Logo referatele carte



Luceafarul - comentariu pe tablouri



LUCEAFARUL

 

Inchis in magnifica lui stralucire si unitate refacuta dupa care a tanjit cu o dureroasa si dramatica sete cat a fost pe pamant, adica in sfarsire, fragmentare si imperfectiune, Eminescu ofera in cultura romaneasca unul din cele mai izbitoare exemple si argumente pentru descompunerea unei creatii care depaseste puterea de cuprindere a mintii noastre omenesti, in partile ei constitutive:”LUCEAFARUL”.

Poemul are ca punct de plecare un basm romanesc, „Fata in gradina de aur”, cules de calatorul german Richard Kunisch, pe care Eminescu l-a versificat intr-o prima versiune, chiar sub acest titlu. Apoi, trecandu-l printr-o serie de alte variante, marele poet l-a filtrat, restructurandu-l mereu si dandu-i sensuri noi, pana ce a devenit „Luceafarul”.In prima varianta versificata, Eminescu a pastrat basmul ca atare, evitand doar finalul brutal si punandu-l pe zmeu sa rosteasca numai un blestem: „Un chin s-aveti: de-a nu muri deodata!”

Faptul ca la originea poeziei se afla un basm ne duce la concluzia ca si noua creatie ar trebui sa fie o compozitie epica. Din basm poemul a pastrat doar schema epica, cadrul.Si totusi poemul Luceafarul este o creatie lirica, intimplarile si personajele sint defapt simboluri lirice, metafore prin care se sugereaza idei filosofice, atitudini morale, stari sufletesti si o anumita viziune poetica.

Ceea ce priveste compozitia poemului se constata existenta a patru tablouri:

Tabloul intai din structura poeziei este o poveste fantastica de iubire intre Luceafar (geniu, fiinta superioara) si fata de imparat (aflata la varsta cand poate fi tulburata de Zburator; dar si simbol al omului comun). Dragostea lor poate fi vazuta ca o atractie a contrariilor, caci Catalina aspira spre absolut in timp ce Luceafarul doreste sa cunoasca concretul. Visul tinerei fete trebuie interpretat drept criza puberala, dorinta de realizare prin dragoste ce este rezolvata mitologic prin motivul Zburatorului. Cadrul desfasurarii acestei idile este atat cosmic cat si teluric, in timp ce atmosfera este grava, solemna. Gesturile celor doi sunt protocolare pentru ca ei apartin unor lumi total diferite.

Tabloul ne prezinta o fantastica poveste de iubire intre doua fiinte apartinind unor lumi diferite. Contemplind de la fereastra dinspre mare a castelului Luceafarul de seara se indragosteste de o preafrumoasa fata de imparat. Fata la rindul ei este cuprinsa de acelasi sentiment. Eminescu singularizeaza fata, o unicizeaza („o prea frumoasa fata”), urcand-o cu mult deasupra semenilor sai, „Cum e fecioara intre sfinti/Si luna intre stele” pentru a o putea inzestra cu aspiratia spre misterul de deasupra si pentru a o putea apropia de „fiinta” superioara a Luceafarului. In conceptia fetei Luceafarul este un spirit, pentru chemarea caruia trebuie o formula magica de descintec. Pentru al putea chema linga ea fata foloseste descintecul: "Cobori in jos Luceafar blind ..." .

Fiintele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza. Intocmai ca in basm, Luceafarul, la chemarea fetei se arunca in mare si preschimbat intr-un tinar palid, cu parul de aur si ochi scinteietori, purtind un giulgiu vinat, incununat cu trestii apare in fata fetei ca un inger, ca un zeu. Metamorfoza Luceafarului pune la contributie mituri cosmogonice, asfel la prima intrupare Luceafarul are parintii cerul si marea:"Iar cerul este tatal meu/Si muma mea e marea".

Zeii sint nemuritori si Luceafarul metamorfozat in Neptun este "un mort frumos cu ochii vii" deoarece nemurirea este pentru muritorii de rind o forma a mortii. De aceea fata de imparat are o senzatie de frig."Caci eu sunt vie, tu esti mort/Si ochiul tau ma-n gheata."

Peste citeva nopti fata chema din nou pe Luceafar, acesta o asculta si din vaile haosului avind ca tata soarele si mama marea apare din nou in fata fetei. Acum vine invesmintat in negru si purtind pe vitele negre de par o coroana ce pare ca arde:"Ochii mari si minunati ii lucesc himeric/Ca doua patimi fara sati"

Infatisarea este acum demonica, pentru ca s-a nascut din soare si noapte: dupa Hesiod noaptea este zeita umbrelor, fiica haosului, mama tuturor zeitelor. De data aceasta tinarul demonic ii fagaduieste miresii sale cununi de stele si ofera cerul pe care sa rasara mai stralucitoare decit celelalte. Dar si de data aceasta fata ii refuza apropierea si simte senzatia de calduri.

Alegoria este ca fata este incapabila sa iasa din conditia ei pentru a convietui cu Luceafarul ii cere acestuia sa devina muritor ca si ea.

La aceasta cerere Luceafarul raspunde afirmativ din cuvintele sale reiesind sacrificiul suprem pe care e gata sa-l faca “in schimb pe o sarutare” pentru a dovedi fetei ca o iubeste.

De aceea e hotarit sa se nasca din pacat si sa fie dezlegat de nemurire.

Contemplind in fiecare seara Luceafarul simte o atractie fata de acesta "il vede azi, il vede miini / astfel dorinta-i gata". Apropierea intre ea si Luceafar se petrece in stare de visare: "iar ea vorbind cu el in somn". Fata este dominata de nostalgia cerului si ca atare ridicata deasupra semenilor. Luceafarul este vazut in dimensiuni exceptionale, fapt pe care fata il pricepe cu toata micimea ei paminteana. Luceafarul este vazut de tinara fata in sufletul careia se trezeste dorinta ce se intruchipeaza in cele doua chemari, care sunt de fapt parca doua descintece la adresa Luceafarului:"Cobori in jos Luceafar blind/Alunecind pe-o raza,/Patrunde-n casa si in gind/Si viata-mi lumineaza."

Raspunsul lui la chemarea fetei semnifica aspiratia paminteanului catre absolut si a spiritului superior pentru concret pamintesc.

Al doilea tablou descrie un inceput de idila intre semeni; ca atare cadrul este doar terestru. Cei doi tineri pot fi vazuti ca simbol al 'perechii' in plan uman. Desi, la inceput, Catalina ezita intre ideal si real, in fond ea il accepta pe Catalin, realizand ca ei doi sunt parte din aceeasi lume. Intr-un astfel de cadru atmosfera este intima, cu gesturi familiale, stereotipe. Comunicarea este acum directa, nu se mai face prin intermediul visului, ca in tabloul anterior.

Idila simbolizeaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre reprezentantii lumii inferioare. Avem aici o atmosfera intima, familiara. Acum eroina nu mai este preafrumoasa fata de imparat, ea devine Catalina, ceea ce simbolizeaza faptul ca acum este o fata ca oricare alta cu un nume comun, care se poate indragosti rapid de un baiat oarecare. Catalin este viclean copil de casa, un paj din prejma imparatesei, baiat din flori dar indraznet cu ochii. Urmarind-o pa Catalina socoteste ca e momentul sa-si incerce norocul si prinzind-o intr-un ungher ii serveste Catalinei o adevarata lectie de dragoste.

Se observa in scena de dragoste un limbaj obisnuit, comun, popular adecvat unei scene de dragoste obisnuite trecatoare aventuroase. Catalina la inceput este mai retrasa, mai retinuta si marturiseste lui Catalin dragostea pentru Luceafar. Dar Catalin gaseste remediul:“Hai si-om fugi in lume” si astfel Catalina va pierde visul de luceferi. Idila Catalin – Catalina surprinde dragostea posibila, la nivel uman, in limitele aspiratiei lumii contingentului. Catalin, pajul cu noroc, este stapanit titanic de concret si imediat, sustinand astfel, prin contrast, spatiul absolutului, al lumii superioare reprezentata de Luceafar. Spatiul care il defineste pe Catalin este stramt, atat fizic cat si psihic, si lipsit de linii tensionale. Are ambitii ce tin de orizontul lui ingust, propriu oricarui personaj periferic, in ierarhia valorilor.

Aceasta dragoste este simbolul cu care se stabilesc rapid relatiile sentimentale in lumea inferioara. Catalin apare in antiteza romantica cu Luceafarul: viclean si indraznet. Dialogul dintre ei doi este semnificativ pt. preocuparile lor marunte. Catalina este incapabila sa se ridice la inaltimea Luceafarului, iar aceasta este incapabil sa faca fericita pe cineva, sau sa fie el fericit 56294rfb32fzs7h

Refuzul fetei sugereaza imposibilitatea de a-si depasi propria conditie, cea de muritor. Ea este constienta de incompabilitatea dintre cele doua lumi, subliniata prin perechi de antonime: „Caci eu sunt vie, tu esti mort,/Si ochiul tau ma-ngheata.”Refuzul fetei sugereaza si zbaterea sufleteasca a fetei sfasiata intre aspiratia ei spre absolut si imposibilitatea de a-si depasi conditia umana.

Refuzul initial al Catalinei este o reactie de orientare si manifestarea principiului feminin. Nostalgia fata de Luceafar semnifica ruptura dintre ideal si real. Acceptarea lui Catalin semnifica revelatia asemanarii de structura si de ideal intre fiintele apartinind aceleiasi lumi.

Tabloul al treilea al poemului cuprinde calatoria Luceafarului prin spatiul cosmic si convorbirea cu Demiurgul. Suntem din nou in planul cosmic cu o atmosfera glaciala si cu un limbaj sententios gnomic (exprimarea este apropiata de maxime si proverbe). Demiurgul este rugat sa-l ierte de nemurire sa-l faca muritor de rind. In acest tablou Eminescu se dovedeste ca si in Scrisoarea I unul dintre cei mai interesati autori de cosmogonii si un extraordinar poet al fenomenelor fizice. Pentru un zbor atit de indraznet Luceafarului ii creste aripa la dimensiuni uriase. Din cauza vitezei colosale cu care zbura miscarea lui pare un fulger ne-ntrerupt, ratacitor printe stele. Haosul este o notiune abstracta, nepalpabila insemnind confuzia generala a elementelor inainte de creatie. Pentru a le face palpabile Eminescu ii atribuie haosului insusirile unei vai din care necontenit izvorasc lumini ce se amesteca se invalmasesc ca niste mari amenintatoare. Zona in care se afla Demiurgul e infinitul, neantul stapinit de groaza propriului vid adinc ca visul uitarii.

In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de viata obisnuita, de stingere este numit Hyperion. Intocmai ca fata de imparat in idila cu Catalin este numita Catalina si Luceafarul, in momentul cind vrea sa devina muritor este inzestrat cu nume.

In discutia dintre cei doi, Demiurgul ii propune mai intai „sa dau glas acelei guri?” mai apoi puterea ideala : " Vrei poate-n fapta sa arati / Dreptate si tarie?" sau soarta conducatorului de osti, care sa aiba : " Ostiri spre a strabate / Pamantu-n lung si marea-n larg/Dar moartea nu se poate... ". Dialogul ia sfarsit prin sublinierea de catre demiurg a inutilitatii sacrifiului: "Si pentru cine vrei sa mori? / Intoarce-te, te-ndreapta / Spre-acel pamant ratacitor / Si vezi ce te asteapta. ". Intr-o alta varianta a „Luceafarului” raspunsul Demiurgului era: „Tu nu imi ceri numai minuni/Ci sa ma neg pe mine.”

Si atunci ca un ultim argument, Demiurgul il indeamna pe Hyperion sa priveasca spre pamintul ratacitor sa vada ce-l asteapta.

Este surprinsa calatoria Luceafarului printre stele si convorbirea cu demiurgul. Avem una dintre cele mai grandioase viziuni cosmice, cosmogonice. Viteza cu care zboara Luceafarul este viteza Luminii: "Porni Luceafarul. Cresteau / In cer a lui aripe / Si cai de mii de ani treceau / In tot atatea clipe.". Poetul materializeaza, ideile abstractiunile, lucreaza cu ideea originii lumii, a infinitului. Viteza zborului este concretizat prin fulger: " Parea un fulger neintrerupt / Ratacitor prin ele. ". Avem o calatorie regresiva spre demiurg, el calatorind spre inceputul lumii. Avem un peisaj cosmic : "Caci unde - ajunge nu-i rotar, / Nici ochi spre a cunoaste, / Si vremea-ncearca in zadar / Din goluri a se naste / Nu e nimic si totusi e / O sete care-l soarbe, / E un adanc asemene / Uitarii celei oarbe.". Imaginea haosului se materializeaza prin vai si dealuri. Umanizarea Luceafarului se realizeaza prin cuvantul "dor" din versul: ”El zboara, gand prutat de dor". El este sortit eternitatii care il oboseste, de aceea el zice: " De greul negrei vecnicii / Parinte, ma dezleaga". El nazuieste catre uman "Reia-mi al nemuririi nimb / Si focul din privire". Dialogul cu Demiurgul pune si mai mult in evidenta puterea de sacrificiu a omului de geniu. Cererea Luceafarului este egala cu un act de revolta de nesupunere fata de ordinea existenta. El este capabil sa renunte la nemurire pt. trairea in iubire a clipei: "Si pt. toate da-mi in schimb / O ora de iubire...". Luceafarului ii este refuzata cerearea pt. ca el face parte dintr-un intreg, pe care l-ar descompune ar insemna ca insusi demiurgul sa se atinga pe sine. Aici apare principiul unitatii totului a lui Schopenhauer: "Noi nu avem nici timp, nici loc, / Si nu cunoastem moarte.". In discutia cu demiurgul Luceafarul primeste pt. prima data numele de Hyperion care in mitologie Hyperion este considerat fiu al cerului avandu-l ca tata soarele si mama luna iar in limba greaca inseamna cel care merge deasupra si care reprezinta omul ca fiinta morala superioara

.Al patrulea tablou ne duce din nou in planul terestru dar si in cel universal cosmic.Hyperion devenit din nou Luceafar se intoarce pe cer si isi revarsa din nou razele asupra Pamintului.In acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrasteaza cu pastelul cosmic din partea a 3-a. Luceafarul descopera pe cararile din cringuri sub siruri lungi de tei doi tineri indragostiti care sedeau singuri. Fata il vede si il cheama sa-i lumineze norocul. Oamenii sint fiinte trecatoare. Ei au doar stele cu noroc in timp ce Luceafarul nu cunoaste moarte. Mihnit de cele ce vede, Luceafarul nu mai cade din inalt la chemarea fetei ci se retrage in singuratatea lui constatind cu amaraciune:"Ce-ti pasa tie chip de lut /Daco-i fi eu sau altul?/Traind in cercul vostru strimt/ Norocul va petrece/Ci eu in lumea mea ma simtNemuritor si rece".

Resemnarea in „lumea lui”, nemuritor si rece, este resemnarea ideala la care tinde orice om superior cu constiinta ridicarii lui din conditia umanului. Raspunsul final al Luceafarului este constatarea rece, obiectiva, a diferentelor fundamentale intre doua lumi antonimice: una traind starea pura a contemplatiei, cealalta starea instinctualitatii oarbe in cercul stramt al norocului, al sansei de a se implini sau a nesansei.

In structura poemului exista elemente care apartin celor trei genuri litarare: liric, epic si dramatic.

Lirismul provine din muzicalitatea formei, din trairile personajelor, dar si din prezenta unor specii apartinand genului liric: pastelul terestru si cosmic, meditatia si elegia.In ceea ce priveste genul dramatic, trebuie sa distingem intre aspectul tehnic al termenului si cel al continutului; ca tehnica dramatica, poemul este alcatuit din mai multe scene in care modalitatea esentiala de exprimare este dialogul – din punctul de vedere al continutului, vorbim de framantarile dramatice ale personajelor intre ceea ce sunt ele-n realitate si ceea ce vor sa fie.De genul epic apartine schema epica, caracterul narativ al poemului.

Luceafarul se dovedeste a fi o constructie complexa, bazata pe imbinarea elementelor clasice si romantice, cu predominarea elementelor romantice. Clasica este perfectiunea formei, constructia simetrica, rafinamentul si simplitatea exprimarii artistice. De clasicism tine si dilema lui Hyperion, care trebuie sa aleaga intre iubirea pentru o fiinta pamanteana si datoria de a ramane ceea ce este. Elemente romantice: tema geniului neanteles, a demonului indragostit, a titanului razvratit impotriva conditiei sale, legatura stransa intre iubire si natura, cadrul nocturn, setea de absolut, elementul cosmic, inspiratia folclorica, intensitatea sentimentelor.

Din punct de vedere prozodic poemul este impartit in 98 de strofe a cate 4 versuri,cu o masura de 7-8 silabe si un ritm amfibrahic.

Morala Luceafarului Eminescian nu este alta decat cea desprinsa din inegalabilul basm romanesc Tinerete fara batranete si viata fara de moarte:generalul tanjeste dupa intruchipare individuala,iar in antiteza,umanul aspira catre idealitatea eterna; incompatibile, deoarece, apreciaza filozoful C Noica in Sentimentul romanesc al fiintei ,”Exista in lumea fiintei un fel de lume a generalului pur, in care oamenii nu au asezare”.

    

Copyright © Contact | Trimite referat



Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

Cauta referat
Scriitori romani