STRUCTURA INSTITUTIONALA COMUNITARA referat








STRUCTURA INSTITUTIONALA COMUNITARA






Obiective specifice:

La sfarsitul capitolului, vei avea capacitatea:

sa evidentiezi componenta si modul de activitate a Consiliului UE

sa descrii componenta, statutul, procedurile decizionale si atributiile Comisiei Europene;

sa prezinti factorii obiectivi ai ascendentei politice a PE in sistemul institutional comunitar;

sa explici competenta C. J. si a Tribunalului de Prima Instanta

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore


Consiliul Uniunii Europene si Comisia Europeana

Consiliul Uniunii Europene

Componenta si modul de activitate al Consiliului UE

Prin Tratatul de fuziune din 1965 se instituia, odata cu o Comisie unica, un Consiliu al Comunitatilor Europene, numit Consiliu. El lua locul Consiliului special de ministri al CECO, Consiliului CEE si Consiliului CEEA. Consiliul era chemat sa exercite competentele atribuite prin fiecare dintre cele trei tratate institutive. De unde rezulta ca fuziunea viza aspectul institutional, nu si functional; Comunitatile ramaneau distincte, fiecare Tratat fixand in domeniul propriu competentele ce reveneau Consiliului, ca si Comisiei, de altfel. Tratatul de la Maastricht, consemnand evolutia comunitara produsa intre timp, a consacrat pentru Consiliu denumirea de Consiliul Uniunii Europene, extinzandu-i totodata competentele in afara domeniului comunitar, pentru pilonii doi si trei.

Impreuna cu Parlamentul si Comisia, Consiliul alcatuieste „triunghiul institutional al Uniunii Europene”. Aceasta structura tripartita reprezinta centrul deciziilor majore in domeniul raporturilor umanitare si al raporturilor UE cu statele membre. In ordinea rolului jucat si a naturii sale, Consiliul este purtatorul direct al intereselor nationale ale statelor membre in Comunitati si Uniune.

Componenta si constituire

Tratatele instituind Comunitatile au atribuit Consiliului importante competente, indeplinite in conformitate cu proceduri riguroase, care sa asigure definirea si fundamentarea optima a actiunilor comunitare.

Consiliul cuprinde cate un reprezentant la nivel ministerial al fiecarui stat membru, imputernicit sa angajeze guvernul acelui stat in decizii luate in plan politic si juridic. Intrucat este purtator al interesului national, intr-un domeniu dat, reprezentantul statului in Consiliu nu actioneaza cu titlu independent, precum membrii Comisiei. Guvernele pot insa imputernici si alti demnitari de rang superior in reprezentarea intereselor sau chiar si exponenti, daca sunt competenti in domeniu, ai unor entitati regionale.

Fiecare stat membru asigura pe rand presedintia Consiliului pentru sase luni, dupa o ordine stabilita prin Tratatul de la Maastricht si, pentru cicluri ulterioare, prin decizii ale Consiliului. La cererea unui stat membru, Consiliul poate accepta sa acorde presedintia pentru un alt interval decat acela fixat initial.

O data pe luna, de regula, Consiliul se intruneste prin convocarea presedintelui ori din initiativa unui membru sau a Comisiei. Este necesara prezenta majoritatii membrilor cu drept de vot, in scopul asigurarii procedurii de vot. In exercitiul procedurii, un membru al Consiliului poate vota prin procura doar pentru un alt membru al consiliului. Delegarea de vot nu poate opera, in consecinta, decat intre membrii Consiliului. In raport cu subiectele abordate, Consiliul se intruneste fie intr-o configuratie pentru probleme generale si relatii externe (cu ministrii de externe ai statelor membre), fie in opt configuratii profilate pentru aspecte economico-financiare, justitie si afaceri interne, folosirea fortei de munca, politica sociala si sanatate, transport, telecomunicatii si energie, educatie, tineret si cultura etc. Dar Consiliul poate intruni si sefii de stat si guvern in probleme privind uniunea economica si monetara.

Cand se intruneste pentru probleme generale si relatii externe, Consiliul acopera doua domenii prioritare de activitate, cu agende separate pentru fiecare dintre ele. Mai intai, el asigura coordonarea actiunilor pregatitoare ale intrunirilor Consiliului European, precum si coordonarea generala a politicilor, a dosarelor transmise de Consiliul European in materia uniunii economice si monetare. In al doilea rand, Consiliul UE are in vedere PESC-ul (politica europeana de securitate si aparare), comertul exterior, cooperarea pentru dezvoltare si ajutorul umanitar. Ministrii de resort, membri in Consiliul UE, isi desfasoara activitatea in buna masura in tara fiecaruia. Neactivand permanent, Consiliul, in scopul asigurarii continuitatii efortului de integrare, mizeaza pe sprijinul Comitetului Reprezentantilor Permanenti (COREPER), organ auxiliar permanent. El urmareste pregatirea sesiunilor Consiliului UE si asigurarea activitatii intre sesiunile sale. De asemenea, pentru a nu se reduce rolul Consiliului la o intalnire periodica interguvernamentala, COREPER imprima permanenta de facto a Consiliului. Fiind acelasi la nivelul Comunitatilor, acest organ cuprinde functionari sau tehnicieni ai statelor membre. Desi sunt numiti si remunerati de ele, membrii COREPER alcatuiesc totusi un organ comunitar, cu functii specifice, normate de dreptul comunitar. Fiecare stat dispune de un Reprezentant permanent si de unul adjunct in fata Comunitatilor. Consiliul coopereaza cu Comisia in COREPER; normarea acestei relatii s-a facut inca in Tratatul de Fuziune. Presedintele COREPER elaboreaza ordinea de zi a sesiunilor Consiliului. Daca o propunere a organului auxiliar al Consiliului UE nu e votata sau nu ajunge sa fie votata in Consiliu, este remisa COREPER pentru reanalizare. Prin rolul incredintat, COREPER a devenit garantul continuitatii si al permanentei Consiliului.

Consiliul UE dispune , potrivit TUE, de un secretariat general, condus de un secretar general, ca inalt reprezentant pentru politica externa si de securitate comuna. El este asistat de un secretar general adjunct, responsabil cu administrarea secretariatului general. Cei doi sunt numiti de Consiliu, chemat sa decida cu majoritate calificata.

Pe langa Consiliul UE functioneaza si grupurile de experti, desemnati unii de Comisie, altii - de statele membre. Ei au rolul de a fundamenta tehnic actele normative. In acelasi scop tehnico-legislativ functioneaza si Comitetul pentru agricultura. Pentru coordonarea politicii monetare, TUE a infiintat Comitetul monetar. TM a creat Comitetul politic, angajat in definirea politicilor pilonului doi - PESC-ul; la cerere sau din oficiu el inainteaza avize Consiliului. Exista insa si alte organe auxiliare pe langa Consiliu, cum ar fi Comitetul permanent pentru forta de munca, Comitetul pentru cercetare stiintifica si tehnica, Comitetul pentru educatie etc.



Competenta decizionala a Consiliului

Raportat la celelalte institutii, Consiliul Uniunii (CU), ca organ de natura interguvernamentala, este centrul de greutate decizional al Comunitatilor, adevarata institutie cu forta deliberativa, ale carei acte adoptate, angajand reprezentantii statelor, raman aplicabile fara conditia ratificarii ulterioare.

Finger-pointing-icon.pngTrebuie totusi sa distingem intre ceea ce inseamna Consiliul ca voce a statelor membre si ceea ce constituie, in Consiliu, corpul operational al reprezentantilor guvernelor reuniti in cadrul acestei institutii. Reprezentantii desemnati de guvernele statelor membre actioneaza doar ca o conferinta ministeriala, materializandu-si insa hotararile, specifice dreptului international public, in conventii internationale.

Caracterul fundamental al atributiilor CU se regaseste in competentele sale. In primul rand, CU adopta legislatia UE. El colegifereaza, in diferite domenii, cu Parlamentul European. Comisia inainteaza propunerile normative, dupa cum tot ea este chemata sa le aplice, odata adoptate. In legatura cu actele pe care le adopta, CU are dreptul de a atribui Comisiei competente de executie. Delegarea de competente - numita comitologie deoarece Comisia consulta comitetele pentru obtinerea avizelor necesare, comitete ale Comisiei la care participa functionari nationali in vederea materializarii anumitor politici comunitare - reprezinta o practica institutionala proprie dreptului comunitar, menita a regla relatiile dintre Consiliu si Comisie, astfel incat aceasta din urma sa nu-si depaseasca atributiile incredintate de Consiliu. Altfel, CU isi pate rezerva siesi competente de executie in situatii date.

De asemenea, CU coordoneaza directiile majore ale politicilor economice ale statelor membre prin Consiliul afacerilor economice si financiare. Politica economica globala asigurata la nivel comunitar este de fapt politica economica comuna statelor membre; cea dintai rezulta din aceea din urma, este firul imanent care leaga politicile nationale in acest plan, exprimandu-le convergenta. Pentru ca nu se manifesta ca o reductie a lor, ea nu opereaza spontan, necesitand, o obiectivare constructiva, asigurata, sub semnul autoritatii CU, de catre amintitul Consiliu al afacerilor. Trebuie precizat ca sporirea atributiilor Consiliului in coordonarea politicilor economice nu afecteaza, ci tocmai exprima faptul ca decizia in elaborarea si aplicarea politicilor respective tine de competenta statelor membre, ai caror reprezentanti alcatuiesc Consiliul.

Revine Consiliului importanta atributie a numirii membrilor Comisiei, ai Comitetului Economic si Social, ai Curtii de Conturi si ai Comitetului Regiunilor, fapt care evidentiaza, la randu-i, adevaratul sens de ordonare a relatiilor de autoritate intre aceste institutii: asezarea lor sub semnul interguvernamental si legitimarea lor prin vocea statelor membre in Consiliu. In acelasi timp, Consiliul, potrivit competentelor in domeniul personalului, adopta Statutul Functionarilor Comunitari si fixeaza remuneratiile membrilor Comisiei si CJCE.

Totodata, CU este imputernicit sa incheie acorduri internationale intre UE si organizatii internationale ori terte state pe probleme ale cooperarii si dezvoltarii, ale comertului etc. Dar CU incheie intelegeri si intre statele CE in materii precum fiscalitatea, dreptul societatilor comerciale, protectia consulara ori justitia si afacerile interne.

De competenta Consiliului tine si aprobarea, impreuna cu Parlamentul European, a bugetului UE. Daca aceste institutii nu convin asupra aceleiasi solutii, CU este in masura sa hotarasca, in final, asupra cheltuielilor obligatorii, indeosebi in domeniul agricol sau al acelora legate de acordurile cu state din afara UE. La randu-i, Parlamentul, ca reprezentant al vointei electoratului UE, dispune asupra cheltuielilor neobligatorii, dar si asupra aprobarii finale a ansamblului bugetului.

Nu in ultimul rand, CU configureaza politica externa si de securitate comuna. Dupa cum se stie, din motive obiective, derivand din vointa statelor membre de a decide suveran in domeniul PESC, acesta nu revine, spre gestionare, metodei comunitare. Pentru a realiza cooperarea in domeniu, statele membre se folosesc de Consiliu (in sensul tare al cuvantului, motiv pentru care nu avem de ce sa-l punem intre ghilimele, care aici marcheaza, din partea acelora care le intrebuinteaza, nu doar un semn grafic, ci si o mentalitate federalista, tinzand sa plaseze institutiile comunitare deasupra statelor nationale). Intre altele, CU poate interveni in gestionarea crizelor internationale, scop in care, in 1999 la Helsinki, s-a decis crearea unei forte de reactie rapida, alcatuita - semnificativ - din forte armate nationale, supuse ordinelor nationale, nu dintr-un corp al unei „armate europene”, deci supranationale. CU de la Nisa (decembrie 2000) s-a pronuntat pentru infiintarea unor structuri politico-militare cu regim permanent, aflate sub raspunderea sa, intre care Comitetul politic si de securitate, Comitetul militar al UE.

Consiliul are in vedere si asigurarea cooperarii intre instantele de judecata si fortele de politie nationale in materie penala, reclamata de implicatiile transfrontaliere ale criminalitatii. Pe de alta parte, cooperarea interguvernamentala in cadrul Consiliului urmareste accesul egal la justitia civila a cetatenilor din UE in orice stat membru.



j0424178[1]Sarcina de lucru 1

702715_com_quillpen.jpgExplicati in 5-7 randuri competenta decizionala ce revine Consiliului UE.









Acorda atentie sporita modalitatilor in care poate vota Consiliul European!

 
Procedura adoptarii deciziilor

La sedintele Consiliului participa reprezentantii Parlamentului European si ai Bancii Centrale Europene, unde pot lua cuvantul, dar nu au drept de vot, iar reprezentantii Consiliului pot fi prezenti la intrunirile Parlamentului si ale comisiei de resort, luand cuvantul si raspunzand la intrebarile adresate.

Consiliul UE ia decizii prin vot. Deciziile de procedura si regulamentul de ordine interioara se adopta, conform TCE, cu majoritate simpla (50% + 1), deci cu majoritatea statelor membre, intrucat aici fiecarui stat ii revine un vot. Sunt insa domenii unde, potrivit TA, se aplica votul cu unanimitate. Dar Consiliul voteaza si prin vot majoritar calificat, unde nu mai opereaza regula clasica „un om, un vot”, ci aceea a votului ponderat, potrivit distributiei pe state membre. Numarul voturilor reprezentantilor statelor membre in CU este in raport proportional cu populatia fiecarui stat. Dar proportionalitatea nu este strict matematica; ea opereaza ca tendinta, intrucat se are in vedere o reponderare, apta sa previna „monitorizarea statelor mici” si sa permita exprimarea vointei lor decizionale. Uniunea celor 27 (incluzand si Romania si Bulgaria) dispune de 345 de voturi in Consiliu. In timp ce Franta, Germania, Italia si Marea Britanie au cate 29 voturi, la cealalta „extrema” sunt Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg, Slovenia - cate 4 voturi si Malta - cu 3; Romania are 14 voturi, iar Bulgaria 10.

In situatia votului bazat pe unanimitate, abtinerea unora dintre membrii prezenti nu blocheaza adoptarea actului normativ. De unde rezulta ca, in realitate, e necesara doar o majoritate de fapt care sa asigure aplicarea dispozitiilor. Unanimitatea se impune in situatii absolut delimitate, privind mai ales hotarari capitale pe probleme de uniune economica si monetara, industrie si cultura (conform TCE), de fiscalitate, libera circulatie a persoanelor, drepturile angajatilor resortisanti (Actul unic european), de constatare a incalcarii de catre un stat membru a principiilor TUE si suspendarea dreptului de vot, de politica externa si de securitate comuna.

Finger-pointing-icon.pngPe langa majoritatea calificata, rezultand din votul ponderat, exista, cum s-a spus, si majoritatea dublu calificata, pentru care voturile de la majoritatea calificata se obtin de la cel putin doua treimi dintre statele membre.

Majoritatea calificata, considerata in genere, se refera la luarea deciziilor in domeniile precizate expres de tratatele comunitare. In acest sens, AUE cere majoritate calificata pentru reglementari asupra tarifelor vamale comune, libera prestare a serviciilor, libera circulatie a capitalului, piata interna (cu unele exceptii) etc. La randul sau, TUE avea in vedere politica vizelor, educatia, sanatatea publica, cooperarea in domeniul dezvoltarii, sanctiuni economice etc. Iar TA trimitea, intre altele, la autorizarea cooperarii consolidate, cooperarea vamala, refugiati, lupta antifrauda, regiunile ultraperiferice. Finalitatea votului cu majoritate calificata este de a aseza capacitatea decizionala pe criterii economico-demografice si de a extinde aria aplicarii sale. Astfel, Tratatul de la Nisa stipuleaza ca pentru incheierea unui acord trebuie ca cel putin 14 dintre cele 27 state sa-l accepte si sa reprezinte, totodata, 62% din totalul populatiei UE. Este vorba aici de o majoritate triplu calificata, cum s-a admis, numita si demografica, deoarece adauga aceasta conditie procentuala la cele doua conditii ale majoritatii dublu calificate. In cazul adoptarii unei decizii care reclama majoritate calificata, un membru al Consiliului poate solicita verificarea reprezentarii procentuale statutare.

Credem ca problema esentiala a votului in Consiliu, exprimata formal in conditia ei tehnica, este de fapt aceea a felului in care se asigura prin modalitatea votului realizarea functiei institutionale specifice Consiliului, de institutie interguvernamentala, in sistemul comunitar.

Raspunsul la aceasta problema, dincolo de dimensiunea tehnica a abordarii ei, nu poate sa nu fie in ultima analiza unul de factura ideologica. Cei mai multi teoreticieni si analisti, exponenti ai optiunii supraetatiste, indeosebi federaliste in constructia europeana, prezinta votul bazat pe principiul unanimitatii ca o modalitate tot mai depasita de obiectivare a vointei reprezentantilor statelor membre, ca vointa a statelor in Consiliu. Mai mult, unii isi exprima aproape frustrarea ca se mentine acest tip de vot, cand nu predictioneaza cu satisfactie neretinuta asupra restrangerii sale accentuate in perspectiva sau chiar a renuntarii cu totul la folosirea lui. Or, tine de viziunea cardinala si de spiritul tratatelor institutive si al celor ce le-au urmat de a respecta vointa statelor, prin votul reprezentantilor lor ministeriali in Consiliu, in luarea deciziilor majore privind viata comunitara si evolutia ei. In acest sens, unanimitatea se exprima ea insasi ca un principiu constitutiv al Comunitatilor si o garantie a pastrarii sensului unitar al constructiei europene, in care sistemul institutional - nefiind un scop in sine, un sistem de autoritate originara si, prin aceasta, supraetatica - este chemat sa slujeasca instrumental, asa cum am afirmat si in alta ordine, cooperarea in sistem integrativ a statelor Uniunii.

Din aceasta perspectiva, ni se pare ca, atat teoretic, cat si practic-politic, contrapunerea principiului unanimitatii aceluia al majoritatii calificate, cu formele sale, in exprimarea votului in Consiliu, nu este de natura a explica lucrurile si, in consecinta, de a asigura evolutia functionala a Comunitatilor si Uniunii. Nu dorim sa fortam logica fenomenului discutat, dar sustinem ca intre tipurile de vot exista acele diferente si opozitii care exprima de fapt corelarea lor necesara intr-un mecanism sistemic, avand drept principiu director vocea statelor in Consiliu.

Incat, votul majoritar si acela majoritar calificat sunt complementare, nu mecanic si absolut opozabile, celui bazat pe unanimitate.

Mai mult, cele dintai sunt chemate sa asigure functionalitatea celui din urma in imprejurari si in probleme unde aplicarea lui liniara nu este posibila sau adecvata, dar ramane valabila; chiar si acolo unde votul majoritar sau majoritar calificat sunt statuate ca modalitati functionale potrivite armonizarii vointei statelor membre reprezentate prin trimisii lor directi in Consiliu, ele urmaresc acelasi scop: sa exprime cat mai adecvat, in raport cu problemele dezbatute, vointa statelor, exprimata institutionalizat prin forma votului in Consiliu. Votul majoritar, oricare ar fi el, are aceeasi finalitate ca si votul unanim: sa exprime vointa delegata etatic reprezentantilor. Numai ca o face in ultima instanta si intr-o forma opozabila, care numai asa da curs tendintei, directiei vectoriale si intalnirii statistice a vointelor etatice. Acestea raman ca atare in individualitatea lor autojustificativa si purtatoare de interese, dar se conjuga, prin votul majoritar, intr-o rezultanta care, astfel, le exprima nu printr-o lege dinamica, capabila sa mentina neatins elementul individual - vointa unui anume stat, ci printr-una statistica, zicand asa, capabila sa exprime fiecare vointa tendential, la nivelul ansamblului in care se regaseste prin idealurile si interesele colective la care subscrie. Fie direct, in liniile strategice ale deciziilor unanime, fie indirect, in liniile conjuncturale ale deciziilor luate cu vot majoritar. Acesta din urma este un alt mod de a vehicula in Consiliu aceeasi vointa etatica delegata reprezentantilor.

Votul majoritar este pana la urma forma elastica, adaptativa si negocianta a principiului unanimitatii, este negatia lui dialectica”, adica un alt mod de a-l regasi in imprejurari diferite (situatii si domenii de reglementare determinate).

Din acest unghi, credem ca problema reala cu care ne intalnim nu sta in contrapunerea tipurilor de vot si in optiunile politizate pentru unul dintre ele. Consiliul, fiind autoritate interguvernamentala, are a beneficia de sporirea functionalitatii sistemului de vot in acord cu trendul integrarii si achizitiile de solidaritate comunitara inregistrate, ele insele urmand insa principiul-forta al vointei institutive a statelor membre, intemeietoare si pastratoare a ratiunii de a fi a Comunitatilor si Uniunii Europene.

Statele si popoarele nu intra in Comunitati si in Uniune ca sa renunte la ele insele, la identitatea lor; prin integrare, ele cauta sa-si sporeasca modul lor propriu. Vointa lor armonizata prin institutionalizare comunitara nu poate face obiectul contestarii ori al unui troc politic.

Votul majoritar, eliminand dreptul de veto din motive functionale, nu anuleaza insa fundamentul pozitiei proprii: interesul national. Cum insa interesul national poate fi deosebit de la o natiune la alta si de la un stat la altul, pentru ca de aceea e interes national, raman idealurile si valorile comune, in numele carora, abia, un interes particular poate fi trecut in plan secund prin votul majoritar, pentru a se regasi, complinitoriu, in strategii combinatorii ulterioare. Trecut in surdina, el nu poate fi anulat juridic de vointe extranee, fie si unite institutionalizat in Consiliu, daca nu contrazice principiile unanim admise.

Motiv pentru care filosofia tratatelor a lasat deschisa calea unor solutii practice, a unor compromisuri revelatorii in ce priveste sistemul de votare. Iata, in urma Compromisului de la Luxemburg, din 1966, dupa ce Franta parasise pentru mai multe luni Consiliul, dar fara a iesi din Comunitatile Europene (criza „fotoliului gol”), s-a admis ca, intr-o problema unde un stat membru arata ca prin votul majoritar simplu sau calificat i se ating interesele vitale, negocierile vor continua pana cand statul respectiv va vota impreuna cu celelalte actul normativ. Totodata, Comisiei i se cerea sa nu mai trimita spre aprobare Consiliului proiecte de acte normative care sa afecteze interesele vitale ale statelor membre, Consiliul urmand sa nu aprobe astfel de proiecte prin vot cu majoritate calificata, in situatiile in care, totusi, tratatele ar fi permis-o. S-a afirmat ca aceasta regula exista mai mult „in fapt” decat „in drept”. Dar, cu aceasta, ea nu e mai putin regula, din moment ce viata o impune si practica relatiilor intracomunitare si interguvernamentale o accepta. Cu atat mai mult cu cat ea este in spiritul tratatelor institutive, intemeiate pe principiul vointei constitutive a statelor membre. Realitatea, implicit aceea a relatiilor comunitare si de integrare, se lasa modelata de normele de drept, de dreptul comunitar in speta, numai daca dreptul in cauza se revendica imperativelor reale ale integrarii si nu este un prefabricat aventurist, de sorginte federalista, in orice caz supranationala. Acest adevar elementar, confirmat si reconfirmat de viata, infirma pretinsa veracitate a supozitiei dupa care regula amintita a practicii comunitare ar genera arbitrariul, pe motiv ca orice stat ar putea oricand invoca interesul vital (expresie pusa de obicei, in literatura problemei, intre ghilimele, pentru a se obtine efectul ironic, daca nu acela de falsa ilegitimitate) in scopul egoist al blocarii votului majoritar.

Dar practica relatiilor si a institutiilor comunitare nu a evidentiat pana acum ca arbitrariul ar veni din aceasta directie. Aici, singurul arbitrariu tangibil poate veni din ignorarea vointei etatice delegate reprezentantului sau in Consiliu prin folosirea mecanica, daca nu si abuziva a votului majoritar. De altfel, in contrasens cu prezicerile despre inerenta restrangere a materiilor supuse votului prin unanimitate, s-a dovedit ca, pe alocuri, au fost introduse noi cazuri de vot cu unanimitate, desi altele au fost reduse.

C:UsersDanaAppDataLocalMicrosoftWindowsTemporary Internet FilesContent.IE5HN0FUXZNMPj04394070000[1].jpgDe pilda, Tratatul de la Amsterdam a extins unanimitatea la constatarea incalcarii de catre un stat a principiilor din art. 6, TUE, la deciziile luate in cadrul noului Titlu IV CE (cu unele exceptii aici), la aplicarea acordurilor incheiate la nivel comunitar de parteneri sociali, la suspendarea dreptului de vot, in Tratatul CE, pentru un stat care a incalcat principiile din art. 6, TUE si la adaptarea de catre Consiliu a actiunilor si pozitiilor comune in cadrul PESC. Desi Tratatul de la Nisa a extins votul cu majoritate calificata la noi domenii, lucrul nu dovedeste pretinsa tendinta de fond a evanescentei votului bazat pe unanimitate. Miscarea pulsatorie inregistrata de cele doua tipuri de vot, nu neaparat invers proportionala in dinamica noilor domenii supuse unui tip de vot sau altul nu valideaza o reconsiderare valorica a interesului vital si a vointei etatice care il sustine institutional, ci o permanenta preocupare pentru afirmarea acestuia in regim functional, nu blocant, in relatiile cu institutiile comunitare si, pana la urma, cu interesele celorlalte state membre.

Compromisul de la Luxemburg si-a dovedit utilitatea constructiva si in alte situatii decat aceea, ades invocata, a Frantei, a carei delegatie in Consiliu ceruse continuarea discutiilor cand in joc erau interese foarte importante (legate, in speta, de dosarul agricol), pana la stabilirea unui acord reciproc acceptabil. Atat Marea Britanie, cat si Germania s-au prevalat ulterior de aceasta practica, ceea ce a dovedit oportunitatea ei politica, desi compromisul nu avea valoare juridica.


Compromisul de la Ioanina a avut acelasi scop. S-a admis ca atunci cand se inregistreaza 23 pana la 25 de voturi contra, se poate constitui o minoritate calificata sau „minoritate de veto”, ceea ce impune continuarea negocierilor pana la obtinerea consensului. (Desigur, dupa aderarile ulterioare, estimarea „minoritatii de veto” are o alta cuantificare.)

Competentele majore care revin Consiliului UE in cadrul celor cinci institutii comunitare se explica tocmai prin calitatea cu care este investit, de a fi locul unde rasuna, prin reprezentantii trimisi, vocea statelor nationale. Aceasta calitate defineste si relatia sa cu celelalte institutii comunitare. De aceea, nu intelegem de ce o buna parte a comentatorilor si chiar a doctrinarilor deplang pozitia institutionala centrala a Consiliului. Mai mult, lamentarea merge pana acolo incat locul important detinut de Consiliu este pus pe seama „slabiciunii si imaturitatii procesului de integrare”. Se deplange, de asemenea, faptul ca „cele mai mari competente le are Consiliul si nu Comisia sau Parlamentul European, singurele despre care putem afirma, fara teama de a gresi, ca sunt tipic comunitare si in afara influentelor nationale”. Comentand nu atat litera, cat orizontul de gandire al acestei afirmatii (era sa spunem „spiritul” ei, dar ), vom constata prezenta de subtext, iesita aici la suprafata, a unei mentalitati reductive pornita sa contrapuna autoritatea (totusi, am vazut, delegata!) a institutiilor comunitare la autoritatea originara a statelor membre, creatoare a Comunitatilor. Oare maturarea procesului de integrare are ca sens de evolutie si criteriu de evaluare diminuarea rolului Consiliului sau, dimpotriva, functionalizarea relatiilor institutionale, astfel incat ele sa-si indeplineasca si mai bine rolul instrumental in evolutia ascendenta a integrarii in folosul statelor membre si al popoarelor lor? E adevarat, rolul Parlamentului European tinde sa sporeasca, exprimand necesara democratizare institutionala a comunitarizarii, dar de ce ar trebui ca sa revina unui organ executiv - Comisia - cele mai importante atributii in sistemul institutional? Aceasta sa fie proba democratizarii? Si apoi, in legatura cu problema cea mai importanta, poate, in context: oare caracterul tipic al unei institutii comunitare sta in faptul ca ea este dincolo de influentele nationale? Da, poate si trebuie sa fie dincolo de presiunile inacceptabile ale unui stat membru sau altul, afectand atat Comunitatea cat si celelalte state, dar nu poate sa fie in afara ideii de influenta nationala, ceea ce ar fi, logic, absurd si inacceptabil politic. E nevoie oare sa mai afirmam inca o data motivatia crearii institutiilor si desfasurarii actiunilor comunitare? Or, admitand ca acestea s-ar situa „in afara influentelor nationale” din principiu, inseamna a contesta insusi principiul national, al vointelor nationale corelate si armonizate prin tratate, care legitimeaza institutiile comunitare. Aici, a fi in afara influentelor nationale ca vointa nationala intemeietoare, inseamna a fi deasupra statelor, intr-o supranationalitate ce deturneaza ilicit o autoritate de natura eminamente delegata intr-una pretins autarhica. Iata „curatul” internationalism care bantuie in subteranele constructiei europene si din cand in cand iese „nevinovat” la suprafata! Or, cu internatiolismul, oricare ar fi varianta lui, nu se poate construi nimic. Acolo unde s-a ivit, el nu a adus decat aventurism si distrugeri: de destine colective si de ritm istoric. Si pentru ca prezenta lui imersiva si corodanta nu este constientizata pe masura raului indus, ne impune un patetism al demitizarii si refuzului sau, ton altfel inconfortabil intr-un demers stiintific.

Autoritatea incredintata institutiilor de catre statele membre, desi este una delegata, confera insa acestora, inclusiv Consiliului UE, care este si institutie comunitara, atributii cu adevarat complexe, in masura sa le permita asumarea raspunderii in constructia comunitara si in mersul integrarii. Fapt ce permite Comunitatilor si Uniunii Europene sa fie mult mai mult decat o organizatie internationala clasica.



j0424178[1]


Sarcina de lucru 2

702715_com_quillpen.jpgExplica intr-un paragraf de 10-15 randuri procedura de adoptare a deciziilor in cadrul Consiliului UE.







Comisia Europeana

Natura Comisiei

Retine

atributiile si responsabilitatile CE ca organ reprezentativ!

 
Alaturi de Consiliu si Parlamentul European, Comisia face parte din amintitul „triunghi institutional”, actionand ca institutie executiva in realizarea deciziilor comunitare. Constituita in baza tratatelor institutive, ea se regasea originar cu fiecare dintre cele trei Comunitati: Inalta Autoritate in CECO si Comisie in CEE si CEEA. Fuziunea executivelor prin Tratatul din aprilie 1965 a condus, asadar, la formarea unei Comisii unice: Comisia Comunitatilor Europene, dar cu competente specifice fiecareia dintre ele. Comisia, rezultat al fuzionarii executivelor, materializa, in ordinea sa, atat exigenta unificarii institutionale a Comunitatilor, cat si aceea, strans legata de prima, a unicitatii institutiilor comunitare. AUE si TM au reconfirmat statutul Comisiei in sistemul institutional comunitar, acordandu-i puteri sporite, indeosebi in aplicarea deciziilor. Ca urmare a crearii UE, institutia executiva comunitara a primit denumirea de Comisie Europeana, fiind consacrata ca institutie a UE. TA a venit, intre altele, cu precizari necesare pentru desemnarea comisarilor si asigurarea independentei lor.

Atributiile si responsabilitatile Comisiei, ca organ executiv al Comunitatilor si UE, o fac sa fie privita, potrivit reglementarilor TCE, drept motorul ce sustine activitatile comunitare. Dar cresterea atributiilor executivului antreneaza, intr-un spatiu democratic, preocupari si rezerve. Si aceasta, nu doar intr-un sistem politic etatic si in dreptul sau intern, ci si in planul relatiilor comunitare de autoritate. E adevarat ca - dincolo de expresia uzitata prin care Comisiei i se spune „guvern comunitar”, expresie inadecvata daca este luata ad litteram - natura ei de institutie executiva a provocat, in istoria evolutiei sale, diverse puneri in garda, menite a preveni tentatiile supraetatiste potentiale ale activitatii sale. In acest sens, pentru Charles de Gaulle si, apoi, pentru Margaret Thatcher Comisia nu era decat „Secretariatul in Europa Patriilor”, iar pentru Jean Monnet - „un organ de tehnocrati” intr-o Europa a statelor dezvoltate. Dar, de pe pozitii opuse, un Walter Hallstein sau un Jacques Delors o priveau ca „un guvern federal intr-un stat federal european”. Prin competente, structura si functii, Comisia nu este insa nici una, nici alta. Chemata sa indeplineasca obiectivele comunitare, Comisia, in primul rand, aduce cu sine acea diferenta specifica a Comunitatilor fata de o organizatie internationala clasica. Daca dreptul international consemneaza si organizatii dispunand de Conferinte ale statelor membre, asa cum ar fi Consiliul UE privit din perspectiva internationala, totusi nicio organizatie internationala nu dispune de o institutie cu rolul particular al Comisiei Europene. Raportata la Consiliul UE, ea nu poate fi redusa la un „Secretariat” sau la o „Comisie Permanenta” a acestuia; Comisia este o institutie comunitara si a UE, cu functii si statut propriu, nu organul executiv al Consiliului. Nu Comisia UE, ci Secretariatul General al Consiliului si COREPER-ul reprezinta Consiliul cand acesta nu e intrunit. Totodata, Comisia are capacitate normativa, actele sale normative creand drepturi si obligatii directe pentru statele membre si cetatenii lor. Inainte insa de a prezenta rolul efectiv al Comisiei, se impun alte cateva precizari.

Numerosi autori, nu numai din literatura romaneasca a problemei, apreciaza Comisia ca fiind o institutie „supranationala”. Ar fi redundant sa dam exemple, numarul lor fiind coplesitor si vadind o mentalitate deformatoare. Dar de ce sa confundam, si in acest caz, atributele de comunitar si supranational? Am desprins cu alt prilej ca Uniunea si Comunitatile nu sunt o constructie etatica in sine si, prin aceasta, deasupra statelor componente; ele sunt structuri institutionale cu regim interetatic, dar si cu actiune intraetatica, la baza lor stand tehnicile de drept intern. In acelasi timp, legitimitatea lor tine de autoritatea delegata pe care o exercita prin vointa institutiva a statelor constituante de viata comunitara. Originalitatea Comunitatilor si a UE nu sta - o afirmam iarasi si iarasi - intr-o ontologie neconditionata politic si juridic, capabila sa confere acestora calitatea de entitati supraetatice, supranationale si izvoare de putere originara si autoritate suprema. Ontologia lor este de autoritate derivata si de natura functionala. In ordinea ei, Comisia Europeana este si ea, ca si celelalte institutii, expresia institutionalizata a functiei de armonizare a politicilor etatic-nationale, cu care este inzestrata de statele insesi. De aceea, ne intrebam si aici: de ce a fi comunitar ar insemna neaparat a fi supranational? Confundarea lor este o eroare teoretica, cand nu o strategie federalista ce deturneaza esenta Ideii europene. Aceasta din urma nu face din intreg ceva deasupra si opus partilor prin supraordonare ierarhica; intregul (aici Comunitatile) este imanent partilor institutive (aici statele membre), rezulta din ele si le serveste.

Finger-pointing-icon.pngSe sustine, de asemenea, aproape la unison, ca fiecare institutie comunitara ar personaliza, potrivit principiului reprezentarii intereselor, un anume interes. Care anume ar fi acesta, am aratat in alta ordine, cand am precizat, ca nu acreditarea si reprezentarea intereselor diferite este menirea autentica a institutiilor comunitare, cat conjunctia functiilor diferite personificate de institutii in scopul armonizarii vointelor etatic-nationale, in beneficiul reciproc al statelor si natiunilor lor. Or, punctul de vedere de larga circulatie, de care suntem obligati sa ne detasam critic prin logica lucrurilor, se regaseste intr-un enunt care il acopera tipic in urmatoarea formulare: „Comisia este o institutie foarte importanta a sistemului institutional comunitar, din moment ce reprezinta interesul comunitar comparat cu interesul national al fiecarui stat membru. Ea este raspunzatoare de modul in care interesul comunitar prevaleaza atunci cand un stat membru sau Consiliul UE ia(u) o decizie referitoare la realizarea obiectivelor comunitare”. Daca cercetam nu atat textul citat, cat punctul de vedere ce-l dezvaluie si care se regaseste, spuneam, in multe alte lucrari, observam mai intai ca importanta Comisiei este dedusa din opozitia interesului comunitar fata de acela national. Nu mai facem aici fenomenologia interesului comunitar si a celui national; am admis altundeva ca cel dintai are o valoare instrumentala in raport cu al doilea, pe care in fond trebuie sa-l sustina si sa-l consolideze prin actiunile sale ca interes general al statelor membre, interes modelat si promovat practic si prin eforturile Comisiei. In calitatea ei de institutie executiva, Comisia ridica, pe cat este posibil la un moment dat, interesul general de la starea de aspiratie colectiva la aceea de realitate practica generalizata comunitar. Sub acest aspect asadar, legitimitatea interesului comunitar nu se intemeiaza in opozitia sa la acela national, iar Comisia nu-l confisca pe cel dintai ca sa fie doar ea purtatoarea lui. In al doilea rand, de ce scopul Comisiei ar fi sa asigure prevalarea, cum rezulta - a propri, a interesului comunitar in realizarea obiectivelor Comunitatilor? Nu ar trebui sa se preocupe in aceeasi masura de mentinerea atributiilor ei in limitele de autoritate incredintata? Iata de ce, in raport cu datele reale ale problemei, urmatorul enunt, din acelasi tip de enunturi precum acela comentat deja, ni se pare cel putin superficial, daca nu eronat: „Comisia are drept scop principal pe acela de a asigura fiecarei Comunitati - parte a Uniunii Europene - identitatea sa proprie, punand in valoare interesele comunitare, mai presus de interesele statelor membre (s.n. - I.H.), exprimand, astfel, interesele fiecarei Comunitati in parte”.

Pretinsa supranationalitate a Comisiei nu-si poate gasi sustinerea nici in afirmatia, cu rol de argument, dupa care cea mai mare parte a personalului comunitar este afectata institutiei executive pentru a-si indeplini importantele-i atributiuni. E adevarat, exista in prezent 27 comisari, iar in serviciul Comisiei lucreaza multe mii de angajati, organizati intr-un aparat costisitor, cu 24 de Directorate Generale, structurate piramidal, cu un numar de servicii echivalente. Dar toate acestea pot evidentia complexitatea gestiuni executive, implicit pericolul birocratiei, tinzand sa se autogenereze Kafkian, dar nu fac proba autonomizarii politice a aparatului tehnic, nici a transformarii tehnocratiei in supraetatism, intr-o autoritate supranationala care nu poate fi la rigoare decat o alta structura etatica, indiferent de forma ei. Iar criteriile ferme in desemnarea membrilor Comisiei, in primul rand competenta lor recunoscuta si garantiile de independenta fata de guvernele nationale, sunt criterii de profesionalism si obiectivitate politica si administrativa, nu de amplasare in si apartenenta la o autoritate supranationala; ele vizeaza capacitatea tehnica a aparatului comunitar al Comisiei, nu natura ei pretins supranationala.

In concluzie, rolul executiv al Comisiei in cadrul actiunilor comunitare presupune, de buna seama, autonomia ei in raport cu statele membre, autonomie inteleasa insa de autori ca „independenta”. Asa-zisa independenta  - car, in sens strict, este un atribut al suveranitatii - este, am vazut, o autonomie generatoare de autoritate incredintata de tratatele institutive prin vointa statelor; ea nu conduce, deci, la supranationalitatea si suprastatalitatea prezumate de cei mai multi doctrinari, comentatori si oameni politici.



j0424178[1]


Sarcina de lucru 3

702715_com_quillpen.jpgFormuleaza trei argumente prin care sa demonstrezi autonomia Comisiei Europene in raport cu statele membre.







Componenta, statut, proceduri decizionale

Membrii Comisiei sunt resortisanti ai statelor Uniunii, alesi dupa criterii de competenta si garantii de independenta. Desi sunt nationali ai statelor componente, comisarii, adica membrii Comisiei, nu sunt reprezentanti ai acestora in executivul comunitar. Ei nu solicita si nici nu accepta - acesta este principiul - instructiuni ale guvernului national ori ale oricarui alt guvern sau organism, abtinandu-se totodata de la acele actiuni incompatibile cu natura functiilor ce le indeplinesc. In acelasi timp, statele membre sunt tinute sa asigure bunul si nepartinitorul exercitiu al functiilor executivului comunitar.

Afirmand acestea, cautam echilibrul intelegerii lucrurilor. Promovarea interesului comunitar, adica, in ultima instanta, al interesului general al statelor si popoarelor constituante ale Comunitatilor, nu trebuie sa se sustina pe un mit: acela al neutralismului total, al obiectivismului desnudat de orice suport optional si sentiment al apartenentei, la care, in fapt, cineva nu poate renunta decat formal si declarativ. In locul acestei reprezentari necritice, idiliste asupra obiectivitatii pretinse membrilor Comisiei, verificabila in forma, nu in fondul ei, pledam pentru acea obiectivitate reala si realista, nutrita nu in neutralismul ipotetic al membrilor Comisiei (care poate fi unul de fatada, propice duplicitatilor suverane), ci in implicarea lor deschisa pentru viabilizarea continuturilor de universalitate ale tuturor aspiratiilor si intereselor, inclusiv acelea ale natiunii sau ale altei forme etnice de apartenenta. Subiectivismul si partinirea se ascund acolo unde de obicei nu se autodeclara; or implicarea militanta rupe duplicitatea si ofera criteriile prompte si generoase de evaluare a intentiilor si faptelor care, astfel, se cern direct si vorbesc direct. Desigur, aceasta nu este in sine o solutie, ci un mod de a vedea lucrurile si de a renunta la falsa problema a obiectivitatii declarate.  

In mod justificat insa, membrii comisiei nu au dreptul sa desfasoare, pe timpul mandatului, nicio alta activitate profesionala, lucrativa sau nu. Ei sunt obligati, si dupa incetarea acestei calitati, sa nu primeasca functii si avantaje care le-ar pune in discutie, prin specularea pozitiei avute, corectitudinea si loialitatea deontologica. In caz contrar, Consiliul poate sesiza Curtea. Aceasta se pronunta, in functie de prima ori a doua situatie, pentru demisia din oficiu si, respectiv, pentru decaderea din dreptul la pensie sau anularea altor beneficii.

Durata mandatului este de cinci ani, putand fi reinnoit. Consiliul, reunit cu participarea sefilor de stat sau de guvern, voteaza cu majoritate calificata persoana desemnata ca presedinte al Comisiei, urmand ca Parlamentul sa aprobe. Tot cu majoritate calificata este adoptata lista viitorilor membri ai Comisiei, dar prin acordul candidatului la presedintia institutiei executive si in baza propunerilor facute de fiecare dintre statele membre. Presedintele si membrii desemnati sunt propusi, colectiv, aprobarii Parlamentului. Acesta poate bloca lista ca intreg, dar nu si desemnarea unui membru al Comisiei, fapt care evidentiaza greutatea propunerilor facute de statele membre pentru lista de comisari. Odata acceptata lista de catre Parlament, Consiliul numeste efectiv pe presedintele si membrii Comisiei prin majoritate calificata.

Alinierea duratei mandatului Comisiei la durata legislaturii Parlamentului European, facuta prin TM, a intarit legatura politica directa cu Parlamentul ales democratic; statutul Comisiei a fost revalorizat prin sporirea legitimitatii ei democratice, odata ce la legitimitatea rezultata din vointa statelor se adauga si aceea a vointei popoarelor reprezentate de PE.

Protocolul privind extinderea UE, anexat TUE si TCE, prevedea ca atunci cand Uniunea va numara 27 state membre, numarul comisarilor va deveni inferior numarului statelor membre, ei fiind alesi printr-un sistem de rotatie fondat pe principiul egalitatii, cu reglementari fixate de Consiliu prin votul cu unanimitate. Totusi, s-a admis ca, atunci cand un stat adera la Uniune, din acel moment un cetatean al sau sa devina membru al Comisiei.

Membrii Comisiei sunt selectionati din randul inaltilor functionari, al altor tehnicieni, dintre reputati cercetatori si experti, precum si, tot mai mult, dintre oamenii politici. Dar cresterea, pe aceasta cale, a profesionalismului Comisiei nu conduce, cum totusi se sustine, la intarirea autoritatii ei fata de Parlament si Consiliu. In acest plan de raporturi, autoritatea este de ordin politic, nu tehnic-profesional, nu se reduce la competenta, altfel atat de pretioasa. Cu atat mai putin cresterea profesionalismului membrilor Comisiei ar putea slabi autonomia lor („independenta”) fata de guvernul tarii native. Intre cei doi factori nu este vreo legatura cauzala; poate ca lucrul s-a intampla cand, dimpotriva, un stat desemneaza un slab profesionist, ramas indatorat politic pentru propunerea care il propulseaza nemeritat.

Calitatea de membru al Comisiei inceteaza fie cand se incheie mandatul, fie cand are lor demisia voluntara sau aceea din oficiu ori, bineinteles, prin deces. Incetarea mandatului se produce nu numai prin expirarea sa; reusita unei motiuni de cenzura duce la demisia in bloc a Comisiei, explicata prin responsabilitatea ei politica. Un membru al Comisiei poate fi pus in situatia de demisionar si de catre Curtea de Justitie, cum am vazut, la cererea Consiliului sau a Comisiei, daca a comis o fapta care pune sever in discutie statutul sau. Tratatul de la Nisa  a specificat si o alta modalitate a demisiei: atunci cand presedintele o solicita, cu conditia insa a aprobarii colectivului colegial al Comisiei.

Dupa aprobarea Comisiei de catre Parlament, presedintele ei numeste vicepresedintii din randul membrilor (in numar de doi, acum). Institutia executiva dispune de o competenta de autoorganizare, fixandu-si regulamentul interior de functionare proprie, precum si al aparatului sau administrativ (cu directii generale, secretariat general, diferite servicii comune pentru Comunitati si chiar structuri specifice constituite ad hoc pe anumite probleme. Toate functioneaza prin coordonare si conlucrare pentru aplicarea deciziilor Comisiei).

Retine caracterul Comisiei!

 
Comisia are un caracter colegial, apreciat drept garantie a eficientei sale. Toate actele incredintate Comisiei prin tratate - regulamente, decizii, propuneri - angajeaza prin deliberare in comun raspunderea colegiala: raspunderea colectiva de ordin politic a membrilor ei. In practica insa, din motive de eficienta, fiecarui membru ii revine o responsabilitate determinata asupra cel putin unuia dintre principalele sectoare de activitate ale executivului comunitar. Cu toate acestea, colegialitatea ramane efectiva, oricare dintre comisari putandu-se implica si in alte probleme decat acelea ce-i revin nemijlocit.

Colegialitatea impune luarea deciziilor in sedinta, unde intrunirea este valabila in raport cu numarul membrilor prezenti, cerut de Regulamentul interior. Acesta prevede si procedura adoptarii deciziilor.

Citeste cu atentie modalitatile pe care le comporta luarea deciziei!

 
Luarea deciziilor comporta patru modalitati. Prima dintre ele consta in luarea deciziilor in ședințe, convocate de presedinte saptamanal. Deciziile, dezbatute in baza propunerilor unuia sau mai multor membri sunt adoptate cu majoritate, oricare ar fi natura lor. Un membru al Comisiei poate fi inlocuit de seful cabinetului sau, prezentandu-i, la initiativa presedintelui, opiniile. Sedintele nu au caracter public. Discutiile fiind confidentiale, secretarul general participa la sedinte numai daca Comisia nu decide contrariul. A doua modalitate decizionala - procedura scrisa, permite acordul Comisiei asupra unei propuneri a unui membru sau mai multor membri, daca este sustinuta de Directoratul general pe domeniu si daca primeste aviz favorabil din partea serviciului ei juridic. Membrii Comisiei primesc textul propunerii, urmand ca intr-un rastimp precizat sa-si formuleze eventualele rezerve si sa propuna amendamente. Daca o propunere nu intampina nicio rezerva in termenul dat, se considera adaptata. A treia modalitate de luare a deciziilor este abilitarea, prin care Comisia imputerniceste pe unul ori mai multi membri ai sai sa intreprinda, in limitele incredintate, actiuni administrative, inclusiv masuri pregatitoare pentru o decizie ulterioara a Comisiei. De asemenea, unul sau unii membri ai Comisiei pot primi misiunea sa formuleze textul definitiv al unui document convenit in dezbateri, pentru a fi inaintat celorlalte institutii comunitare. Cat priveste a patra modalitate, delegarea, ea permite Comisiei sa incredinteze, cu respectarea exigentei raspunderii colective, unele masuri de management ori de ordin administrativ directorilor generali ori sefilor de serviciu, in conditii si limite precizate. Abilitarea si delegarea nu afecteaza autoritatea si puterea Comisiei, chemata sa raspunda pentru ele. La randul ei, aplicarea deciziilor Comisiei este si ea normata in regulile de procedura.

j0424178[1]Sarcina de lucru 4

702715_com_quillpen.jpgExplica intr-un paragraf de 10-15 randuri care sunt competentele si procedurile decizionale ale Comisiei Europene.





Atributiile Comisiei

Tratatul CE enumera in art. 155 atributiile Comisiei, reluate in TM si in TA. Acel articol avea in vedere misiunile Comisiei pentru asigurarea functionarii si dezvoltarii pietei comune. Acestora li se adauga insa si alte dispozitii din tratat. Abia ansamblul documentului este in masura sa ofere o imagine sintetica asupra competentelor Comisiei si regruparii lor, evidentiind multifunctionalitatea executivului comunitar si, prin aceasta, originalitatea sa in comparatie cu structuri quasi asemanatoare ale dreptului intern sau international.

Inainte de a trece in revista functiile Comisiei (prezentate cu minutie in literatura problemei), se impune, credem, o remarca de principiu. Potrivit amintitului articol al TCE, Comisia vegheaza la respectarea intocmai a tratatelor. De aici, formularea uzitata dupa care Comisia este, „gardianul tratatelor”. Autoritatea cu care este imputernicita in acest sens institutia in cauza a fost si este nu o data interpretata ca avand o sursa si fiind de natura supraetatica. Dar lucrurile au, si aici, o rigoare elementara, apta a fi exprimata si logistic: daca incheierea Tratatelor este opera vointei Inaltelor Parti Contractante si daca formarea institutiilor comunitare implicit a Comisiei, este rezultatul lor, atunci Comisia apara Tratatele prin imputernicirea statelor nationale si se justifica functional si instrumental prin acordul de vointa al statelor nationale. Atunci de unde pretinsa fundamentare supraetatica, de extractie federalista si natura supranationala a Comisiei? Fiind organismul „cel mai comunitar”, desi are prin TM si atributii ce angajeaza nu numai primul pilon, Comisia nu poate fi, nici ea, contrapusa statelor membre. Chiar si in situatia in care propune sau ia masuri sanctionatorii la adresa statelor si particularilor, o face prin acordul de imputernicire institutiva dat de catre state insele prin tratate. Legat de aceasta, admitem ca, repetand insistent un enunt, il transformam intr-un truism. Dar aici poate obosi enuntul care comunica un adevar, nu adevarul insusi, sustinut de continutul lucrurilor. Cu deschiderea propusa, sa amintim functiile Comisiei, devenite, din motivele de mai sus, misiunile ei.

Comisiei ii revine in primul rand o misiune generala de initiativa. Ea are astfel si monopolul initiativei legislative in UE. Acesta nu este insa absolut; TM a statuat ca in materia politicii monetare, Consiliul nu se pronunta asupra propunerilor facute de Comisie decat dupa ce Parlamentul si Banca Centrala Europeana si-au dat avizul. Se constata, in cadrul procedurii legislative, tendinta dialogului direct intre Parlament si Consiliu.

Cu toate acestea, de cele mai multe ori, Comisia e chemata sa faca propunerile in baza carora Consiliul delibereaza. Iar daca acesta nu statueaza, Comisia isi poate retrage propunerea, susceptibila de modificare pe intreg traseul procedurii de adoptare a unui act comunitar. Retragerea trebuie insa motivata, iar Parlamentul informat cand opereaza procedura consultarii sale. In urma TCE, Comisia face propuneri Consiliului, in vederea elaborarii unui act comunitar, nu numai la solicitarea statelor membre, ca pana atunci, ci si a Parlamentului, cu majoritatea membrilor sai. In acest fel, sporirea rolului Comisiei nu este rezultatul concentrarii „puterilor” ei; dimpotriva, ea exprima interrelationarea functionala a institutiilor pe fondul democratizarii lor. Propunerile sunt fundamentate in cadrul departamentelor Comisiei, unde se apeleaza si la experti independenti. Sunt consultati si reprezentanti ai mediilor socio-profesionale din arealul comunitar. S-a afirmat ca aplicarea principiului subsidiaritatii limiteaza libertatea de actiune a Comisiei, aceasta fiind obligata sa argumenteze temeinicia propunerilor facute. Credem ca nu aceasta e problema reala; justificarea rationala a propunerilor e necesara in toate cazurile. Dar de ce Comisia sa dispuna a priori de o „libertate de actiune”? Desigur, formal ea trebuie atribuita; dar exercitiul ei efectiv are a fi de fiecare data conditionat. Altfel, autoritatea ei decizionala, sustragandu-se determinarilor, se poate justifica in sine si pentru sine. Subsidiaritatea in ordinea ei, pe fondul relatiilor Comisiei cu statele membre, provoaca si angajeaza multiplu activitatea si raspunderile institutiei executive. In acest sens, al aplicarii conditionate in gestiunea executionala a sistemului comunitar si al UE, autoritatea, de infaptuire pragmatica, a Comisiei are a spori in beneficiul tuturor factorilor sistemului. E o autoritate care sporeste prin rolul implicat, e indusa, nu revendicata si confiscata a priori din premise de sorginte federalista. Autoritatea de statut se redefineste continuu prin autoritatea de rol; altfel se abstrage conditiei sale reale, careia ii poate contrapune una juridic-formala, cu tentatii insular autarhice.

Comisia Europeana are si o functie de executare si respectare a ansamblului legislatiei comunitare. Pana la Actul Unic European, ea lua masuri de executare a normelor numai ca urmare a imputernicirii primite de la Consiliu, detinator atat al puterii legislative cat si executive. Comisia a ramas executiv comunitar,in afara cazurilor in care Consiliul isi rezerva expres acest drept.

Retine activitatile executive ale Comisiei!

 
Activitatile executive ale Comisiei sunt si diferite, si numeroase; insasi calitatea de organ executiv opereaza, in cazul Comisiei, in sens larg. Dar Consiliul supravegheaza demersurile executorii ale Comisiei prin comitete de reprezentanti ai guvernelor statelor membre. Ceea ce evidentiaza si in acest cadru puternica implinire volitionala a statelor in functionarea institutiei comunitare in cauza si in definirea (conform supra) a tipului de autoritate de care dispune Comisia, inapta sa genereze, in conditiile convenite, o putere supranationala, de natura federala sau de orice alta natura teoretic admisa. Reprezentantii guvernelor alcatuiesc Comitetele consultative, Comitetele de gestiune si Comitetele de reglementare. Comisia solicita si examineaza avizul Comitetului consultativ cat priveste deciziile asupra pietei interne. Daca se produce un eventual dezacord, in scopul evitarii blocajelor ramane valabila optiunea Comisiei, asupra careia are a se pronunta si Consiliul. Comitetele de gestiune pot interveni in administrarea organizatiilor pietei comune in cadrul Politicii agricole comune. Aici, un aviz negativ din partea Comitetului atrage sesizarea Consiliului care, cu majoritate calificata, poate hotari solutii de executie diferite in raport cu cele ale Comisiei. Comitetele de reglementare sunt preocupate indeosebi de reglementarile in domeniul produselor alimentare. Daca avizul unuia sau altuia dintre ele este negativ, trebuie sesizat Consiliul. Acesta, fie ca adopta propunerea Comisiei (cu vot majoritar calificat), fie ca o modifica (prin vot bazat pe unanimitate). Daca nu se obtine in Consiliu majoritatea statuata pentru una dintre cele doua situatii, atunci, in scopul prevenirii vidului normativ, se aplica propunerea Comisiei. Sunt insa cazuri in care Consiliul poate bloca o masura propusa de Comisiei doar prin votul cu majoritate simpla.

Comisiei ii revine si functia de asigurare a respectarii tratatelor de catre statele membre si agentii economici, fie persoane fizice sau juridice. Ea supravegheaza totodata si respectarea de catre celelalte institutii comunitare a dreptului comunitar originar si a celui derivat.

In acest scop, ea poate, la limita, sa declanseze si o actiune in justitie impotriva acelui stat care nu ar aplica tratatele. Comisia are o putere autonoma extinsa in ce priveste regulile de concurenta si a ajutoarelor acordate de stat. Functia de control a Comisiei, mentinuta in TM si in TA, o indreptateste la masuri eficiente de informare si prevenire, dispunand de o larga capacitate de recomandare si avizare.

Comisia Europeana dispune si de functia de decizie. Ea elaboreaza regulamente, emite directive si adopta decizii atat prin efectul direct al Tratatelor, cat si prin delegare de competenta din partea Consiliului. Comisia beneficiaza si in acest cadru de o larga autonomie, indeosebi in cadrul politicii concurentiale si al controlului modului de realizare a politicilor comune (precum in transporturi, agricultura). De asemenea, ea are atributii in ce priveste administrarea fondurilor Uniunii, a colectarii fondurilor proprii si gestionarii politicii protectioniste. Sistemul resurselor proprii a inlocuit contributiile statelor membre si are ca resurse taxe vamale, impozite agricole si o cota-parte din produsul national brut al statelor membre.


In fine, Comisia are si functia de reprezentare a Comunitatii in unele negocieri externe. Inca Tratatul de la Roma investea Comisia cu atributii speciale in tratativele cu terte state ori cu organizatii internationale, purtate in numele Comunitatii. TM a circumscris limitele generale ale competentei de reprezentare. Statele membre sunt interesate direct de o calificata reprezentare, capabila astfel sa le promoveze mai bine interesele in comparatie cu negocierile purtate izolat.

Diversitatea atributiilor Comisiei Europene exprima in fond complementaritatea misiunilor ei, intalnita in punctul de convergenta a ceea ce a fost numit interesul comunitar. S-a spus, plecand de aici, ca aceasta institutie de natura comunitara, dar si cu rol pentru pilonii doi si trei, ar promova in gradul cel mai inalt spiritul comunitar. Dar, afara de faptul ca interesul comunitar nu este, am vazut, scop in sine, fiind si trebuind sa fie forma comunitar-institutionalizata a interesului general al statelor si popoarelor Uniunii; mai exact, asa cum am incercat sa acreditam, a idealurilor si tablei de valori europene, spiritul comunitar se justifica, si el, numai ca spirit obiectivat al tuturor factorilor angajati in constructia civilizatiei Europei unite.

j0424178[1]


Sarcina de lucru 5

702715_com_quillpen.jpgSelecteaza si descrie in fraze minimale (3) functiile Comisiei Europene.




Parlamentul european

Formarea, componenta, organizarea si functionarea Parlamentului European

Formarea Parlamentului European

Europa integrata nu putea fi o Europa democratica in afara reprezentarii parlamentare care avea sa dea o Europa parlamentara la nivelul Uniunii. Aceasta a fost cauza partidelor politice democratice, a miscarilor prounioniste si a sindicatelor necomuniste, angajate, deopotriva cu statele lor, in dialogul postbelic al constructiei europene.

In fond, dincolo de proiectele politice si demersurile etatice care le anticipau si, respectiv, le pregateau, structurile institutionale europene urmau sa se legitimeze in ultima instanta in vointa europenilor insisi, exprimata democratic prin vot universal. Dezideratul avea sa se implineasca in timp, nu insa fara dificultati. Ele se originau si in rezistenta (vezi indeosebi cazul Marii Britanii, dar nu numai) la ideea unei Adunari parlamentare puternice, asociata ideii de supranationalitate. Avea sa treaca mai mult timp pentru a se intelege ca sporirea rolului institutiei parlamentare da masura implicarii democratice a vointei populare in politica Comunitatilor si a UE, fara sa alimenteze, prin aceasta, pretinsa supranationalitate a Parlamentului.

Comunitatile au dispus fiecare, de la crearea lor, de cate o Adunare. Conventia referitoare la unele institutii comune ale Comunitatilor Europene, din martie 1957, Roma, stabilea, in locul celor trei Adunari, una comuna, numita, prin Rezolutia din martie 1958, Adunare Parlamentara Europeana. In 1962 ea se incununa cu titlul de Parlament European, reluat in AUE, care il consacra oficial. Desi TCE mai foloseste si denumirea de Adunare, TUE generalizeaza formula de Parlament European.

Pana in 1979, PE era desemnat de parlamentele statelor membre. Din iunie 1979, acest rol a fost incredintat votului universal. Faptul producea o noutate cu totul deosebita: o adunare parlamentara cu caracter international (aspect el insusi novator) era aleasa prin vot universal. Pana la aceasta data, delegatii Adunarii erau desemnati dupa procedurile specifice fiecarui stat membru. Astfel, in raport cu modul de desemnare, Germania, Belgia si Tarile de Jos fixau delegatii proportional cu marimea grupurilor parlamentare, in timp ce Franta, Italia si Luxemburgul aplicau regula majoritatii absolute, cu consecinte asupra reprezentativitatii. In preajma alegerilor directe, Parlamentul devenise deja o adunare a tuturor familiilor politice europene. Alegerea directa nu avea sa modifice prea mult structura sa politica, daca trecem peste exceptia laburistilor si liberalilor, „beneficiari” ai sistemului electoral britanic favorabil conservatorilor.

Finger-pointing-icon.pngChemarea la urne, pentru alegerea PE, a popoarelor Europei comunitare starnea rezerve ori temeri din partea unor orientari diferite. Federalistii vedeau in implicarea electoratului nasterea unei instante de vointa populara autorizata, susceptibila sa blocheze manevrele federaliste pe linia cresterii puterilor si autoritatii Comisiei in cadrul Comunitatilor. La randul lor, aparatorii valorilor etatice nationale se temeau, inaintea alegerilor din 1979, ca Parlamentul ales si-ar putea asuma un rol constituant, arogandu-si competente supraetatice, opuse statului-natiune si care sa conduca spre un fel de State Unite ale Europei. Desi asemenea intentii nu au lipsit, totusi problema constituantei europene era o falsa problema macar pentru ca Adunarea era chemata sa serveasca Comunitatile, a caror scopuri erau declarat economice, nu politice, proprii prin definitie unei Constituante. Apoi, Constituanta instituie, prin definitie, o putere originara, ceea ce nu se regasea in alegerile pentru PE, unde nu se contesta legitimitatea autoritatilor, a „puterilor” nationale. Pe de alta parte, alegerile din iunie 1979 nu reusisera sa fie alegeri europene autentice, prezentandu-se in realitate ca secvente insumate ale alegerilor nationale pentru desemnarea delegatiilor nationale ce urmau sa alcatuiasca PE. Cum s-a observat, ele nu au dispus de un sistem electoral comun, dupa cum nu au autorizat candidaturile cetatenilor unui stat membru in celelalte ori accederea la vot si la eligibilitate pentru lucratorii migranti. Cu toate acestea, alegerile din 1979 au marcat definitiva reconciliere europeana, concretizata spectaculos in desemnarea, prin vot universal, a Parlamentului comun pentru popoarele Comunitatilor.

Istoria evolutiei Parlamentului European este istoria afirmarii rolului sau in cadrul institutional comunitar. De la un simplu organ consultativ, PE si-a marcat treptat statutul in raporturile interinstitutionale prin revizuirile succesive ale tratatelor institutive. Cresterea insemnatatii sale ca for de reprezentare populara a redus deficitul de democratie al sistemului comunitar. Intre altele, a sporit competenta bugetara a Parlamentului care, impreuna cu Consiliul, exercita autoritatea bugetara. In 1975 a fost convenita o procedura de conciliere intre cele doua institutii in scopul adoptarii legislatiei bugetare.

PE a beneficiat apoi, in urma Tratatului de la Maastricht, de crearea procedurii de codecizie; daca organul legiuitor traditional al Comunitatilor era Consiliul, acum PE dobandea functia de colegislator. Totodata, s-a extins procedura de cooperare si aria de manifestare a avizului conform. In acelasi timp, sporea functia de control asupra Comisiei si Bancii Centrale Europene. Tratatul de la Amsterdam a simplificat procedura codeciziei si a extins-o la noi domenii, conferind astfel Parlamentului European un statut major in sistemul institutional comunitar.

Cat priveste consemnarea si interpretarea fenomenului in cauza, literatura problemei inregistreaza si punctul de vedere potrivit caruia, prin faptul ca PE a dobandit o putere reala de decizie, sistemul UE ar fi devenit asemanator aceluia bicameral clasic, in care Consiliul European ar reprezenta statele membre, iar Parlamentul European - cetatenii. Avem insa rezerve fata de aceasta interpretare, motivate in primul rand de faptul, amintit si in alta ordine, ca paralela institutiilor comunitare cu cele nationale nu poate fi decat parcimonioasa, altfel devine reductiva intrucat compara realitati institutionale cu esenta diferita de autoritate. Totodata, sistemul UE nu se reduce la componenta lui legislativa ca sa poata astfel fi comparat, prin suprapunere, cu acela „bicameral clasic”, deci cu unul dintre tipurile de structurare a legislativului national. Afara de aceasta, Consiliul are si alte functii decat aceea legislativa. Si peste toate acestea: unde, daca nu intr-un stat federativ, statele sunt reprezentate intr-una dintre camerele parlamentului federal, in timp ce cetatenii, in alta? Or, cresterea competentelor PE nu confirma si nu mobilizeaza cu nimic in spiritul ideii federaliste ca baza a Uniunii Europene. Sa mai adaugam si faptul ca cetatenia UE nu e de extractie federalista, precum e in cazul in SUA; ea nu apare, cum am vazut, ca o valoare politica deasupra ori alaturi de cetateniile federate care, acolo, nu se disting intre ele dupa criteriul nationalitatii. Cetatenia UE s-a nascut juridic si urmeaza sa se consolideze politic si psihologic prin diferentele care unesc, care se pastreaza ca diferente intemeietoare de convergente. Convergenta reala este numai acolo unde diferentele nationale exista si au temei real; dincolo de ele nu ramane decat uniformitatea entropica a vidului universalist. Avem aici cateva motive care ne interzic sa primim necritic comparatii si paralele de felul celei acum discutate, facuta si ea, poate, din intentii analitic-gnoseologice, nu neaparat ideologice, dar care induce concluzii inacceptabile.

Pe de alta parte, daca Parlamentul European a dobandit o legitimitate directa prin evolutia naturii reprezentativitatii sale de la desemnare la alegerea directa a parlamentarilor, legitimitatea sa nu este in nici un caz una de ordinul puterii revendicata supranational si transetatic, eventual federalist.

Vointa politica a cetatenilor UE nu poate fi rupta de vointa politica a cetatenilor, aceiasi, ai patriilor UE, care patrii stau sub autoritatea publica, deopotriva politica si juridica, a fiecarui stat membru. Este evident ca legitimitatea directa a PE nu-l autonomizeaza absolut, ca putere primara autoinstituita in acest caz supranational, eventual federal. Cu toate acestea, membrii PE nu pot fi mandatati de guvernele statelor cu indeplinirea anumitor instructiuni; ei reprezinta popoarele lor si, pe masura formarii grupurilor de partide politice la nivelul UE, tind sa reprezinte optiuni politice concentrice la nivelul popoarelor Comunitatii.


Componenta, organizarea si functionarea Parlamentului European



Finger-pointing-icon.pngPE dispune de trei sedii de lucru, rezultat al evolutiei Comunitatilor, dar si al compromisului statelor membre. La Strasbourg se desfasoara cele 12 perioade ale sesiunii anuale, inclusiv aceea pentru votarea bugetului comunitar. Bruxelles este locul sesiunilor plenare aditionale iar la Luxemburg functioneaza Secretariatul general al PE si serviciile adiacente. Durata legislaturii PE este de 5 ani, aceeasi cu a mandatului parlamentarilor. Dintre institutiile comunitare, PE este aceea in care deliberarea este publica.

Pana la aplicarea Tratatului de la Nisa, numarul total al parlamentarilor a fost fixat la 626. Tratatul de la Amsterdam hotarase ca numarul lor maxim sa nu fie mai mare de sapte sute, din ratiuni de eficienta. Viitoarele extinderi nu aveau sa sporeasca numarul europarlamentarilor, ci sa duca la redistribuirea lor in limitele fixate. TN a fixat totusi ultima cifra la 732, in raport cu presiunile extinderii UE. Tabelul pentru o Uniune de 27 state membre se prezinta astfel: Germania - 99; Marea Britanie, Franta si Italia - fiecare cate 72; Spania si Polonia - cate 50; Romania - 30; Olanda - 25; Grecia, Belgia si Portugalia - cate 22; Cehia si Ungaria - cate 20, Suedia - 18; Bulgaria si Austria - cate 17; Slovenia, Danemarca si Finlanda - cate 13; Irlanda si Lituania - cate 12; Letonia - 8; Slovenia -7; Estonia, Cipru si Luxemburg - cate 6; Malta - 5.

Consiliul a recomandat in 2002 statelor membre ca alegerea parlamentarilor sa se faca conform principiului reprezentarii proportionale, cu sistemul de liste sau votul unic transferabil.



Calitatea de parlamentar european este incompatibila cu aceea de membru al oricarei alte institutii comunitare ori de functionar in institutii si in organele lor. Odata cu alegerile pentru PE din 2004, a intervenit si incompatibilitatea calitatii de europarlamentar cu aceea de parlamentar national (cu derogari temporare pentru Marea Britanie si Irlanda).

Membrul PE nu e legat de un mandat imperativ; el actioneaza independent, in interesul binelui public. Se poate insa incadra in grupurile parlamentare ale PE; ele concentreaza optiuni politice la nivel comunitar. Neavand caracter imperativ, mandatul parlamentarului nu poate fi revocat. Irevocabilitatea este garantia independentei. Totodata, mandatul, fiind personal si netransmisibil, nu poate fi cedat, inlocuit sau substituit, nici exercitat prin corespondenta.

Finger-pointing-icon.pngIn baza imunitatilor care incumba calitatii lor de parlamentari, acestia se bucura de libera circulatie, de imunitatea personala pe timpul mandatului, si de imunitate de jurisdictie penala; membrii PE nu pot fi cercetati, retinuti ori urmariti pentru opiniile si votul exprimat in exercitiul reprezentari parlamentare. Dar imunitatea nu este operanta in situatii de flagrant delict, dupa cum nu poate bloca ridicarea ei de catre PE, conform procedurii adoptate.

Referitor la situatia financiara personala, deputatii PE raman supusi obligatiilor statului membru de care apartin. Diversitatea culturilor parlamentare de la tara la tara a facut dificila elaborarea, altfel necesara, al unui statut al parlamentarului european. Cu toate acestea, Parlamentul a adoptat un astfel de statut in septembrie 2005. El insera, pe langa exigentele amintite ale calitatii de parlamentar european (natura mandatului, incompatibilitati, imunitati si facilitati) si o alta prevedere de mare importanta: acordul asupra demisiei din mandat inainte de expirarea sa ori la sfarsitul unei legislaturi este nul si neavenit.

PE se organizeaza in conformitate cu Regulamentul interior. Autoorganizarea sa a fost consfintita inca prin Tratatul de la Roma instituind CEE. Regulamentul se adopta cu majoritatea membrilor constituienti. In timp, el a cunoscut modificari in acord cu evolutia institutiei parlamentare europene. Parlamentul are ca organe de conducere Biroul Permanent, Conferinta presedintilor, Conferinta presedintilor comisiilor si Conferinta sefilor tuturor delegatiilor interparlamentare.

Compus din presedinte, 14 vicepresedinti si 5 chestori, Biroul raspunde de anteproiectul bugetului Parlamentului, precum si de problemele privind desfasurarea lucrarilor, de ordin administrativ, de organizare si personal. Aici exista o similitudine cu atributiile birourilor permanente ale parlamentelor nationale. Presedintele si vicepresedintii sunt alesi pentru doi ani si jumatate. Chestorii au rol consultativ. Presedintele este reprezentantul PE atat in situatii oficiale, cat si in relatiile internationale, conduce sedintele Biroului si Conferinta presedintilor. Presedintele, pe timpul exercitiului functiei sale, nu participa la dezbateri; in situatia cand intervine totusi, ii ia locul un vicepresedinte. Hotararile comune ale Parlamentului cu Consiliul, adoptate in cadrul procedurii de codecizie, sunt semnate de Presedintele PE si de acela al Consiliului UE. Presedintele si presedintii grupurilor politice alcatuiesc Conferinta presedintilor, angajata in organizarea activitatii PE, in planificarea legislativa si in relatiile interinstitutionale comunitare sau cu organisme din afara Comunitatii. La randul ei, Conferinta presedintilor comisiilor reuneste presedintii comisiilor permanente si ai acelora temporare. Cele 20 de comisii permanente dau continuitate vietii parlamentare intre sesiuni. Comisiile temporare si de ancheta se instituie, potrivit TUE, la cererea unei patrimi dintre membrii PE. Lucrarile comisiilor nu sunt de regula publice, insa nevoia transparentei lor le pot face publice prin hotararea membrilor acestora.

Grupurile politice desemneaza delegatiile interparlamentare. Un astfel de grup poate lua nastere daca numara membri alesi din cel putin jumatate dintre statele membre. Un deputat nu poate face parte in acelasi timp din diferite grupuri politice.

In urma alegerilor parlamentare din 2004 pentru PE s-au configurat sapte grupuri politice, plus nealiniatii: Partidul Popular European (democrat-crestin) si Democratii Europeni (PPE-DE); grupul Socialist la Parlamentul European (PSE); Alianta Democratilor si Liberalilor pentru Europa (ALDE); grupul Verzilor/Alianta Libera Europeana (Verts/ALE); grupul Confederativ al Statelor Unite Europene/ Stanga Verde Nordica (GUE/NGL); grupul Independentei si Democratiei (IND/DEM); grupul Uniunii pentru Europa Natiunilor (UEN).

Grupurile politice sunt multinationale. Ele reunesc alesi din peste o suta de partide politice. Dupa cum s-a constatat, la nivelul PE are loc un fel de resorbtie a disputelor nationale in favoarea regruparii ideologice. Totusi, grupurile politice nu sunt monolitice in exprimarea votului; cu prilejul dezbaterii unor probleme vitale (buget, preturi agricole etc.), reapar uneori clivaje nationale sau voturi ”nationale”; parlamentari din aceeasi tara, desi fac parte din grupuri diferite in PE, voteaza impreuna impotriva altora din alta tara, coagulati si ei dupa apartenenta nationala. Faptul acesta este apreciat drept o curiozitate, ceva bizar. Credem insa ca el are o logica imanenta, de ordinul optiunilor nationale care, in situatii anume, devanseaza optiunile partinice si combinatiile ideologice.

j0424178[1]Sarcina de lucru 6

702715_com_quillpen.jpgExplica intr-un paragraf de 10-15 rolul PE in sistemul institutiilor comunitare.






Atributiile Parlamentului European

Atributiile PE, asa cum se configureaza in prezent, sunt rezultatul evolutiei sale in cadrul relatiilor interinstitutionale comunitare. Cresterea rolului PE nu a fost un rezultat de la sine produs; ea exprima vointa politica a tuturor factorilor interesati de mersul integrarii europene. Atributiile PE sunt manifestarea functionala a rolului sau efectiv. Ele alcatuiesc un sistem de competente, reciproc conditionate, dar si interconditionate in relatiile de autoritate, de „putere” ale PE cu celelalte institutii.

Tabloul atributiilor PE cuprinde participarea la adoptarea de acte comunitare dupa proceduri stabilite, elaborarea avizelor conforme si acordarea de avize consultative. De asemenea, in baza unei prevederi a TM, PE poate cere Comisiei, la solicitarea majoritatii deputatilor, sa-i prezinte propuneri asupra problemelor care ar impune normarea comunitara in scopul aplicarii Tratatului. Totodata, PE dezbate in sedinta deschisa reportul general anual inaintat de Comisie, putand introduce o motiune de cenzura impotriva institutiei executive. Alaturi de aceste competente expres stabilite, PE este in masura sa adopte rezolutii pe orice aspecte ale vietii comunitare sau sa faca recomandari de actiune guvernelor nationale.

Atributiile normative ale PE

Desi sunt in crestere, atributiile normative ale PE sunt totusi mai restranse decat acelea ale unui parlament national. Initial, PE aviza propunerile inaintate de Comisie catre Consiliu. Avizele nu erau insa angajante. Dar, atunci cand Curtea de Justitie a procedat la sanctionarea Consiliului pe motivul nesolicitarii Avizelor PE ori cand actul normativ pentru care se obtinuse Avizul suporta modificari de fond pentru care PE nu mai era solicitat sa reavizeze, s-a putut observa cresterea rolului PE. Ca urmare, inca din anii ’70 s-a instituit ca regula practica insotirea oricarei propuneri a Comisiei de solicitarea Avizului PE.

Actul Unic European a contribuit la concertarea efectiva a Consiliului Comisiei si PE in aceasta privinta. Desi Consiliului ii revenea ultimul cuvant in adoptarea actelor normative cu caracter general, totusi AUE prevedea conditia cooperarii cu PE, cu atat mai semnificativa cu cat ea privea acele acte normative menite sa reglementeze piata interna, deci „nucleul dur al integrarii”.

TCE, in noua redactare (1992), vorbeste despre adoptarea „impreuna”, de catre Consiliu si PE, a unor categorii de acte normative, pe baza propunerii Comisiei, in urma careia, prin majoritate calificata si cu Avizul PE, Consiliul o adopta ca „Pozitie Comuna”. PE, hotarand cu majoritate absoluta, poate sa-si exprime dezacordul cu Pozitia Comuna si sa faca amendamente dupa o procedura menita sa deblocheze activitatea normativa.

Tratatul de la Amsterdam mentine cooperarea si adoptarea in comun - PE si Consiliu - a diferitelor acte normative, largind sfera problemelor de competenta normativa comuna.

Analistii au remarcat faptul ca, dincolo de ceea ce pare a fi doar un rol contributiv, participativ, nu unul efectiv decizional al PE la activitatea normativa comunitara, se manifesta propriu-zis un drept de codecizie al Consiliului si PE, statuat prin modificarile facute de TM, la care s-a adaugat accelerarea procedurii in cauza odata cu TA. Cu toate acestea, PE nu are monopolul activitatii legislative comunitare. Faptul in sine e deplans de unii autori si politicieni, fiind privit ca un deficit democratic al Comunitatii si al UE. Dar odata ce structurile de autoritate delegata institutiilor comunitare nu le confera acestora autoritate etatica, competentele lor sunt instituite prin tratatele convenite de state, nu prin autoasumare. Aceasta din urma opereaza doar in redistribuirea lor interinstitutionala si are si ea un spatiu de joc pendinte de tratate. Democratia nu are sens, acolo unde este, decat in raport cu organizarea etatica, in cadrul careia, numai, poporul isi exprima vointa. Comunitatile si UE nu sunt, repetam un lucru simplissim, state sau formatiuni de state, ci structuri interetatice pe de o parte (pilonii doi si trei) si intraetatice (pilonul unu, comunitar). Originalitatea lor nu este creatoare de un nou stat in raport cu statele membre ale Comunitatii si UE. In aceste conditii, relatul organic al democratiei PE raman tot statele nationale; numai in raport cu structura generativa a democratiei lor interne ca regim politic se poate construi si defini pana la urma democratia PE. Asa-numitul deficit democratic, existent, e drept, in alte componente ale vietii comunitare, ascunde, asadar, un alt fenomen. Dar si o alta problema: vestejirea cu atata energie a „deficitului democratic” parlamentar in Comunitate nu este de fapt decat nostalgia nedeclarata, poate si neconstientizata in unele cazuri, dupa o supraconstructie etatica, eventual federativa, peste fiinta statelor membre. Dar oare grupul Confederativ al Statelor Unite Europene, prezenta politica activa in PE, este numai o nostalgie? El este efectiv o miscare politica, cu obiective care nu au crescut, orice s-ar spune, din consultarea democratica a vointei popoarelor UE. Cat de putina democratie poate fi acolo unde se clameaza democratia!


Competente bugetare ale PE

Comunitatile Europene au la dispozitie surse bugetare proprii, precum suprataxele agrare, taxele vamale, un procent din taxa pe valoare adaugata obtinuta la nivelul statelor membre, o parte stabilita de contributie de la fiecare stat in raport cu produsul intern brut. Exista insa si surse constand in impozitul pe salariul functionarilor comunitari, incasarile din amenzi si taxe.

Anul bugetar se suprapune anului calendaristic. Din 1999, bugetul comunitar este cuantificat in euro.

Bugetul se adopta prin procedura de codecizie Consiliu - Parlament. Comisia centralizeaza proiectele de buget elaborate pana la 1 iulie de institutiile comunitare, alcatuieste un proiect preliminar de buget, inaintandu-l pana la 1 septembrie Consiliului si Parlamentului. La randul sau, Consiliul configureaza un proiect de buget, inaintat, pana pe 5 octombrie, PE, care in termen de 45 de zile trebuie sa-si exprime punctul de vedere.

C:UsersDanaAppDataLocalMicrosoftWindowsTemporary Internet FilesContent.IE5HN0FUXZNMPj04394070000[1].jpgIn functie de caracterul obligatoriu ori neobligatoriu al cheltuielilor bugetare, PE isi exercita diferentiat atributiile bugetare. Tin de cheltuielile obligatorii (care au ponderea de 66% din buget), Fondul Agricol European de Garantii, Fondul European de Dezvoltare si angajamentele externe ale Uniunii. Cele neobligatorii vizeaza cheltuielile cu personalul si chiriile, dar si Fondul Regional de Dezvoltare, Fondul Social European, mediu, transport, cercetare s.a.

Cu majoritatea membrilor sai, PE are dreptul sa faca amendamente la capitolele din buget privitoare la cheltuielile neobligatorii. Pentru modificari aduse acelora obligatorii, PE are nevoie de majoritate absoluta la vot. Consiliul, primind proiectul de la PE, il analizeaza cu Comisia, putand modifica un amendament al Parlamentului numai cu majoritate calificata. In situatia in care Consiliul nu accepta modificarile cerute de PE ori modifica vreun amendament al acestuia, proiectul de buget se intoarce la Parlament. Acesta poate schimba ori respinge modificarile facute de Consiliu amendamentelor sale, adoptand bugetul cu o majoritate calificata de 3/5 din voturile exprimate. Procedura cuprinde in detaliu si alte aspecte tehnice, comentate in amanunt in literatura problemei. E necesar insa sa retinem ca semnificatie a minutiei procedurale ca ea constituie suportul tehnic al asigurarii unui echilibru in difuziunea, completarea si conditionarea reciproca a competentelor, astfel incat sa se asigure buna functionare a institutiilor comunitare, in acord cu vointa statelor, ca vointa originara a tratatelor institutive.

Executarea bugetului cade in sarcina Comisiei, obligata totodata sa faca o dare de seama anuala pentru celelalte doua institutii asupra costurilor executiei bugetare pe anul anterior.

Rolul nemijlocit al PE in adoptarea bugetului exprima dreptul sau decizional individual in aceasta materie. Cu toate acestea, PE nu poate aproba norme care sa reglementeze resursele comunitare; Consiliul este acela care aproba resursele proprii Comunitatilor. Asa cum s-a observat, Parlamentul European controleaza efectuarea cheltuielilor Comunitatilor, dar nu-si exercita competenta asupra resurselor acoperitoare.

Atributii de ancheta si de mediere

Daca PE ia cunostinta despre afirmatii si informatii privitoare la producerea unor fapte grave, inclusiv infractiuni, in aplicarea dreptului comunitar si daca acestea nu fac obiectul preocuparilor unei autoritati jurisdictionale, atunci se constituie, la solicitarea unui sfert dintre parlamentarii care s-au aratat convinsi de oportunitatea demersului, o Comisie temporara de ancheta, chemata sa analizeze faptele prezumate si sa comunice PE concluziile printr-un raport. PE urmeaza sa-l dezbata si sa se pronunte. Sesizarea faptelor infractionale ori de rea administrare se poate face, dupa cum permite interpretarea textului in cauza din TCE, in orice modalitate si de catre orice persoana - fie fizica, juridica -, precum si de catre institutii si organisme comunitare si, nu in ultimul rand, de catre statele membre. Parlamentul, Consiliul si Comisia stabilesc, prin acord comun, modul de realizare a anchetei (conform unei Decizii comune din martie 1995). Aceasta exigenta procedurala, oricat de colaterala ar parea, este menita, si ea, sa asigure echilibrul functiilor in relatiile de autoritate si de realizare a competentelor, pentru a evita ceea ce am putea numi depolarizarea relatiilor de autoritate („de putere”), cu efecte perturbatoare asupra echilibrului inter-institutional.

Retine conditiile in care este competent Comisia temporara de ancheta!

 
TCE asigura, in conformitate cu art. 194 si art. 195, si dreptul de petitionare, revenind oricarui cetatean al Uniunii sau oricarei persoane (fizice/juridice) rezidente sau cu sediul statutar intr-unul dintre statele membre. Dreptul de petitionare a fost apreciat ca o noutate absoluta in dreptul comunitar, in urma modificarilor produse prin IM. Petitiile, inaintate Parlamentului in mod individual sau in asociere, trebuie sa vizeze un aspect semnificativ din viata Comunitatii, care, totodata, afecteaza nemijlocit autorul (autorii) petitiei.

Un rol important in aceasta materie joaca mediatorul (ombudsman), imputernicit sa primeasca si sa examineze plangerile din partea persoanelor susmentionate. Mediatorul este desemnat dupa fiecare alegere a PE, pe intervalul legislaturii, cu mandat reinnoibil. El isi desfasoara activitatea in deplina independenta fata de institutiile comunitare sau nationale. Misiunea sa este incompatibila cu orice activitate profesionala. In iulie 1995, prin Decizie a PE, a fost desemnat primul mediator. PE fixeaza statutul si conditiile activitatii mediatorului, luand avizul Comisiei si aprobarea Consiliului. Acest triunghi al interconditionarii decizionale probeaza aceeasi necesara preocupare, deja amintita, de a preveni depolarizarea relatiilor de autoritate dintre institutiile comunitare in favoarea uneia dintre ele.

Competente de supraveghere si control

Controlul exercitat de Parlamentul European asupra altor institutii comunitare este de natura politica. El angajeaza asadar vointa politica. Aceasta este pana la urma vointa alegatorilor unionali, reprezentata, prin medieri partinice, in PE. Ceea ce face ca autoritatea Parlamentului sa fie nemijlocit una de reprezentare politica, conferindu-i de jure atributii de control.

Finger-pointing-icon.pngControlul priveste mai ales Comisia Europeana. La cererea lor, membrii ei pot fi audiati, in numele Comisiei, dupa procedura orala. Eurodeputatii sau PE ca institutie adreseaza intrebari Comisiei ori membrilor sai. Totodata, PE pune in dezbatere publica Raportul general anual al Comisiei, supunand aprecierilor si observatiilor critice ale deputatilor eventualele neajunsuri ale activitatii ei. O alta modalitate de supraveghere si control o constituie „motiunea de cenzura”. Daca trece, prin votul a 2/3 dintre membrii PE, Comisia este revocata. Revocarea Comisiei, dincolo de ceea ce la prima vedere pare a fi un seism pentru Comunitati, nu are, s-a constatat, un efect pe masura; Comisia nu este executivul in sens plin, ci mai degraba Consiliul, pe care insa PE nu-l poate demite. Demisia Comisiei nu echivaleaza cu demisia unui guvern national; ea este de fapt un „executiv derivat”, „tehnic”. Iar noua Comisie nu este numita de PE, ci de guvernele statelor membre. Controlul politic al PE se exercita si asupra Consiliului, chemat si el sa prezinte raport de activitate.

In legatura cu functia de control a Parlamentului, orientata indeosebi asupra Comisiei, s-a exprimat punctul de vedere ca relatia de confruntare a priori Parlament - Comisie ar fi anormala, chiar hilara, intrucat ambele ar reprezenta aceleasi interese ale comunitatii, opozantul lor trebuind sa fie Consiliul, purtator al intereselor nationale. Iata si aici concluzii discutabile sau chiar false probleme, la care se ajunge tot datorita amintitei contrapuneri a intereselor comunitare celor nationale. Daca s-ar accepta ca cele dintai sunt forma comunitar vehiculata si recunoscuta a insesi intereselor nationale, atunci nu s-ar mai contesta opozitia dintre PE si Comisie, reala, dar rationala in esenta sa, pentru functionarea institutiilor comunitare. Aceasta opozitie rezida in distribuirea competentelor lor, astfel incat sa se asigure un echilibru al conditionarilor si limitarilor reciproce, menite sa evite polarizarea „puterilor” spre una dintre ele.

Orice echilibru este un echilibru de forte, deci al tensiunilor dintre ele. El se sustine prin aceste tensiuni si totodata le domina intrucat se origineaza in vointa statelor membre, in masura sa aseze „puterile” delegate institutiilor.

Aici, ar fi „hilar”, dimpotriva, sa acceptam clivajul dintre Consiliu, ca reprezentant al statelor, pe de o parte, si Comisie si Parlament, pe de alta parte. Falsa problema este de a vedea in Consiliu opozantul celor doua pe motiv ca interesele comunitare ar trebui sa fie in opozitie cu cele nationale, aparate de Consiliu. Daca PE si Comisia ar contraveni prin tentatie federalista si abuz federalizator misiunilor incredintate de tratate, abia atunci - lucru de neadmis in raport cu interesele nationale, tutelare - am avea de-a face cu o problema adevarata. Pe de alta parte, nu putem plasa PE, datorita naturii sale de institutie aleasa, de reprezentare a vointei electoratului, in sfera intereselor „pur” comunitare, daca acestea ar exista ca atare; Parlamentul aduce cu sine in dialogul institutiilor comunitare incarcatura definitorie a intereselor alegatorilor, interese de sorginte inerent nationala, fie ca recunoasterea acestui elementar adevar place sau nu place unora sau altora.

Atributiile consultative ale PE

Tratatul de la Maastricht prevede in diferite articole situatiile in care Consiliul European este obligat la consultarea Parlamentului. In functie de materia reglementarii, PE da un aviz conform ori numai un aviz consultativ. Avizul conform este dat mai rar. In cazul ca nu consulta PE, Consiliul adopta o decizie care este lovita de nulitate. Cum rezulta, consultarea PE nu e o formalitate. Deoarece ofera, in ordinea ei, garantiile necesare echilibrului functional in procesul de decizie comunitara, consultarea a devenit o exigenta de jure.

Atributii jurisdictionale

PE poate sa-si asume si pozitia de parte intr-un litigiu, ca reclamant (indeosebi daca reclama incalcarea unei competente atribuite, precum intr-o actiune de anulare a unui act comunitar emis fara consultarea sa) sau ca parat. Practica Curtii de Justitie a admis si posibilitatea sa invite PE pentru a furniza informatii.

Statutul jurisdictional al PE prezinta importanta, intre altele, pentru afirmarea drepturilor cetateanului european; legiuitorul este chemat sa raspunda pentru caracterul neconstitutional al unei reglementari sau pentru omisiunea de reglementare.

j0424178[1]Sarcina de lucru 7

Formulati categoriile de atributii ale Parlamentului European.

702715_com_quillpen.jpg






Parlamentul European si parlamentele nationale ale Statelor Membre

Atributiile in extindere ale PE dovedesc rolul crescand al acestei institutii alese de electoratul statelor UE in viata comunitara si a Uniunii. In fond, vocea popoarelor trebuie nu numai sa fie auzita; ea are a se exprima institutional prin PE in constructia comunitara si in procesul integrativ unional, mai larg. Asocierea crescanda a PE la ritmurile sporite ale cooperarii si-a gasit sustinerea necesara si in vointa guvernelor nationale. Sa ne amintim ca inca in 1974 Consiliul European imputernicea Parlamentul la interpelarea Consiliului UE pe domenii ale cooperarii politice. Pe de alta parte, largirea Comunitatii prin aderarea unor noi state, avand sa zdruncine mitul ca ar deveni, prin ea insasi, un factor blocant al aprofundarii sale, a oferit Parlamentului oportunitatea sa-si asume problemele apararii. Iar intrarea a noi popoare in Uniune aduce cu sine, noi preocupari pentru PE privind circulatia persoanelor si piata fortei de munca, protectia mediului, securitatea muncii si aceea sociala, largirea problematicii protectiei drepturilor omului, antiterorismul si multe altele. Cresterea puterilor PE si alegerea sa directa la un moment dat au fost posibile nu atat printr-o dinamica imanenta si spontana, marcand exclusiv din sine afirmarea statutului PE, cat mai ales prin conjugarea vointei popoarelor reunite in Comunitate; ea a impus si statelor, bazate pe democratia parlamentara sa rezoneze cu trendul vointei colective. Aceasta din urma, desi nu o data confuza si ezitanta pe ritmuri particulare si domenii segmentiale si neocolind contracurente la sensul dominant, a fost o constanta de fond si, pana la urma, factorul de coagulare a diversitatii energiilor creative. Evolutia Parlamentului este rezultatul si masura evolutiei Comunitatii Europene si a UE, ele insele aflate in faza in care constructia europeana - realizata economic, cristalizata juridic si configurata politic - tinde sa ia forma rotunjita a un camp de valori rasarite intr-o socialitate comuna statelor si natiunilor, actori ai integrarii.

PE poate fi privit si ca o sinteza vie a experientei parlamentare acumulate la nivelul statelor membre si exprimate acolo in forme tipice. PE combina tehnici parlamentare anglo-saxone cu acelea continental-europene, precum si temperamente parlamentare germano-britanice cu cele latine, fapt care permite, la nivel comunitar, corijarea lor reciproca.

Ne insusim opinia dupa care ascendenta politica a PE in sistemul institutional comunitar si al UE nu antreneaza, asa cum s-a evidentiat argumentat, riscul transformarii sale intr-un regim de adunare europeana. Regimul de adunare este acel tip de regim democratic in care, pe ruinele unui executiv compromis, Parlamentul face din Guvern o simpla prelungire executiva a vointei sale puternice.

Finger-pointing-icon.pngCeea ce nu se poate intampla la nivelul UE, unde nu exista obiectul temerei: un guvern european propriu-zis. Tot argumentat s-a apreciat ca improbabila transformarea PE intr-o Constituanta; aceasta nu este orice Parlament, ci organul de putere primara care, ca atare, isi asuma cu de la sine vointa suprema capacitate de decizie in stat, schimband ordinea de drept pe fondul schimbarilor revolutionare care o legitimeaza social. Or, PE nu rastoarna puterea etatica si ordinea de drept a statelor membre, ci functioneaza in numele lor la nivel comunitar. Apoi, votul electoratului Uniunii nu mai este revolutionar ca in cazul sufragiului francez din 1789, cand inlocuia principiul ereditatii seniorale sau regale. El este astazi elementul democratic asezat al asigurarii reprezentativitatii parlamentare, exprimate de PE. Revolutionara este astazi constructia europeana care zideste Unitatea Europeana. Acceptand pana in acest punct argumentarea opiniei comentate, ne despartim insa de continuarile ei, care induc opozitia dintre unitatea nationala si aceea europeana. Daca idealul unitatii nationale acapara revolutia de la 1848, unitatea nationala realizata peste timp de popoare este o valoare castigata. Ea nu mai este o stare revolutionara, ci una istoriceste consolidata. In autenticitatea miscarii istorice reale care a creat natiunile si le-a indreptatit sub soarele umanitatii sta, peste timp, si legitimitatea Unitatii europene exprimata de Comunitati si UE. Unitatea nationala a unui popor ajuns in aceasta faza a evolutiei sale reprezinta o valoare si un imperativ actual si pentru ca asigura posibilitatea Unitatii Europene. Si daca popoarele statelor-natiuni „vor fi tot atat de satule de frontiere, de obstacole la schimbarile de tot felul etc.”, asta ar insemna ca vor fi „la fel de satule” si de calitatea lor de natiuni ca mod de a fi in istorie? Nu putem crede ca mergand „impreuna cu federalistii europeni” vom gasi calea Europei de maine, dupa cum nu putem fi convinsi, daca urmam exigentele elementare ale filosofiei culturii, si nu numai, ca o constiinta europeana („constiinta comuna in fata pericolelor comune”) se poate naste renuntand la amintirile [] care sunt [] liantul oricarei natiuni” (citeste: memoria, sentimentul si spiritul existentei nationale). In felul lui, federalismul este un nihilism. O Europa unita este unita prin ceva: prin ceva castigat istoriceste, consolidat si valorizat. Altfel nu ar avea obiect, ar fi o Europa topita, dizolvata federalist. Este atat de evident ca ea isi sustine unitatea in ce o uneste, nu in ceea ce o dizolva. Numai diferentele ei intemeietoare ii asigura unitatea pentru viitor.


j0424178[1]Sarcina de lucru 8

702715_com_quillpen.jpgStabileste corelatii intre PE si parlamentele nationale ale statelor membre







Institutii comunitare ale controlului jurisdictional si bugetar

Jurisdictia comunitara

Compunerea, structura si organizarea Curtii

In preajma aderarii Romaniei si Bulgariei la UE, Curtea avea 25 judecatori, fata de cei sase de la inceput. Dar nu numai cresterea numarului de state membre, ci si a numarului de cauze explica largirea treptata a componentei Curtii. Tratatul instituind CEE stipula alegerea judecatorilor dintre persoanele cu o competenta recunoscuta, in baza careia pot ocupa in tarile lor cele mai inalte functii juridice. Nu se cere insa ca persoana desemnata sa fi indeplinit neaparat o functie judecatoreasca in cadrul instantelor nationale. Alegerea se poate opri si asupra procurorilor, avocatilor, cercetatorilor stiintifici pe domeniul juridic, asupra arbitrilor apartinand unor structuri organizate etc., deoarece legea nu distinge. Totodata, sub aspect deontologic, ele trebuie sa-si fi dovedit integritatea si sa fi ramas absolut independente fata de orice influenta exterioara in activitatea de realizare a dreptului. Statutul Curtii de Justitie le interzice judecatorilor sa detina vreo functie politica ori administrativa sau sa exercite o profesie, fie remunerata, fie neremunerata. Ei sunt chemati sa se concentreze cu eficienta si dezinteresat exclusiv asupra problemelor care ii solicita profesional. Totusi, cu dispensa exceptionala pot desfasura activitati didactice si de cercetare stiintifica in plan juridic, drept de care ei beneficiaza si in sistemele juridice nationale. Exceptia are ratiunea ei, intrucat le permite perfectionarea profesionala.

Judecatorii Curtii de Justitie sunt numiti prin acordul guvernelor, ceea ce are, si aici, o deosebita semnificatie pentru intelegerea si acceptarea rolului determinant al vointei etatice in atribuirea competentelor institutiilor comunitare, a caror autoritate nu este, am vazut, de ordin primar. Cu prilejul propunerii unui candidat de catre guvernul unui stat al carui cetatean este candidatul, se poate ivi situatia in care alte guverne sa-i solicite o alta propunere in locul celei anuntate, fapt solutionabil prin consultari neoficiale. Pe de alta parte, guvernul are dreptul, cand face propunerea, sa nu consulte institutii nationale de resort, pentru a nu obliga judecatorul numit la posibile influente partizane asupra mandatului sau. In acelasi scop, dezirabil si in planul relatiilor institutionale comunitare, unde judecatorii trebuie sa analizeze activitatea institutiilor, nu se practica, la numirea lor, vreo procedura comunitara anume pentru confirmare sau ratificare.

Durata mandatului este de sase ani, la fiecare trei ani producandu-se o inlocuire partiala a judecatorilor. Pensionarea sau decesul judecatorului pe timpul mandatului sau duce la numirea unui inlocuitor doar pentru perioada ramasa vacanta. Expirarea mandatului unui judecator nu impiedica numirea lui pentru un alt mandat. Desi judecatorii sunt propusi de statele membre, acestea nu ii mai pot revoca.

Provenienta dupa state a judecatorilor Curtii de Justitie face din aceasta institutie locul de intalnire a unor viziuni de gandire si a unor scoli juridice diferite, fapt care permite valorificarea diversitatii practicii juridice si imbogatirea, prin dialog, a activitatilor aplicate ale Curtii.

Finger-pointing-icon.pngNationalitatea unui judecator nu poate constitui un motiv de schimbare, la cererea unei parti, a compunerii instantei intr-o cauza aflata pe rol; nefiind o instanta nationala, Curtea trebuie sa ramana indiferenta la nationalitatea judecatorilor ei si a justitiabililor.

Statutul Curtii de Justitie fixeaza aceeasi procedura aplicabila judecatorilor si pentru desemnarea avocatilor generali, opt la numar, care asista Curtea. Ei sunt consultanti independenti, prezentand in sedinta publica concluzii motivate in cauzele in care este ceruta prestatia lor. Opiniile lor nu sunt obligatorii, dar pot contribui la dezvoltarea dreptului comunitar. Unul dintre ei este numit de catre Curte ca prim avocat general, pe durata unui an. Atat judecatorii, cat si avocatii generali depun, inaintea inceperii activitatii, un juramant care sa oblige la asumarea deontologica a atributiilor.

In scopul garantarii independentei judecatorilor si avocatilor generali, Statutul le asigura privilegii si imunitati. Imunitatea se prelungeste si dupa incetarea activitatii, cat priveste actele realizate in exercitiul functiei. Plenul Curtii poate insa proceda la ridicarea imunitatii pe motive statutare.

Curtea beneficiaza de serviciile grefei (angajata in operatii de administrare), ale secretariatului juridic (compus din juristi care asista judecatorii si avocatii generali la pregatirea cauzelor) si ale departamentului de cercetare si documentare (cuprinzand cel putin un specialist pentru fiecare dintre sistemele nationale de drept ale statelor Uniunii, dar si specialisti in alte sisteme de drept, preocupati de a obtine informatii si studii comparative in drept). In ce priveste functionarea Curtii, desi ea lucreaza de regula in sedinte plenare, totusi, datorita numarului mare de cauze, au fost create Camerele, cuprinzand de la trei la cinci judecatori. In cadrul Curtii, deliberarea este valabila cu conditia numarului impar de judecatori. Pentru a elimina paritatea, judecatorul cu vechimea cea mai mica se retrage de la deliberari. Deliberarea, si la Curte, si la Camere, are loc sub forma Camerei de Consiliu; ea reclama prezenta exclusiva a judecatorilor participanti si la faza procedurii orale. Nu participa nici avocatul general care a pus concluziile in cauza, nici grefierul. In sedinta plenara sunt obligatoriu prezenti cel putin sapte judecatori, iar in Camere - 3. Votul presedintelui nu are forta dominanta. Sistemul jurisdictional comunitar nu copie institutia „judecatorului national”. Daca in cursul deliberarii nu se obtine consensul, deciziile se iau prin vot majoritar, primul invitat sa ia decizia fiind judecatorul cel mai tanar (se presupune ca decizia sa ar influenta cel mai putin deciziile celorlalti). Deliberarea are caracter strict secret. Procedeul „opiniei separate” nu se admite; deciziile Curtii sunt colective, angajand-o in corpore. Atunci cand obiectul deliberarii priveste aspecte administrative si de functionare a Curtii, au dreptul sa participe, cu vot deliberativ, si avocatii generali; in aceasta situatie, asista si grefierul. Vacantele judiciare, stabilite de Curte, ii intrerup activitatea, dar nu-i blocheaza termenele procedurale. Potrivit Regulamentului de procedura, presedintele Curtii este in masura sa convoace sedinte, in situatii deosebite, si pe timpul vacantei judiciare. Limba franceza este limba de desfasurare a lucrarilor Curtii, fara a se interzice insa folosirea celorlalte limbi vorbite in Comunitati. In mod formal, intr-o cauza data, se alege limba nativa paratului.

Competenta Curtii de Justitie

CJE, desi este institutia jurisdictionala unica pentru Comunitati, ii revin totusi atributii specifice fiecareia dintre ele, in conformitate cu prevederile tratatelor institutive (prevederi apropiate, cand nu identice in acest domeniu).

Competenta Curtii nu este de drept comun, ci este una de atributie, asa cum rezulta si din art. 183, CEE. Fapt care inseamna - pe langa semnificatia acestui termen, comentata supra in alta ordine, dar avand si aici aceeasi acuitate - ca litigiile in care Comunitatile sunt parte nu sunt excluse din competenta instantelor nationale. CJE nu-si poate depasi competentele atribuite prin tratatele institutive, ele insele fiind in conformitate cu vointa statelor membre.

Curtea se pronunta in privinta legalitatii actelor emise impreuna de Parlamentul European si Consiliu, a legalitatii actelor Consiliului, dar si ale Comisiei si Bancii Centrale Europene. Ea se pronunta si asupra situatiilor de inactiune din partea PE, a Consiliului, a Comisiei ori BCE in cazul nerespectarii Tratatului CE. Tratatul CE este definit de insasi CJE ca o „Carta constitutionala” a Comunitatilor. De aici si caracterul de Curte constitutionala a CJE in situatia in care verifica legalitatea actelor institutiilor comunitare.

La solicitarea Consiliului, a Comisiei ori a unui stat membru, CJE se pronunta asupra compatibilitatii cu tratatele unui acord incheiat de Comunitati cu un stat membru sau cu o organizatie internationala. Cu aceasta ocazie, ele dau un aviz. Daca acesta este negativ, blocheaza valabilitatea acordului. Intrucat avizele Curtii au si ele o natura constitutionala, ea actioneaza si in aceasta situatie ca o instanta constitutionala. Dar ea este si instanta de recurs pentru ca se pronunta asupra recursurilor la hotararile Tribunalului de Prima Instanta.

Curtea (Tribunalul) de Prima Instanta (CPI)

CPI numara 25 de judecatori, cate unui din fiecare stat al UE. Mandatul este de sase ani si poate fi reinnoit. Presedintele CPI este ales de judecatori. Mandatul lui e de trei ani si poate fi reinnoit. CPI nu are avocati generali. Cauzele judecate la nivelul CPI pot fi supuse recursului la Curtea de Justitie. CPI este si el structurat in Camere, cu cinci sau trei judecatori; in cauze anume decide judecatorul unic. In pricini importante se intruneste Marea Camera a CPI. Tribunalul dispune de grefa proprie; grefierul, cu mandat de sase ani, e numit de judecatori. Serviciile Curtii de Justitie acopera si activitatile administrative ale CPI.

Tribunalul are si el ca misiune sa asigure respectarea dreptului comunitar, a tratatelor si izvoarelor juridice derivate. In baza competentei incredintate, el decide in recursul direct al persoanelor fizice sau juridice contra institutiilor, in cele mai diferite materii (indeosebi: agricultura, ajutoare de stat, concurenta, politica comerciala, regionala ori sociala, drept institutional, transporturi, statutul functionarilor). Recursul este: in anulare (cand vizeaza actele institutiilor comunitare); recurs in carenta (in cazul inactiunii institutiilor comunitare); recurs in indemnizatie (pentru repararea prejudiciilor cauzate de institutiile comunitare); recursul in materie de responsabilitate contractuala (pentru litigii la contractele de drept public sau privat incheiate de Comunitati); recursul in materie de functie publica (pentru litigii intre Comunitati si functionarii ori agentii lor).

CPI are regulament procedural propriu. Datorita numarului in crestere al cauzelor, s-a prevazut crearea, in baza Tratatului de la Nisa, a Camerelor jurisdictionale. Ele reprezinta tribunale specializate pe materii distincte. Deciziile lor sunt susceptibile de recurs la CPI.

Urmare a TN, Consiliul UE are a transfera catre CPI competenta de judecarea recursurilor statelor membre impotriva institutiilor comunitare.

O posibila concluzie

Prin competentele sale, Curtea de Justitie si CPI nu au natura unei jurisdictii internationale. Ele sunt privite ca jurisdictie interna a Comunitatilor, configurate dupa modelul jurisdictiei statale. Dar a urma modelul jurisdictiei statale nu inseamna si a fi - nici nu-si asuma, de altfel, aceasta calitate - o jurisdictie de tip etatic propriu-zis si, cu atat mai putin, una de tip supraetatic. Deoarece, cum am vazut, competenta lor nu e de drept comun, ci de „atributie”, Curtea insasi si CPI sunt o constructie de autoritate jurisdictionala incredintata de statele membre. Forta lor de decizie greveaza, in situatii date, si asupra statelor membre, dar - spunem un lucru de acum banal prin repetare! - pentru ca vointa comuna a statelor au hotarat-o prin tratatele institutive pe care le-au semnat, unele, ca Inalte Parti Contractante sau la care au aderat, altele, ulterior. Dar, daca ontologia autoritatii jurisdictionale comunitare este de sursa interetatica, functionalitatea ei cere, pentru eficienta scontata de statele membre, modelul jurisdictiei statale. Aici, atributul de intern conferit jurisdictiei comunitare nu poarta cu sine sensul unei puteri judecatoresti etatice, care, astfel, sa se justifice prin sine direct, ca parte componenta a puterii publice. „Internalitatea” jurisdictiei comunitare se defineste ca atare prin opozitie cu o jurisdictie de drept international consacrat, ramasa, institutional, exterioara in raport cu statele-subiecte ale acestui tip clasic de drept. O astfel de „internalitate” nu se poate insa asocia cu nici o pretinsa „federalitate”, o federalizare jurisdictionala, revendicata unei puteri transcendente aceleia a suveranitatilor concordante ale statelor membre, obiectivata in structurile comunitare, inclusiv in acelea jurisdictionale. Oricum, ontologia juridica a CJE si a CPI are a se defini mai bine in functie de evolutia procesului comunitar si a componentei sale de factura normativ juridica: dreptul comunitar.


j0424178[1]Sarcina de lucru 9

702715_com_quillpen.jpgExplica intr-un paragraf de 10-15 randuri care este structura Curtii de Justitie si in ce consta organizarea sa.







Curtea de Conturi

Natura Curtii de Conturi

Pana la TUE, Curtea de Conturi era un organ auxiliar al Comunitatilor. Ea fusese creata prin Tratatul de modificare a unor dispozitii financiare a Tratatelor ce instituie Comunitatile Europene si a Tratatului care a instituit un Consiliu unic si o Comisie unica a Comunitatilor Europene (iulie 1975). Scopul ei viza controlul extern asupra veniturilor si cheltuielilor Comunitatilor, precum si asupra organismelor create de acestea. Curtea lua locul Comisarului de Conturi activand in cadrul CECO, unde verifica legalitatea operatiunilor financiare si de gestiune contabila. Dupa crearea ei si pana la TUE, Curtea nu figura intre institutiile comunitare, adica intre acele organe investite sa realizeze obiectivele principale ale Comunitatilor. Natura sa de organ auxiliar era evidentiata si prin faptul ca nu guvernele statelor membre ii desemnau componentii, ci Consiliul. Acest aspect, coroborat cu exigenta asigurarii echilibrului institutional, dupa care membrii unei institutii comunitare nu pot fi alesi de catre membrii altei institutii comunitare, vadea si el natura Curtii de Conturi ca organ auxiliar. Insa TUE a statuat calitatea Curtii de institutie comunitara, cu atributii adecvate functiilor fiecarei Comunitati. Totusi membrii ei erau numiti in continuare de Consiliu; poate ca aceasta se explica prin inertia unei reglementari anterioare care isi dovedise functionalitatea, asociata cu atributiile cu totul specializate ale Curtii in raport cu acelea ale celorlalte institutii, interconditionate in exercitiul relatiilor lor de autoritate. Pe de alta parte, Curtea nu face parte din triunghiul institutional. Nu trebuie neglijat nici argumentul privind insasi conditia juridica a Consiliului si relatia lui cu guvernele statelor membre, ai caror ministri de resort ii reprezinta. Dar, daca sub aspect formal Curtea nu are o independenta deplina, in practica insa, sub aspectul competentelor de ordin tehnic, ea actioneaza cu deplina autonomie.

Componenta Curtii de Conturi

Acorda atentie sporita numirii membrilor Curtii de Conturi!

 
Curtea cuprinde cate un reprezentant al fiecarui stat membru, cetatean al sau, ales dintre personalitatile participante in tarile lor la institutiile de control extern si care sa ofere garantiile independentei. Numirea membrilor Curtii se face pentru sase ani. Consiliul, dupa consultarea Parlamentului European, adopta cu majoritate calificata lista membrilor propusi de guvernele statelor. Mandatul este reinnoibil. Presedintele Curtii este ales de catre membrii ei pentru trei ani; poate fi insa reales.

Membrii Curtii de Conturi functioneaza in interesul general al Comunitatilor; ei nu au dreptul sa solicite si nici sa accepte instructiuni de la nici un guvern sau organism, abtinandu-se totodata de la orice manifestare incompatibila cu statutul lor. Interdictiile privind exercitarea altor activitati profesionale, obligatia la un comportament prob, privilegiile si imunitatile, precum si toate celelalte cerinte conexe sunt in principiu similare acelora prevazute in cazul judecatorilor din spatiul justitiei comunitare.

Atributiile Curtii de Conturi

Finger-pointing-icon.pngCurtea are competenta de a verifica conturile ansamblului veniturilor si cheltuielilor Comunitatilor si a organismelor infiintate de ele, daca actul constitutiv nu blocheaza verificarea. Parlamentul si Consiliul primesc din partea Curtii o declaratie de asigurare a fiabilitatii conturilor , dar si a legalitatii si regularitatii operatiunilor auxiliare. Fiecare domeniu mai semnificativ al activitatii comunitare poate fi supus evaluarii specifice, adaugata declaratiei Curtii de Conturi.

Controlul realizat de Curte este un control asupra realizarii veniturilor si cheltuielilor. Insa Curtea poate exercita controlul nu numai dupa incheierea exercitiului financiar, ci si pe timpul desfasurarii sale. In statele membre controlul se face in colaborare cu institutiile nationale de control, mentinandu-si independenta.

Curtea isi prezinta rezultatele intr-un raport anual, dupa incheierea exercitiului financiar, transmis celorlalte institutii comunitare. Acestea raspund la observatiile din raport.

Curtea de Conturi are si competente consultative. Astfel, la solicitarea unei institutii comunitare, ea prezinta rapoarte si emite avize, adoptate cu majoritatea membrilor componenti. De asemenea, Curtea poate asista Parlamentul si Consiliul in activitatea de control al executiei bugetare.


j0424178[1]Sarcina de lucru 10

702715_com_quillpen.jpgPrecizati natura juridica a Curtii de Conturi (3-5 fraze).







Rezumat

Impreuna cu Parlamentul si Comisia Europeana, Consiliul UE face parte din triunghiul institutional al UE. Consiliul UE este purtatorul direct al intereselor nationale ale Statelor Membre in Comunitati si Uniune, iar Comisia, organ colegial al UE, vegheaza la respectarea tratatelor institutive si ia decizii de aplicare a legislatiei comunitare. Europa integrata nu poate fi o Europa democrata in afara reprezentarii parlamentare la nivelul UE. Incat, crearea si sporirea permanenta a competentelor sale intrainstitutionale s-a dovedit o necesitate obiectiva. PE reprezinta vointa popoarelor europene care au decis sa construiasca in comun UE. In urma Tratatului de la Maastricht, PE dobandea, prin crearea procedurii de codecizie, functia de colegislator. Totodata, a fost extinsa procedura de cooperare si aria de manifestare a avizului conform. Tratatul de la Amsterdam a extins procedura codeciziei la noi domenii. Parlamentul European a dobandit o legimitate directa prin evolutia naturii sale de la organ desemnat la organ constituit prin alegeri directe. Membrii PE nu sunt legati de un mandat imperativ; ei actioneaza independent, in interesul binelui public. Tabloul atributiilor PE cuprinde participarea la adoptarea de acte comunitare dupa proceduri stabilite, elaborarea avizelor conforme si acordarea  de avize consultative. PE dezbate in sedinta deschisa reportul general anual inaintat de Comisie, putand introduce o motiune de cenzura impotriva institutiei executive. PE coopereaza si adopta in comun cu Consiliul UE diferite acte normative, largind sfera problemelor de competenta normativa comuna. PE dispune si de competentele bugetare, adoptand, prin codecizie cu Consiliul, bugetul. La acestea se adauga atributiile de ancheta si mediere, precum si competentele de supraveghere si control, atributiile consultative si cele jurisdictionale. Ascendenta politica a PE in sistemul institutional comunitar nu antreneaza riscul transformarii sale intr-un regim de adunare europeana sau intr-o Constituanta. Sistemul distribuirii competentelor si exercitarii lor in comun intre institutiile comunitare previne orice alunecare spre concentrarea puterii la una dintre institutiile UE. Curtea de Justitie si Tribunalul de Prima Instanta reprezinta jurisdictia comunitara, iar Curtea de Conturi verifica conturile ansamblului de venituri si cheltuieli ale Comunitatilor si a organismelor infiintate de ele. Controlul, sub ambele lui forme, este o garantie a legalitatii in interiorul Comunitatilor si in UE.

C:UsersDanaAppDataLocalMicrosoftWindowsTemporary Internet FilesContent.IE5KYMVQCARMCj04338680000[1].png
























C:UsersDanaAppDataLocalMicrosoftWindowsTemporary Internet FilesContent.IE5HN0FUXZNMCj04326650000[1].pngTeste de autoevaluare

Care institutie comunitara numeste membrii Comisiei, ai Comitetului Economic si Social, ai Curtii de Conturi si ai Comitetului Regiunilor?

Parlamentul European;

Consiliul Uniunii;

Curtea de Justitie.



Cine dispune asupra aprobarii finale a ansamblului bugetului UE?

Consiliul Uniunii;

Comisia Europeana;

Parlamentul European.


In situatia votului bazat pe unanimitate in Consiliul Uniunii, abtinerea la vot a unora dintre membrii prezenti

suspenda adoptarea actului normativ;

blocheaza adoptarea actului normativ;

nu blocheaza adoptarea actului normativ.


Curtea de Justitie are o competenta:

comunitara;

supranationala;

internationala.


Comisia Europeana este o institutie:

administrativa si constitutionala;

de instanta de recurs;

si a, si b.



Raspunsuri la intrebarile din testele de autoevaluare

1. b; 2. c; 3. c;  a; 5. c.


open plic.jpgLucrare de verificare

Redacteaza un eseu de 60-70 randuri (Font 12, Times New Roman la 1,5 randuri), in care sa dezvolti, pe langa idei si informatii din alte surse, urmatoarele aspecte:

structura „triunghiului institutional” al UE;

rolul PE in democratizarea constructiei europene; largirea compentetelor PE;

atributiile Comisiei Europene;

functiile Curtii de Justitie a Comunitatilor si contributia sa la dezvoltarea dreptului comunitar;

formele de control al legalitatii in cadrul Comunitatilor si al UE;

sistemul distribuirii competentelor si al exercitarii lor in comun intre institutiile comunitare.


N.B.: Lucrarea va fi transmisa tutorelui in termen de 7 zile de la data anuntului de executare a ei, iar rezultatul evaluarii iti va fi comunicat prin acesta sau prin platforma e-learning.

C:UsersDanaAppDataLocalMicrosoftWindowsTemporary Internet FilesContent.IE5KYMVQCARMCj04348100000[1].png


Bibliografie minimala

Manolache, Octavian (2006), Tratat de drept comunitar, ed. a II-a, Bucuresti: C. H. Beck, pp. 96-128.

Barbulescu, Iordan Gheorghe (2008). Procesul decizional in Uniunea Europeana. Iasi: Polirom, pp. 169-182.

Gyula, Fábián (2008). Drept institutional comunitar, Cluj-Napoca: Sfera juridica, pp. 223-237.

Burban, Jean-Louis, (1999). Parlamentul European. Bucuresti: Meridiane, pp. 95-115.

Popescu, Eugen (2009). Teorii ale integrarii europene. Bucuresti: C. H. Beck, pp.236-26

Bercea, Raluca (2007). Drept comunitar. Principii. Bucuresti: C.H. Beck, pp. 360-377.






Bibliografie de elaborare a cursului


Anghel, Ion M. (2006). Personalitatea juridica si competentele Comunitatilor Europene - Uniunii Europene. Bucuresti: Lumina Lex.

Barbulescu, Iordan Gheorghe (2008). Procesul decizional in Uniunea Europeana. Iasi: Polirom.

Blumann, C., Dubois, L. (2005). Droit institutionnel de l'Union Européenne. Paris: Litec.

Chevontian, Richard (2004). Droit communautaire. Paris. Dalloz.

Corbett,R.; Jacobs, Fr., Shackleton, M. (2007), Parlamentul European. Bucuresti: Monitorul Oficial.

Gyula, Fábián (2008). Drept institutional comunitar, Cluj-Napoca: Sfera juridica.

Favret, J.- M. (2005). L’essentiel de l'Union Européenne et du Droit communautaire. Paris: LGDJ- Montchrestien.

Fuerea, Augustin(2004). Manualul Uniunii Europene. Bucuresti: Universul Juridic.

Issac, G.; Blanquet, M. (2006). Droit général de l'Union Européenne, Paris: Dalloz.

Manin, Philippe (2005). L'Union Européenne. Institutions - Ordre juridique - Contentieux. Paris: A. Pedone.

Manolache, Octavian (2006), Tratat de drept comunitar, ed. a II-a, Bucuresti: C. H. Beck.

Mazilu, Dumitru (2005). Integrarea europeana. Drept comunitar si Institutii Europene. Bucuresti: Lumina Lex.

Rifkin, Jeremy (2006). Visul european: despre cum, pe tacute, Europa va pune in umbra «visul american». Iasi: Polirom.

Scaunas, Stelian (2005). Uniunea Europeana: constructie, institutii, drept. Bucuresti: All Beck.














Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani