AGRICULTURA - POLITICA DE AGRICULTURA COMUNA A UNIUNII EUROPENE referat

l align=center style='margin-bottom:0in;margin-bottom:.0001pt; text-align:center;line-height:normal'>

SPECIALIZAREA: I.E.A.

POLITICA DE AGRICULTURA COMUNA A UNIUNII EUROPENE

CUPRINS

1. Evolutia in timp a politicii agricole comune

2.  Cadrul legislativ si institutional al PAC

3.   Caracteristicile PAC

4.  Finantarea PAC

5.  Politica de preturi, prime si ajutoare ale PAC

6.   Modul de implementare a PAC in Romania

Concluzii

I. Evolutia in timp a politicii agricole comune

(PAC)

In primul deceniu de activitate al Comunitatii, agricultura reprezenta unul din principalele domenii de activitate ale acesteia, motiv pentru care a fost inclusa in Tratatul de la Roma sau Tratatul instituind Comunitatea Economica Europeana, semnat de Germania, Franta, Italia, Belgia, Luxemburg si Olanda la 25 martie 1957 si intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958.[3]

Prima abordare a PAC viza obiective precum: cresterea productivitatii prin promovarea progresului tehnic si prin asigurarea dezvoltarii rationale a productiei agricole, precum si utilizarea optima a factorilor de productie, garantarea unui nivel de viata echitabil persoanelor din mediul rural, stabilizarea pietelor, garantarea securitatii aprovizionarilor, precum si garantarea unor preturi rezonabile a produselor agricole catre consumator.[4]

Initial, PAC a pus accentul pe incurajarea cresterii productivitatii agricole pentru a le asigura consumatorilor o aprovizionare constanta cu produse alimentare la preturi accesibile, dar si pentru a crea un sector agricol viabil pen tru Uniunea Europeana. Aceste deziderate isi au radacinile in Europa de Vest a anilor `50, cand societatea era profund marcata de anii de razboi, iar agricultura era paralizata, impiedicand aprovizionarea cu alimente a cetatenilor.

Prin intermediul PAC, agricultorii beneficiau de subventii si sisteme care le garantau preturi ridicate ce ii stimulau sa produca mai mult. Se acordau de asemenea si ajutoare financiare ce aveau drept scop restructurarea agriculturii, precum sprijinirea investitiilor in ferme in sensul gestionarii si dezvoltarii capacitatilor lor tehnologice pentru a se putea adapta la conditiile economice si sociale ale vremii.[5]

La fondarea Comunitatii Economice Europene, deschiderea pietii Comunitatii catre comertul cu manufacturi a fost o modalitate relativ simpla de eliminare treptata a tarifelor si a cotelor, insa in ceea ce priveste piata agricola comuna renuntarea la tarife si cote a rezolvat doar o mica parte a problemei. O piata comuna pentru agricultura, care sa inlocuiasca pietele nationale s-a dovedit a fi mai dificil de administrat de catre Comunitate decat era de asteptat. Din acest punct de vedere ar fi fost mai simplu ca piata comuna sa se rezume doar la industrie, insa francezilor le-a fost teama de perspectiva unei competitii industriale cu germanii si, deoarece aveau un sector agricol competitiv, au insistat deschiderea pietei comune catre agricultura.

 

Politica Agricola Comuna a Uniunii Europene

In ultimii zece ani, politica agricola comuna  (PAC) a UE a suferit schimbari fundamentale. In perioada dinaintea anilor 90, PAC avea la baza un set de obiective cheie, printre care si   dorinta de a garanta securitatea alimentara prin asigurarea alimentelor de baza, ca reactie la penuria de hrana de dupa razboi.

 Rezultatul a fost o politica rigida de subventionare, orientata exclusiv catre productie, care a continuat sa existe pana in anii 90, moment in care PAC devenise deja de mult timp victima propriului sau succes. Odata cu realizarea obiectivului principal, acela de a produce mai multa hrana, au inceput sa apara o serie de efecte secundare nefericite, ca de pilda legendarii munti de carne de vita si de cereale, ca si efecte de distorsionare a comertului pe piata mondiala, deosebit de daunatoare pentru tarile in curs de dezvoltare. Acestea erau insotite de temeri crescande cu privire la impactuecologic al PAC si, indirect, de amenintari la adresa sanatatii, ca de exemplu encefalita spongiforma bovina (boala vacii nebune).

Treptat, consumatorii si contribuabilii au inceput sa-si piarda increderea. Astfel a inceput, cu mai bine de un deceniu in urma, "marsul cel lung", ce avea sa ne duca de la sprijinirea supraproductiei la o PAC orientata catre piata, atenta la nevoile mediului inconjurator, axata pe utilizarea eficienta si durabila a pamantului. In conformitate cu reformele din Agenda 2000, revizuirea radicala a PAC realizata in 2003 nu a fost altceva decat urmatorul pas logic catre o politica menita sa sustina nu doar cultivarea pamantului, ci si supravietuirea pe termen lung a zonelor noastre rurale in totalitatea lor.

            Politica agricola de astazi nu mai seamana aproape deloc cu cea din trecut. In primul rand pentru ca PAC a fost simplificata foarte mult prin punerea laolalta, intr-o unica plata, a diferitelor scheme de plati directe acordate fermelor. Pe de alta parte, ea s-a transformat intr-un mecanism mai eficient, care atinge mai multe obiective la un cost mai scazut. O politica ce inghitea in trecut doua treimi din bugetul total al UE absoarbe acum mai putin de jumatate din acesta, iar cifra va scadea la o treime peste zece ani. Si, in timp ce costurile ei scad, aria de cuprindere se largeste constant ca urmare a introducerii unei politici cuprinzatoare de dezvoltare rurala care sprijina diversificarea, restructurarea si evolutia zonelor si sectoarelor economiei rurale in intreaga Uniune Europeana.

Sprijinul acordat fermelor este orientat acum in functie de preocuparile consumatorului si de prioritatile publicului. Distantandu-se foarte mult de acea politica ce oferea in trecut subventii in functie de cantitatile produse, sprijinul acordat de PAC depinde actualmente de atingerea unor parametri calitativi, ecologici si de siguranta privind alimentele conform prioritatilor publicului european - fermierii nostri si-au recapatat libertatea de a produce in functie de cererea de pe piata. Prin abandonarea stimulentelor pentru supraproductie, reformele noastre au diminuat distorsiunile pe care PAC le-a indus in trecut comertului si au tinut mai bine seama de nevoile tarilor in curs de dezvoltare.In ultimul deceniu am trait, daca nu chiar o revolutie verde, cel putin o evolutie verde in politica agricola. In prezent, consumatorii si contribuabilii au alte pretentii decat atunci cand a demarat PAC. 91% din cetatenii UE cred ca una dintre activitatile esentiale ale politicii agricole comune este sa garanteze siguranta alimentelor. 89% considera protectia mediului ca fiind o alta functie esentiala. Noua politica agricola comuna si-a asumat clar aceste noi exigente ale consumatorului si avem acum o baza solida pentru conservarea patrimoniului nostru rural, pentru a produce marfurile agricole cerute, asigurandu-ne totodata pozitia pe piata mondiala.

Astfel, preturile produselor agricole erau decise de Consiliul de Ministri ai Agriculturii, erau colectate taxele asupra importurilor din afara Comunitatii, iar surplusul de productie era cumparat pentru depozitare.

Aceasta politica a afectat, insa, Marea Britanie, care, inca din secolul al XIX-lea adoptase comertul liber si era obisnuita cu preturile scazute la hrana, pe care o importau in cantitati mari din Statele Unite si Commonwealth, oferind de asemenea si subventii fermierilor britanici pentru a mentine preturile mici la hrana.[7] Odata cu adoptarea PAC si aderarea Marii Britanii la Uniunea Europeana, cetatenii britanici au inceput sa se confrunte cu preturile mari la alimente, cu atat mai mult cu cat preturile Comunitatii erau la vremea respectiva cu mult peste preturile din intreaga lume.

Insa cele mai mari nemultumiri in ceea ce priveste Marea Britanie au fost legate de buget, care intr-un procent majoritar finanta politicile agricole, in conditiile in care sectorul agricol britanic nu era la fel de dezvoltat precum cel francez.

Cu toate acestea, PAC a contribuit pozitiv la cresterea economica si a reusit sa garanteze aprovizionarea consumatorului european cu o gama ampla de produse alimentare la un pret rezonabil. Astfel, pana la jumatatea anilor `90, PAC a reprezentat politica comunitara cea mai importanta, iar Uniunea Europeana s-a transformat in principalul exportator mondial de produse agricole. Sistemul a manifestat, insa, o serie de deficiente atunci cand Comunitatea a inceput sa acumuleze stocuri mari de alimente ("munti de unt" si "lacuri de vin"), fiind nevoita sa ridice plafonul perceptelor sale din impozite, acest lucru necesitand acordul unanim al statelor membre.

Costurile acestei politici ajunsesera sa fie inacceptabile, iar la finalul decadei anilor `80 exista deja un acord generalizat privind nevoia unei reforme.

Astfel, pentru a institui controlul financiar, Consiliul Europei a convenit in 1988, asupra unui pachet de masuri propus de Delors, care urma sa introduca "perspectiva financiara", stabilind limitele principalelor capitole ale cheltuielilor Comunitatii de-a lungul urmatorilor cinci ani (1988-1992). In urma acestor masuri, cresterea cheltuielilor pentru agricultura a fost restransa la mai putin de trei sferturi din rata totala de crestere.[8]

In iunie 1992, Consiliul de Ministri ai Agriculturii au adoptat formal reforma PAC, la initiativa comisarului responsabil pentru agricultura, Ray MacSharry, care a asigurat o reducere de 15% din pretul subventionat al carnii de vita si de aproape o treime din pretul cerealelor. Chiar daca nivelul cheltuielilor nu au fost micsorate, totusi, aceste masuri au eliminat dinamica expansionista a PAC si au pregatit terenul pentru viitoarea reforma.

Deoarece incepand cu sfarsitul anilor `90 devenea tot mai iminenta extinderea catre Est, care ar fi adus cu sine perspectiva unei largi populatii agrare care ar fi produs excedente mari daca ar fi fost platita la preturile comunitare de atunci, era  nevoie de o noua reforma a PAC.

Agenda 2000 a introdus noi modificari la PAC, reducand subventiile cu 15% pentru cereale si cu 20% pentru carnea de vita, fara a afecta insa in mod substantial subventiile pentru lactate.[9]

Reforma Agenda 2000 a favorizat competitivitatea agriculturii europene si a introdus un element fundamental nou - politica de dezvoltare rurala menita sa incurajeze numeroase initiative rurale prin ajutorarea agricultorilor in restructurarea fermelor si diversificarea si imbunatatirea comercializarii produselor.

In anul 2003 s-a convenit asupra unei reforme in domeniul politicii agricole comune noi, masuri care sunt aplicabile si in prezent: principalul element cheie il reprezinta cererea, iar agricultorii nu mai sunt platiti doar pentru a produce produse.

II. Cadrul legislativ si institutional al PAC

Fundamentul juridic al PAC il constituie articolele 38-47 din Tratatulinstituind Comunitatea Economica Europeana (1957).

Din punct de vedere institutional, cadrul de aplicare, decizie si implementare revine unei serii cheie de institutii europene, precum Comisia Europeana, Consiliul de Ministri, Parlamentul European sau Curtea de Conturi. Fiecare dintre aceste institutii coopereaza pentru asigurarea bunei functionari a mecanismelor necesare implementarii politicii agricole comune in toate cele 27 de state membre ale Uniunii Europene. Comisia Europeana este responsabila cu initiativa si formularea propunerilor in domeniul politicii agricole, desfasurandu-si activitatea prin Directii Generale si Servicii Auxiliare, Directii si Divizii, in cazul actual prin intermediul Directiei Generale Politici Agricole.[10]

In plus fata de initierea si prepararea propunerilor normative, Comisia Europeana este responsabila si de gestiunea zilnica a PAC, prin urmarirea pietelor si introducerea ajustarilor necesare. In aceasta privinta, Comisia este asistata de Comitetele de Gestiune pe fiecare sector, comitete formate din experti ale ministerelor nationale si prezidate de catre Comisie.

Comisia supravegheaza de asemenea si indeplinirea obligatiilor pe care le au instantele nationale ce sunt responsabile cu aplicarea politicilor agricole la nivel national, cum ar fi ministerele de agricultura.

Prin intermediul Comitetelor consultative ale agriculturii UE, Comisia consulta, cu caracter periodic si formal, sectorul neguvernamental, care include producatori, cooperative, sectorul de transformare si comercializare, lucratorii agricoli si consumatorii Uniunii Europene.

Consiliul de Ministri, ce reprezinta cele 27 de state membre UE este organul decizional, care stabileste liniile directoare ale PAC. In pregatirea reuniunilor Consiliului de Agricultura, ministrii sunt asistati de catre Comitetul Special de Agricultura, din care fac parte inalti functionari nationali ai Departamentului.

De asemenea, pentru ca Consiliul de Ministri sa poata adopta o decizie, Parlamentul European trebuie sa-si dea dinainte consimtamantul asupra propunerilor normative ale Comisiei. In procesul implementarii mecanismelor PAC, Parlamentul European detine cu atat mai mult un rol esential, cu cat acestuia ii revine rolul de a aproba bugetul Comunitatii.[11]

Rolul Curtii de Conturi este de a supraveghea buna functionare a bugetului Uniunii si de a interveni in supervizarea PAC.[12]

O ultima functie institutionala o au Comitetul Economic si Social, reprezentant al diferitelor tipuri de activitati economice si sociale siComitetul Regiunilor, ambele cu o functie consultativa, rolul lor fiind de a pregati periodic situatii privind diversele probleme agricole.

III. Caracteristicile PAC

Conform lui Nita Dobrota, o politica agricola reprezinta un ansamblu de principii, mijloace si metode de actiune prin care se realizeaza obiectivele generale ale statului in domeniul agriculturii.[13]

PAC are o serie de functii multiple in cadrul Uniunii Europene, in special datorita faptului ca agricultorii care beneficiaza de pe urma ajutoarelor comunitare au atat rolul de producatori, cat si de a gestiona peisajul rural si de a conserva mediul natural si turismul.

Sectorul agricol european foloseste metode de productie sigure, curate, ecologice, care asigura obtinerea unor produse de calitate ce satisfac cerintele consumatorului. Sectorul agricol al Uniunii Europene are rolul de a servi comunitatile rurale, rolul sau nefiind acela de a produce hrana ci, de a asigura supravietuirea mediului rural si de a ajuta la dezvoltarea sa turistica.

In prezent, principalele actiuni ale PAC sunt reprezentate de imbunatatirea eficientei fermelor si oferirea de stimulente. In timp, acestea au dus la o crestere semnificativa a nivelului de productie si autoaprovizionare, crescand veniturile fermelor odata cu cresterea dimensiunii acestora, iar pe masura ce agricultorii paraseau sectorul agricol, fermele se uneau.

Prin intermediul PAC, Uniunea Europeana poate produce aproape toate produsele agricole, iar in sectoare precum uleiul de masline, carne, vin, whisky si alte bauturi spirtoase, Uniunea Europeana este lider mondial.[14]

Problema excedentelor a fost rezolvata prin retragerea de pe piata a acestora si prin subventionarea depozitarii produselor sau prin exploatarea subventionata a produselor in terte tari pentru a evita o cadere a preturilor fermierilor.

De asemenea, in perioada anilor `80-`90, Uniunea Europeana a introdus in politica agricola unele masuri cu scopul de a limita productia de produse excedentare, utilizandu-se diverse masuri: stabilirea unor cote fixe la productia de lapte, cu penalizari in cazul depasirii cotei, limitarea suprafetelor cultivate si a numarului de animale pentru care un agricultor putea cere subventii, scoaterea terenurilor din circuitul agricol pentru a impune agricultorilor sa lase o parte din terenuri necultivate. In timp, aceste politici au dat rezultate, iar excedentele s-au redus.

Una dintre cele mai importante exigente ale PAC o reprezinta calitatea produselor alimentare, Uniunea protejand aceasta exigenta prin diverse masuri, precum sporirea sigurantei si igienei alimentelor, definirea unor norme clare de etichetare, reglementari privind sanatatea animalelor si a plantelor, cu accent pe bunastarea animalelor, controlul reziduurilor de pesticide si al aditivilor din alimente, precum si prin furnizarea de informatii privind calitatile nutritive ale alimentelor.

Intre masurile de incurajare a calitatii si a performantei agricole se numara exemple precum: sisteme de identificare a bovinelor si norme de etichetare a carnii de vita, destinate sa permita urmarirea intregului traseu al carnii din magazin si pana la ferma de origine; stimulente financiare acordate in cadrul politicii de dezvoltare rurala pentru ca agricultorii sa imbunatateasca nivelul de calitate al produselor; masuri specifice de incurajare a conversiei catre agricultura ecologica, etc.[15]

Odata cu Summitul de Rio de Janeiro din 1992, cunoscut si sub denumirea de Conferinta ONU asupra Mediului si Dezvoltarii la care au participat mai mult de 150 de state, 1 400 organizatii neguvernamentale si peste 8 000 de jurnalisti[16], problema protejarii mediului, a oamenilor si a vietatilor capata o noua importanta, cele mai dezvoltate state incepand maratonul adoptarii si implementarii politicilor ecologice, in prezent, din punct de vedere normativ, Uniunea Europeana fiind lider in sectorul protejarii mediului.

Masurile ecologice au fost implementate mai ales in cadrul PAC, agricultura ecologica reprezentand o metoda de productie care conserva structura si fertilitatea solului, promoveaza un standard ridicat de bunastare a animalelor, evita utilizarea pesticidelor sintetice, a erbicidelor, a ingrasamintelor chimice sau a stimulatorilor de crestere precum antibioticele sau organismele modificate genetic.

Agricultorii sunt incurajati sa recurga la tehnici care sa contribuie la mentinerea ecosistemelor si la reducerea poluarii.

Agricultura ecologica din Uniunea Europeana este considerat a fi unul dintre cele mai dinamice sectoare, reprezentand in anul 2004 o suprafata de aproximativ 5,8 milioane de hectare, adica 3,5% din suprafata agricola totala, apartinand unui numar de 150 000 de exploatanti.

Prin reformele PAC din 1992 au fost introduse si masuri de protejare a sistemelor de agromediu, astfel ca acei fermieri care se angajeaza voluntar sa realizeze obiectivele de agromediu pe o perioada de cinci ani, pot beneficia de ajutoare. Din aceeasi categorie fac parte si normele care reglementeaza siguranta alimentelor si a furajelor pentru animale[17], consultanta stiintifica independenta si accesibila publicului, recunoasterea dreptului consumatorului de a alege pe baza unor informatii complete privind originea si continutul alimentului.

Legislatia comunitara privind bunastarea animalelor se bazeaza pe principiul ca animalele nu trebuie sa sufere inutil, principiu care se reflecta in normele clare privind conditiile de crestere a gainilor, a porcilor si viteilor, precum si conditiile in care animalele de ferma pot fi transportate si sacrificate.[18]

Alt segment PAC vizeaza ajutorarea comunitatilor rurale prin diferite masuri, precum:

-         Formarea in noile tehnici agricole si mestesuguri rurale;

-         Asistenta pentru instalarea tinerilor agricultori;

-         Asistenta pentru pensionarea agricultorilor;

-         Modernizarea cladirilor si masinilor agricole;

-         Asistenta acordata agricultorilor pentru indeplinirea standardelor UE, de exemplu, cele referitoare la protectia mediului, bunastarea animalelor si sanatatea publica;

-         Instalarea de echipamente de prelucrare a produselor in cadrul fermei, astfel incat agricultorii sa castige mai mult din produsele fermei prin valoare adaugata;

-         Imbunatatirea calitatii produselor si comercializarea unor produse de calitate;

-         Crearea unor grupuri de producatori in noile state membre;

-         Sprijinirea agriculturii in zonele montane si in alte zone dezavantajate;

-         Renovarea satelor si dezvoltarea facilitatilor satesti;

-         Incurajarea turismului;

-         Conservarea si protejarea patrimoniului rural;

-         Masuri de agromediu pentru imbunatatirea mediului;

-         Strategii de dezvoltare aplicate de grupuri locale de actiune.[19]

IV. Finantarea PAC

Datorita existentei sale de mai bine de 40 de ani, PAC a absorbit dintotdeauna o mare parte a bugetului comunitar. PAC cheltuieste anual aproximativ 55 de miliarde de EURO, aceasta suma reprezentand 40% din bugetul total al Uniunii Europene, adica mai putin de 0,5% din PIB-ul Uniunii.

Toate masurile PAC sunt finantate din bugetul comunitar prin intermediul Fondului European de Orientare si Garantare Agricola (FEOGA). Alaturi de FEOGA, fondurile structurale mai cuprind si Fondul European Regional de Dezvoltare (FEDR), Fondul Social European (FSE), preocupat de forta de munca, Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP) si Fondul de Coeziune, directionat catre statele membre mai sarace, creat prin Tratatul de la Maastricht pentru dezvoltarea proiectelor de mediu si infrastructura.

Principalele obiective asupra carora se focalizeaza fondurile structurale sunt:

-         zonele cu PIB-ul pe cap de locuitor sub 75% din media UE, doua treimi din fonduri merg in aceasta directie, acoperind aproximativ 20% din populatie;

-         zone care trec prin schimbari socio-economice sau care se confrunta cu probleme structurale (cum sunt zonele miniere sau de constructii navale), circa 18% din populatie beneficiind de aceste fonduri;

-         fara legatura cu vreo zona specifica: sprijinirea adaptarii si modernizarii educatiei, a pregatirii profesionale si a politicilor de ocupare a fortei de munca.[20]

Crearea fondului pentru finantarea politicii agricole comune a fost prevazut inca de la inceput, in Tratatul instituind Comunitatea Economica Europeana, articolul 40, dar in mod practic a fost creat abia in 1962 prin Regulamentul CEE 25/1962.

Resursele FEOGA sunt aportate de statele membre, indiferent de cine urmeaza sa beneficieze de ele. Acest tip de solidaritate financiara intre statele membre bogate si cele mai putin bogate reprezinta unul din principiile fundamentale ale Comunitatii si o conditie indispensabila in dobandirea unui mare grad de echilibru economic si social in cadrul Uniunii.

FEOGA se compune din doua parti: o componenta de garantare si cealalta de orientare. Sectiunea de garantare finanteaza functionarea organizatiilor comune de piata, masurile de dezvoltare rurala, masurile veterinare si pe cele de informare si evaluare, in timp ce sectiunea de orientare finanteaza masuri de dezvoltare rurala, prin investitii in exploatatiile agricole si in activitati de prelucrare a produselor agricole, intinerirea populatiei agricole, activitati de formare profesionala si stimularea dezvoltarii activitatilor neagricole.

Pentru perioada 2007-2013, PAC va beneficia de un buget maximal de 362,8 miliarde EURO, iar aceasta suma va fi repartizata in felul urmator: 293,1 miliarde euro vor fi directionati catre sustinerea agricultorilor si a echilibrului pe piata comunitara, iar 69,7 miliarde euro vor fi directionati catre dezvoltarea zonelor rurale.[21]

 Costurile si beneficiile  Politicii Agricole Comune

Printre principalile costuri ale Politicii Agricole Comune a UE putem numerota urmatoarele:

• Este o politica scumpa ;
• Este o politica anacronica ;
• Consumatorii europeni sunt dezavantajati ;
• Este o politica generatoare de inechitate intre categoriile sociale dar si intre producatorii mari si mici ;
• Sursa de conflicte cu alte state ;
• Sursa de poluare si distrugere a mediului inconjurator ;
• Costurile institutionale, care sunt legate de organizarea unei noi structuri ce vor asigura transferal fondurilor comunitare catre sectorul privat ;
• Costurile legate de functionarea pe piata interna si asigurarea securitatii viitoarei frontiere a Uniunii Europene .

Beneficiile Politicii Agricole Comune a Uniunii Europene sunt :

• Utilizarea preturilor prag - cresterea veniturilor fermierilor ;
• Scaderea dependentei de importurile de produse agricole ;
• Modificarea productivitatii factorilor de productie implicati in agricultura ;
• Cresterea nivelului de trai in mediul rural;
• Revigorarea statelor;
• Noi oportunitati de angajare, prin diversificarea activitatilor in mediul rural ;
• Cresterea protectiei consumatorului, prin implimentarea in domeniul sigurantei alimentare ;
• Cresterea accesului la informatii ;
• Cresterea productiei si a competitivitatii prin utilizarea noilor tehnologii.

Trasaturile distincte ale Politicii Agricole Comune a Uniunii Europene

Politica agricola comuna este nu numai una dintre primele politici comune, dar este si printre cele mai importante. Importanta ei deosebita in cadrul constructiei comunitare este reflectata prin  cateva trasaturi distincte:

a)Este o politica prin excelenta integrationista, in mai mare masura chiar decat Piata

Interna, unde standardele armonizate le-au inlocuit doar in proportie de circa 10% pe cele

nationale. In ce priveste PAC, politicile agricole nationale au fost inlocuite, pentru marea

majoritate a productiei agricole, de reglementari comune de functionare a pietelor si

comercializare a produselor

b)Este o politica mare consumatoare de resurse financiare. Politica agricola consuma, prin sistemul complex de subventii si alte stimulente financiare, circa jumatate din bugetul

comun^.

           c)Manifesta un grad sporit de vulnerabilitate la presiunile de lobbying, considerente altele decat cele economice prevaland adesea in luarea deciziei de politica agricola. Trei sunt

ratiunile mjore care justifica de ce factorii politici sunt foarte sensibil la lobby-ul exercitat

de producatorii agricoli. Pe de o parte, sectorul agricol este cel care furnizeaza una din resursele indispensabile existentei umane, si anume hrana. Pe de alta parte, agricultura este un sector traditional, cu radacini adanci in istorie, si simbolistici - sub forma traditiilor, cutumelor, legendelor - ce reprezinta izvoare fundamentale In conturarea identitatilor nationale. In sfarsit, organizatiile producatorilor agricoli au capatat o influenta foarte puternica In timpul razboiului, pe care ulterior si-au pastrat-o, iar pe parcursul dezvoltarii PAC, si-au consolidat-o. Conceptia Insasi a PAC, de protejare a veniturilor producatorilor agricoli, a avut o contributie Insemnata la consolidarea pozitiei acestor organizatii.

V. Politica de preturi, prime si ajutoare ale PAC

Pentru realizarea obiectivelor PAC s-a construit un sistem complex de reguli si mecanisme care reglementeaza productia, comertul si prelucrarea produselor agricole, grupate sistematic sub denumirea de Organizatii Comune de Piata (OCP), care treptat le-au inlocuit pe cele nationale in respectivele domenii sub incidenta PAC.

In prezent circa 90% din produsele agricole din Uniunea Europeana fac part dintr-o OCP, intre care: cereale, carne de porc, oua si carne de pasare, fructe si legume proaspete si procesate,  banane, vin, lapte si produse lactate, carne de vita si vitel, orez, uleiuri si grasimi (inclusiv ulei de  masline si plante oleaginoase), zahar, flori si plante decorative, furaje uscate, tutun, in si canepa, hamei, seminte, carne de oaie, carne de capra, precum ai alte produse carora li se aplica numai anumite reglementari.

Pentru a implementa masurile comune de reglementare a pietelor, Comunitatea are la dispozitie urmatoarele instrumente: preturile, interventia pe piata, ajutoarele financiare, cotele de productie, protectia vamala comuna.

In ceea ce priveste preturile, la propunerea Comisiei Europene si in urma consultarii Parlamentului European si a Consiliului de Ministri, Comisia fixeaza in mod artificial trei preturi distincte la inceputul fiecarei campanii de comercializare: un pret indicativ, unul prag (pret minim acceptat in comercializarea produselor importante) si ultimul, de interventie (pret minim garantat).

Celelalte tipuri de ajutoare constau in plati pe suprafata, ajutoare in productie, ajutoare destinate favorizarii cresterii vitelor sau sume compensatorii. Scopul finantarilor este de a stimula comercializarea si concurenta produselor. De asemenea, se mai acorda masuri de ajutorare a pietei si atunci cand sunt detectate animale bolnave.

VI. Modul de implementare a PAC in Romania

Romania este stat membru al Uniunii Europene cu drepturi depline incepand cu data de 1 ianuarie 2007. Romania a depus cererea de aderare la Uniunea Europeana in 1995, iar in 1999 Consiliul European de la Helsinki a hotarat deschiderea negocierilor cu o parte dintre statele care depusesera cererea de aderare, intre care si Romania.[22]

In postura de membru al Uniunii, Romania beneficiaza de toate privilegiile cuvenite unui stat membru nou mai putin dezvoltat din punct de vedere economic (subventii de la bugetul Uniunii catre diferite sectoare de activitate precare), dar, in acelasi timp trebuie sa respecte si reglementarile comune. Din acest punct de vedere, PAC nu face exceptie.

Inca de dinaintea aderarii, Romaniei i s-a impus adoptarea si implementarea unor serii de reglementarii si norme juridice specifice Uniunii Europene, precum implementarea acquis-ului comunitar sau restructurarea diferitelor sectoare cheie (justitie, armata, industrie, economie, etc.).

Conform analizei Ministerului Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor (azi Ministerului Agriculturii, Padurilor si Dezvoltarii Rurale) din anul 2001, contributia agriculturii si a silviculturii la formarea PIB-ului romanesc, in perioada 1989-2000, a fost in mod constant semnificativa, remarcandu-se printr-o crestere a acesteia de la 13,7% in 1989 la 18,6% in 1992. Aceasta pondere a fost mentinuta pana in 1996, dupa care s-a constatat o descrestere la 12,9% in 1999 si 11,4% in anul 2000.[23]

Zonele rurale din Romania sunt intinse pe 87, 1% din teritoriul tarii, cuprinzand 45,1% din populatie, adica 9,7 milioane locuitori.[24]

Pentru perioada 2007-2013, Ministerul Agriculturii, Padurilor si Dezvoltarii Rurale a creat Programul National de dezvoltare Rurala, menit sa analizeze situatia actuala a agriculturii romanesti, sa ofere o perspectiva generala si in final sa ajute la intocmirea planurilor prin intermediul carora cetatenii romani vor putea beneficia de fondurile structurale provenite din bugetul Uniunii Europene.

Planul arata dorinta Romaniei de a implementa intru totul reglementarile comunitare din domeniul PAC, urmand sa infiinteze, conform art. 68 din Regulamentul CE 1698/2005 Reteaua Nationala de Dezvoltare Rurala, cu scopul de a grupa la nivel national organizatiile si autoritatile implicate in procesul de dezvoltare rurala. Obiectivele acesteia sunt de crea o economie agricola si forestiera bazata pe exploatatii care trebuie sa se angajeze pe calea modernizarii, favorizarea biodiversitatii si conservarea mediului, imbunatatirea calitatii vietii si dezvoltarea economica in spatiu rural, imbunatatirea guvernantei locale in vederea crearii si implementarii strategiilor pentru dezvoltare locala.[25]

Romania are o pozitie privilegiata din punct de vedere a resurselor agricole si, deoarece terenurile agricole din tara noastra insumeaza 39,5% din suprafata totala a teritoriului, aceasta este privita in mod frecvent drept principal beneficiar al fondurilor PAC, astfel ca pentru perioada 2007-2013, Romania ar putea sa beneficieze de aproximativ 7,5 miliarde euro.

De asemenea, dincolo de oportunitatile pe care Romania le are in ceea ce priveste fondurile europene, aplicarea unui cadru de reglementare mai stabil si mai predictibil ca urmare a implementarii PAC ar putea avea efecte pozitive asupra stabilizarii preturilor. Valorificarea deplina a avantajelor integrarii Romaniei in Uniunea Europeana ar putea deschide noi oportunitati pentru fermierii romani ce vor putea aproviziona o piata cu o populatie ce depaseste 80 milioane de locuitori. Teoretic, Romania poate deveni a treia putere agricola a Europei dupa Franta si Germania in conditiile unei absorbtii bune a fondurilor europene pana in 2013, a unor investitii straine directe semnificative si a unui anumit sprijin guvernamental.[26]

Insa, in timp ce politicile agricole si institutiile oficiale au indeplinit in mod formal toate criteriile de aderare la Uniunea Europeana, sectorul agricol in sine nu este inca pregatit sa foloseasca in mod eficient oportunitatile ivite si sa raspunda adecvat noilor provocari.

Desi Romania dispune de 14,7 milioane de hectare de teren agricol, recoltele sunt modeste si foarte vulnerabile la excese meteorologice, in timp ce cresterea animalelor se face in general in ferme de mici dimensiuni. Cerealele reprezinta principala cultura, cu aproape doua treimi din suprafata cultivata la nivelul anului 2007, ponderea cea mai mare in suprafata cultivata cu cereale revenind porumbului (49,5%) si graului (37,9%). Acestea sunt urmate de floarea-soarelui, cartofi, legume si furaje. Stocul de animale este reprezentat in principal de bovine, porcine si pasari. Romania nu-si poate asigura necesarul intern de produse agro-alimentare, ceea ce a facut sa cunoasca in perioada postcomunista un deficit continuu al balantei comerciale, care a trecut in 2007 de 1,8 miliarde euro. Desi ponderea agriculturii in PIB a scazut de la 18-21%, la inceputul anilor 1990, la doar 6,6%, in 2005, aceasta este mult mai ridicata decat media europeana. De asemenea, proportia populatiei angajate in agricultura ramane foarte ridicata. Dupa un varf de 41% in perioada 1999-2001, cand o mare parte din muncitorii disponibilizati in industria mineritului si prelucratoare au ingrosat randurile populatiei agricole, aceasta s-a stabilizat la un nivel de 30% in 2006.[27]

Concluzii

PAC per ansamblu a fost creata pentru a aduce performanta in economiile statelor membre Uniunii Europene. Obiectivele sale vizeaza finalitati in acord cu respectul fata de cetatean si fata de drepturile sale, punand inainte de toate siguranta si sanatatea individului, astfel ca odata cu dezvoltarea PAC, in conformitate cu cerintele cetatenilor europeni, urmatorii factori au dobandit o importanta din ce in ce mai mare:

-         imbunatatirea calitatii alimentelor in Europa;

-         garantarea sigurantei alimentelor;

-         grija pentru bunastarea societatii rurale;

-         protejarea mediului pentru generatiile viitoare;

-         crearea unor conditii mai bune de sanatate si bunastare a animalelor;

-         realizarea acestor obiective cu cheltuieli minime pentru bugetul UE (finantat in principal de contribuabili).

In acest context, Romania nu poate avea decat numai de castigat, cu atat mai mult cu cat in tara noastra exista conditiile optime pentru dezvoltarea unei agriculturi puternice care sa sustina sectorul economic al statului. Insa aceasta se poate realiza doar printr-un interes crescut al autoritatilor fata de nevoile cetatenilor, sprijinirea proiectelor acestora, informarea si indrumarea cu real interes a proaspetilor "fermieri".

De asemenea, o atentie mai sporita trebuie acordata politicilor de mediu si celor privind bunastarea animalelor.