Concentrarea / fragmentarea sectoarelor de activitate

Concentrarea / fragmentarea sectoarelor de activitate

Cuvinte cheie:

concentrare sectoriala

rata concentrarii

sectoare concentrate

sectoare fragmentate

Concentrarea sectoarelor de activitate: modalitati de masurare, cauze, efecte

Concentrarea unei industrii sau a unui sector de activitate se masoara in principal prin doua metode: CR (rata concentrarii) si Indicele Herfindahl – Hirschman.

Rata concentrarii[1] (CR) reprezinta cota de piata pe care o detin cele mai mari n firme dintr-un sector de activitate. Rata concentrarii pentru cele mai mari n firme dintr-un sector de activitate se calculeaza prin simpla insumare a cotelor de piata detinute de firmele respective:

CR_n = S₁ + S₂ + .. S_n, unde S_i este cota de piata a fiecarei firme.

Cota de piata a unei firme se determina ca raport procentual intre cifra de afaceri a firmei si cifra de afaceri totala in sectorul respectiv de activitate.

In SUA se determina incepand cu anul 1997 rata concentrarii pentru primele 4, 8, 20 si 50 de firme, respectiv CR₄, CR₈, CR₂₀ si CR_50. Incepand cu anul 1997, conceptul de concentrare apare si in statisticile oficiale din Romania, in c adrul capitolului “Rezultate si performante ale intreprinderilor” (Anuarul Statistic). Concentrarea in cadrul sectorului de activitate este analizata pornind de la ponderea primelor 5, respectiv 20 de firme la nivel national listate dupa cifra de afaceri si numarul de angajati.

In general, daca CR₄ sau CR₅ au valori sub 40 (ceea ce inseamna ca ponderea primelor 4, respectiv 5 firme din sector detin mai putin de 40% din cifra de afaceri totala sau din numarul total de salariati), sectorul de activitate este considerat a fi puternic concurential, intrucat exista un numar suficient de mare de firme care se concureaza, fara ca vreuna dintre ele sa detina o cota semnificativa de piata. Pe de alta parte, daca CR₁ este peste 90, piata respectiva este un monopol.

Principala problema legata de rata concentrarii este ca ea nu ne arata in ce masura o firma domina piata. Prin definitie, ea nu ia in considerare cota de piata a fiecarei firme din industria respectiva. De asemenea, nu ofera informatii legate de distributia firmelor in interiorul sectorului: daca au loc modificari ale raportului de forte intre firmele luate in calcul la determinarea ratei concentrarii (primele 4 sau 5), valoarea coeficientului de concentrare va ramane constanta.

Indicele Herfindahl – Hirschman (HHI) se calculeaza prin insumarea patratelor cotelor individuale de piata ale tuturor firmelor dintr-un sector de activitate. Formula dupa care se determina este:

HHI = S₁² + S₂² + .. S_n², unde S_i este cota de piata a fiecarei firme.

Principalele doua avantaje pe care le presupune utilizarea Indicelui Herfindahl-Hirschman comparativ cu rata concentrarii sunt:

HHI reflecta atat distributia cotelor de piata pentru primele firme cat si compozitia pietei in afara primelor 4,5,8,20 sau 50 de firme;

HHI atribuie o semnificatie mai mare cotei de piata a celor mai mari firme si prin aceasta recunoaste importanta relativa a firmelor mai mari in interactiunile concurentiale.

Spre deosebire de rata concentrarii, HHI se va modifica in cazul in care se schimba cota de piata a unei firme semnificative in favoarea alteia.

Valoarea HHI poate fi intre 10.000 si 0: de exemplu, daca o firma are o cota de piata egala cu 100% (monopol) HHI va lua valoarea 10.000, valoarea maxima pe care o poate lua acest indicator. In cealalta extrema, daca exista un numar foarte mare de firme care se concureaza intre ele, fiecare avand o cota de piata care tinde la 0, atunci valoarea obtinuta pentru HHI va fi apropiata de zero.

In general atunci cand HHI este sub 1000, putem afirma ca piata respectiva are un grad redus de concentrare; daca HHI ia valori intre 1000 si 1800 gradul de concentrare este moderat, iar valorile peste 1800 arata o piata cu grad inalt de concentrare. In SUA acest indice este utilizat in deciziile privind politicile concurentiale, decizii cu privire la achizitii si fuziuni: atunci cand HHI este sub 1000, sunt permise operatiuni de acest tip, intrucat se considera ca nu exista riscul unor practici anticoncurentiale; daca HHI este intre 1000 si 1800 Departamentul de Justitie al SUA va evalua cu atentie impactul unei fuziuni sau achizitii, in raport de efectul pe care il va avea operatiunea asupra valorii acestui indicator. In cazul in care valoarea este peste 1800, vor fi aplicate legile anti-trust, intrucat se considera ca libera concurenta este in pericol. Daca o asemenea operatiune (fuziune, achizitie) genereaza cresterea cu mai mult de 100-200 de puncte a HHI analizele de piata vor fi extrem de riguroase si circumspecte.

Metodele de masurare a concentrarii sectoriale vin sa completeze teoria economica clasica, contribuind la determinarea tipului de concurenta. Pe masura ce ne deplasam dinspre concurenta perfecta spre monopol, gradul de concentrare sectoriala creste. Pe masura ce gradul de concentrare creste, puterea de piata a firmelor vazuta ca si capacitate de a influenta pretul creste si ea. In mod normal, rata profitului creste atunci cand puterea pe piata a firmei este mai mare.

Argumentul care vine in sprijinul ideii de a incadra o industrie intr-un anumit tip de concurenta pornind de la gradul de concentrare este urmatorul: numarul de firme este un factor important de diferentiere intre tipurile de concurenta. Atunci cand numarul de firme dintr-o industrie este ridicat, implicit, gradul de concentrare tinde sa fie redus. Exceptie face oligopolul, in care conteaza numarul de concurenti semnificativi si nu numarul total de firme (de exemplu, o industrie cu 100 de firme poate fi considerata ca structura de oligopol daca primele 6 firme detin 95% din piata).

Interferenta intre masurarea gradului de concentrare si teoria economica clasica poate fi ilustrata in felul urmator[2]:

Tabelul 1.1. Clasificarea sectoarelor de activitate in functie de CR si HHI

Evaluarea gradului de concentrare va tine cont de piata relevanta pentru fiecare firma. In general, piata este reprezentata de toti clientii potentiali care au aceeasi nevoie sau dorinta si care sunt dispusi si au capacitatea de a se angaja intr-o relatie de schimb pentru satisfacerea acelei nevoi sau dorinte. Piata relevanta se defineste ca aria geografica minimala in care un monopol ipotetic ar putea impune si mentine in mod durabil (cca. un an) o crestere rentabila a preturilor sale (cu cca. 5%) fara a afecta comportamentul consumatorilor. Aceasta definitie, cunoscuta ca „regula lui 5%” este utilizata in stiintele juridice, dar nu putem spune ca aduce foarte multa claritate in definirea pietei relevante. Cu toate acestea, putem afirma ca masurarea gradului de concentrare poate fi nerelevanta, in urmatoarele situatii:

Concurenta bunurilor de import este semnificativa in anumite sectoare de activitate;

Distributia geografica este neuniforma: datele din anuarele statistice au caracter national si nu reflecta situatia in care o anumita industrie are un grad ridicat de concentrare geografica;

Concurentii pot patrunde pe piata: in general, studiile cu privire la gradul de concentrare au caracter static, ceea ce face ca in sectoarele cu bariere de intrare reduse informatiile sa nu poata fi extrapolate sau nu sunt relevante pe termen lung;

Concurenta se poate derula si inter-sectorial nu numai intra-sectorial: prezenta substitutelor indirecte pentru bunuri si servicii poate fi la fel de importanta ca si prezenta substitutelor directe.

Cauze si efecte ale concentrarii sectoriale 

Preocuparile determinate de masurarea gradului de concentrare sunt pe deplin justificate avand in vedere efectele concentrarii asupra mediului concurential. Studiile efectuate in perioade si tari diferite arata ca aparitia concentrarii si a efectelor sale poate fi explicata prin diferite cauze.

Astfel, o industrie poate atinge un grad inalt de concentrare ca urmare a prezentei barierelor de intrare si/sau a barierelor de iesire de pe piata respectiva. Astfel, Michael Porter[3] considera ca la cresterea gradului de concentrare dintr-o industrie pot contribui:

Prezenta barierelor de intrare:

Economiile de scara;

Diferentierea prin produs;

Nevoile de capital;

Costurile de schimbare a partenerului de afaceri;

Accesul la canalele de distributie;

Dezavantaje de cost independente de economiile de scara:

Proprietatea asupra tehnologiei;

Accesul favorabil la materiile prime;

Amplasarea favorabila;

Subventiile guvernamentale preferentiale;

Curba invatarii sau experientei;

Politica guvernamentala.

Prezenta barierelor de iesire:

Active specializate, cu o viata indelungata;

Costurile fixe de iesire;

Barierele de iesire strategice: interdependenta, accesul la pietele financiare, integrarea pe verticala;

Barierele informationale;

Barierele manageriale sau emotionale;

Guvernul si barierele sociale.

De asemenea, putem considera natura sectorului de activitate un factor care conditioneaza in mod decisiv gradul de concentrare. Prezenta economiilor de scara este conditionata de natura industriei. In plus, concentrarea poate fi rezultatul natural al concurentei[4]: vanzarea unor produse ce satisfac consumatorii va duce la cote de piata mai mari. Fuziunile sunt si ele o cauza a concentrarii si pot fi o cauza a cooperarii si intelegerilor intre firme, ceea ce va duce in general la cresterea preturilor in sectorul de activitate respectiv.

Mijloacele utilizate de firme pentru a obtine o cota de piata mai mare comparativ cu a concurentilor, respectiv actiunile care pot influenta direct gradul de concentrare sectoriala pot fi:

Achizitii - cumpararea activelor (partial sau total);

Fuziuni;

Formarea de joint ventures: „joint ventures” in domeniul cercetarii pot determina aparitia unor noi produse care sa le concureze pe cele existente, ceea ce reduce puterea pe piata. Dar, pot fi intalnite si situatii in care o firma dominanta utilizeaza un joint venture pentru a coopta un concurent. Reprezinta o forma prin care doua firme pot colabora pentru a obtine niste castiguri potentiale, mentinandu-si controlul asupra activitatii si organizatiei respective. Cea mai comuna forma este cea in care este infiintata o noua firma focalizata pe cercetare in care cei doi au parti egale.

Licente: licenta da unei firme posibilitatea de a accesa o tehnologie prin plata unei taxe de licenta, „royalty” etc. Este importanta distinctia intre licentele exclusive si non-exclusive: cand o firma primeste o licenta non-exclusiva primeste dreptul de a utiliza o tehnologie patentata. Cand firma primeste o licenta exclusiva promite ca nu va permite difuzarea sau nu va oferi la randul ei licenta altcuiva.

Aliante strategice: colaborari, acorduri de cercetare si aliante.

Indiferent de cauzele care le determina si de mijloacele prin care se realizeaza, operatiunile de concentrare au numeroase efecte:

Concentrarea poate creste preturile: daca un produs este vandut doar de cateva firme acestea se vor intelege cu privire la preturi.

Concentrarea poate creste profiturile: din 48 de articole publicate la inceputul anilor 70 in SUA cu privire la concentrarea sectoriala, 42 au constatat ca cu cat o industrie este mai concentrata, cu atat profiturile sunt mai mari. Corelatia statistica este slaba.  Studiile mai recente au descoperit ca nu exista o relatie statistic semnificativa intre profituri si concentrarea industriala: relatia, daca exista, intre concentrarea vanzatorilor si profitabilitate este slaba statistic, si efectele sunt mici. Relatia este instabila in timp si spatiu.

Poate afecta negativ eficienta pietei: cazul extreme de concentrare corespunde monopolului.

Creste preocuparea fata de „echitatea” sau „corectitudinea” pietei.

Poate avea efecte pozitive prin economiile de scara.

Puterea pe piata poate fi mentinuta cu intentia de a bloca intrarea unor noi competitori.

Drepturile de proprietate intelectuala restrictioneaza numarul de ofertanti pe o piata cu scopul de a stimula inovatia.

Preluarea firmelor mici de catre multinationale (disparitia micilor competitori).

In general, eficienta unei piete depinde de nivelul competitiei/concurentei pe piata respectiva si nu de numarul de concurenti. Concentrarea pietei nu inseamna intotdeauna putere pe piata (market concentration vs. market power) si un numar mare de firme nu inseamna intotdeauna concurenta puternica. Daca pietele sunt puternic segmentate geografic prezenta unui numar mare de firme nu este o garantie a concurentei: fiecare poate controla un anumit segment de piata, pentru care va fi firma dominanta.