Genocidul comunist in Romania






Genocidul comunist in Romania



Conceptul de genocid[1]

Cateva cuvinte despre conceptul de genocid, care este astfel definit de Conventia pentru reprimarea crimei de genocid, aprobata de Adunarea Generala ONU din 9 de cembrie 1948: „ Genocidul se refera la oricare din actele de mai jos, comise cu intentia de a distruge, in totalitate sau numai in parte, un grup national, etnic sau religios, cum ar fi: a) omorarea membrilor unui grup; b) atingerea grava a integritatii fizice sau mentale a membrilor unui grup; c) supunerea intentionata a grupului la conditii de existenta care antreneaza distrugerea fizica totala sau partiala”




O fapta intentionata cu caracter de genocid o reprezinta torturarea si intemnitarea in conditii de exterminare a detinutilor politici, in inchisori si lagare de munca. Despre privarea populatiei de caldura, in timpul iernii, de hrana si apa in cantitati normale, de asistenta medicala corespunzatoare, de protectie ecologica etc s-ar putea eventual considera ca fiind lipsite de intentia distrugerii fizice sau partiale a unor categorii de cetateni ai tarii. In ceea ce ne priveste, consideram ca acele capetenii comuniste care au gandit si aplicat aceste masuri erau perfect constiente de efectele lor catastrofale, dar le disimulau machiavelic, sub paravanul unor „obiective socio-economice importante pentru tara”.

Comunismul s-a nascut din tradare si, de-a lungul a peste 7 decenii, s-a folosit de tradatori pentru a instaura in lume anarhia si teroarea manifestata sub forme salbatice, chiar diabolice.

Filozoful roman P. P. Negulescu ne-a atras atentia: 'Noi si inspaimantatoare filozofii au aparut pe lume, ca sa intelegem ce inseamna in termeni de sange, de ferocitate, credinta ca statul e totul, iar individul nimic.'[2]

Pregatirea genocidului

La inceputul anului 1939, Romania incheia o perioada relativ fericita a istoriei sale, perioada care a durat numai 20 de ani. Evenimentele dramatice din Europa anilor 1938 si 1939, culminand cu pactul Molotov-Ribbentrop care avea sa duca la invadarea Poloniei de catre Germania si URSS si inceperea, la 1 septembrie 1939, a celui de-al doilea razboi mondial au marcat profund situatia Romaniei pe plan politic si economic, precum si pe plan intern si international. In contextul abandonarii de facto a tarii noastre de catre aliatii sai traditionali, Franta si Anglia, Romania practic inconjurata de neprieteni a fost silita, dupa cum se stie, sa cedeze Rusiei Sovietice, Basarabia si Bucovina de Nord, Ungariei – Ardealul de Nord, iar Bulgariei – Cadrilaterul. A urmat abdicarea regelui Carol al II-lea si, in conditiile dictaturii maresalului Ion Antonescu, subordonarea politica, economica si militara a tarii catre Germania nazista. Angajandu-se intr-un razboi, care la inceput parea menit sa redea patriei Basarabia si Bucovina rapite de sovietici, tara noastra a fost treptat antrenata intr-o aventura militara fara nici o sansa, impotriva colosalelor forte militare ale coalitiei antihitleriste, totul soldandu-se, dupa imense sacrificii umane si materiale, cu actul de la 23 august 1944, care a marcat inceputul celei mai intunecate epoci din istoria moderna a tarii.

Astfel, in primele zile de dupa 23 august 1944, au avut loc si primele fapte de genocid: capturarea unui numar important de prizonieri (aproximativ 100 000 de militari si civili) pe frontul de la Iasi, desi ostilitatile dintre romani si sovietici (ca urmare a declararii starii de armistitiu) incetasera, iar armata noastra nu numai ca incetase sa opuna rezistenta rusilor, ci, la ordinul regelui, trecuse de partea lor, impotriva germanilor. In ceea ce ne priveste, apreciem ca aceasta actiune a fost o represiune in masa, petrecuta pe teritoriul tarii noastre, impotriva unei armate care nu mai opunea rezistenta, ci, practic, devenise aliata.

Eliberarea prizonierilor romani s-a facut cu o intarziere nemaiintalnita in istoria conflictelor militare, multi dintre acestia fiind exterminati in lagare de munca sau inchisori, fara ca guvernele Romaniei sa fi facut proteste energice pentru eliberarea lor (supravietuitorii fiind eliberati dupa 6 si chiar 12 ani de detentii in URSS). In iarna 1944-1945, Armata romana a luptat din greu, dand noi sacrificii de sange pe frontul de vest, iar in tara comunistii, sprijiniti de ocupantii sovietici, se organizau pentru a pune mana pe putere, desi numarul membrilor de partid era de doar cateva mii. Cei care ii sprijineau din teama, oportunism sau pur si simplu din pasivitate erau insa mult mai multi. La 6 martie 1945, Visinski, trimis de Stalin, impune formarea guvernului Groza, dominat de comunisti. Nu incape indoiala ca, la aceasta capitulare a conducerii tarii, in fata presiunilor sovieto-comuniste, a contribuit decisiv si atitudinea de dezinteresare a puterilor aliate occidentale. Romania era pur si simplu vanduta rusilor pentru mai multe decenii!

In acest context politic avea sa se desfasoare deportarea in URSS a zeci de mii de sasi si svabi, din ordinul Moscovei si cu complicitatea capeteniilor comuniste din tara.

La 8 noiembrie 1945, agentii lui Teohari Georgescu, ministrul de Interne comunist, au inabusit in violenta si sange o grandioasa manifestare anticomunista in Bucuresti – ultima de acest fel pana la 15 noiembrie 1987 (Brasov).

Masluirea grosolana a alegerilor din noiembrie 1946 a oficializat instalarea regimului comunist. Spre cinstea lor, partidele istorice, National-Taranistii, Liberalii si Social-Democratii condusi de Titel Petrescu, s-au luptat cu curaj inainte, in timpul si dupa alegeri, infruntand teroarea. Insa sansele lor erau practic nule. La Ialta, Romania fusese abandonata cu cinism in ghearele sovieticilor.

Cele mai dramatice evenimente ale anului 1947 au fost inceperea proceselor politice impotriva opozitiei, culminand cu judecarea si aruncarea in temnita a celor mai populari oameni politici romani, Iuliu Maniu si Ion Mihalache, liderii PNT, precum si abdicarea impusa Regelui.

Totul era pregatit pentru ca, incepand cu anul 1948, Romania sa devina o „republica populara”, in realitate – un satelit al Moscovei.

Teroarea dezlantuita

Infiintata la mijlocul anului 1948, Securitatea (si Trupele sale speciale, ajutate direct de Militie) a reprezentat principalul instrument al represiunii comuniste impotriva poporului roman. Modalitatile de a exercita teroarea au fost multiple, incepand cu represiunea violenta: arestari, anchete, torturi, stabilirea condamnarilor (justitia, in special cea militara era practic aservita Securitatii), continuand cu teroarea psihologica – organizarea unei formidabile retele de informatori, punerea la punct a unui diabolic sistem de diversiune si dezinformare a maselor, amenintari, santaj si incheind cu presiunile facute asupra intregului aparat de stat, economic si administrativ.

Declansarea pe scara mare a terorii politice s-a produs in primavara anului 1948. Data de 14 mai a acestui an, un adevarat „Sfant Bartolomeu” al Romaniei, a marcat lansarea arestarilor politice in masa. „Campania” de arestari din acest an a inceput cu membrii Miscarii Legionare, cu care Teohari Georgescu incheiase in anul 1945 un „pact de neagresiune, si a continuat cu arestarile masive ale national-taranistilor, liberalilor si social-democratilor ramasi fideli lui C. Titel Petrescu, precum si asupra numarului de organizatii anticomuniste aparute spontan, ca urmare a unui reflex national de respingere a comunismului, in special in randurile tineretului.

Este locul sa aratam ca, abandonata de Occident, ocupata de trupele sovietice si cu un odios regim represiv la putere, Romania a gasit forta de a organiza cea mai numeroasa si mai activa Rezistenta anticomunista din toate tarile est-europene.



O categorie speciala o reprezinta rezistenta din muntii Romaniei unde, intre anii 1945-1965, au luptat cu arma in mana mii de patrioti, cei mai multi dintre ei cazand in timpul luptelor.

In Romania, la fel ca in toate tarile unde au guvernat timp de decenii, comunistii au manifestat un profund dispret pentru viata cetatenilor tarii.

„Moartea unui om este o tragedie, dar moartea unui milion de oameni este o cifra statistica”. Acest sinistru sofism, atribuit lui Stalin, rezuma „filosofia” puterii comuniste privind „grija fata de om”.

Enumeram succint, in cele ce urmeaza, tragicele efecte pe care le-a avut, pentru viata poporului nostru, politica Partidului Comunist Roman, inspirata din demagogiile si mincinoasele lozinci staliniste:

Intemnitarea si, in multe cazuri, asasinarea in inchisori si lagare de munca a sute de mii de detinuti politici, oameni de toate varstele si de toate categoriile sociale si profesionale. De asemenea, au fost asasinati, la marginile satelor, mii de oameni, ridicati in toiul noptii din casele;

• Rata mortalitatii, in special a mortalitatii infantile, a fost dintre cele mai ridicate din Europa, ca rezultat al conditiilor economice mizere, al dezastruoasei asistente medicale, precum si al unei politici demografice criminale;

• Morbiditatea in Romania a fost extrem de ridicata in comparatie cu tarile dezvoltate. Subalimentatia la nivel de masa, conditiile mizerabile de locuit, lipsa de igiena si de educatie sanitara, asistenta medicala precara si, in ultimii ani, frigul din locuinte, fabrici, scoli, birouri si spitale au determinat o crestere dramatica a morbiditatii;

• Locul intai in Europa, in ceea ce priveste numarul de persoane cu handicap la mia de locuitori;

• Capacitatea de efort fizic si intelectual a fost in permanenta scadere in cei aproape 50 de ani de comunism;

• Irosirea timpului din cauza penuriei generalizate de produse, care a generat fenomenul „cozilor”, necunoscut in Romania antebelica;

• Subrezirea psihica a demoralizarii, la nivel de masa, ca urmare a terorii, propagandei si subminarii valorilor traditionale ale natiunii; scaderea rezistentei psihice a avut urmari nefaste asupra vigorii biologice a natiunii.

Reeducarea prin tortura

In vara anului 1948, la penitenciarul Suceava, Securitatea si conducerea inchisorii organizeaza o actiune de „reeducare pasnica” a detinutilor politici, majoritatea acestora fiind studenti cu condamnari pentru „activitate legionara” desfasurata in perioada 1940-1948. Acestia infiinteaza in penitenciar o organizatie cu scop de „reeducare” denumita „Organizatia Detinutilor cu Convingeri Comuniste – ODCC”. In partea a doua a anului 1948, Eugen Turcanu, si el student condamnat pentru activitate legionara si participant la „reeducarea” condusa de studentul Alexandru Bogdanovici, se declara nemultumit de modul „nesincer” in care isi desfasoara acesta din urma activitatea si propune radicalizarea actiunii.

In primavara anului 1949, sunt transferati, de la Suceava la penitenciarul Pitesti, 80 de detinuti, printre care si majoritatea celor care participasera la „reeducare”. Ajuns la Pitesti, Turcanu ia imediat legatura cu Securitatea si cu directorul inchisorii, Alexandru Dumitrescu, in vederea continuarii reeducarii. Conform instructiunilor primite de la generalul Alexandru Nicolschi, adjunct al ministrului de interne, actiunea intra intr-o faza violenta.

