Logo referatele carte



Scrisoarea a III-a - comentariu, de Mihai eminescu



“SCRISOAREA III-a”

- Mihai Eminescu -

                                              

          Marele nostru poet, luceafarul poeziei romanesti, valoare de nepretuit in literatura romana, Mihai Eminescu a scris numeroase pagini de literatura, in special poezie.

          Scrisoarea III-a a fost publicata la 1 mai 1881 in revista  “Convorbiri literare”, unde poetul a si debutat.

          Tema poemului este demascarea falsului patriotism al contemporanilor in contrast cu vitejia ostasilor romani trecuti.

          Poezia este structurata pe doua parti: prima parte reprezinta trecutul glorios al ostasilor  romani in contrast cu falsul patriotism al contemporanilor. Partea a doua este o satira la adresa societatii burghezo-mosieresti si a lipsei de patriotism al contemporanilor.

          Partea I-a  a poemului este structurata pe diferite momente: primele versuri amintesc si invoca istoria cresterii Imperiului Otoman sub forma unui vis, prin alegorie. Urmeaza apoi tablourile de natura, dupa care incepe descrierea luptei dintre oastea lui Baiazid si armata neinsemnata a lui Mircea cel Batran.

          Primele versuri din partea I reprezinta visul sultanului. Luna, preschimbata in fecioara este iubita sultanului din seara aceea. Acesta descrie frumusetea lunii in contrast cu intreaga natura. Cu ajutorul epitetelor se realizeaza portretul lunii preschimbata in fecioara odata cu descrierea noptii:

          “Vede cum din ceruri luna luneca si se coboara

          Si s-apropie de dansul preschinbata in fecioara.

          Inflorea cararea ca de pasul blandei primaveri;

          Ochii ei sunt plini de umbra tainuitelor dureri;

          Codrii se infioreaza de atata frumusete,

          Apele-ncretesc in tremur straveziilor lor fete”.

          In aceste ultime doua versuri, Eminescu foloseste personificarea ca mijoc artistic si o serie de metafore menite sa accentueze cadrul nocturn, selenar.

          Portretul lunii este un simbol al frumusetii creand un tablou de vraja cu ajutorul motivelor romantice. Acest tablou ne introduce in visul sultanului unde poetul foloseste acumularea de imagini vizuale si auditive care adancesc puterea de vraja si vis.

          “Ea, sezand cu el alaturi, mana fina i-o intinde,

          Parul ei cel negru-n valuri de matasa se desprinde”.

                    Dand glas puterii magice a visului, poetul se foloseste de aceasta imagine pentru a accentua dorinta de marire a sultanului, care, prin versul “Las’ sa leg a mea viata de a ta… In bratu-mi vino”, pune in evidenta dorinta de marire a sultanului. Tot din acest tablou face parte si visul sultanului pentru cucerirea lumii. Disparitia lumii  tulbura imaginea si visul ia o alta directie: din inima sultanului creste halucinant un copac urias sub a carui umbra se intinde intregul univers. Copacul reprezinta simbolul formarii si maririi Imperiului Otoman. Prin intermediul imaginilor vizuale si auditive se releva cucerirea lumii. Sultanul viseaza la toate bogatiile lumii:

          “Iar in patru parti a lumii vede siruri muntii mari

          Atlasul, Caucazul, Taurul si Balcanii seculari;

          Vede Eufratul si Tigris, Nilul, Dunarea batrana

          Umbra arborelui falnic peste toate e stapana”,

precum si cucerirea Romei:

          “Insa frunzele-ascutite se indoaie dupa vant

          Si deasupra Romei se inclina la pamant”.

          Aici are loc trezirea la realitate, visul sultanului luand proportiile unei mari dorinte ce, crede sultanul, este trimisa de la “Profet”, ca  “Pe-o clipa se-naltase, chiar in rai la Mohamet”. Atunci el pricepe si intelege visul ca acesta trebuie sa devina o realitate, ca Imperiul Otoman este sortit unei cuceriri a lumii.

          Apoi ne apar imagini gradate, natura infiorandu-se de largirea Imperiului, de granitele sale care nu mai cunosc margini, sporind an de an.

          “An cu an imparatia tot mai larga se sporeste,

          Iara flamura cea verde se inalta an cu an,

          Neam cu neam urmandu-i zborul si sultan dupa sultan”.

          Urmeaza apoi enumeratia si epitetele care au rolul de a descrie fastul, frumusetea, maretia si puterea armatelor otomane care au ajuns la granitele tarii noastre cu ganduri de cucerire.

          “Vin de-ntuneca pamantul la Rovine in campii”. Metafora “intuneca pamantul” arata multimea armatei otomane.

          In timp ce armata otomana intra cu fast in tara noastra, este introdus aici un element al naturii care parca ameninta si pregateste razbunarea si lupta:

          “Numa-n zarea departata suna codrul de stejari”.

          Ocrotitoarea natura, totdeauna prietena romanului, vine si de aceasta data in ajutorul micii oaste conduse de marele domnitor Mircea cel Batran.

          Imaginile auditive ne introduc parca in aceasta atmosfera de miscare si forfota:

          “Suna codrul de stejari”.

          In al doilea tablou al primei parti se reproduce un scurt episod dramatic, in care elementul predominant este dialogul. Poetul introduce acum in jocul sau de idei figura unui domnitor exemplar – a lui Mircea cel Batran – intruchiparea conducatorului al carui unic tel este slujirea patriei. Mircea apare in dialogul lui cu Baiazid ca un geniu politic care face totul pentru a asigura libertatea si independenta poporului sau. Dialogul este prezentat gradat iar tabloul incepe cu dialogul dintre Mircea si Baiazid. Mircea este prezentat ca un domnitor simplu, venit din popor, dar cu multa demnitate. El nu se lasa infrant asa usor:

          “La un semn deschisa-i calea si s-apropie de cort

          Un batran atat de simplu, dupa vorba, dupa port”.

          Apoi, este pus in evidenta dialogul dintre Mircea cel Batran si Baiazid:

-        “Tu esti Mircea?

-        Da-mparate!

-        Am venit sa mi te-nchini,

De nu, schimb a ta coroana intr-o ramura de spini”.

Intalnirea dintre inteleptul domnitor roman si trufasul Baiazid, precum si episodul luptei de la Rovine evidentiaza insusirile alese ale stramosilor nostri.

Versurile ofera elemente semnificative ale istoriei poporului roman din care intelegem cu emotie ca  “iubirea de mosie e un zid” (adica de tara), iar fortele naturii (raul, ramul) reprezinta un sprijin de nadejde al acestuia in fata dusmanilor. Mircea cel Batran vorbeste cu hotarare in numele tuturor romanilor, oameni insufletiti de vointa de libertate, de sentimentul celei mai sfinte datorii: apararea tarii.

In acest poem se remarca ospitalitatea si spiritul pasnic al lui Mircea, vorbirea lui ceremonioasa, in stil popular. Baiazid raspunde cu o trufie nemasurata.

Accentuarea spaimei ingrozitoare, inspaimantatoare se face cu ajutorul repeziciunii de descriere si insiruirii de verbe. Baiazid isi concluzioneaza biruintele si puterea prin exemplul de la Nicopole:

“La Nicopole  vazut-ai cate tabere s-au strans

Ca sa steie inainte-mi ca si zidul neinvins”.

Raspunsul lui Mircea se caracterizeaza prin vorbire plina de demnitate, solemnitatea vorbirii, gradarea discursului. Puterea sa nu consta in numarul de osteni ci in dragostea lor de patrie.

In urmatorul tablou al acestei parti se releva confirmarea celor spuse de cei doi conducatori.

Dupa aceasta autorul descrie lupta de la Rovine, aceasta constituind un alt tablou dominat de descriere. Armatele sunt numeroase iar pentru relevarea acestei multimi poetul foloseste cuvinte regionale moldovenesti ca: implu, roiesc.

Voievodul Mircea este in fruntea luptei, conduce armatele sale care se napustesc asupra dusmanului. Turcii loviti din plin, se retrag, iar imparatul urla de durere: “In zadar striga-mparatul ca si leul in turbare; Umbra mortii se intinde tot mai mare, si mai mare”.

Lupta se vede ca o “vijelie-ngrozitoare /Care vine, vine, vine, calca totul in picioare”. Sosirea calaretilor accentueaza dramatismul, inclestarea, inversunarea si dinamismul luptei.

Repetitia “vine, vine, vine” arata forta cu care lupta romanii si iscusinta lor, lupta vijelioasa pentru dreptate si libertate.

In partea a II-a poetul reda falsul patriotism si demagogia contemporanilor in contrast cu faptele de vitejie ale ostasilor trecuti.

“De-asa vremi se-nvrednicira cronicarii si rapsozii

Veacul nostru ni-l umplura saltimbancii si irozii…”

Autorul ridica in slavi vitejia ostasilor romani de alta data, curajul cu care s-au luptat si chiar frumusetea lor comparata cu Apollo, zeul frumusetii si al curajului:

“Au cu lira visatoare ori cu sunete de flaut

Poti sa-ntampini patriotii ce-au venit de-atunci incolo?

Inaintea acestora, tu ascunde-te Apollo!

Eminescu critica in continuare pe falsii patrioti, pe falsii scriitori care adumbresc in mod voit gloria trecutului si a oamenilor sai.

“O, eroi! care-n trecutul de mariri va adumbriseti,

Ati ajuns acum de moda de va scot din letopiset,

Si cu voi drapandu-si nula, va citeaza toti nerozii,

Mestecand veacul de aur in noroiul greu al prozii”.

Eminescu condamna pe toti acei care profita de trecutul glorios, de faptele glorioase ale ostasilor romani din trecut, pentru a se acoperi ei insisi de glorie. Se evoca, mai departe, figurile marilor domnitori Mircea cel Batran, descendent din familia Basarabilor si al lui Stefan cel Mare, descendent si el din marea familie a Musatinilor:

“Ramaneti in umbra sfanta, Basarabi si voi Musatini”,

Descalecatori de tara, datatori de legi si datini,

Ce cu plugul si cu spada ati intins mosia voastra

De la munte pan la maresi la Dunarea albastra”.

aducand un elogiu celor doi mari conducatori.

          In acest poem, capitala este comparata cu orasul Sybaris vestit prin desfaul sau. Prin aceasta se releva falsul patriotism al demagogilor:

          “Au prezentul nu ni-i mare? N-o sa-mi dea ce o sa cer?

          N-o sa aflu intre-ai nostri vre un falnic juvaer?

          Au la Sybaris nu suntem langa capistea spoielii?

          Nu se nasc glorii pe strada si la usa cafenelii?

          Eminescu demasca falsul patriotism al compatriotilor si ii ironizeaza:

          “Panglicari in ale tarii, care joaca ca pe funii,

          Masti cu toate de renume din comedia minciunii?”

          Uriciunea si toate rautatile lumii sunt personificate, ele reprezentand pe marii burghezi, pe marii patrioti ai vremii. Poetul face un portret schematic al liberalului si apoi al renumitului avocat al vremii care este demascat si acuzat in poezie – Pantazie Ghica.

          “Negru, cocosat si lacom, un izvor de siretlicuri,

          La tovarasii sai spune veninoasele-i nimicuri….

          Si deasupra tuturora, oastea sa si-o recucnoasca,

          Isi arunca pocitura, bulbucatii ochi de broasca…”

          Pentru Eminescu adevaratii eroi ai romanilor sunt ctitorii si nu politicienii vremii sale.

          Uriciunea morala si sufleteasca a falsilor patrioti se vede si din versurile care urmeaza, demascand liberalii si conservatorii, Eminescu isi exprima dispretul pentru acestia:

          “Patriotii! Virtuosii, ctitori de asezaminte,

          Unde spumega desfraul in miscari si in cuvinte,

          Cu evlavie de vulpe, ca in strane, sed pe locuri

          Si aplauda frenetic schime, cantece si jocuri….

          Si apoi in sfatul tarii se adun sa se admire”.

          Urmeaza un portret al demagogilor liberali straini cu totul de tara noastra, de interesele sale, ajunsi la putere cu ajutorul multor viclesuguri si vorbe goale:

          “Bulgaroi cu ceafa groasa, grecotei cu nas subtire;

          Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,

          Toata greco-bulgarimea e nepoata lui Traian”.

          In continuare, poetul isi exprima dispretul fata de politicienii vremii si arata ca nu le poate spune nimeni, oameni.

          “Voi sunteti urmasii Romei? Niste rai si niste fameni!

          I-e rusine omenirii sa va zica voua oameni!”…

          In final, poetul il invoca pe Vlad Tepes, cunoscut in istorie prin masurile sale radicale, cerandu-i sa vina sa rezolve dintr-o singura miscare viciul, degradarea si nerozia ridicate la nivelul unui principiu conducator:

          “Cum nu vii tu, Tepes doamne, ca punand mana pe ei ,

          Sa-i imparti in doua cete: in smintiti si in misei,

          Si in doua temniti large cu de-a sila sa-iaduni

          Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni!”.

          Aceasta a II-a parte a Scrisorii contine, la un nivel artistic desavarsit, ideile sociale si politice ale lui Eminescu, credinta lui ca patria este o realitate istorica pentru mentinerea si inaltarea careia poporul a facut eforturi de milenii, luptand si sacrificandu-se pentru libertate si independenta.


1

Copyright © Contact | Trimite referat



Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

Cauta referat
Scriitori romani