Baltagul
- comentariu literar -
Mihail Sadoveanu
Prin capodopera Baltagul, aparut
in 1930, Sadoveanu realizeaza o noua interpretare a mitului
mioritic, versul-motto indicand sursa de inspiratie: “Stapane stapane,/ Mai cheama s-un cane”.
Subiectul este simplu, pastrand
elementele baladei: un cioban este omorat de doi tovarasi ai sai
pentru a-i lua oile, dar femeia acestuia, apriga si inteligenta
nu are liniste pana nu afla faptasii si nu-i
pedepseste dupa legea nescrisa a comunitatii.
Intriga, dupa modelul romanului
politist, pune in lumina vocatia justitiara a eroinei,
descoperirea asasinilor si demascarea acestora.
Faptele din Baltagul se petrec spre
sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea,
insa intr-o societate patriarhala, arhaica, strapunsa
de zorii unei civilizatii, de noi relatii sociale, capitaliste.
Titlul romanului este simbolic. In sensul basmului vechi,
baltagul este unealta magica si simbolica insusita de
raufacatori si cucerita de erou, unealta care
ramane pura, nepatata de sange.
Compozitia e determinata de semnificatia
cartii: infatisarea unei societati de tip
arhaic si un individ reprezentativ al ei, o lume esentiala,
lumea oamenilor de la munte si Vitoria Lipan, exponentul acestei lumi.
Romanul incepe cu prezentarea sintetica a
vietii pastorilor (vechimea, felul de viata, psihologia),
fixata intr-o cosmologie populara:
“Domnul Dumnezeu, dupa ce a alcatuit
lumea, a pus randuiala si semn fiecarui neam.[…]
La urma au venit si muntenii
s-au ingenunchiat la scaunul imparatiei. […]
- Apoi ati venit cei din urma, zece
Domnul cu parere de rau. Dragi imi sunteti, dar n-am ce va
face. Ramaneti cu ce aveti. Nu va mai pot da intr-un adaos
decat o inima usoara ca sa va bucurati cu al
vostru. Sa va para toate bune: sa vie la voi cel cu cetera;
si cel cu bautura, si s-aveti muieri frumoase si
iubete”.
Naratiunea simpla, ar putea fi
delimitata schematic in trei parti: partea intai de la
inceput pana la plecarea Vitoriei in cautarea lui Lipan (cap. VII);
prezentarea argatului Mitrea si a lui Gheorghita, coborat la
vale, cu oile, asinii si dulaii la iernat, intr-o balta a
Jijiei, in apropiere de targ; nelinistea Vitoriei pentru intarzierea
barbatului ei, peste obicei, cunoasterea si “citirea” semnelor
naturii; mersul femeii la parintele Danila, la biserica,
sa-i “ceteasca”; mersul la baba Maranda, care avea “unele tainice
stiinti si mestesuguri”; drumul la Piatra, popasul
la manastire, la icoana Sfintei Ana; mersul la autoritati
pentru a-si spune necazul.
Partea a doua, incepand cu cap. VII, cand Vitoria “are intr-insa
stiinta mortii lui Nechifor Lipan si crancena durere, se
vazu totusi eliberata de intuneric”; parintele
Danila ii scrie jalba catre autoritati; trimite fata,
pe Minodora, cu zestrea la manastirea Varaticului, la
calugarita Melania, sora a mamei Vitoriei; lasarea
gospodariei in grija lui Mitrea; pregatirea de plecare. Firul
naratiunii urmeaza popasurile Vitoriei Lipan in cautarea
adevarului despre barbatul ei (itinerariul se sfarseste
prin gasirea ramasitelor lui Nechifor intre Sabasa
si Suha). A treia, si ultima parte, sta sub semnul
actului justitiar; prezinta actiunile Vitoriei pentru
indeplinirea datinei crestine si cinstirea mortului, cercetarea
despre vinovati, in Sabasa si Suha; intoarcerea acasa, la Magura
Tarcaului pentru randuirea praznicului, a celor cuvenite pentru mort,
dovedirea si pedepsirea vinovatilor.
Romanul construieste pe parcursul
sau imaginea unei lumi esentializate. Spatiul cel mai larg
revine lumii satului de munte: peisajul, datinile si oamenii.
Ritmul existentei pastoresti
este dirijat de fenomenul transhumantei, iar acesta urmareste miscarea
marilor cicluri naturale. Scriitorul surprinde trasaturile ce
definesc aceasta colectivitate, oamenii de la munte, realist, obiectiv,
fara lirism:
“Locuitorii acestia de sub brad sunt
niste fapturi de mirare. Iuti si nestatornici ca apele, ca
vremea; rabdatori in suferinti ca si-n ierni cumplite,
fara griji in bucurii […], placandu-le dragostea si
betia si datinile lor de la inceputul lumii, […] mai cu sama
stau ei in fata soarelui c-o inima ca din el rupta: cel mai
adesea se desmiarda si luceste - de cantec, de prietenie.
Asa era si acel Nechifor Lipan care acum lipsea” .
Ei au o existenta simpla, dar
grea: “Munteanului i-i dat sa-si castige painea cea de toate
zilele cu toporul ori cu cata.”
Gospodaria Lipanilor arata oameni cu
indeletniciri specifice muntelui: sunt vremuri in care se practica
inca schimbul de produse: “Avere aveau cat le trebuia, poclazi in
casa, piei de miel in pod, oi in munte. Aveau si parale stranse
intr-un cofaiel cu cenusa. Fiindu-le lehamite de lapte, branza
si carne de oi sfartecate de lup, aduceau de la campie legume. Tot de la
campii largi cu soare mult aduceau faina de papusoi.”
Romanul lui Sadoveanu are un caracter
mitic-baladesc, zugravind o civilizatie pastorala milenara.
Evenimentele fundamentale ale acesteia, ceremoniile sunt si ele prezente
in roman: cumatria de la Borca, la Cruci nunta, in care traditia
e plina de stralucire.
Dar Baltagul ramane, in
ultima analiza, romanul “unui suflet de munteanca, vaduva
Vitoria Lipan”. Ea este din Magura Tarcaului si
traieste viata aspra a oamenilor de la munte. Figura reprezentativa de erou
popular, Vitoria intruneste calitatile fundamentale ale omului
simplu, care se inscriu in principiile etice dintotdeauna ale poporului roman:
cultul adevarului, al dreptatii, al legii
stramosesti si al datinei.
Scriitorul dezvaluie nelinistea
eroinei datorate intarzierii (saptezeci si trei de zile) peste
obicei, a lui Nechifor Lipan, “dragostea ei de douazeci si mai bine
de ani”, plecat la Dorna sa cumpere oi. Asteptarea se transforma
in banuiala, banuiala in neliniste, nelinistea in
presimtire si de aici decurg actiunile ei. Munteanca isi
cunoaste barbatul asa cum stie semnele vremii. In aceste
ceasuri de cumpana, de cautare a adevarului despre omul ei,
marea descoperire a Vitoriei ramane insa pastrarea
tineretii iubirii.
Tema fundamentala, axul romanului in
jurul caruia sunt polarizate timpul si spatiul, este
cautarea adevarului in labirintul sau interior. Vitoria
pare aceeasi, in exterior, dar viata ei interioara se adanceste.
Acolo, in sine, se hotaraste totul.
Intreaga strategie a Vitoriei are la baza
doua coordonate fundamentale ale cunoasterii: stiinta
semnelor, si i deplin acord experienta morala. Primele semne
rau prevestitoare sunt visele: cel dintai vis, care “a impuns-o in
inima si a tulburat-o”, i-l arata pe Nechifor “calare
cu spatele intors spre ea”; alta data l-a visat rau, “trecand
o apa neagra… Era cu fata incolo”.
Vitoria nu masoara vremea cu
calendarul, ci cu semne cerului. Ea intelege semnele firii. Elementele
naturii indeplinesc o functie simbolica. Mai ales vantul da
semne: “trecu susuind prin crengile subtiratice ale
mestecenilor”.
Vitoria este o sinteza de spiritualitate
straveche romaneasca, ea respecta neabatut datina
mostenita din vechime, manifestata in viata cotidiana,
sau la evenimente cruciale (nunti, botezuri, inmormantari). Toate
actiunile ei poarta pecetea ceremonialului, au un caracter solemn,
sacru: Vitoria isi lasa fata la manastire, se marturiseste
preotului, ia sfanta impartasanie, sfinteste baltagul
pentru feciorul ei.
Intelepciunea, inteligenta si
luciditatea ii dirijeaza comportamentul: cere bani marunti
negustorului, sa-i aiba “la indemana” , ii leaga intr-un
colt de naframa.
Cuvintele cheie in jurul carora se
concentreaza discursul narativ al romanului au valoare simbolica,
definind eroina: randuiala, semn, intuneric, lumina.
Ingroparea barbatului dupa
datina marcheaza momentul reintrarii in linistea si
ordinea vietii de la inceput. “Descoperind adevarul, Vitoria
verifica implicit armonia lumii: afla ceva mia mult decat pe
faptuitorii omorului si anume ca lumea are o coerenta
pe ca moartea lui Lipan n-a distrus-o”.(N. Manolescu)
In comportamentul eroinei se cuprinde o
intreaga filozofie de viata (ca cea a banului din Miorita),
un echilibru si o masura in toate, fara nici o
tanguire, mostenite din asprimea vietii din vremuri imemoriale.