Momentul care marcheaza inceperea torturilor bestiale si generalizate coincide cu noaptea de Craciun a anului 1949 si are loc in incaperea „4 spital”, o celula mare cu aproximativ 100 de locuri, unde vreo 50 de „reeducati”, dupa o invitatie la „reeducare” adresata celor din tabara rezistentilor si refuzata de acestia din urma, trec la atac inarmati cu bate si scanduri desprinse din priciuri. Are loc o confruntare disperata, la care, la un moment dat, balanta inclina de partea „rezistentilor”. Atunci, au intervenit gardienii penitenciarului care, timp de cateva ore, i-au masacrat literalmente pe cei care se opuneau „reeducarii”, transformandu-i pe toti intr-o masa de carne sangeranda, avand insa grija sa nu omoare pe nici unul dintre ei.

„Operatiunea 4 Spital” – a reprezentat inceputul unui cosmar care a durat trei ani. Devine clar pentru victime ca nu mai poate fi vorba de rezistenta fatisa impotriva tortionarilor, ci doar de incercarea de a supravietui in fata tavalugului distrugator declansat de Securitate cu ajutorul uneltelor acesteia – studentii „reeducati”. Supravietuire, insa cu ce pret? Cu pretul denuntarii in scris a unor fapte nedeclarate la Securitate („demascarea exterioara”) si a dezvaluirii de catre fiecare victima a gandurilor celor mai intime privind valorile supreme (credinta in Dumnezeu, Patria, Familia, Prietenia) in scopul terfelirii acestora („demascarea interioara”).

La 25 ianuarie 1950 urmeaza seria a II-a la camera 4 spital, in care a fost torturat si Gheorghe Boldur Latescu, care poarta si acum, dupa mai bine de 56 de ani, amintirile loviturilor lui Turcanu (fractura de stern cu dureri iradiind in tot toracele). Au urmat apoi alte si alte serii, in mai toate celulele inchisorii Pitesti. Pe parcursul tragic al „reeducarii” prin tortura, careia i-au fost supusi mii de tineri patrioti, zeci dintre ei au fost ucisi, iar mai multe sute au fost schiloditi. Sinistra ironie a soartei, unul dintre primii ucisi a fost Alxandru Bogdanovici, primul conducator al „reeducarii” la Suceava. „Reeducarea” de la Pitesti, sub conducerea lui Turcanu, a durat pana la transferarea acestuia la penitenciarul Gherla, in septembrie 1951. Intre timp, primele metastaze ale fenomenului Pitesti aveau sa apara la Canal, odata cu trimiterea la munca silnica a unui grup de studenti trecuti prin „reeducare”, in anul 1950. Apoi la penitenciarul Gherla, tot in anul 1950, unde, pana la venirea lui Turcanu, „operatiile” de reeducare erau conduse de adjunctul acestuia – Tanu Popa.

La Gherla, reeducarea a luat forme dementiale. Pe langa bataile salbatice aplicate in timpul demascarilor, extinse si la detinutii netrecuti prin Pitesti, s-au organizat veritabile ritualuri satanice pentru distrugerea morala a victimelor. In aceasta perioada, multi tineri s-au prabusit moralmente si au trecut in tabara tortionarilor.

Fenomenul Pitesti s-a extins, in forme specifice, si in alte inchisori, cum ar fi Targu Ocna, Ocnele Mari, Targsor, Baia Sprie, Aiud, dar, datorita numarului mai mic de „reeducati” trimisi sa aplice tehnicile de tortura, precum si curajului detinutilor, care, in unele inchisori (Targu Ocna) au reusit sa se opuna, „reeducarea” nu a luat formele apocaliptice de la Pitesti si Gherla.

E greu de stabilit cu exactitate cand si de ce conducerea partidului comunist, care a organizat si supervizat „experimentul” Pitesti, a luat hotararea de a-l opri. Cert este faptul ca, in primavara anului 1952, Securitatea declanseaza primele anchete privind ororile petrecute in penitenciarele si lagarele de munca amintite mai sus.



Anchetele prin care au trecut tortionarii au fost, in unele cazuri, extrem de dure, fara a atinge insa nivelul de maxima bestialitate a tortionarilor in timpul „reeducarii”. La data de 20 septembrie 1954, la Tribunalul Militar Bucuresti, incepe procesul lotului Turcanu care cuprinde 22 de acuzati, impotriva carora se retin, in principal, invinuirile de „acte de teroare”, „crima impotriva securitatii interne” precum si „inalta tradare”. Sedintele Tribunalului Militar, prezidat de faimosul general Alexandru Petrescu sunt secrete, iar in sedinta din 10 noiembrie 1954 acesta ii condamna pe toti la moarte.

La data de 17 decembrie 1954 sunt executati, la Jilava, prin impuscare, Eugen Turcanu si alti 15 condamnati din acelasi lot.

In data de 22 iunie 1955 este executat, tot la Jilava, Puscasu Vasile din acelasi lot, in timp ce sentintele lui Tanu Popa, Voinea Octavian si ale altor condamnati sunt comutate in „munca silnica pe viata”.

In anul 1957 Securitatea organizeaza al doilea proces al „reeducarii” (procesul Vica Negulescu) cu scopul de a arunca vina ororilor petrecute in inchisorile romanesti asupra miscarii legionare care ar fi organizat intreaga actiune spre a sabota „opera de reeducare a detinutilor”. Inscenarea esueaza datorita curajului si inteligentei celor acuzati pe nedrept, ei aratand, in cursul procesului, ca totul a fost organizat din ordinul Securitatii. Intregul lot de 8 acuzati a fost condamnat la pedepse intre 15-22 ani munca silnica. Cei condamnati, impreuna cu 6 alti detinuti politici considerati foarte periculosi, sunt transferati la Jilava unde sunt literalmente ziditi in celule de exterminare special amenajate. Aici isi vor gasi moartea 8 dintre ei, din cauza tuberculozei si diareei deshidratante.

Colectivizarea agriculturii

Caracterul criminal si efectele tragice ale colectivizarii agriculturii sunt bine cunoscute de toti romanii.

Consecinta cea mai tragica si cu efecte pe termen lung a colectivizarii a fost desfiintarea clasei taranesti ca principala producatoare a avutiei nationale. Taranii mijlocasi si asa-zisii „chiaburi” reprezentau cea mai apta categorie sociala pentru adaptarea la exigentele unei agriculturi moderne, potential competitiva pe plan international. Aceasta categorie sociala nu mai exista, fie din cauza represiunilor din perioada colectivizarii si de dupa aceea, fie in urma migratiei la oras unde s-a constituit o categorie sociala nedefinita, nici tarani, nici oraseni, un fel de lumpenproletariat fara nici o perspectiva sociala.

Dezastrul economic

Datele oficiale privind evolutia economica din perioada 1938–1989 dezorienteaza pe cel ce le analizeaza. Astfel, datele publicate la finele anului 1988 indica o crestere a venitului national de 24 de ori fata de anul 1938, ceea ce, tinand seama de marimea numarului de locuitori, inseamna o crestere de aproximativ 16 ori a venitului national pe locuitor. Acesta este estimat la 2500 de dolari pentru 1938, deci in 1938 venitul pe locuitor ar fi fost de 155 dolari, cifra aberant de mica, daca facem comparatie cu alte tari, de exemplu Grecia. Insistand putin in comparatie cu aceasta tara, pentru care statisticile internationale indica un venit national pe locuitor de 500 de dolari in 1938 si 3000 de dolari in 1988, deci o crestere de 6 ori in 50 de ani, reiese clar falsitatea datelor statistice publicate de regimul comunist din Romania. Intr-adevar, valoarea de 155 de dolari este mult prea mica pentru Romania tinand seama de raportul real intre economia celor doua tari in 1938, iar valoarea de 2500 de dolari este mult prea mare daca avem in vedere ca economia Greciei era relativ prospera in 1988, iar situatia Romaniei dezastruoasa. Rezulta ca nici nu poate fi vorba de o crestere de 16 ori a venitului nostru national pe locuitor. Care a fost cresterea lui reala in cei 50 de ani la care ne referim? Dupa parerea noastra, mai mica decat cea a Greciei, care am aratat ca a fost de 6 ori; deci, pentru Romania se poate vorbi de o crestere de 3-4 ori. Rezulta dimensiunea minciunii oficiale: de la 3-4 la 16, deci o deformare a realitatii prin umflarea de 4 ori a raportarilor.

Industrializarea aberanta, efectuata de regimul comunist in cei 40 de ani, cat a detinut puterea, reprezinta una din principalele componente ale dezastrului economic national. Ideea industrializarii, corecta in principiu, a fost compromisa din cauza modului cum a fost gandita si pusa in practica de comunisti. Pe de alta parte, nu tot ce s-a intreprins pe linia industrializarii a fost gresit, exista incontestabil si unele realizari. Tragic este insa faptul ca efortul supraomenesc, impus poporului roman in cei 45 de ani de comunism, s-a risipit, in cea mai mare parte, in constructia unor investitii aberante, neproductive si nefunctionale, in crearea unor ramuri parazitare, si deci, a unor produse, de regula de proasta calitate, nevandabile pe piata internationala sau vandabile in pierdere, toate acestea amplificate de uriasele pierderi cauzate de imbecilitatea planificarii si conducerii hipercentralizate a economiei.

Lista erorilor criminale comise de comunisti in conducerea economiei cuprinde si alte puncte dintre care amintim: colectivizarea agriculturii (vezi paragraful precedent), cheltuirea unor sume uriase pentru „ajutorarea” regimurilor teroriste, cheltuielile imense pentru organizarea aparatului represiv, a propagandei de partid, precum si pentru viata ultraluxoasa a nomenclaturii si familiei Ceausescu.

Degradarea invatamantului, stiintei si culturii

Reforma invatamantului din anul 1948 a reprezentat o prima lovitura grea data culturii romane. Obiectivul declarat al reformei a fost „democratizarea” invatamantului, trecerea la un invatamant de masa dupa modelul sovietic, al carui sistem a fost copiat fara nici un discernamant. Consecintele au fost catastrofale: in cativa ani invatamantul romanesc, creat cu truda, a fost pur si simplu dat peste cap. Sacrificand cu brutalitate calitatea de dragul cantitatii, conducerea comunista se lauda, la mijlocul deceniului al saselea, ca a „eradicat” analfabetismul in tara noastra. In realitate, aceasta actiune a avut efecte de suprafata atat pe termen scurt, cat si pe termen lung. Dupa cateva decenii de la prima reforma de tip comunist a invatamantului (din nefericire au mai urmat si altele) s-a putut constata ca alfabetizarea a fost, la nivelul maselor, o farsa: din zece oameni care, la prima vedere, toti stiu sa scrie si sa citeasca, sapte n-au citit in viata lor nici o carte si nici un ziar, nu stiu sa scrie corect o cerere sau o scrisoare, folosul alfabetizarii reducandu-se, pentru acestia la „stiinta” de a-si semna numele si la eventuala descifrare a denumirii unor firme.

Invatamantul superior a suferit, si el, nefasta influenta sovietica. Erau trimisi la studii sau la „specializari”, in URSS, tineri cu „origine sanatoasa” carora, in mod deliberat, li se dadeau diplome pe banda rulanta pentru ca apoi, reintorsi in tara (de multe ori casatoriti cu rusoaice) sa fie promovati in cele mai inalte functii din economie, invatamant, stiinta si cultura.

Cercetarea stiintifica a avut, in primii ani de guvernare comunista, o soarta ceva mai buna. S-au infiintat mai multe institute de cercetare, in fruntea carora au fost numiti savanti formati inainte de 1944 (de exemplu – Institutul de matematica creat de Simion Stoilow, Institutul de Fizica Atomica avandu-l ca director pe Horia Hulubei, Institutul de Inframicrobiologie condus de Stefan Nicolau etc). Dupa 1968, fenomenul consolidarii stiintei si, implicit, a pozitiei cercetatorilor, i-a displacut Elenei Ceausescu care, devenita „academician doctor inginer de renume mondial” (in realitate, o cvasianalfabeta), a trecut la „reorganizarea” stiintei romanesti. Ultimele doua decenii de regim comunist au reprezentat o adevarata tragedie pentru cercetare si cercetatori. Din ordinul „savantei”, s-au desfiintat institute care obtinusera rezultate remarcabile (de exemplu – Institutul de Matematica, in 1972) sau au fost create institute fantoma la conducerea carora au fost numite rude ale familiei Ceausescu sau ilustre nulitati. Dupa desfiintarea Institutului de Matematica, pentru Zoe Ceausescu, fosta stagiara la acest institut, s-a creat o sectie speciala de creatie stiintifica „condusa” de aceasta). Rezultatele „organizarii” au insemnat efectiv bulversarea cercetarii stiintifice din Romania, in consecinta foarte multi cercetatori valorosi emigrand.



In domeniul literaturii si artei, imediat dupa preluarea abuziva a puterii, partidul comunist a impus un control draconic, urmarind subordonarea acestora pentru a le utiliza in scop de propaganda.

Lista marilor personalitati culturale sau stiintifice, lovite de persecutii sau chiar de represiune in anii comunismului, este din pacate foarte lunga: filosofii Lucian Blaga, Constantin Noica, Ion Petrovici si Vasile Bancila, istoricii Gh. I. Bratianu si P. P. Panaitescu, poetii Nichifor Crainic, Radu Gyr si Vasile Voiculescu, matematicianul si poetul Dan Barbilian, profesorul si psihologul Onisifor Ghibu, geograful Simion Mehedinti, sociologul Dimitrie Gusti, juristii Istrate Micescu, I. V. Gruia si Gh. Strat, medicii I. Simionescu si I. Trifu, profesorul inginer Aurel Beles, economistii Victor Slavescu si M. Manoilescu, calugarul-teolog N. Steinhardt, logicianul Anton Dumitriu, sculptorul Gh. Anghel, scriitorii Al. Paleologu, Dinu Pillat si Pastorel Teodoreanu, actorul Constantin Tanase, artistii lirici Dinu Badescu, Serban Tassian si Valentina Cretoiu reprezinta doar cateva nume din miile de oameni de cultura si stiinta care au fost inlaturati cu brutalitate din activitatea lor creatoare, multi dintre ei ispasind ani grei de temnita, iar altii pierzandu-si viata din cauza represiunilor salbatice la care au fost supusi. Ce pierdere ireparabila pentru tara au provocat comunistii – un adevarat genocid cultural!

Nomeclatura si Securitatea

Nomenclatura, alcatuita din potentatii si privilegiatii sistemului comunist, s-a format la scurt timp dupa instalarea prin frauda si violenta a noului regim. In interiorul „noii clase” putem distinge trei straturi: 1. marea nomenclatura; 2. nomenclatura locala; 3. alte categorii privilegiate.

Marea nomenclatura era alcatuita din aparatul central de partid si de stat, conducerea securitatii, armatei, justitiei, precum si a altor organizatii centrale. Numarul membrilor acestor veritabile noi protipendade era, la sfarsitul deceniului sapte, de ordinul sutelor, dar in deceniile opt si noua a crescut considerabil. Nomenclatura locala reproducea, la nivel de judet, structura marii nomenclaturi centrale, redusa la scara respectiva. In acest al doilea strat intrau mii de privilegiati. Al treilea strat, foarte heteroclit, se desprindea din cele mai diferite categorii ca: ofiteri superiori de securitate si militie, conducatori de mari intreprinderi, diversi activisti de partid si sindicat, lucratori din comert, profesori universitari, medici, scriitori, actori, ziaristi, presedinti de IAS sau CAP etc. Din categoria micilor nomenclaturisti, din cel de-al treilea strat, faceau parte zeci de mii de oameni.

Principala caracteristica a nomenclaturii de toate gradele o constituia posedarea unor veritabile privilegii de clasa, nelegate de vreun merit, ci doar de apartenenta la noua clasa.

In afara traiului in lux sau, cel putin in indestulare confortabila, membrii celor trei nomenclaturi erau caracterizati, de regula, de o totala indiferenta fata de saracia imensei majoritati a populatiei, de lacomia specifica proaspatului imbogatit, precum si de o invidie devoranta fata de „colegii” care aveau o pozitie si mai avantajoasa.

Securitatea a reprezentat „bratul inarmat al partidului”, menirea ei fiind aceea de a impune, prin teroare si diversiune, dictatura comunista. Puterea Securitatii era practic fara limite, chiar si activistii de partid si de stat de rang temandu-se de aceasta organizatie diabolica. Avand in vedere scopurile sale, este o aberatie sa se aprecieze ca au existat „securisti buni” alaturi de cei rai. Diferente existau, incontestabil, intre ei: cei mai de la varful organizatiei trasau strategiile de urmat, cei din esaloanele medii organizau practic actiunile ajutati de „tehnicieni” („specialisti” in ascultarea convorbirilor, controlul corespondentei, cenzura de toate felurile, recrutarea informatorilor etc). Executantii de rang inferior arestau, spionau, torturau, ucideau.

Cifrele avansate de oficialitati, dupa Revolutie, vorbeau despre vreo 10 000-15 000 de oameni care au format vechea Securitate. In realitate lucrau pentru Securitate, sute de mii salarizati si alte sute de mii „voluntari”. Care era costul acestui diabolic mecanism, nu cred ca se va afla vreodata. Aproximativ 10% din venitul national se cheltuia pentru complexul securist.

Concluzii

Printre faptele cu caracter de genocid impotriva natiunii noastre se mai pot aminti:

• Deportarile si teroarea din Basarabia si Bucovina;

• Distrugerea valorilor morale si introducerea dublei gandiri de tip orwellian;

• Tratarea cu dusmanie si amenintare (uneori a vietii) a romanilor din Diaspora, de parca n-ar fi fost frati de-ai nostri.

Cateva cuvinte despre responsabilitate si vinovatie pentru tot ce s-a petrecut in cei 45 de ani de comunism in Romania. Ele sunt, in primul rand, ale sistemului comunist care a insangerat si oprimat multe milioane de oameni, peste tot in lume unde a avut puterea. Dar ele mai sunt si individuale, ale capeteniilor comunisto-securiste care au elaborat si pus in practica ordinele oprimatoare.

Toate acestea trebuie cunoscute, asumate si condamnate. Pentru Istorie, pentru un prezent si un viitor mai curat.



Pentru detalii, vezi Gheorghe Boldur-Latescu, Genocidul comunist in Romania, Bucuresti, Editura Albatros; vol. I, (1992), vol. II (1994), vol. III (1998), vol. IV (2003, in colaborare cu Filip-Lucian Iorga); idem, The Communist Genocide of Romania, New York, Editura Nova Science Publishers Inc., 2004. 

Cicerone Ionitoiu Genocidul din Romania  - Repere in procesul comunismului, Editura Apologeticum 2006











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani