale. Are statut de partener asociat la Uniunea Europei Occidentale (UEO), participa la Consiliul de Cooperare Nord-Atlantica (COCONA) si la Parteneriatul pentru Pace, avand ca obiectiv prioritar acceptarea ei ca membra a UEO si NATO.

Romania a participat la operatiunile IFOR/ISFOR, sprijina si participa la diferite organizatii regionale din care mentionam pentru importanta lor Cooperarea Economica in bazinul Marii Negre acordul bilateral cu Bulgaria si Grecia si Initiativa Central-Europeana.

Romania nu are dispute teritoriale nici cu statele membre ale Uniunii si nici cu tarile vecine cu care a semnat relativ recent tratae de buna vecinatate.

Din multiplele probleme si aspecte care trebuiesc avute in vedere se detaseaza cele legate de ratiuni, beneficii, costuri s implicatiile integrarii europene si euro-atlantice.

Costurile reale si potentiale sunt semnificative, dar ele trebuie puse in balante cu costurile in cazul lipsei extinderii. Daca Occidentul ar pierde aceasta sansa istorica de a ajuta integrarea, consolidarea si stabilizarea Europei Centrale si de Est, ar putea plati mult mai scump, mai tarziu. De fapt, viitorul acestei zone este esential pentru stabilitatea Europei ca intreg.

Daca costurile integrarii sunt mari, integrarea ca atare fiind dificila, o alternativa ar fi nu numai costisitoare ci si cu implicatii din cele mai nefaste.

A nu largi Uniunea Europeana spre Europa Central-rasariteana implica, pe termen lung, costuri mai mari decat cele inerente pe care le presupune procesul de largire si anume gradul de pauperitate si, implicit, de instabilitate al regiunii ar spori, repercutandu-se in cele din urma ca un bumerang, asupra statelor prospere ale Uniunii Europene.

Acest aspect nu diminueaza raspunderea si obligatiile ce revin statelor care doresc integrarea, in acest caz Romania, factorilor de decizie politica, acestora revenindu-le obligatia de a intreprinde o permanenta reevaluare a strategiei integrarii Romaniei in Uniunea Europeana.

Actiunea politica de valorificare si afirmare a parametrilor geo-politici definitorii pentru Romania, se inscrie intr-o tendinta tot mai clara de reevaluare a importantei lor. De fapt, Romania conteaza ca un factor de echilibru si stabilitate in Europa Centrala si de Est prin ansamblul de relatii si conexiuni realizate cu statele invecinate si in special cu cele din Europa de Sud-Est. Si nu in ultimul rand, Romania are in vedere, comunitatea valorilor pe care le impartaseste cu statele democratice dezvoltate cat si interesele comune pe care le genereaza aceasta comunitate

 


 

 

 

 

 

I

VCAPITOLUL

 

 

 

 

 

 

 

 

 

APLICATII PRACTICE PRIVIND PROTECTIA DREPTURILOR OMULUI IN SISTEMUL EUROPEAN



 

 

 

 

 


Activitatea Curtii Europene a drepturilor omului in solutionarea cazurilor

Cazul Golder

Se pune in discutie activitatea Curtii Europene a drepturilor omului in solutionarea cazurilor.

Problema interpretarii normelor cuprinse in C.E.D.O corelate cu normele Conventiei de laViena s-a pus pentru prima data in fata Comisiei si Curtii E.D.O. in cauza Golder vs. Regatul Unit din 1970.

Sidney Elmer Golder, resortisant al Marii Britanii, nascut in 1923, a fost condamnat in 1965 la 15 ani inchisoare pentru furt armat. in octombrie 1969 in inchisoarea in care isi executa pedeapsa a avut loc o revolta a detinutilor. Golder a fost acuzat de catre unul dintre gardieni ca l-a agresat in timpul reprimarii revoltei. Detinutul a fost separat temporar de ceilalti detinuti si interogat de un inspector de politie care l-a avertizat ca va deschide impotriva lui procedura de acuzare pentru violenta. Gardianul care l-a acuzat initial pe Goider si-a retras dupa o luna declaratia, aratand ca nu este sigur ca a fost atacat de Golder. Doua zile mai tarziu, un alt gardian a precizat ca S.E. Golder a fost in compania lui in cea mai mare perioada de timp cat au durat incidentele. Dupa aceste declaratii, Golder s-a reintors in celula sa si a cerut ministrului de interne, in conformitate cu regulamentul penitenciarului, sa-i permita sa consulte un avocat cu scopul de a-i intenta proces de defaimare gardianului care l-a acuzat nejustificat. Cererea sa prezentata in 20 martie 1970 a fost respinsa in 6 aprilie 1970. in data de 18 aprilie 1970 Golder a inaintat plangerea sa Comisiei E.D.O., sustinand ca i-a fost incalcat dreptul de a consulta un avocat, ceea ce l-a impiedicat sa introduca actiune in justite -drept prevazut in art. 6(1) C.E.D.O. - si sa-si exercite dreptul de acces la un tribunal, in cauza de natura civila. El a invocat si incalcarea art. 8 C.E.D.O., deoarece acelasi refuz l-a privat de dreptul de a coresponda cu un avocat.

D-nul Golder a fost eliberat conditionat in 12 iulie 1972. Analizand starea de fapt, Curtea a precizat ca d-nul Golder a fost impiedicat sa sesizeze un tribunal, chiar daca acest drept nu i-a fost negat in mod formal. Curtea a apreciat ca art. 6(1) nu proclama in termeni expresi dreptul de acces la un tribunal si nici dreptul de a sesiza in materie civila un tribunal. Cu toate acestea avand in vedere scopul si obiectul Conventiei, normele Conventiei de la Viena din 1969 (care nu era inca in vigoare, dar ale caror reguli de interpretare erau general admise si la care Curtea E.D.O. a facut ample referiri) ;i starea de fapt, Curtea a adoptat in 17 februarie 1975 o hotarare prin care constata incalcarea art. 6(1) si art.8 C.E.D.O.

Se pune in discutie rationamentul Comisiei si al Curtii, precum si modul in care a solutionat cauza apeland la normele de interpretare din Conventia de la Viena.

Comisia a apreciat ca prevederile Conventiei de la Viena sunt aplicabile in cauza Golder ca o expresie a dreptului international cutumiar si a principiilor fundamentale acceptate de natiuni. Aceasta precizare se impune avand in vedere faptul ca respectiva conventie nu era in vigoare la data la care organele de la Strasbourg au solutionat cauza. Avand in vedere natura juridica speciala a C.E.D.O., care este un tratat normativ. Comisia a interpretat obiectiv dispozitiile acesteia si nu conform intelesului particular atribuit de fiecare parte contractanta la data ratificarii. Prevederile Conventiei trebuie interpretate 'nerestrictiv', astfel incat sa permita realizarea scopului si obiectului acesteia. Comisia a analizat intelesul obisnuit al art. 6(1) in contextul spiritului si scopului C.E.D.O. A recurs, de asemenea, in conformitate cu art. 32 al Conventiei de la Viena, la lucrarile pregatitoare adoptarii C.E.D.O., la care si guvernul britanic a facut ample referiri. Alaturi de aceste norme, s-a aplicat art. 31 al Conventiei de la Viena care prevede, in stransa legatura cu regula sensului obisnuit al termenilor si regula neadmiterii interpretarii termenilor in sens absurd sau nerational. Folosind tehnici si diferite argumente de interpretare, Comisia a acceptat sustinerile reclamantului cu privire la atribuirea unui inteles extensiv si nu restrictiv (asa cum a solicitat guvernul britanic) termenilor existenti m continutul art. 6(1) C E.D-0- Considerentele decisive s-au intemeiat pe rolul Conventiei a al functiei pe care o are interpretarea ei: realizarea unei protectii efective a individului, a drepturilor sale fundamentale.

Curtea a aplicat regula generala din art. 31 al Conventiei de laViena, considerand ca procesul interpretarii unui tratat in intregul sau este o operatiune complexa si singulara (unica). Argumentele Curtii s-au bazat pe 'ratiunea legiuitorului' care n-ar fi reglementat in detaliu garantii procedurale, daca acestea ar putea fi inlaturate de state in mod discretionar, fara respectarea vreunei proceduri legale.

Judecatorul Sir Gerald Fitzmaurice a facut opinie separata, motivata cu argumente radicale. El a argumentat ca o interpretare de esenta a fondului, a substantei normei, ridica problema de principiu a alegerii ce trebuie sa se faca intre doua norme importante de interpretare: interpretarea favorabila protectiei drepturilor omului sau interpretarea in favoarea statului ori a suveranitatii nationale. Apreciind ca C.E.D.O. contine norme prin care se reglementeaza un domeniu ce fusese pana atunci rezervat exclusiv jurisdictiei nationale, judecatorul britanic considera ca este necesara o mai mare precautie si o interpretare conservatoare, restrictiva mai degraba in favoarea statului intimat decat impotriva acestuia.

Curtea, cu sase voturi pentru si trei impotriva, a constatat violarea art. 6(1) si a art. 8 C.E.D.O.

Regulile de interpretare din cuprinsul Conventiei de laViena utilizate de organele de la Strasbourg sunt urmatoarele:

1. regula potrivit careia interpretarea trebuie sa tina seama de sensul obisnuit a cuvintelor considerat in lumina obiectului si scopului tratatului; regula interpretarii textelor autentice care reflecta cel mai bine intentiile partilor contractante (art. 31 din Conventia de laViena) si a interpretarii prioritare a termenilor din textul tratatului redactat in limba in care s-au purtat negocierile, in cazul eventualelor divergente intre termenii echivalenti din textele tratatului autentificate si redactate in limbi diferite (art. 33 din Conventia de laViena); considerarea C.E.D.O. ca un tratat-lege (si nu a unui tratat-contract) care pune bazele unui sistem permanent recunoscut de state ca o ordine juridica europeana in afara ideii de reciprocitate sau avantaj mutual. Aceste reguli au fost aplicate in cauzele SundayTimes vs. Regatul Unit20, James si altii vs. Regatul Unit Feldbrugge vs. Olanda si Deumeland vs. Germania.

2. interpretarea literala sau in 'spiritul' Conventiei. In contextul in care textul singur nu este suficient sau decisiv, Curtea a aplicat prioritar acea regula de interpretare care era in spiritul Conventiei si urmarea protectia drepturilor individuale. in cauza Wemhoff vs. Germania, Curtea a preferat sa puna cont de intentia partilor cu prioritate fata de sensul literal al termenului 'rezonabil', aplicabil timpului in care urma sa se desfasoare procesul. Ea a apreciat ca o astfel de interpretare era conforma cu intentia inaltelor Parti Contractante ale Conventei care au ratificat textul art.5(3).

3. regula recurgerii la documentele pregatitoare ca masuri de interpretare complementare (art. 32 al Conventiei de la Viena) a fost aplicata de Curte in trei ipoteze:

a) cand sensul termenului elucidat de Curte este clar, dar contrazice documentele pregatitoare. in astfel de cazuri Curtea nu a tinut cont de lucrarile pregatitoare, ele constituind mijloace complementare. Un exemplu elocvent este cauza Young, James si Webster vs. Regatul Unit cu privire la legislatia referitoare la sindicate si dreptul lor exclusiv de a angaja;

b) situatia in care intelesul termenului elucidat de Curte este confirmat de textele pregatitoare. Este cazul privitor la educaya sexualain scolile primare din Danemarca

c) situatia in care textul elucidat ramane controversat si este nevoie sa i se determine continutul. O astfel de ipoteza este foarte rara.

4. regula interpretarii in context sau interpretarea sistematica poate fi regasita in jurisprudenta Curtii, care a statuat in afacerea lingvistica belgiana ca 'prevederile Conventiei si ale Protocoalelor trebuie examinate ca un intreg.!' Contextul sau intregul este insa diferit in fiecare speta: paragrafele aceluiasi articol, alte articole ale aceleiasi conventii, intreaga conventie impreuna cu preambulul si protocoalele aditionale, alte tratate care reglementeaza aceeasi categorie de relatii sociale. Dificultatea cu care se confrunta Curtea in stabilirea contextului legal se leaga de granita care trebuie fixata intre contextul relevant, ce duce la o interpretare sistematica, si interpretarea autonoma a Conventiei bazata pe logica ordinii publice. Chiar daca impune o interpretare autonoma a Conventiei, Curtea cauta sa lase statelor o larga libertate si marja de apreciere in aplicarea dispozitiilor C.E.D O. Interpretarea contextuala nu trebuie sa duca la concluzia ca statele pot deduce implicit existenta altor drepturi in afara celor prevazute in Conventie (dreptul la incheierea casatoriei nu implica existenta dreptului de a divorta).

5. interpretarea teleologica sau in acord cu obiectivele si scopul unui tratat este privita in dreptul international cu circumspectie deoarece favorizeaza elementele subiective. Pericolul care o insoteste se datoreaza elementelor dinamice, care bazandu-se pe o interpretare subiectiva, ar putea sa prevaleze asupra elementelor consensuale considerate 'statice', imobile sau 'dat.'. Intrebarea care se pune in asfel de imprejurari este aceea de a sti care este elementul predominant in stabilirea obiectivelor unui tratat: trecutul sau viitorul? Judecatorul britanic Sir Gerald Fitzmaurice a precizat: 'Obiectivele unui tratat nu exista in mod abstract: ele deriva din intentia partilor asfel cum a fost exprimata in termenii tratatului sau euidentiata de ele in stransa legatura cu acesta, ca fiind singura sursa (izvor)... intentia partilor nu poate fi introdusa ulterior in randul obiectivelor care nu existau la data incheierii tratatului'

Curtea a retinut, prin jurisprudenta ei, ca scopul si dorintele sunt obiectivele care trebuie realizate; din acest considerent ele sunt apte sa fie perfectionate si extinse. Aceasta alegere a Curtii a fost inclusa in preambulul C.E.D.O. care mentioneaza 'dezvoltarea' drepturilor omului, alaturi de protectia lor si in Preambulul Statutului Consiliului Europei, care se refera la dorinta statelor membre ale Consiliului Europei de a realiza progresiv idealul libertatii si suprematia legii.

Metoda teleologica a fost aplicata in toate cazurile solutionate de Curte, in conformitate cu art. 33(4) al Conventiei de la Viena. Modalitatea concreta de interpretare a fiecarui articol al C.E.D.O. in scopul realizarii protectiei drepturilor omului se deduce in fiecare caz separat, art. 33(4) conferind Curtii posibilitatea unei game largi de optiuni pe baza carora sa contribuie la protejarea drepturilor, fara sa-i atribuie aptitudinea de a le crea. Cauza Pakelli vs. R.F.G in care s-a ridicat problema daca art. 6(3)c din C.E.D.O. are ca scop protejarea dreptului de aparare al acuzatului sau garantarea dreptului de a avea un avocat din oficiu, chiar daca acuzatul se poate apara singur. Curtea a pronuntat hotararea sa in functie de calificarea obligatiilor statului ca alternative ori cumulative, conchizand ca obiectivul Conventiei este de a proteja drepturile acuzatului. Ea a decis in unanimitate ca exista o incalcare a art. 6(3)c din Conventie; cauza Delcourt vs. Belgia in care Curtea a hotarat in unanimitate ca nu exista o incalcare a art. 6(1) C.E.D.O., deoarece 'nu poate fi facuta o interpretare atat de ingusta pe considerente legate de buna administrare a justitiei intr-o societate democratica incat sa se considere ca scopul si prevederile acestui articol sunt inaplicabile procedurii de casare '; cauza Airey vs. Irlanda, in care guvernul irlandez isi justifica omisiunea de a asigura un avocat din oficiu intr-o cauza civila pe considerentul ca a facut rezerva la art. 6(3) al Conventiei. Curtea a precizat ca interpretarea textului Conventiei nu se face in functie de rezervele facute de statele parti, acestea (rezervele la tratat) neinfluentand in nici un fel interpretarea tratatelor.

Elementele, pe baza carora organele de la Strasbourg au determinat obiectivul si scopul C.E.D.O., sunt urmatoarele:

-caracterul concret si efectiv al drepturilor reglementate in cuprinsul C.E.D.O.;

-echilibrul dintre interesul general si drepturile fundamentale ale individului;

-standardele societatii democratice, intre acestea un rol particular revenind suprematiei legii;

-legitimitatea societatii democratice. Determinarea acestor elemente are loc pe baza unei interpretari evolutive care reflecta sau precede modificarile ideilor din cadrul societatii statelor membre ale Consiliului Europei. Cu toate ca in activitatea sa Curtea aplica metoda interpretarii evolutive, ea nu-si aroga functia legislativa care apartine exclusiv statelor membre ale Consiliului Europei. Aceasta pozitie a Curtii a fost exprimata explicitin cauza Feldbrugge vs. Olanda si cauza Deumeland vs. Germania: „o  interpretare evolutiva permite conceptelor cu continut variabil sau al caror inteles se poate modifica in timp, interpretarea lor in lumina conditiilor actuale, moderne, dar nu permite introducerea in Conventie a unor concepte in intregime noi sau a unor noi sfere de aplicare'

Curtea E.D.O. a apelat in activitatea ei si la alte reguli de interpretare care nu fac parte din Conventia de laViena din 1969. Acestea sunt urmatoarele:

-interpretarea flexibila si neformala a unor prevederi legale, considerata ca o obligatie a Curtii, nevoia de a evita orice interpretare care duce la un rezultat absurd sau nerational;

-nevoia existentei unei interpretari autonome a unor dispozitiiaIeC.E.D.O.

Aceste reguli se gasesc altfel exprimate si in textul Conventiei de la Viena, dar aceasta le prevede ca metode complementare de interpretare. in activitatea curenta a Curtii de la Strasbourg, regulile amintite au natura juridica a unor obligatii asumate de Curte. Ele au valoarea unor principii.

Interpretarea flexibila si non formala asigura o protectie larga si efectiva drepturilor omului, atribuind prioritate spiritului legii si nu literei legii, fara a fi lipsita de realism si 'responsabilitate.' Curtea a atribuit termenilor 'vinovatie', 'disputa' (art. 6 C.E.D.O.) un inteles material, de substanta si nu de forma; termenul 'amenintare cu expropiere' este similar privarii de posesia bunurilor. Acestea sunt doar cateva exemple ale aplicarii principiului amintit, care nu a ridicat probleme de interpretare Curtii.

Cel de al doilea principiu al interpretarii la care a recurs Curtea E.D.O. are la baza ideea ca, prin intermediul logicii juridice, interpretarea unui text creeaza consecinte rationale. De regula, Curtea recurge la acest principiu cu scopul de a inlatura orice alta interpretare care anihileaza drepturile individului, atribuind o prea larga marja de apreciere autoritatilor nationale. Recurgand la o astfel de interpretare, Curtea a precizat ca 'o interpretare extensiva a unei exceptii la art. 5 C.E.D. 0. ar duce la un rezultat incompatibil cu principiul suprematiei legii'. In hotararile Curtii sau in opiniile separate ale unor judecatori, motivarea a avut la baza si regula interpretativa amintita: Guzzardi vs. Italia, Airey vs. Irlanda, Le Compte, Van Leuven, De Meyere vs. Belgia, Feldbrudgge vs. Olanda, Deumeland vs. Germania. Regula interpretarii autonome a determinat ample discutii si comentarii legate de 'marja de apreciere' a statelor exercitata in limitarea exercitiului drepturilor fundamentale. Curtea, in aplicarea dispozitiilor Conventiei s-a confruntat cu dificultati complexe. Ordinea juridica europeana creata de C.E.D.O. are un singur inteles si o interpretare unitara, care nu poate fi modificata in functie de intelesul atribuit de fiecare parte contractanta. Este insa la fel de adevarat ca numeroase dispozitii ale Conventiei lasa statelor libertatea de apreciere a modului in care aplica la nivel national prescriptiile acesteia. Acestor elemente li se adauga faptul ca numeroase concepte ale Conventiei se bazeaza pe conceptele nationale cuprinse in legislatia statelor. Datorita acestui complex de factori, Comisia si Curtea nu pot ignora intelesul atribuit conceptelor, in legislatia nationala a statelor parti la Conventie. Regula aplicabila de organele de la Strasbourg este interpretarea bazata pe intelesul comun al termenilor. in cazul in care interpretarea nationala ar face ineficiente si ar lipsi de efect prevederile C.E.D.O., Curtea aplica o interpretare autonoma, adica o interpretare care nu se bazeaza pe consens, pe intelesul comun atribuit termenilor Conventiei. Aceasta interpretare urmareste protejarea ordinii juridice europene si este justificata de interesul majoritatii. Intelesul notiunii de majoritate nu este statistic sau numai calitativ. Raspunsui la ce 'majoritate' a facut referire Curtea intr-o hotarare rezulta din context.

Interpretarea autonoma se coreleaza cu interpretarea comparativa (nationala), in asa fel incat sa se realizeze un echilibru intre controlul exercitat de organele Conventiei si autonomia autoritatilor nationale. O astfel de echilibrare face ca interventia Comisiei si Curtii sa nu fie in intregime subsidiara, dar nici sa constituie un control total. Cu alte cuvinte, organele de la Strasbourg, prin jurisprudenta lor, precizeaza sensul si continutul unor termeni, tinand cont si de specificul national. Comisia si Curtea recurg la interpretarea autonoma a prevederilor Conventiei in situatiile in care nu exista un concept uniform la data la care are loc judecarea cauzei. S-a recurs la o astfel de interpretare cu privire la urmatoarele concepte: interes public, probleme penale, disciplina militara, delicte administrative, moralitate etc. Comisia si Curtea au apelat nu numai la un 'denominator comun' al legislatiei nationale, ci si la interpretarea evolutiva, referindu-se la legislatia si practica majoritatii statelor. Chiar daca autoritatilor nationale ale statelor li se recunoaste in principiu libertatea de a decide ce masuri sunt adecvate in situatiile exceptionale sau de criza, organele de control pot exercita la nivel european o supraveghere stricta a conformitatii sau compatibilitatii lor cu dispozitiile Conventiei.

Diversitatea prevederilor Conventiei raspunde relativismului cultural al statelor parti. Raportul international - national este unul de coordonare, realizat pe baza ordinii juridice europene, a unui pluralism juridic. Acest 'spatiu eterogen' duce la crearea unei ordini juridice duale bazata pe mai multe criterii: legalitate, legitimitate, necesitate, spirit democratic.

Legalitatea are la baza ideea liberala ca orice restrangere a drepturilor omului trebuie sa fie prescrisa de lege. Aplicarea acestei idei in drept a dus la consacrarea principiului legalitatii incriminarii. Sanctiunile penale sunt restrangeri ale libertatii individuale si de miscare, si se aplica pe baza si in conditiile expres reglementate de lege. in conceptia europeana prin 'lege' se intelege: norma scrisa, cutumiara, jurisprudenta Curtii E.D.O.; norma poate fi interna sau internationala, cu conditia sa fie accesibila, clara si anticipativa (sa aiba o formulare din care sa fie anticipate consecintele). Intrunind aceste trasaturi, legea are caracter democratic, adica este pusa in slujba individului, garantandu-i exercitiul real al drepturilor.

Legitimitatea este un criteriu aplicabil alaturi de necesitate si proportionalitate in toate situatiile in care se aplica limitari ale exercitiului drepturilor omului. Categoriile de drepturi protejate de criteriul legitimitatii sunt numeroase: libertatea de expresie; libertatea gandirii, constiintei si religiei; dreptul la viata intima si de familie; libertatea de miscare (circulatie) etc. Protectia pe care o confera legitimitatea este apreciata in concreto, in toate cazurile in care autoritatile publice ale unui stat iau masuri de limitare a drepturilor fundamentale. Aceste masuri sunt legitime daca exista  o stare exceptionala, daca sunt prevazute de lege, daca sunt strict necesare in circumstantele de fapt si daca sunt proportionale cu imprejurarile care le-au determinat si scopul pentru care au fost luate. Interesul public intr-o societate democratica, ordinea publica, protectia sanatatii sau moralei publice, protectia fata de interferenta anumitor grupuri, protectia bunastarii natiunii etc. , sunt toate motive care pot duce la limitarea exercitiului drepturilor omului. Ele sunt legitime daca intrunesc cumulativ cerintele de a fi reglementate de lege, necesare si proportionale.

Necesitatea a fost apreciata de Curtea E.D.O. ca un criteriu care justifica masurile restrictive, daca acestea sunt oportune, rezonabile, absolut necesare si strict cerute de imprejurarile s situatiei. Numeroase au fost cauzele in care Curtea a apreciat daca acest criteriu a fost indeplinit de statul care a luat masuri de limitare a drepturilor prevazute de Conventie. Amintim cu titlu de exemplu cauza Handyside vs. Regatul Unit, Dudgeon vs. Irlanda si Silver vs. Regatul Unit.

Preambulul C.E.D.O. reafirma dorinta membrilor Consiliului Europei de a asigura aplicarea universala si efectiva a drepturilor omului pe baza unei 'democratii politice efective' si a 'spiritului democratic'. Cunoasterea continutului acestor termeni este importanta intrucat el reprezinta limita aplicabila restrictiilor luate de autoritatile nationale. Aceasta 'limita a limitarilor' este compatibilitatea . Masurile restrictive luate de state sunt corespunzatoare spiritului democratic al Conventiei daca sunt compatibile cu dispozitiile acesteia. Corespund spiritului democratic: toleranta; pluralismul; garantia fata de riscul incertitudinii si arbitrariului; garantia claritatii, flexibilitatii si aplicarii individuale a legilor; garantia respectarii limilelor legale. Curtea a invocat aceste elemente proprii democratiei si spiritului democratic in cauza Winterwerp vs. Olanda, cauza Young, James si Webster vs. Regatul Unit, cauza Dudgeon vs. Irlanda, cauza Lingens vs.Austria.

Toate criteriile amintite se regasesc in jurisprudenta organelor de la Strasbourg care au recurs la ele pentru a face aprecierea conformitatii sau compatibilitatii masurilor restrictive, derogatorii si de exceptie luate de state cu privire la exercitiul drepturilor omului. 'Marja nationala de apreciere” cum a fost denumita prerogativa statelor de a lua masuri care deroga de la obligatiile prevazute de C.E.D.O., a fost analizata de Comisie in cauza Lawless vs. Irlanda si de Curte in cauza Lingvistica belgiana. Aceasta doctrina permite existenta unui sistem organizat si pluralist al normelor interne si internationale. Aceasta organizare eterogena are la baza armonizarea normelor in asa fel incat cele similare si proxime sa poata fi apreciate ca fiind compatibile cu normele europene si nationale. Compatibilitatea este realizata deci fata de celelalte norme nationale, dar si fata de C.E.D.O. Limita obiectiva aplicabila tuturor sistemelor nationale in aprecierea compatibilitatii lor o constituie 'principiile si regulile de interpretare a dreptului international” la care au recurs Comisia si Curtea cu privire la interpretarea notiunilor din cuprinsul C.E.D.O.

In prezent, Curtea aplica doctrina dublei jurisdictii, in fata instantelor nationale ti internationale. Dupa epuizarea tuturor cailor de atac interne, petitia poate fi inaintata organelor de la Strasbourg. Aceasta doctrina nu exclude aplicarea marjei nationale de apreciere. Aplicarea dublei jurisdictii se face de catre Curte numai in situatiile in care autoritatile nationale au recurs prin masuri legislative la derogari sau restrictii privind drepturile omului, iar masurile au fost 'necesare intr-o societate democratica'. In cazul exceptiilor, Curtea apreciaza pe baza unei analize mai complete, compatibilitatea.

Analiza teoriei si practicii C.E.D.O. ne permite sa apreciem existenta unei influente reciproce care se manifesta dinspre dreptul intern spre cel international si invers. Conceptele juridice nationale stau la baza conceptelor Conventiei si se aplica 'imbogatite' de jurisprudentaa Comisiei si Curtii cazurilor concrete solutionate de acestea. Prin intermediul controlului international exercitat de organele de la Strasbourg in scopul stabilirii compatibilitatii sau al conformitatii legislatiei nationale cu ordinea Juridica europeana, Comisia si Curtea aplica impreuna atat interpretarea bazata pe marja nationala de apreciere, cat si celelalte metode de interpretare necesare realizarii dublei jurisdictii. Prin intermediul acestor metode complexe jurisprudenta creata de Curte si Comisie contribuie la dezvoltarea Dreptului european al drepturilor omului. Rolul organelor de la Strasbourg, ca organe

care creeaza 'construitul” sau partea mobila, variabila a sistemului juridic european de protectie a drepturilor omului, este important si dificil. in solutionarea concreta a cauzelor, Comisia si Curtea E.D.O. au luat decizii motivate prin intermediul carora au 'construit' dreptul pe baza motivatiei juridice a solutiilor lor. Obiectivul realizat de aceste organe a constat in gasirea echilibrului dinamic si a compromisului legal si legitim intre principiul suveranitatii nationale si necesitatea protejarii ordinii juridice europene prin controlul instituit de Conventie. Controlul intemational se exercita asupra modului in care C.E.D.O. a fost receptata teoretic si practic in statele parti. El este fie un control de conformitate, fie unul de compatibilitate dupa cum se exercita cu privire la derogari sau restrictii pe de o parte si exceptii pe de alta parte.

 

 


 

 

 

 

 

 

 

 

 

V

CAPITOLUL

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CONCLUZII

 

 

 

 

 

Exista o conceptie a dreptului natural  care apare ca singura forma de drept legitima si singura posibila. De la Hugo Grotius incoace, dreptul natural modern este privit ca fiind rezultatul actiunii si vointei personale si transcendente a lui Dumnezeu in ordinea imanenta a naturii umane. 

Ideile scolii dreptului natural si a oamenilor, in timpul lui Cromwell, se difuzeaza din Franta in Anglia. Ceea ce se intampla in primul rand este forma teologica pe care o promoveaza Hooker, apoi, prin Hobbes, ea incepe sa se elibereze de teologie ca si cand nu ar mai interesa.

Mutarea dreptului natural in planul libertatii individuale, este prima interventie a lui Locke in gandirea politica. Pornirea este de fapt de la Hobbes, care considera starea de natura ca fiind echivalenta cu starea de razboi a omului, si contractul social e considerat ca o conventie limitata, conditionata si revocabila facand posibila aparitia libertatii. Locke ajunge la concluzia ca legea naturala este obligatorie pentru ca ea contine germenii libertatii.

Starea naturala a fost defnita de Locke ca o existenta in care societatea civila, chiar si sub forma rudimentara, n-a existat. Oamenii sunt liberi si egali. Ei pot sa-si dea seama de starea naturala si sa-si adapteze comportamentul potrivit cerintelor ei. In acelasi timp, absenta unei societati civile, familia existand prin puterea paternala, sunt fapte ce duc la inexistenta puterii politice a dreptului proprietatii.

Hobbes considera starea naturala ca o stare razboinica „lupta tuturor impotriva tuturor. ”, Locke considera starea naturala ca o stare a pacii, a bunei intelegeri, asistentei mutuale si a conservarii ei. El isi fondeaza convingerea pe sentimentul ca fiecare individ e ocrotit de reciprocitatea sentimentelor de colaborare a celorlalti.

Diferenta fundamentala dintre starea naturala si starea sociala tine de faptul ca in starea de natura, violarea dreptului natural nu este sanctionata. Prin studiile sale asupra Americii, Locke ajunge la concluzia ca, o data cu aparitia economiei libere, se pun bazele societatii prin care omul poate acumula bogattia pe care o tezaurizeaza si o apara printr-o organizare adecvata si anume prin organizarea politica a societatii. Astfel, apare statul, ca o consecinta a asigurarii mutuale a proprietatilor impotriva riscurilor si a insecuritatii.

Pactul social apare datorita necesitatii apararii proprietatii, deci o data cu fondarea societatii politice si civile. Societatea civila apare datorita faptului ca anumiti oameni s-au unit intr-o societate, in care fiecare renunta la puterea sa absoluta, izvorata din legea naturala, cedand-o colectivitatii. Clauza fundamentala a pactului social consta in aparitia dreptului care reprima infractiunile ce isi au temeiul in dreptul natural. Pactul social sta la baza aparitiei statului pe care il putem defini ca fiind monopolul constrangerii organizate.

Pentru Locke, oamenii traiesc intr-o societate politica, prin faptul ca renunta la dreptul lor de a reprima ei insisi infractiunile, recunoscand existenta unei puteri de constrangere, independenta si superioara lor, care urmareste sa reprime violarea legilor. Locke observa, ca pornind de aici se ajunge la organizarea societatii internationale. Aici el introduce a doua inovatie importanta, care il desparte de Hobbes si anume ca puterea corpului politic rezulta din abdicarea de la drepturile individuale. Statul se naste prin renuntarea la ele, a unui anumit numar de oameni care constituie baza societatii prin formarea unui corpus politic. Pornind de aici, oamenii se incorporeaza intr-o societate politica deja stabilita prin acceptarea normelor ei, renuntand la privilegiul de a-si face dreptate singuri. Aceasta abdicare constituie pentru Hobbes, aparitia si justificarea absolutismului monarhic, si mai tarziu pentru Rousseau, absolutismul democratic. Pentru Locke, autoritatea parentala este foarte diferita de cea politica, care nu este nelimitata. Ea nu are in ea nimic titanic si absolut, este o disciplina necesara educatiei. Pornind de aici, Locke trage concluzia ca statul este o forma a responsabilitatii limitate si in consecinta o societate a participarii limitate. Aceasta distinctie reprezinta diferenta dintre ideologia liberalismului si a totalitarismului.

In conceptia totalitara, omul, care intra in organizarea statala sau apartine ei, este privat de catre stat in toata libertatea sa, in conceptia liberala, omul isi asigura anumite privilegii in raport cu statul privilegii ce isi au temeiul in sacrificiile pe care el le face pentru stat. Pactul social fondat pe libertate este al treilea merit al lui Locke, care arata ca institutiile, ce iau nastere din acest pact social, apara libertatea individului fata de ingerintele statului. Aici constatam ca el pune o baza tehnica institutiilor liberale. Potrivit lui, vedem ca monarhia, ca formaa expresiei statului,

este limitata de regimul parlamentar, la fel ca regimul prezidential american sau ca marile regimuri politice democratice contemporane.

Puterea absoluta este pentru Locke o scara sociala prin care poporul poate sa-si plaseze in fruntea sa un suveran sau un legislator permanent. Acesta nu va putea sa devina tiran pentru ca suveranitatea este legislativa si isi are radacinile in controlul social. Mai mult decat atat, el recunoaste, explicit, necesitatea separarilor in stat, prin faptul ca recunoaste existenta a trei coordonate majore de actiune in societate: a legii, prin administratie si justitie si a relatiilor internationale prin care se declara razboi sau se aplica regulile dreptului international public sau privat, dar nu recunoaste si faptul ca aceste puteri trebuie sa se controleze una pe cealalta (subliniere ce ii apartine lui Montesquieu).

Rousseau, a fost discipolul scolii dreptului natural. Contrar reputatie sale, lucrarea lui J.J.Rousseau 'Contractul social' este o carte de drept. Toate orientarile scolii dreptului natural au admis existenta initiala a unui contract social care a stat la baza societatii civile. Hobbes arata ca starea naturala a omului e periculoasa, insa, Locke a aratat ca ea nu este neaparat nici buna, nici rea; ea poate sa fie uneori superioara, alteori  inferioara societatii. Pentru Rousseau, dimpotriva, starea naturala este una a fericirii pentru ca in acest stadiu oamenii nu cunosc constrangeri, ei fiind mai robusti si mai bine adaptati decat in cadrul societatii. Pentru fericirea si dezastrul lor, spune el, oamenii poseda doua facultati: a libertatii si a perfectionarii. Prin circumstante fortuite, ele fac ca omul sa-si conserve independenta in relatiile cu altii, recunoscand faptul ca doar in familie exista o anumita moralitate, deci o anumita constrangere, care nu e identica cu starea sociala. Pe de alta parte, el mai identifica existenta unui al doilea stadiu a starii de natura, in care oamenii sunt mult mai fericiti decat in primul. Aici facultatea umana se caracterizeaza prin indolenta, punand accentul doar pe amorul propriu, facand ca aceasta perioada sa fie mult mai fericita si mai durabila, decat prima (caracterizata prin existenta familiei).

El constata ca umanitatea este supusa unui hazard funest: inventia metalurgiei si a agriculturii. Aceste doua activitati umane determina aparitia proprietatii individuale asupra pamantului, inegalitate, bogatie si mizerie, rivalitati, pasiuni si dezordine. Meseriasii  si cultivatorii devin astfel ambitiosi si mercantili. Astfel, 'starile sociale' se etatizeaza, pentru a impiedica distrugerea materiala a societatii. De aici Rousseau trage concluzia ca societatea civila este fructul unei revolutii nefericite, proces ce determina transformari sociale inevitabile si ireversibile, ce-l indeparteaza pe om pentru totdeauna de starea naturala.

Liberalismul este o doctrina politica  in conceptia lui J. J. Rozisseau. Se pune problema in ce masura pactul social salveaza libertatea primitiva sau cum se poate concilia necesitatea asocierii indivizilor si mentinerea in acelasi timp a libertatii naturale a individului. La prima vedere, aceste exigente sunt antinomice. Cu toate acestea, Rousseau se crede in masura sa ofere un raspuns valabil. Exista, deci, o instrainare a libertatii personale in corpusul social, la care fiecare participa supunandu-se exigentelor acesteia. Rousseau vede libertatea ca si vechii ganditori; ea este asigurata in corpusul social datorita comportamentului obiectiv, dar libertatea modernilor presupune libertatea comportamentului individual (identificat de Montesquieu) care constituie obiectul guvernarii constitutionale. Pornind de aici, constatam existenta a doua puncte de vedere:

- separarea puterilor, care a stat la baza liberalismului , teoretizat de Montesquieu.

- trecerea puterii de la principe la colectivitate, respectiv popor, apartine lui Rosseau, pentru care poporul este suveranul.

- Rosseau considera clauza fundamentala a contractului social ca fiind baza pe alienarea totala a fiecarui asociat, cu toate drepturille sale care revin comunitatii. El spune „fiecare dintre noi pune in comun persoana si puterea sa sub suprema directie a vointei generale, si in aceasta situatie suntem ca o parte indivizibila fata de acest corpus social.” Aceasta suveranitate a corpusului social este indivizibila, ea apartine tuturor, pentru el vointa ori este generala ori nu este deloc. Pactul care fundamenteaza societatea , ca fiind rezultatul consimtamantului indivizilor, se legitimeaza pe libertatea naturala a suveranitatii corpusului social se impune asupra tuturor, constrangandu-i pe cei care nu o recunosc.

Vointa generala este rezultatul vocii majoritatii. Suveranitatea care determina existenta

vointei generale isi are radacinile in corpul poporului, format din toate partile sale. Sa presupunem, spune Rousseau, ca un stat este compus din zece milioane de cetateni. Fiecare membru al statului reprezinta a zecea milionime parte a autoritatii supreme.

Consecinta practica a aceste conceptii, atomiste sau individualiste a suveranitatii, este reconstituirea intregului ei, tinand cont de toate partile sale. Constatam ca aceasta maniera de analiza nu prezinta riscul ca pe de o parte sa existe o vointa generala a majoritatii si alta a minoritatii. Pentru el vointa generala trebuie sa fie rezultatul unui consens general. Pentru el nu exista pericolul scindarii vointei generale intre majoritate si minoritate pentru ca minoritatea trebuie sa se supuna in mod automat majoritatii.

Vointa generala nu trebuie sa fie confundata cu vointa tuturor. Aceasta distinctie a fost subliniata inca de scolastici, care vedeau vointa generala ca fiind asociata „binelui comun”, la fel ca si Condorcet care considera ca fiind sinonima „ratiunii generale”. Bertrand de Jouvenel spune ca vointa generala este un instinct moral si colectiv al corpului politic ce a fost prima data sesizat de Rousseau, acesta legandu-l de infailibitatea instinctului natural. Toate aceste pozitii fac, o distinctie clara intre vointa generala si vointa tuturor.

Protectia drepturilor omului are o natura juridica duala[73], interna si internatonala si contribuie la cristalizarea societatii civile, la trecerea de la principiul majoritatii la principiul ocrotirii individului si a minoritatii, la consolidarea statului de drept.

Individul, ca si statul, este obligat sa participe activ la aceste transformari in scopul realizarii unei adaptari corespunzatoare evolutiei firesti a societatii. Legea si implicit juristii sunt printre aceia care isi pot aduce aportul pozitiv, benefic, la realizarea unei armonii intre finalitatea normelor juridice si dezvoltarea societatii, gandirii, culturii si civilizatiei. Functiile statului in societatile democratice au capatat noi valente, acordandu-se atentie sporita celei sociale, care contribuie la dezvoltarea societatii in ansamblul sau, dar in egala masura contribuie la satisfacerea nevoilor individului.

Constituirea sau cristalizarea statului de drept in tarile din centrul si estul Europei, adoptarea unor noi constitutii in urma evenimentelor radicale ale anului 1989, precum si adoptarea unor acte juridice internationale de catre state sau organizatii internationale, reflecta preocuparea si dorinta statelor, popoarelor indivizilor de a participa activ la transformarile care ne marcheaza viata, in mod direct sau indirect (prin intermediul reprezentantilor abilitati de lege sa actioneze pe plan intern sau international).

Dreptul international public s-a transformat treptat, in timp, intr-un drept al pacii (in ciuda conflictelor zonale, regionale), in sensul ca, astazi, preocuparile comunitatii internationale in ansamblul sau si ale fiecarui stat in parte, au in centrul atentiei omul si rezolvarea tuturor problemelor sale pe cale pasnica. Cu toate acestea, violenta este prezenta atat ca forma de intoleranta, cat si ca modalitate externa de rezolvare sau influentare a complexelor probleme cu care se confrunta statele din comunitatea internationala la ora actuala.

Societatea contemporana privita in ansamblul ei s-ar parea ca se gaseste la o importanta rascruce de drumuri; cele doua sisteme - capitalist si comunist- care au caracterizat dezvoltarea distincta si inegala a omenirii pana in 1989 au dovedit fiecare in parte si amandoua impreuna ca nu au putut rezolva multiplele si complexele aspecte ale vietii cu care societatea a fost confruntata. Solutiile promovate pana in prezent, desi au avut ca finalitate si justificare grija fata de om, nu au raspuns suficient cerintelor. Statele se gasesc astazi in fata unor probleme de necontestat. Rezolvarea acestora ar fi posibila prin reconsiderarea ordinii de prioritati cu care statele abordeaza realitatea. Ar trebui sa se asigure socialului 'egalitate' cu economicul si politicul, atat la nivel intern cat si international.

In contextul realitatilor contemporane, Romania s-a inscris pe calea prefacerilor care caracterizeaza transformarile societatii. Ea a devenit membra a Consiliului Europei in 1993 si membru asociat la Uniunea Europeana. Continua actiunile statului roman la integrare euro-atlantica si de indeplinire a obligatiilor internationale ce ii revin in calitate de membru cu drepturi depline in O.S.C.E. (Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa). In cadrul actiunilor la nivel european de promovare a democratiei si statului de drept se numara si adoptarea unor conventii europene care prevad, promoveaza, protejeaza si garanteaza drepturile omului, adica drepturile si libertatle fundamentale cetatenesti.

Un rol deosebit il ocupa C.E.D.O., care este un tratat international al drepturilor omului, adica un act juridic international care contine obligatii juridice pozitive, alaturi de angajamente internationale ferme, asumate de statele parti. Conventia are deci o natura juridica de drept pozitiv si din acest punct de vedere, mecanismul international de protectie a drepturilor omului are aceeasi natura juridica cu garantiile conferite protectiei drepturilor fundamentale cetatenesti de Constitutie, ca act juridic fundamental sau ca ansamblu de dispozitii fundamentale proprii dreptului pozitiv. Consecinta esentiala a naturii juridice pozitive (si nu jusnaturaliste) a dispozitiilor interne si internatonale consta in existenta unui sistem de garantii legate interne si internationale cu caracter politic si juridic. Caracterul politic este prefigurat de normele de structurare, organizare si desfasurare a activitatii specifice organelor interne si internationale care asigura protectia drepturilor omului (Curtea Constitutionala, la nivel intern, si Comisia, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, precum si Comitetui Ministrilor in cadrul Consiliului Europei), organe constituite conform unor criterii politico-juridice, a caror activitate se bazeaza primordial pe negocierea, solutonarea amiabila a diferendelor si luarea unor decizii prin care organl competent, examinand fondul cauzei, se pronunta fie cu privire la constitutionalitate, fie in legatura cu compatibilitatea sau conformitatea legilor nationale fata de normele dreptului international. Caracterul juridic al sistemului de garantii interne si internationale consta in existenta unor dispozitii constitutionale sau ale C.E.D.O. de drept material, alaturi de cele procedurale care asigura protectia drepturilor si libertatilor fundamentale cetatenesti.

Intre garantiile prevazute de Constitutia Romaniei din 1991 se regasesc trei categorii:

1. reglementarea drepturilor si libertatilor fundamentale in cuprinsul Constitutiei, ca norme fundamentale ale dreptului pozitiv, constitute o masura de protectie a individului in raporturile  sale cu autoritatile publice, cu statul;

2. controlul constitutionalitatii legilor -art. 1(3) si art. 144 din Constitutie;

3. dispozitia expresa a legii care creeaza in sistemul romanesc un mecanism original de protectie speciala a drepturilor omului prin:

a)     asumarea obligatiilor de a crea compatibilitatea sistemului juridic romanesc cu cel european in domeniul drepturilor omului prin aplicarea directa a normelor CEDO si a celorlalte tratate ale drepturilor omului la care Romania este parte, precum si prin aplicarea prioritara a normelor internationale ale drepturilor omului in cazul conflictului de legi cu normele interne – art. 11 si 20 (2) ale Constitutiei;

b)     interzicerea revizuirii dispozitiilor constitutionale daca acesta are ca scop suprimarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor sau a garantiilor acestora – art.148 (2) al Constitutiei.

Garantiile internationale reglementate de CEDO constau in mecanismul de protectie a drepturilor omului sau al Comitetului de Ministrilor.

Dreptul international public contribuie la progresul social prin intermediul celor trei ramuri ale sale constituite dupa cele trei categorii de subiecte: dreptul international al statelor, al popoarelor si al indivizilor. In acceptiunea sa clasica, Dreptul international public asigura ocrotirea indivizilor prin protectia diplomatica. Protectia grupurilor se realizeaza prin diplomatia preventiva, iar a indivizilor prin garantarea drepturilor omului. Cele trei categorii de interese complementare cunosc un punct de convergenta, prin garantarea lor juridica, la nivel national si international.


BIBLIOGRAFIE

 

DOCUMENTE

1.     Declaratia Universala a Drepturilor Omului, adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 10 decembrie 1948.

2.     Protocolul International cu privire la Drepturile Economice, Sociale si Culturale, adoptat de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 16 decembrie 1966.

3.     Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice, adoptat de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 16 decembrie 1966.

4.     Conventia Internationala privind Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare Rasiala adoptat de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 21 decembrie 1965

5.     Conventia Privind Lupta Discriminarii in domeniul invatamantului, adoptat de Adunarea Generala a  Organizatiei Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura, adoptata la 14 decembrie 1960.

6.     Conventia pentru prevenirea si reprimarea crimei de genocid, adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 9 decembrie 1948.

7.     Conventia asupra imprescriptibilitatii crimelor de razboi si a crimelor contra umanitatii, adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 26 noiembrie 1968.

8.     Conventia impotriva torturii si altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 10 decembrie 1984.

9.     Conventia privind statutul refugiatilor, adoptata la 28 iulie 1951 de Conferinta plenipotentiarilor Natiunilor Unite asupra statutului refugiatilor si apatrizilor, convocata de Adunarea Generala a O.N.U. la 14 decembrie 1950.

10.  Conventia asupra drepturilor politice ale femeii, a intrat in vigoare la 7 iulie 1954.

11.  Conventia asupra eliminarii tuturor formelor de discriminare fata de femei, adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 18 decembrie 1979.

12.  Conventia cu privire la drepturile copilului, adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 20 decembrie 1989. Intrata in vigoare la 2 septembrie 1990.

13.  Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, adoptata la Roma la 4 noiembrie 1950.

14.  Conventia europeana pentru prevenirea torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptata la Strasbourg la 26 noiembrie 1987.

15.  Conventia europeana pentru reprimarea terorismului, adoptata la Strasbourg la 27 ianuarie 1977.

16.  Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale, adoptata la Strasbourg la 1 februarie 1995.

17.  Carta sociala europeana revizuita, adoptata la Strasbourg la 3 mai 1996.

18.  Constitutia Romaniei, adoptata prin Referendum la 8 decembrie 1991.

LUCRARI GENERALE

  1. Enciclopedia Britanica, Volumes 1 to 23, Encyclopedia Britanica Inc., Chicago - London - Toronto - Geneva -Sydney - Tokyo - Manila, 1971.
  2. Grand Larousse, Enciclopedique en dix volumes, Libraire Larousse, Paris, 1960-1975.
  3. Le Petit Larousse, Cedex, Paris, 1994. 420
  4. Mic dictionar enciclopedic, Editia a II-a, revazuta si adaugita,, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1978.

      

LUCRARI SI STUDII DE SPECIALITATE

 

1.     Rollanad Patrice, La protection internationale des droits de l`homme, Textes, P.U.F., Paris, 1989;

2.     Sir James Fawcett, Lights Human Rights. Council of Europe, Strasbourg, 1987;

3.     Asbjorn Eide, International protection of Human right, Council of Europe, Strasbourg, 1989;

4.     La Cooperation politique europeene (CPE), R.F. dA Office de presse et information du gouvernement federal, 1998;

5.     Ion Grecescu, Vasile Popa, Principii de Drept International Public, Editura Getic, Bucuresti, 1997;

6.     Ion Diaconescu, Drepturile Omului, Institutui Roman pentru Drepturile Omului, Bucuresti, 1993;

7.     Victor Dan Zlatescu, Irina Moroianu Zlatescu, Repere pentru  filosofie a drepturilor omului, Institutul Roman pentru Drepturile Omului, Bucuresti, 1996.

8.     Edmond Jouve, Relations Internationales, P.U.F., Paris, 1992;

9.     Ionel Closca si Ion Suceava Tratat de Drepturile Omului, ed. Europa Nova, 1995;

10.  Documente de Baza ale Comunitatii Europene, ed. Polirom 1999;

11.  Vasile Popa, Principii de drept International Public;

12.  Vasile Popa si Gheorghe Mihai, Drepturile Omului in Comunitatea Europeana;

13.  John Stuart Mill, Despre Libertate, ed. Humanitas, Bucuresti, 1994;

14.  G.Cohen – Jonathan, La Convention Européenne des Droits de l' homme, Economica, Presses Universitaires D'Aix – Marseille, 1989, p.250.

ADRESE INTERNET

  1. http://www.finflaw.com/01topics/24international/index.html - drept international
  2. http://www.law.cornell.edu/topics/topic2.html#legal theory   - jurisprudenta
  3. http://www.law.cornell.edu/topics/topic2.html#international and comparative

-        drept international comparat

  1. http://lawlib.wuacc.edu/washlaw/subject/law.humanities.html - librarie de drept
  2. http://law.house.gov/89.htm - biblioteca Internet a Camerei Reprezentantilor SUA
  3. http://www.findlaw.com/04publications/index.html - publicatii juridice pe internet
  4. http://www.un.org/Docs  - Organizatia Natiunilor Unite
  5. http://www.un.org/Depts/Treatz - Baza de date O.N.U.
  6. http://europa.eu.int/en/eu.html - Uniunea Europeana
  7. http://law.lib.uchicago.edu/CSCEE - Centru de Studii Constitutionale in Estul Europei
  8. http://www.un.org/Overview/Charter/contents.html - Carta Natiunilor Unite



[1] Lundberg. „The Protection of Social Rights in the European Community: Recent Developments.'

[2] R. Goebel, 'Employee Rights in the European Community: A Panorama from the 1974 Social Action Piogram to the Social Charter of 1989,'

[3] Drzewicki et al., supra, la pag. 169, prlvind diferentele intre Carta sociala a Comunitatii Europene si Carta sociala europeana a Consiliului Europei.

[4] Aceste drepturi sunt enuntate in termeni generali in Partea 1 a Cartei si Protocolului aditional

[5] Partea a II a Cartei si a Protocplului aditional

[6] enuntat la paragraful 3 din Partea 1 a Cartei

[7] Articolul 20, partea III a Cartei

[8] Carta. art. 20(l)(a).

[9] Carta. art. 21.

[10] Carta. art. 22.

[11] J. Maresca, To Helsinki: The Conference on Security and Cooperation in Europe, 1973-1975 (1978)

[12] A.Bloed & P. Van Dijk (eds.), Essays on Human Rights in the Helsinki Process (1985)

[13] Russell, „The Helsinki Declaration: Brobdingnag or Lilliput”,70 Am.J.int`l L.242 (1976)

[14] R. Steinhardt, International Law and Self-Determination (The Atlantic Council, 1994)

[15] A. Rosas & J. Helgesen (eds.), Human Rights in a Changing East/West Perspective 241 (1987).

[16] Schlager, „The Procedural Framework of the CSCE: From Helsinki Consultation to the Paris Charter, 1972-1990,' 12 Hum. Rts. L.J. 221 (1991).

[17] Steiner, „Political Participation as a Human Right,” 1 Harv. Human. Rts.Y.B.77 (1988)

[18] Buergenthal, „The Copenhagen CSCE Meeting: A New Public Order for Europe,” 11 Hum.Rts.L.J.217(1990)

[19] Capitolul VII, paragraful 2, al Documentului de la Budapesta

[20] Articolul 15 din „Tratatul intre Romania si Republica Federala Germania”

[21] conform art. 20 alin.2 din Constitutie

[22] Valeriu Stoica. 'Romania si Consiliul Europei' in Reuista Romana de Drepturile Omului nr. 2/1993.

[23] Avizul nr.176 (1993), art, 2-5

[24] Avizul nr. 176 (1993), art. 6-11care contine obligatii asumate de statul Roman si recomandari ale Adunarii Parlamentare. Avizul a capatat caracter obligatoriu prin adoptarea lui de catre Comitetul de Ministri la momentul acceptarii Romaniei ca membra a Consiliului. Nerespectarea obligatiilor si recomandarilor are consecinte juridice (suspendarea drepturilor de reprezentare, retragerea din Consiliu, incetarea calitatii de membru)

[25] Monitorizarea angajamentelor cu privire la avizul 176, se realizeaza prin Directiva nr. 488 (1993) a Adunarii.

[26] Ibidem 25

[27] Renate Weber „Memorandumul MAE – Raportul Konig-Jansson” in revista Romana de Drepturile Omului nr.5-1994

[28] reuniunea a avut loc la Viena

[29] problema Recomandarii 1201 s-a pus mai ales in legatura cu incheie-rea Tratatului de baza dintre Romania si Ungaria

[30] Gabriel Andreescu, „Recomandarea 1201, drepturile minoritatilor nationale si dezbaterile publice din Romania, in Revista Romana de Drepturile Omului nr. 8/1995 si nr.9/1995”

[31] Documentul 7228, raportul Comitetului Afacerilor Juridice si pentru Drepturile Omului, raportor Bindig

[32] The „Council of Europe’s Framework Convention for the Protection of National Minorities ”, in Human Rights Law Journal, vol.16, no. 1-2, 1995, pag 92-98

[33] Articolul 25

[34] Articolul 46

[35] Victor Duculescu, Analiza principalelor documente intemationale care garanteaza drepturile omului, in „Protectia juridica a drepturilor omului - mijloace interne si internationale', Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1998, pp. 63.

[36] Viorel Marcu, Les mecanismes internationaux garantissant les Droits de l'Homme, These de doctorat, Cluj-Napoca, 1997.

[37] in primul rand, prin Pactul cu privire la Drepturile Civile si Politice si prin Pactul cu privire la Drepturile Economice, Sociale si Culturale.

[38] Principalul organism international in domeniul drepturilor omului

[39] Organism alcatuit din experti internationali in domeniu.

[40] insarcinat sa primeasca si analizeze rapoarte asupra respectarii drepturilor omului in diferite tari.

[41] Organism constituit pentru aplicarea prevederilor Pactului.

[42] Instituit prin Conventia privind Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare Rasiala.

[43] Constituit prin Conventia privind Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare impotriva Femeii.

[44] Instituit prin Conventia impotriva Torturii si altor Tratamente Crude, Inumane si Degradante.

[45] Fiind una din primele decizii ale ECOSOC in domeniul Drepturilor Omului.

[46] Mandatul Comisiei pentru Drepturile Omului este foarte cuprinzator, in competenta sa intrand analiza oricaror probleme privind „situatia drepturilor omului in lume”

[47] Rezolutia ECOSOC No 845 (XXXII) din 1961

[48] Rezolutia ECOSOC No 1147 (XLI) din 1966.

[49] Rezolutia ECOSOC 1979/36.

[50] Rezolutia ECOSOC 1990/48.

[51] 133 potrivit acestor criterii, reprezentarea statelor in Comisie este urmatoarea:

15 membri din statele Africii; 12 membri din statele Asiei; 5 membrii din statele Est-Europene, 11 membri din statele Latino-Americane si din Caraibe si 10 membri din Europa Occidentala si alte state. Termenul mandatului fiecarui stat membm expira la 31 decembrie al ultimului an din cei trei pentru care a fost ales. Conform practicii Natiunilor Unite, fiecare grup regional convine asupra statelor ce sunt recomandate pentru alegere. in cazul in care o asemenea intelegere nu s-a putut realiza, alegerea se efectueaza prin vot.

[52] Rezolutia ECOSOC No 9 (II) din 1946.

[53] Rezolutia ECOSOC No 1334 (XLIV) din 1968.

[54] Expertii sunt alesi astfel: 7 din statele Africii; 5 din statele Asiei; 6 din Europa Occidentala si alte state; 5 din statele Americii-Latine si Caraibe si 3 din statele Europei de Est.

[55] Prin Rezolutia ECOSOC 1983/32 s-a decis ca nominalizarea candidatilor sa fie acompaniata de nominalizarea cate unui supleant de aceeasi nationalitate, din statul respectiv. Atat membrii, cat si supleantii sunt alesi in acelasi timp. in cazul in care membrul ales nu poate lua parte la lucrari, supleantul sau - avand aceeasi inalta calificare in domeniu - „poate prelua raspunderea de a contribui la solutionarea problemelor supuse dezbaterii'. Sesiunile Sub-Comisiei sunt organizate in fiecare an. Jumatate din membrii Sub-Comisiei sunt alesi la 2 ani, fiecare membru putand fi reales pentru un nou termen de patru ani.

[56] Art. 28, Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice, loc. cit.

[57] Art. 40, alin 3. Statele-parti pot sa prezinte Comitetului „comentarii cu privire la orice observatie facuta” in conformitate cu prevederile Pactului

[58] Potrivit Deciziei Consiliului Economic si Social No 1978/10 s-a stabilit „un Grup de lucru pentru Implementarea prevederilor Pactului cu privire la Drepturile Economice, Sociale si Culturale'.

[59] Observatii incluse in Rapoartele pe care Comitetul le inainteaza ECOSOC cu privire la activitatea sa.

[60] Pentru implementarea dispozitiilor Pactului in toate tarile lumii.

[61] Adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite prin Rezolutia No 2106 A din 1965 si intrata in vigoare la 4 ianuarie 1969. Romania a aderat la Conventie prin Decretul No 345 din 14 iule 1970.

[62] Tinandu-se seama de o repartitie geografica echitabila si de reprezentarea diferitelor forme de civilizatie, precum si de principalele sisteme juridice.

[63] Alin. 2, art. 9, Conventia Intemationala privindEliminarea tuturorFormelor de Discriminare Rasiala, loc. cit.

[64] Rezolutia No 34/180 din anul 1979

65 Conventia a intrat in vigoare la 3 septembrie 1981

66 Si in cazul constituirii acestui Comitet se respecta principiul „distributiei geografice echitabile si a reprezentarii diferitelor forme de civilizatie si a principalelor sisteme juridice'. Expertii sunt alesi de catre Statele-parti din randul cetatenilor lor.

[65] Rezolutia Adunarii Generale a Natiunilor Unite No 39/46 din anul 1984.

[66] Ca si in cazul celorlalte Comitete, si in cazul Comitetului impotriva Torturii se respecta principiul „distributiei geografice echitabile'.

[67] Comitetul impotriva torturii - prin dispozitiile stipulate in Conventie - are competenta: a. sa faca comentarii generale asupra rapoartelor pe care le primeste din partea statelor; b. sa informeze celelalte State-parti si Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite in legatura cu cele constatate.

[68] Asemenea competente au fost conferite Comitetului impotriva torturii prin dispozitiile articolelor 21 si 22 ale conventiei. Precizam ca aceste articole au intrat in vigoare la data de 26 iunie 1987 pentru acele state care au facut „declaratiile necesare'. Comunicarile - fie cele facute de stat, fie cele facute de persoane individuale - trebuie verificate; scopul acestor verificari este stabilirea temeiniciei „informatiilor aduse la cunostinta comitetului' pentru a se afla daca „ele sunt fondate' si daca este vorba despre „practica sistematica a torturii'.

[69] Rezolutia No 44/25 din 20 noiembrie 1989

[70] In baza Conventiei, Comitetul urma sa fie alcatuit din 10 experti. La Conferinta Statelor-parti, care a avut loc la 12 decembrie 1995, Conventia a fost amendata, convenindu-se cresterea numarului membrilor Comitetului de la 10 la 18. Prin Rezolutia No 50/55, Adunarea Generala a Natiunilor Unite a aprobat acest amendament

[71] Acest proces are caracter continuu, fiind ratiunea de a fi a acestui organism international

[72] Primul raport a fost prezentat la doi ani de la intrarea in vigoare a Conventiei.

[73] M. Markovié „Implementation of human rights and the domestic jurisdiction of states”, in A.Eide, A. Schon, „International protection og Human Rights ”, Ed. Almquist si Wiksell, Uppsala, 1968, p.47









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani