ROMANTISMUL - VICTOR HUGO - comentariul romanului Mizerabilii referat






ROMANTISMUL

Definind curentele literare drept grupari largi de scriitori si opere care se inrudesc prin trasaturi comune de ordin ideologic si artistic, prin apetenta pentru anumite teme, motive ori formule stilistice, cercetatorii au evidentiat si caracterul complex al acestor fenomene istorice, care nu se detaseaza categoric nici de miscarile pe care le inlocuiesc sau le neaga, nici de acelea pe care le prefigureaza in timp. Printre acestia, G. Calinescu afirma: „Clasicism - Romantism sunt doua tipuri ideale, inexistente practic in stare genuina, reperabile numai la analiza in retorta', demonstrand astfel apartenenta marilor creatori la mai multe viziuni estetice deopotriva.

Receptat sub raport teoretic, romantismul se defineste ca o miscare europeana de anvergura, manifestata in prima jumatate a secolului al XlX-lea, dar care cunoaste in evolutia sa mai multe etape, specifice concretizarilor sale in toate spatiile europene. Favorizat de destramarea societatii feudale si de revolutiile burgheze din 1780 si 1830, dar si de perimarea doctrinei clasice, romantismul se configureaza ca reactie impotriva clasicismului, asigurand literaturii libertate de exprimare prin inlaturarea tuturor normelor.

In prefata dramei Cromwell, manifestul literar al romantismului francez, Victor Hugo proclama ca „nu exista reguli, nici modele', caci noua doctrina este „liberalismul literaturii'. Acest liberalism fusese insa anticipat de manifestari culturale preromantice precum „Sturm und Drang' sau estetica lui Schiller din Asupra poeziei naive si sentimentale, unde se face distinctia clara intre artistul clasic, expresie a naturii insesi, si cel romantic, ce aspira spre natura pierduta, dar traieste in dezacord cu sine si cu umanitatea in genere. Ulterior, fratii August Wilhelm si Friedrich von Schlegel impun termenul „romantic' si definesc artistul si spiritul romantic, primul fiind  insetat de infinit, cel de-al doilea fiind carac­terizat prin melancolie.

In primele decenii ale secolului al XlX-lea, principala preocupare a roman-tismului va fi sa isi configureze doctrina, in opozitie cu principiile clasicismului. Astfel, in vreme ce clasicismul dezvaluie o lume ideala, statica, obiectiva, structurata in categorii ideale si tipuri eterne, in care fiinteaza un personaj abstract, echilibrat si dominat de morala, romantismul propune, in replica, un univers determinat de miscarile istoriei, fantastic, subiectiv, cu o natura care il copleseste pe individ, in care se profileaza un erou dinamic, sentimental, angajat intr-o continua cautare a absolutului. Spre deosebire de clasici, romanticii nu se angajeaza intr-o simpla observatie a naturii, ci intr-o reinterpretare a ei, prin prisma propriei lor subiectivitati.

Ratiunea propovaduita de clasici este inlocuita de sentimente si pasiuni, iar noul mijloc de a sonda orizonturile cunoasterii este imaginatia. De aceea, romanticii sunt spirite indraznete, dornice de aventura pe care o presupun evaziunea in pitoresc, exotic, fantastic, retragerea in spatiul oniric sau refugiul in trecut. Eroii romantici au sentimentul istoriei, pe care o percep in evolutie, in devenire, definindu-si fata de sensurile deprinse din intelegerea ei adanca o atitudine activa si constructiva sau, dimpotriva, una pesimista, determinata de sentimentul neputintei.

Personajul romantic se defineste in imprejurari exceptionale, este framantat, nemultumit, intr-o continua lupta cu sine si cu limitele. Normele rigide ale clasicismului sunt abolite, in sensul ca personajele pot proveni din toate mediile sociale si, „ca si ceilalti oameni, ele trebuie sa fie complexe si nuantate, alcatuite in adancul lor din bine si din rau', dupa cum afirma Victor Hugo.

Nu intamplator, romantismul promoveaza constructiile antitetice, contrastele, extremele, evidentiind valori artistice si in zonele mai putin estetice ale realitatii si anticipand astfel simbolismul, care va fundamenta o adevarata estetica a uratului. O alta discrepanta fata de clasicism este aceea ca romanticul descopera natura abisala, fascinantele spatii infinite, marele cosmos, pe care il concretizeaza in detalii sugestive, devenite simboluri - cerul, stelele, oceanul, marea, lacul, izvorul, codrul, variatele forme ale vegetalului -, dar este preocupat si de abisurile sufletesti, caci omul insusi este un microunivers care fiinteaza in comuniune deplina cu marea natura.

Printre alte merite ale romantismului, e necesar sa se evidentieze si redesco­perirea creatiei folclorice, care poate sa ofere modelul viu al unor valori capabile sa inlocuiasca estetica de imitare a modelelor antichitatii. Toate aceste atitudini de viata isi gasesc cea mai potrivita forma de manifestare in lirismul abundent, in invectiva incendiara, in ironie si in sarcasm, dar si in strigatul de durere, in cantecul de iubire sau in meditatia adanca.

Liberalismul impus in planul viziunii este secondat de o maxima libertate la nivelul formei, scriitorii romantici promovand amestecul de stiluri, de genuri, de moduri de expunere si preferand dintre specii meditatia, elegia, satira, oda, fabula, drama istorica, nuvela romantica, romanul. Categoriile estetice pe care se articuleaza doctrina romantismului sunt si ele diverse: grotescul, fantasticul, macabrul, tragicul, frumosul, uratul sau pateticul. O data cu fixarea si asumarea doctrinei, romantismul intra intr-o alta etapa de evolutie, determinata si de miscarile revolutionare din preajma anului 1848. Marii romantici ai jumatatii secolului al XlX-lea sunt individualizati si prin trasaturile nationale, variabile de la un spatiu european la altul.

In perimetrul german, aparitia romantismului a fost favorizata de viziunea artistica promovata de Goethe, Schiller, Holderin ori von Kleist, iar impunerea si raspandirea acestuia a avut ca suport cele trei mari scoli de la Iena, Heidelberg si Berlin. Daca „scoala de la Iena' ii aduna pe marii vizionari precum Ludwig Tieck (cel care va extrage din formula basmului o realitate miraculoasa, genera­toare de substrat liric) sau Novalis (visatorul cautator al absolutului imaginat in ipostaza „florii albastre' din romanul Heinrich von Ofterdingen), „scoala de la Heidelberg' are meritul de a valorifica literatura populara, prin prelucrarile autorilor Clemens Brentano si Achim von Arnim. Alaturi de aceste centre literar--romantice, „scoala de la Berlin' il promoveaza pe E.T.A. Hoffman, initiatorul umorului grotesc proiectat in fantastic. Declinul romantismului german aduce insa in orizontul literar opera lirica a lui Heinrich Heine, in al carui volum Cartea cantecelor, fondul popular se transfigureaza in materia lirica a poeziei erotice.

In Anglia, prima manifestare a romantismului este marcata de „poetii lacurilor' (Samuel Taylor Coleridge, Walter Scott, William Wordsworth si John Keats), care preiau din doctrina romantica intoarcerea spre natura patriarhala. Marii exponenti ai romantismului raman insa Byron si Shelley, primul impunand prin Peregrinarile lui Childe Harold prototipul eroului romantic, eroul byronian, cel de-al doilea sintetizand in Prometeu imaginea geniului revoltat impotriva tiraniei si care se defineste prin idealuri de bine, dreptate si dragoste.



Europa Occidentala devine si prin Franta o arena larga a noului curent. Victor Hugo este in acest context nu numai teoreticianul care a fundamentat principiile romantismului in prefata la Cromwell, ci si poetul, prozatorul si dramaturgul care a experimentat idealurile romantice in toate genurile literare, oferind posteritatii modelul unei personalitati titanice, in planul liric, prin Legenda secolelor, el se impune drept cronicar al vremii lui, dar si al marilor etape istorice. Drama sa romantica (Hemani sau Ruy Blas) reprezinta nu doar o replica la teatrul clasic, ci si o sinteza a marilor valori istorice si umane personificate intr-o mare valoare estetica. Prin roman, Hugo deschide seria marilor constructii epice in proza franceza si universala, ale caror ecouri se vor recunoaste in romanul secolului al XX-lea.

Marii lirici, Alphonse de Lamartine, Alfred de Vigny si Alfred de Musset, revigoreaza poezia prin abordarea sensibila a temelor romantice - iubirea, natura, timpul, geniul, viata si moartea - in formula unor specii ca meditatia, pastelul sau elegia.

In Italia si Rusia, curentul se dezvolta pe fundalul framantat al luptelor de eliberare nationala sau sociala, reprezentantii sai fiind preocupati si de problema omului in angrenajul vremii lui, dar si in lupta cu limitele, pentru atingerea unui ideal. Leopardi mediteaza pe tema conditiei umane, prefigurand lirica moderna existentialista, Puskin observa istoria si societatea cu interesul poetului-cetatean al carui destin este puternic marcat de iubirea de patrie, iar Lermontov se dovedeste liricul sensibil in a carui acceptie geniul poate fi salvat de blestemul singuratatii prin iubire.

Literatura romana se deschide valorilor romantice prin poetii pasoptisti, dar isi gaseste deplina ilustrare in lirica eminesciana, caci poetul contemporan cu marii romantici europeni va sintetiza temele si motivele romantice intr-o forma unica, de valoare universala.

E important de remarcat ca romantismul este si primul curent ce depaseste marginile batranului continent, pentru a-si gasi dincolo de ocean un adept unic, Edgar Allan Poe, si un univers artistic in care stau alaturi comicul si tragicul, absurdul si fantasticul, frumosul si uratul.

Complexitatea romantismului ca atitudine estetica a facut posibila receptarea lui in pictura (Delacroix), in sculptura (Rude) sau in muzica (Schubert, Carl Maria von Weber, Schumann, Chopin sau Lizst). Fireste ca marea miscare literara a secolului trecut a beneficiat de numeroase definiri, dintre care citam cuvintele lui Edgar Papu: „Romantismul cuprinde, asadar, echipa de sacrificiu care a cucerit vastul teren presarat cu mine explozive, unde se va instala lumea moderna ca sa-l fructifice si sa-l sporeasca in deplina siguranta'.

VICTOR HUGO

(1802-1885)

Repere biografice

Victor Hugo, reprezentant al romantismului francez, dar personalitate de anvergura universala, a acoperit prin indelungata sa existenta intregul secol trecut. Nascut in 1802, in preajma constituirii imperiului lui Napoleon Bonaparte, scriitorul a asistat pana in 1885, anul mortii sale, la cele mai insemnate evenimente din istoria Frantei, de la restauratia Bourbonilor si revolutiile din 1830 si 1848 la proclamarea celei de-a doua Republici si Comuna din Paris.

De o valoare recunoscuta de timpuriu, caci Hugo este distins inca de la cincisprezece ani cu o mentiune a Academiei, el va confirma aceasta recunoastere  in peste sase decenii de activitate literara, in care a abordat toate genurile si a realizat cel mai impresionant tablou al vremii.

Climatul epocii

Zbuciumatul secol al XlX-lea s-a oglindit cu toate convulsiile lui si in literatura lui Hugo, deoarece procesul dezvoltarii burgheziei si protestele violente ale maselor se oglindesc in scene din Mizerabilii, iar aspiratia de innoire a literaturii dupa modelul innoirii societatii a generat inlocuirea viziunii clasice, cu dogmele ei rigide, printr-o noua conceptie liberala, care sa favorizeze dezvoltarea lirismului, improspatarea expresiei poetice si libertatea formulei artistice.

Ideile sociale lansate de Lamennais, Saint-Simon si Proudhon, vizand libertatea omului, dreptul la invatatura si cultura si ideea proprietatii, gasesc un adept si in Hugo, el insusi deputat de stanga, expulzat de Ludovic Napoleon dupa lovitura de stat din 1851.

Universul operei

a) volume de versuri:  Orientale (1829), Frunze de toamna (1831), Cantecele crepusculului  (1835),   Vocile  interioare  (1837),   Contemplatiile  (1856),  Legenda secolelor (1883).”





b)  proza: Notre-Dame de Paris (1831), Mizerabilii (1862), Oamenii marii (1866), Omul care rade (1869).

c)  dramaturgie: Cromwell (1827), Hernani (1830), Regele petrece (1832), Ruy Blas (1838).

MIZERABILII

Prezentare generala

In 1827, in prefata la drama Cromwell, Victor Hugo se impunea ca teoretician al romantismului, definind libertatea literaturii in alegerea temei, in promovarea atitudinilor de revolta contra tiraniilor si de solidaritate cu popoarele angajate in lupta pentru libertate, in orientarea catre contactul direct cu viata de unde sa se improspateze. Eroii dramelor sale sunt insufletiti de idei inaltatoare, de patriotism (Ruy Blas), de idealul libertatii (Cromwell si Hernani), de iubirea materna (Lucretia Borgia).

Opera lirica ofera si ea tumultul unor framamtari sufletesti, pe care le sintetizeaza de aceasta data chiar poetul, el insusi erou liric, fascinat de exotism, de pitoresc, de mirajul istoriei, dar si de evenimentul cotidian pe care il recepteaza cu sensibilitate. Cu toate ca diversitatea operei sale este incontestabila, iar profunzimea ei a interesat in toate epocile literare, Hugo ramane in constiinta cititorilor sai ca autor al Mizerabililor.

Pana la aparitia romanului, literatura franceza oferise modelul unor constructii epice de referinta precum operele lui Chateaubriand, Musset sau Madame de Staël, iar Hugo insusi isi demonstrase vigoarea epica in Notre-Dame de Paris, construind impresionanta poveste de iubire a cocosatului Quasimodo pentru frumoasa Esmeralda. Aparitia in 1862 a noului sau roman (Mizerabilii) avea sa aboleasca definitiv vechile formule romanesti, impresionand prin complexitatea compozitiei sale in care se regasesc elemente de fresca, de foileton, de intriga sociala si de evocare istorica. Constient de insemnatatea noului sau edificiu literar, autorul insusi afirma: ,,Nu e un roman, ci un munte', marturisind astfel si dimensiunea efortului creator investit in aceasta realizare grandioasa. De altfel, preocuparile scriitorului pentru aceasta realizare dateaza inca din 1832, cind, la un an dupa succesul inregistrat cu Notre-Dame de Paris, oferea unor editori parizieni viitorul sau roman, axat pe istoria unui om pe care legea oarba il conduce la delincventa.

Eroul central si totodata pivotul in jurul caruia se articuleaza planurile narative este Jean Valjean, al carui destin tragic s-a transformat iremediabil intr-un cosmar, atunci cind, pentru ca a furat o piine, a fost condamnat la ocna. Chiar si dupa zece ani de temnita grea, el este silit sa se ascunda sub false identitati de prigoana neobosita a politistului Javert, incapabil sa vada dincolo de lege complexitatea sufletului omenesc. Convins de misiunea sa, de inspiratie dantesca, de a face din realitate un infern, romancierul structureaza in succesiunea scenelor epice aven­turile prin care trece eroul pentru a-si salva viata si pentru a o ocroti pe Cosette - fiica unei prostituate, salvata de el din casa lui Thénardier, unde era supusa la un regim inuman - pe care o considera propria sa fiica. Fara a fi un razbunator si fara a incerca sa se substituie justitiei omenesti sau divine, Jean Valjean isi urmeaza existenta zbuciumata pe drumul unei continue ascensiuni spre absolutul etic. Firul biografiei sale este insa impletit cu alte destine, inscrise si ele in contextul aceleiasi epoci, ceea ce transforma constructia intr-o adevarata fresca sociala.

Inconjurat de personaje din toate mediile sociale, Jean Valjean are de depasit obstacole care tin de istorie sau de natura duala a omului, osciland ca fiinta intre bine si rau; drumul sau, desi presarat adeseori cu infrangeri, este ascendent si triumfator in ordine morala. Astfel, Javert, cel care l-a vanat intreaga viata, va fi salvat de fostul ocnas din mainile insurgentilor in luna iunie a sangerosului an 1832. Sanctiunea morala pe care o primeste fostul politist sta sub semnul unei moralitati deasupra comunului. Nemaiputand urma calea de a-l prigoni pe salvatorul sau, dar neavand nici puterea de a rezolva conflictul cu propria constiinta, Javert se va sinucide, dand astfel mesajului o noua valoare morala, in aceleasi imprejurari, Jean Valjean il va salva de la moarte si pe Marius de Pontmercy, fiul unui ofiter bonapartist si iubitul Cosettei. Acesta o va indeparta ulterior cu cruzime pe Cosette de binefacatorul comun, pentru ca, intr-o ultima lovitura de teatru, sa se regaseasca toti la patul de suferinta al fostului ocnas, care se stinge din viata linistit, impacat cu sine.

Insotindu-si personajul in peregrinarile lui, autorul isi pastreaza perspectiva detasata, urmarind un numar impresionant de personaje in mediile suburbane, in saloane si cafenele, pe baricade si pe campul de lupta, in sondajul sau prin atatea medii in care fiintele omenesti traiesc sub fatalitatea mizeriei, Hugo realizeaza perenitatea mesajului pe care eroii sai il transmit: „Atata vreme cat va exista, din pricina legilor si a moravurilor, un blestem social care creeaza in chip artificial, in plina civilizatie, adevarate iaduri, agravand cu o fatalitate omeneasca destinul, atata vreme cat cele trei probleme ale secolului: injosirea omului prin exploatare, decaderea femeii prin foame, atrofierea copilului prin puterea intunericului nu vor fi rezolvate [], cu alte cuvinte si intr-un sens mai larg, atata vreme cat pe pamant vor dainui ignoranta si mizeria, carti de felul celei de fata nu vor fi zadarnice'.



Aceasta lume a „mizerabililor', adunata in jurul ecoului ei reprezentativ, cuprinde si alte personaje, la fel de vii si de credibile in dramele lor ca si Jean Valjean. Primul episod o surprinde pe Fantine - tanara nevoita sa isi abandoneze fiica dupa ce studentul care a sedus-o o abandoneaza - care poarta pe frunte, ca o predestinare, stigmatul anonimatului si al durerii. Micuta Cosette, ajunsa in mainile cuplului Thénardier, reediteaza povestea mamei sale, pentru a impartasi cititorilor mesajul societatii vremii, acela ca suferinta este posibila la orice varsta. Parcurgand din dragoste materna toate treptele decaderii sociale, Fantine va ocupa si dupa moarte locul rezervat celor sarmani, intr-un colt al cimitirului, dar spre sfarsit chipul ei se umple de o lumina in care domnul Madeleine, primarul generos al oraselului Montreuil-sur-mer, sub a carui identitate se ascunde fostul ocnas, vede fericirea eliberarii de durerile vietii. Cea de-a doua parte o urmareste pe Cosette in trista ei copilarie de slujnica la hanul lui Thénardier, apoi alaturi de binefacatorul sau in Paris, dar urmareste in paralel si drumul eroului principal prin societatea franceza, prilej pentru zugravirea unor scene monografice, in partea a treia apar in scena si alte personaje, care adancesc intriga naratiunii si amplifica planul social pe care il evoca: Gavroche, copilul izgonit in strada de propria familie, pe care, in inocenta lui, merge adeseori sa o revada, si Marius, fiul ofiterului bonapartist pe care Thénardier pretinde ca l-a salvat de pe campul de lupta de la Waterloo. Partea a patra a romanului se articuleaza, asa cum anunta si titlul ei, pe o idila si pe o epopee. Idila este aceea dintre Marius si Cosette si este evocata in pagini de un puternic romantism, iar epopeea, derulata pe baricadele insurgentilor, se construieste in pagini tensionate, intr-un amestec de idealizare istorica si realitate tragica. Tensiunea sociala reuneste in ultima parte toate personajele, rezolvand totodata si misterele lor. Gavroche moare cu eroism, Jean Valjean il salveaza pe Javert si il protejeaza pe Marius pentru ca apoi, repudiat de acesta din urma, sa-si duca drama mai departe pana la sfarsit; pe patul mortii va trai insa fericirea deplina a marii iubiri care i-a guvernat, de fapt, toata viata. Ultima secventa a cartii ii prilejuieste autorului romantic o meditatie pe tema vietii si a mortii, ale caror sensuri misterioase i se releva langa piatra simpla de mormant din cimitirul Pére-Lachaise.

Romanul lui Hugo isi confirma grandoarea si prin aceea ca abordeaza marile probleme ale secolului sau, cauzele degradarii umane sub apasarea societatii. Eroii exprima, prin portretele lor, binele sau raul social, si Valjean, Fantine, Cosette, Gavroche, Marius, domnul Myriel, Thénardier sau Javert se plaseaza in limitele moralei sau in afara ei, caci, asa cum observa J.H. Hunt, „asemenea tip de personaj nu este decat o idee invesmantata in carne, un gand sau un sentiment'.

Cartea intruneste deopotriva particularitatile unei epopei, in care destinele emblematice se proiecteaza pe largi fresce sociale. Paginile care evoca lupta de la Waterloo sau cele zugravind insurectia pariziana din 1832 confirma si puterea de evocare, si forta creatoare a romancierului. Hugo imbina observatia cu meditatia, analizeaza reactiile personajelor, comportamentul, moravurile lor si ale societatii, apoi interpreteaza si conchide, structurand mesajul moral al cartii. Din evocarea trecutului selecteaza indemnurile prezentului, intelegand istoria, in spirit romantic, ca o continua inlantuire de cauze si efecte. Naratiunea construita pe planuri alternative, intr-o dinamica a faptelor si a actiunilor, se imbina cu paginile de descriere, Hugo dovedindu-se nu doar un pictor al societatii in ansamblul ei, ci si un portretist de marca, iar substanta epica si tensiunea dramatica lasa loc unor secvente profund lirice, poetul romantic nefiind cu totul eclipsat de romancier. Intreaga formula romanesca sta astfel sub semnul unei incontestabile modernitati, pe care nu o poate ignora, in evolutia lui, marele roman al secolului al XX-lea.

Influente asupra literaturii romane

Activitatea literara a lui Victor Hugo, receptata inca din epoca aparitiei in perimetrul romanesc, gratie permanentei deschideri a culturii noastre spre cea franceza, a deschis perspective asupra noii modalitati estetice a teatrului, a oferit modelul unei constructii narative impunatoare, cultivate ulterior si de prozatorii romani, si a dat posibilitatea evaluarii europene a romantismului eminescian prin aparitia in acelasi an a celor doua capodopere: Legenda secolelor si Luceafarul.

Aceleasi teme romantice, tratate in modalitati specifice, se regasesc in vastul poem al lui Hugo si in impresionata Panorama a desertaciunilor, semn indiscutabil ca geniul nu isi afla originalitatea in idee, ci in sinteza dintre idee si forma, si ca doua literaturi europene dovedesc, o data in plus prin secolul romantic, fiintarea lor intr-o afinitate electiva, confirmata de geniile lor.

Aprecieri critice

„Mizerabilii sunt cu siguranta unul din cele mai mari romane ale tuturor timpurilor, singurul, poate, care, in partile sale principale, a satisfacut cele mai inalte exigente ale artei si conditiile unei opere populare.'

(André Bellesort)

„Din povestirea vietii ocnasului Jean Valjean, devenit - datorita iertarii pe care i-o da episcopul Myriel - bogatul industrias Madeleine, generos fata de oropsiti si asupriti, Hugo a facut un fel de utopic poem al salvarii si inaltarii omului prin bunatate si cainta.'

(Ovidiu Drimba)









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani