“SCRISOAREA III-a”
- Mihai Eminescu -
Marele nostru poet, luceafarul poeziei
romanesti, valoare de nepretuit in literatura romana, Mihai
Eminescu a scris numeroase pagini de literatura, in special poezie.
Scrisoarea III-a a fost publicata la 1 mai 1881 in
revista “Convorbiri literare”, unde
poetul a si debutat.
Tema poemului este demascarea falsului patriotism al
contemporanilor in contrast cu vitejia ostasilor romani trecuti.
Poezia este structurata pe doua parti:
prima parte reprezinta trecutul glorios al ostasilor romani in contrast cu falsul patriotism al
contemporanilor. Partea a doua este o satira la adresa societatii
burghezo-mosieresti si a lipsei de patriotism al
contemporanilor.
Partea I-a a
poemului este structurata pe diferite momente: primele versuri amintesc
si invoca istoria cresterii Imperiului Otoman sub forma unui
vis, prin alegorie. Urmeaza apoi tablourile de natura, dupa care
incepe descrierea luptei dintre oastea lui Baiazid si armata
neinsemnata a lui Mircea cel Batran.
Primele versuri din partea I reprezinta visul
sultanului. Luna, preschimbata in fecioara este iubita sultanului din
seara aceea. Acesta descrie frumusetea lunii in contrast cu intreaga
natura. Cu ajutorul epitetelor se realizeaza portretul lunii
preschimbata in fecioara odata cu descrierea noptii:
“Vede cum din ceruri luna luneca si se
coboara
Si s-apropie de dansul preschinbata in
fecioara.
Inflorea cararea ca de pasul blandei primaveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tainuitelor dureri;
Codrii se infioreaza de atata frumusete,
Apele-ncretesc in tremur straveziilor lor
fete”.
In aceste ultime doua versuri, Eminescu foloseste
personificarea ca mijoc artistic si o serie de metafore menite sa
accentueze cadrul nocturn, selenar.
Portretul lunii este un simbol al frumusetii creand un
tablou de vraja cu ajutorul motivelor romantice. Acest tablou ne introduce
in visul sultanului unde poetul foloseste acumularea de imagini vizuale
si auditive care adancesc puterea de vraja si vis.
“Ea, sezand cu el alaturi, mana fina i-o
intinde,
Parul ei cel negru-n valuri de matasa se
desprinde”.
Dand glas puterii magice a
visului, poetul se foloseste de aceasta imagine pentru a accentua
dorinta de marire a sultanului, care, prin versul “Las’ sa
leg a mea viata de a ta… In bratu-mi vino”, pune in
evidenta dorinta de marire a sultanului. Tot din acest
tablou face parte si visul sultanului pentru cucerirea lumii.
Disparitia lumii tulbura
imaginea si visul ia o alta directie: din inima sultanului
creste halucinant un copac urias sub a carui umbra se
intinde intregul univers. Copacul reprezinta simbolul formarii
si maririi Imperiului Otoman. Prin intermediul imaginilor vizuale
si auditive se releva cucerirea lumii. Sultanul viseaza la toate
bogatiile lumii:
“Iar in patru parti a lumii vede siruri
muntii mari
Atlasul, Caucazul, Taurul si Balcanii seculari;
Vede Eufratul si Tigris, Nilul, Dunarea
batrana
Umbra arborelui falnic peste toate e stapana”,
precum si cucerirea
Romei:
“Insa frunzele-ascutite se indoaie dupa
vant
Si deasupra Romei se inclina la pamant”.
Aici are loc trezirea la realitate, visul sultanului luand
proportiile unei mari dorinte ce, crede sultanul, este trimisa
de la “Profet”, ca “Pe-o
clipa se-naltase, chiar in rai la Mohamet”. Atunci el
pricepe si intelege visul ca acesta trebuie sa devina
o realitate, ca Imperiul Otoman este sortit unei cuceriri a lumii.
Apoi ne apar imagini gradate, natura infiorandu-se de
largirea Imperiului, de granitele sale care nu mai cunosc margini,
sporind an de an.
“An cu an imparatia tot mai larga se
sporeste,
Iara flamura cea verde se inalta an cu an,
Neam cu neam urmandu-i zborul si sultan dupa
sultan”.
Urmeaza apoi enumeratia si epitetele care au
rolul de a descrie fastul, frumusetea, maretia si puterea
armatelor otomane care au ajuns la granitele tarii noastre cu
ganduri de cucerire.
“Vin de-ntuneca pamantul la Rovine in campii”.
Metafora “intuneca pamantul” arata multimea armatei
otomane.
In timp ce armata otomana intra cu fast in tara noastra, este introdus aici un element al
naturii care parca ameninta si pregateste
razbunarea si lupta:
“Numa-n zarea departata suna codrul de
stejari”.
Ocrotitoarea natura, totdeauna prietena romanului,
vine si de aceasta data in ajutorul micii oaste conduse de
marele domnitor Mircea cel Batran.
Imaginile auditive ne introduc parca in aceasta
atmosfera de miscare si forfota:
“Suna codrul de stejari”.
In al doilea tablou al primei parti se reproduce
un scurt episod dramatic, in care elementul predominant este dialogul. Poetul
introduce acum in jocul sau de idei figura unui domnitor exemplar – a lui
Mircea cel Batran – intruchiparea conducatorului al carui unic
tel este slujirea patriei. Mircea apare in dialogul lui cu Baiazid ca un
geniu politic care face totul pentru a asigura libertatea si
independenta poporului sau. Dialogul este prezentat gradat iar
tabloul incepe cu dialogul dintre Mircea si Baiazid. Mircea este prezentat
ca un domnitor simplu, venit din popor, dar cu multa demnitate. El nu se
lasa infrant asa usor:
“La un semn deschisa-i calea si s-apropie de
cort
Un batran atat de simplu, dupa vorba,
dupa port”.
Apoi, este pus in evidenta dialogul dintre Mircea
cel Batran si Baiazid:
-
“Tu esti Mircea?
-
Da-mparate!
-
Am venit sa mi te-nchini,
De nu, schimb a
ta coroana intr-o ramura de spini”.
Intalnirea dintre
inteleptul domnitor roman si trufasul Baiazid, precum si
episodul luptei de la Rovine evidentiaza insusirile alese ale
stramosilor nostri.
Versurile
ofera elemente semnificative ale istoriei poporului roman din care
intelegem cu emotie ca
“iubirea de mosie e un zid” (adica de tara), iar
fortele naturii (raul, ramul) reprezinta un sprijin de nadejde
al acestuia in fata dusmanilor. Mircea cel Batran vorbeste
cu hotarare in numele tuturor romanilor, oameni insufletiti de
vointa de libertate, de sentimentul celei mai sfinte datorii:
apararea tarii.
In acest poem se
remarca ospitalitatea si spiritul pasnic al lui Mircea, vorbirea
lui ceremonioasa, in stil popular. Baiazid raspunde cu o trufie
nemasurata.
Accentuarea
spaimei ingrozitoare, inspaimantatoare se face cu ajutorul
repeziciunii de descriere si insiruirii de verbe. Baiazid isi
concluzioneaza biruintele si puterea prin exemplul de la
Nicopole:
“La Nicopole vazut-ai cate tabere s-au strans
Ca sa steie
inainte-mi ca si zidul neinvins”.
Raspunsul
lui Mircea se caracterizeaza prin vorbire plina de demnitate,
solemnitatea vorbirii, gradarea discursului. Puterea sa nu consta in
numarul de osteni ci in dragostea lor de patrie.
In urmatorul
tablou al acestei parti se releva confirmarea celor spuse de cei
doi conducatori.
Dupa aceasta
autorul descrie lupta de la Rovine, aceasta constituind un alt tablou dominat
de descriere. Armatele sunt numeroase iar pentru relevarea acestei multimi
poetul foloseste cuvinte regionale moldovenesti ca: implu, roiesc.
Voievodul Mircea
este in fruntea luptei, conduce armatele sale care se napustesc asupra
dusmanului. Turcii loviti din plin, se retrag, iar imparatul
urla de durere: “In zadar striga-mparatul ca si leul in
turbare; Umbra mortii se intinde tot mai mare, si mai mare”.
Lupta se vede ca
o “vijelie-ngrozitoare /Care vine, vine, vine, calca totul in
picioare”. Sosirea calaretilor accentueaza dramatismul,
inclestarea, inversunarea si dinamismul luptei.
Repetitia
“vine, vine, vine” arata forta cu care lupta romanii si
iscusinta lor, lupta vijelioasa pentru dreptate si libertate.
In partea a II-a poetul reda
falsul patriotism si demagogia contemporanilor in contrast cu faptele de
vitejie ale ostasilor trecuti.
“De-asa
vremi se-nvrednicira cronicarii si rapsozii
Veacul nostru
ni-l umplura saltimbancii si irozii…”
Autorul
ridica in slavi vitejia ostasilor romani de alta data,
curajul cu care s-au luptat si chiar frumusetea lor comparata cu
Apollo, zeul frumusetii si al curajului:
“Au cu lira
visatoare ori cu sunete de flaut
Poti
sa-ntampini patriotii ce-au venit de-atunci incolo?
Inaintea
acestora, tu ascunde-te Apollo!
Eminescu
critica in continuare pe falsii patrioti, pe falsii
scriitori care adumbresc in mod voit gloria trecutului si a oamenilor
sai.
“O, eroi! care-n
trecutul de mariri va adumbriseti,
Ati ajuns
acum de moda de va scot din letopiset,
Si cu voi
drapandu-si nula, va citeaza toti nerozii,
Mestecand veacul
de aur in noroiul greu al prozii”.
Eminescu
condamna pe toti acei care profita de trecutul glorios, de
faptele glorioase ale ostasilor romani din trecut, pentru a se acoperi ei
insisi de glorie. Se evoca, mai departe, figurile marilor
domnitori Mircea cel Batran, descendent din familia Basarabilor si al
lui Stefan cel Mare, descendent si el din marea familie a
Musatinilor:
“Ramaneti
in umbra sfanta, Basarabi si voi Musatini”,
Descalecatori
de tara, datatori de legi si datini,
Ce cu plugul
si cu spada ati intins mosia voastra
De la munte pan
la maresi la Dunarea albastra”.
aducand un elogiu celor doi
mari conducatori.
In acest poem, capitala este comparata cu orasul Sybaris vestit prin
desfaul sau. Prin aceasta se releva falsul patriotism al demagogilor:
“Au prezentul nu ni-i mare? N-o sa-mi dea ce o
sa cer?
N-o sa aflu intre-ai nostri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris
nu suntem langa capistea spoielii?
Nu se nasc glorii pe strada si la usa
cafenelii?
Eminescu demasca falsul patriotism al
compatriotilor si ii ironizeaza:
“Panglicari in ale tarii, care joaca ca
pe funii,
Masti cu toate de renume din comedia minciunii?”
Uriciunea si toate rautatile lumii sunt
personificate, ele reprezentand pe marii burghezi, pe marii patrioti ai
vremii. Poetul face un portret schematic al liberalului si apoi al
renumitului avocat al vremii care este demascat si acuzat in poezie –
Pantazie Ghica.
“Negru, cocosat si lacom, un izvor de
siretlicuri,
La tovarasii sai spune veninoasele-i
nimicuri….
Si deasupra tuturora, oastea sa si-o
recucnoasca,
Isi arunca pocitura, bulbucatii ochi de
broasca…”
Pentru Eminescu adevaratii eroi ai romanilor sunt
ctitorii si nu politicienii vremii sale.
Uriciunea morala si sufleteasca a
falsilor patrioti se vede si din versurile care urmeaza,
demascand liberalii si conservatorii, Eminescu isi exprima
dispretul pentru acestia:
“Patriotii! Virtuosii, ctitori de
asezaminte,
Unde spumega desfraul in miscari si in
cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca in strane, sed pe locuri
Si aplauda frenetic schime, cantece si
jocuri….
Si apoi in sfatul tarii se adun sa se
admire”.
Urmeaza un portret al demagogilor liberali
straini cu totul de tara noastra, de interesele sale,
ajunsi la putere cu ajutorul multor viclesuguri si vorbe goale:
“Bulgaroi cu ceafa groasa, grecotei cu nas
subtire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toata greco-bulgarimea e nepoata lui Traian”.
In continuare, poetul isi exprima dispretul
fata de politicienii vremii si arata ca nu le poate
spune nimeni, oameni.
“Voi sunteti urmasii Romei? Niste
rai si niste fameni!
I-e rusine omenirii sa va zica
voua oameni!”…
In final, poetul il invoca pe Vlad Tepes,
cunoscut in istorie prin masurile sale radicale, cerandu-i sa
vina sa rezolve dintr-o singura miscare viciul, degradarea
si nerozia ridicate la nivelul unui principiu conducator:
“Cum nu vii tu, Tepes doamne, ca punand mana
pe ei ,
Sa-i imparti in doua cete: in smintiti
si in misei,
Si in doua temniti large cu de-a sila
sa-iaduni
Sa dai foc la puscarie si la casa de
nebuni!”.
Aceasta a II-a parte a Scrisorii contine, la un
nivel artistic desavarsit, ideile sociale si politice ale lui
Eminescu, credinta lui ca patria este o realitate istorica
pentru mentinerea si inaltarea careia poporul a
facut eforturi de milenii, luptand si sacrificandu-se pentru
libertate si independenta.
