Contagiunea este un concept vechi in stiintele sociale, care pare abandonat astazi, desi desemneaza influente specifice. Primii teoreticieni ai multimii (cu deosebire, desigur, Le Bon) l-au utilizat pentru a explica preluarea spontana a unei stari emotionale sau a unui comportament de catre toti membrii multimii.
Cariera stiintifica a conceptului nu incepe decat dupa cel de-al doiea razboi mondial. Asemenea celuilalt termen important al psihologiei colective, deindividualizarea, el a fost lipsit multa vreme de o fundamentare empirica riguroasa. Fritz Redl (1949, apud Wheeler, 1966) este cel ce face contagiunii serviciul pe care Festinger, Pepitone si Newcomb (1952) l-au facut deindividualizarii. Psihiatrul vienez emigrat in Statele Unite cauta sa demonstreze ca fenomenul contagiunii poate aparea si in grupurile mici, nu numai in multimi. Redl s-a ocupat cu terapia de grup si a avut prilejul sa observe ca, adesea, pacientii se simt frustrati de terapeut, dar se abtin sa-si manifeste sentimentele. Totusi, daca intr-un astfel de cotext unul dintre ei isi exprima deschis ostilitatea fata de liderul grupului, ceilalti, brusc descatusati, il imita. Tocmai aceasta imitare de catre membrii grupului a “initiatorului” este considerata contagiune. Asadar, contagiunea apare atunci cand observatorul are tendinta de a-si exprima anumite sentimente, dar controlul exercitat de supraeu se dovedeste indeajuns de puternic pentru a impiedica manifestarea sentimentelor. Modelul cel curajos, sau ”initiatorul”, cum il desemneaza Redl, parand ca nu se simte deloc vinovat de ceea ce face, anihileaza controlul supraeului si-l decide pe subiect sa se exprime. Sa remarcam ca autorul austriaco-american are in vedere preluarea de catre grup a unui comportament, si nu a unei stari emotionale. De altminteri, acest aspect al demersului sau a ingaduit contagiunii accesul la statutul de concept stiintific. In anii ‘50 si ’60 contagiunea nu exista pentru psihologia sociala decat sub forma contagiunii comportamentale (o putem numi, cu aceeasi indreptatire, si contagiune dezinhibitorie).
Ideile lui Redl au fost dezvoltate de catre Wheeler (1966). Ladd Wheeler este autorul reprezentativ pentru acest domeniu. El defineste contagiunea comportamentala printr-un set de patru conditii: 1. observatorul este motivat sa se comporte intr-un anumit fel; 2. observatorul stie foarte bine cum sa realizeze comportamentul in cauza, dar nu-l realizeaza; 3. observatorul vede un model desfasurand comportamentul; 4. dupa ce a observat modelul, observatorul efectueaza el insusi comportamentul. Iata un exemplu pe deplin lamuritor: in fiecare duminica, X este impiedicat sa doarma la pranz de zgomotul masinii de tuns iarba folosita de vecinl sau, Z. Intrucat X nu vrea sa-si strice relatiile cu Z, el il roaga de fiecare data politicos sa amane cateva ceasuri tunderea gazonului. Intr-o duminica ins&# 259;, atunci cand X se duce la Z cu obisnuita lui rugaminte, gaseste acolo pe Y, un alt vecin care, extrem de furios, il insulta si il ameninta pe Z, cerandu-i sa opreasca zgomotul. Fara a astepta reactia lui Z la atacul lui Y, X devine si el foarte agresiv. Modelul, in cazul acesta Y, a redus inhibitia lui X. Tendinta lui X de a-si manifesta indignarea fata de comportamentul lui Z, atata vreme reprimata, iese acum brutal la suprafata (Wheeler, 1968). Putem oferi un alt exemplu, reinnodand legatura dintre contagiune si comportamentul colectiv: multimea de protestatari se afla in fata unei cladiri guvernamentale aparate de un cordon de jandarmi cu scuturi. Oamenii se imping unul in altul, vocifereaza, ii insulta pe jandarmi, dar nu au curajul sa-i atace. La un moment dat, cineva din multime arunca cu o piatra in cordonul de soldati. Gestul acesta ii dezinhiba pe ceilalti, care fac la fel, se reped spre soldati, rup cordonul si patrund in cele din urma in cladirea guvernamentala.
Subiectul contagiunii are serioase retineri in privinta realizarii unui comportament, din cauza ca anticipeaza consecinte sociale neplacute ori din cauza ca il socoate neconform regulilor morale. Realizarea comportamentului de catre model il determina pe subiect sa reevalueze comportamenul respectiv. Acum el dispune de informatii care-i indica lipsa urmarilor negative, precum si temeiul moral al comportamentului in cauza. Subiectul traieste, in viziunea lui Wheeler, un conflict abordare-evitare (in limba engleza, approach-avoidance conflict), simtindu-se atras de un comportament specific, dar temandu-se totodata sa-l desfasoare. Tendintele de evitare a comportamntului in cauza sunt o vreme mai puternice decat cele de abordare. Prin conduita sa, modelul reduce tendintele de evitare ale subiectului, facand sa dispara conflictul (sau, in orice caz, diminuandu-l de maniera semnificativa). Aceasta este dinamica psihologica principala in contagiune.
Raportul initial dintre tendintele de evitare si cele de abordare are o importanta capitala in declansarea contagiunii. Kimbrell si Blake (1958), de pilda, au privat subiectii de consumul de lichide pentru intervale diferite; au obtinut in felul acesta doua gupuri experimentale cu niveluri diferite ale setei. In faza urmatoare a experimentului, au plasat fiecare subiect acompaniat de un complice aproape de o sursa de apa potabila. Inscriptia “Nu folositi acest robinet”, foarte vizibila, era menita sa creeze conflictul abordare-evitare. Conduita complicelui depindea de conditia experimentala: acesta fie incalca interdictia, fie o respecta. Contagiunea a fost mai puternica in conditiile de “sete usoara”: foarte multi subiecti au imitat complicele care a ignorat inscriptia. In cele doua conditii de “sete puternica”, subiectii au baut apa indiferent de comportamentul modelului. In conditiile din urma nu s-a obtinut contagiune pentru ca tendintele de abordare s-au dovedit mai puternice decat cele de evitare. Modelul, care astamparandu-si setea dovedea avantajele abordarii, a devenit inutil.
Studiul realizat de Freed, Chandler, Blake si Mouton (1955, apud Wheeler, 1966) probeaza aproximativ aceeasi idee. Cei patru autori au asezat la intrarea principala a unei cladiri universitare o pancarta prin care interziceau trecerea si indicau un alt acces. In functie de autoritatea afisata, anuntul avea trei grade de tarie a interdictiei. La apropierea subiectilor, un complice viola interdictia in mod voit, patrunzand in cladire, ori se indeparta, dupa ce citise anuntul. Autorii n-au putut consemna contagiune (deci, imitare a complicelui in gestul lui de infruntare a autoritatii) decat in conditia de interdictie slaba. Interdictia puternica genera obedienta subiectilor, in ciuda exemplului de independenta oferit de complice.Wheeler comenteaza pe marginea acestor doua studii ca spre a obtine contagiune este nevoie ca tendintele de evitare sa fie putin mai puternice deca cele de abordare. El descrie astfel fragilul decalaj propice contagiunii: “Daca inhibitiile subiectului abia reusesc sa previna exteriorizarea tendintei de abordare, o diminuarea cat de mica a fricii va fi suficienta pentru a produce comportament de abordare” (Wheeler, 1966, p. 186). Daca decalajul in favoarea tendintelor de evitare este foarte mare, este nevoie de o diminuare masiva a fricii subiectului de a realiza comportamentul, pe care modelul s-ar putea sa nu fie capabil sa o provoace. Daca, pe de alta parte, tendintele de evitare sunt mult inferioare celor de abordare, atunci subiectul va actiona sub impulsul celor din urma, fara a tine seama de comportamentul modelului.
Desigur, raportul dintre cele doua tipuri de tendinte nu constituie singurul factor ce influenteaza contagiunea. Consecintele raspunsului modelului se pot dovedi decisive. Studiul lui Bandura, Ross si Ross (1963), chiar daca nu a vizat precizarea conditiilor contagiunii, ne ofera argumente in acest sens. In acest studiu, subiectii-copii sunt expusi la un model filmat care primeste pentru conduita lui fie o recompensa, fie o pedepsa. Dupa vizionarea filmului, subiectii ce asistasera la pedepsirea modelului au evitat sa se comporte agresiv, desi li s-a oferit prilejul. Pedepsirea modelului i-a facut sa inteleaga faptul ca manifestarea tendintelor agresive in acest context va avea urmari negative.
In aceeasi linie de cercetari trebuie inclus si studiul realizat de Walters, Leat si Mezei (1963, apud Wheeler si Smith, 1967). Experimentatorii au interzis unor copii sa se joace cu niste jucarii, apoi i-au pus sa urmareasca un film in care o mama isi recompensa ori isi pedepsea baietelul pentru ca se jucase cu jucariile prohibite pentru subiecti. Atunci cand li s-a oferit din nou prilejul, cei ce au vazut modelul pedepsit s-au abtinut sa se joace cu jucariile. Observarea consecintelor negative ale comportamentului modelului ii convinge sa-si inhibe in continuare tendinta de a se juca. Reducerea inhibitiilor subiectului se afla sub controlul urmarilor observabile ale comportamentului modelului. Chiar daca modelul realizeaza comportamentul reprimat de subiect, sanctiunile sociale negative aplicate modelului mentin inhibitiile subiectului.
Contagiunea are la baza o dinamica de dezinhibitie. Initial, exista o retinere sau un blocaj al subiectului de a efectua un anumit comportament, dar aceasta retinere dispare in prezenta unui model care desfasoara comportamentul reprimat de subiect. Se pot distinge trei tipuri de inhibitii sau retineri, in functie de sursa lor: inhibitii generate de grup, inhibitii cauzate de actiunea normei autoritatii si inhibitii auto-generate.
Potrivit lui Wheeler, atunci cand inhibitiile tin de normele grupului de apartenenta, subiectul se teme ca va fi respins de grup daca nu-si controleaza atent tendintele de a efectua comportamentul interzis. Sa ne imaginam, desi este un exercitiu dificil, o grupa de studenti care a hotarat ca nici unul din membri nu mai poate copia la examene. Exista, evident, studenti care ar vrea sa o faca, dar se abtin de frica represaliilor grupului. In acest caz, contagiunea nu se va produce, probabil, decat pornind de la actul de non-conformism al unui membru cu status superior. Gestul lui de a trisa la examen s-ar putea raspandi repede in grup, din cauza dezacordului latent al mai multor membri fata de norma veche.
Sa remarcam ca, in general, modelele cu status inalt sunt foarte eficiente. Studiul lui Lefkowitz, Blake si Mouton (1955), ofera argumente solide in sprijinul acestei teze. Cei trei autori isi desfasoara cercetarea pe teren. Comportamentul examinat il reprezinta incalcarea semnalelor semaforului la o trecere de pietoni in prezenta unui model care fie asteapta regulamentar culoarea verde, fie traverseaza strada atunci cand semeforul interzice aceasta. Ipoteza avansata anticipa ca mai multi pietoni vor ignora culoare rosie a semaforului in prezenta modelului deviant. In plus, in designul celor trei psihologi se manipuleaza statusul modelului: acesta aparea imbracat fie intr-un costum scump (status superior), fie ca un muncitor, in haine de lucru (status inferior). Mai multe violari ale legii circulatiei se produc atunci cand modelul cu status inalt traverseaza pe culoarea rosie a semaforului. Modelul cu status inferior este urmat in devianta lui de mult mai putini pietoni. Studiul lui Lefkowitz si al colegilor sai demonstreaza astfel ca statusul superior al modelului reprezinta o variabila importanta in ecuatia contagiunii.
Autoritatile genereaza adesea interdictii, iscand in constiintele multor indivizi conflicte abordare-evitare. Contagiunea survine atunci cand modelul incalca norma stabilita de autoritate fara a fi pedepsit. Wheeler (1966) atrage atentia ca modelul trebuie sa se afle sub incidenta regulii autoritatii, altminteri actiunea lui este lipsita de relevanta pentru subiect. De pilda, o masina a politiei ruland cu 100 km/h in oras nu va reduce inhibitiile celor ce si-ar dori sa circule cu aceeasi viteza.
Sigelman si Sigelman (1976) au realizat un studiu asupra contagiunii in care este implicata o autoritate. Demersul lor a vizat descrierea efectelor contagiunii asupra incalcarilor legii circuatiei. Ei au observat comportamentul soferilor intr-o intersectie in care un indicator de circulatie, de curand amplasat, interzicea virajul la dreapta. In unele conditii experimentale, in intersectie se afla un agent de circulatie in uniforma, in altele nu. In fata soferilor-subiecti, un model facea curba la dreapta sau rula inainte. Prezenta autoritatii a diminuat efectul modelului, dar nu intr-o maniera semnificativa. In general, modelul deviant si nepedepsit de autoritate a fost imitat. Contagiunea poate aparea usor in astfel de contexte, intrucat exista extem de multe modele ce violeaza codul rutier fara a suporta consecinte negative, iar tendinta subiectului de a desfasura comportamentul interzis este depasita cu putin de frica lui de pedeapsa.
In sfarsit, inhibitile auto-generate nu sunt neaparat auto-impuse in mod constient. Ele au o esenta morala, izvorand din supraeu. Subiectul se teme ca va regreta si se va simti vinovat daca va efectua comportamentul pe care totusi isi doreste sa-l efecteze. Un model eficient in acest caz va avea misiunea de a face ca actiunea sa para justa ori morala. De pilda, Bandura si Walters (1959, apud Wheeler, 1970) au aratat ca adolescentii se angajeaza cu mai multa probabilitate in activitatile sexuale atunci cand are loc o intalnire dubla – doua fete ies cu doi baieti. In mod firesc, adolescenta are serioase retineri fata de interactiunea sexuala, dar aceste retineri se reduc drastic daca prietena ei, ale carei standarde morale le cunoaste, efectueaza comportamentul interzis.
Se cuvine, in acest punct al expunerii noastre, sa distingem legaturile dintre contagiune si alte forme de influenta sociala. Acest demers va spori cu siguranta claritatea portretului pe care incercam sa-l schitam contagiunii. La prima vedere, contagiunea reprezinta un tip de imitatie. Exista un model, iar subiectul ii copie comportamentul ca urmare a scaderii inhibitiilor sale privitoare la comportamentul in cauza. Totusi, nu intotdeauna contagiunea implica reproducerea exacta a comportamentului efectuat de model. Wheeler (1970) ne indeamna sa ne imaginam ca la o petrecere gazda povesteste de cateva minute o intamplare careia nu i se intrevede deznodamantul. Observatorul si modelul asculta alaturi de alti invitati. Observatorul ar dori sa mearga la toaleta, dar nu vrea sa para nepoliticos. Mai putin preocupat de felul in care il percep ceilalti, modelul se ridica si se duce sa-si umple paharul. Brusc, inhibitia observatorului dispare si el se indreapta spre toaleta. Prin urmare, modelul a schimbat interpretarea observatorului asupra situatiei fara a efectua comportamentul pe care observatorul ezita sa-l realizeze.
Impreuna cu doi colegi ai sai, Wheeler a proiectat un experiment ce ne permite sa tragem aceeasi concluzie. Wheeler, Smith si Murphy (1964) au pus subiectii contagiati in imposbilitatea de a repeta fidel comportamentul modelului. Subiectii, proaspeti soldati, asteptau intr-o camera in care se gaseau reviste, o masa cu carti de joc si sageti de aruncat intr-o tinta prinsa pe usa. Experimentatorul le spunea ca pot citi reviste in timp ce asteapta, interzicandu-le astfel implicit jocurile. In functie de conditie, complicele introdus intre subiectii naivi citea linistit, se plimba, arunca sageti la tinta sau se juca la masa de joc. Subiectii se dezinhibau sub influenta complicelui care nu facea ceea ce indicase experimentatorul, dar nu-i repetau neaparat comportamentul, dat fiind ca exista un singur pachet de carti de joc si numai cateva sageti. Desi contagiunea se declanseaza ca urmare a comportamentului unui model dezinhibat, ea nu echivaleaza intotdeauna cu o imitatie rigida.
Contagiunea reprezinta un fenomen de grup, dar are putine lucruri in comun cu influenta majoritara. In ciuda aparentelor, conflictul, prezent atat in conformism cat si in contagiune, nu apropie cele doua forme de influenta, ci le separa. In conformism, individul nu traieste conflictul decat dupa ce ia cunostinta de opinia celorlalti. Atunci cand descopera diferenta care-l separa de ceilalti membri ai grupului, el trebuie sa rezolve singur conflictul iscat; de obicei, renunta, cel putin la nivel manifest la opinia sa, adoptand norma de grup. Dimpotriva, contagiunea ii implica pe ceilalti (ori pe celalalt, modelul) in rezolvarea conflictului subiectului. Subiectul are un conflict interior inainte de observarea modelului, iar comportamentul acestuia ii ofera o solutie pentru diminuarea sau indepartarea totala a conflictului.
Pentru a ilustra diferenta dintre contagiune si conformism, Worchel si Cooper (1979) analizeaza posibilele motivatii ale celor care au luat parte in masacrul de la My Lai. In 1967, in timpul raboiului din Vietnam, 25 de militari americani, unii dintre ei incoporati numai de o luna, au ucis peste 500 de civili, majoritatea femei, batrani si copii, locuitori ai satului My Lai. Printre soldatii americani s-au aflat, cu siguranta, oameni care n-ar fi vrut sa faca rau unor civili neinarmati. Ei au trait un conflict puternic atunci cand au vazut colegi de-ai lor executand vietmamezi, dar s-au conformat in cele din urma la ceea ce parea sa fie norma grupului. Au inceput sa impuste ei insisi civili de frica sanctiunilor grupului si, mai ales, de frica represaliilor autoritatii. Pe de alta parte, printre asasinii de la My Lai s-au numarat americani convinsi ca, in general, prizonierii vietnamezi trebuie ucisi. Ei aveau teninta de a ucide civili inainte de a descinde la My Lai (de pilda, pentru a razbuna camarazi cazuti in lupta), dar si-o reprimasera. In satul vietnamez, acesti indivizi au avut prilejul sa vada colegi de-ai lor ucigand civili fara a fi dezaprobati. Lucrul acesta i-a dezinhibat, iar disparitia conflictului interior le-a ingaduit sa ia parte la masacru. Ei au asasinat oameni nevinovati fiind contagiati de membrii grupului lor care efectuau comportamentul pe care ei si-l reprimasera pana atunci.
Agresivitatea este unul din comportamentele pe care individul si le reprima indiferent de contextul social. Ea constituie, de asemenea, un mod de conduita ce se raspandeste extrem de repede si de usor in grupuri si multimi. De aceea, multe studii asupra contagiunii au avut in vedere comportamentul agresiv. Wheeler apreciaza ca “agresivitatea este o variabila dependenta naturala pentru cercetarile asupra contagiunii” (Wheeler, 1968, p. 198).
In 1966, Ladd Wheeler a publicat, impreuna cu Anthony Caggiula, un studiu in care a explorat influenta reactiilor tintei agresiunii asupra contagiunii agresivitatii. Ipoteza principala avea urmatoarea formulare: “Atunci cand subiectul instigat sa se manifeste violent observa un model agresiv, reactiile tintei nu vor afecta gradul de agresivitate al observatorului” (Wheeler si Caggiula, 1966, p. 3). Un complice al experimentatorului, A, exprima opinii indezirabile social, precum: “Cred ca religia mea este cu mult superioara tuturor celorlalte. Daca ar fi dupa mine, toate celelalte religii ar fi ilegale” sau “Eu cred ca dupa ce crestem, nu le mai datoram parintilor nimic”. Astfel de opinii atrageau raspunsul agresiv al altui complice, B, care-l ascultase pe A alaturi de subiectul naiv. Evident, B juca rolul modelului care putea dezinhiba subiectul daca acesta traia un conflict abordare-evitare. B il agresa verbal pe A, apreciind ca acesta a fost crescut in jungla si ca dupa experiment ar trebui pus intr-o camasa de forta. La aceste atacuri, in functie de conditia experimentala, A reactiona diferit: fie nu facea nici un comentariu, fie retracta ceea ce spusese, recunoscand ca a exagerat, fie il agresa verbal la randul sau pe B, manifestand aproximativ acelasi nivel de ostilitate. Autorii au obtinut contagiune in toate cele trei conditii experimentale mentionate. Urmand pe B, subiectii naivi l-au agresat pe A. Asa cum anticipasera Wheeler si Caggiula, subiectii contagiati nu tin seama se reactia tintei la agresiunea modelului. Contagiunea depinde intr-o masura foarte redusa de ceea ce face tinta agresivitatii dupa ce a provocat subiectilor conflictul abordare-evitare.
Cat de puternica este contagiunea comportamentului agresiv? Am putut constata in randurile de mai sus ca victima agresivitatii n-o poate impiedica prin reactiile ei. Se produce contagiunea si atunci cand modelul este dezaprobat in agresivtatea lui de un personaj cu status inalt? Dar daca modelul insusi, dupa ce s-a comportat agresiv, isi exprima regretul pentru cele intamplate? Wheeler si Smith (1967) au cautat sa raspunda la aceste intrebari. Ei banuiau ca “cenzurarea” modelului de catre experimentator il va descuraja pe subiectul naiv sa-si manifeste agresivitatea. Din punctul de vedere al procedurii, acest experiment are multe puncte comune cu cel expus anterior. Subiectii erau elevi la un institut anval. Fiecare din ei lua parte la o discutie, alaturi de trei complici. Complicele A exprima aproximativ aceleasi opinii anti-normative ca in experimentul precedent. Complicele B detinea rolul modelului, reprosandu-i intr-o maniera agresiva lui A lipsa de temei a atitudinilor lui. Complicele C se mentinea in general indiferent; el intervinea activ intr-o singura conditie, dezaproband comportamentul lui B. In functie de conditia experimentala, B este “cenzurat” de experimentator (“Imi pare rau ca spui asta, B. Cred ca ti-ai pierdut cumpatul. Fiecare din noi are dreptul la o opinie.”), de catre C (cu exact aceleasi fraze) ori de catre el insusi. Cand se auto-cenzureaza, B declara: “Imi pare rau ca am spus asta. Cred ca mi-am pierdut cumpatul. Fiecare din noi are dreptul la o opinie.”). Bineinteles, cei doi autori au creat si o conditie de “non-cenzura”, in care modelul (deci, B) il agreseaza pe A fara ca gestul lui sa fie dezaprobat de cineva in mod explicit. Variabila dependenta o constituie contagiunea: masura in care subiectul naiv, dupa ce a luat cunostinta de comportamentul lui B si de eventuala cenzurare a acestuia, il agreseaza verbal pe A. “Cenzura” exercitata de experimentator se dovedeste foarte eficienta. Dezacordul experimentatorului fata de agresivitatea lui B il descalifica pe acesta ca model. Subiectul nu-l imita pe B daca acesta este dezaprobat de experimentator. In celelalte conditii de cenzura insa, Wheeler si Smith au consemnat aparitia contagiunii. Ei au presupus ca subiectul nu tine cont de obiectiile lui C din cauza ca nu anticipeaza o interactiune cu acesta. Daca C ar fi fost un apropiat al subiectului sau daca el ar fi avut un status inalt, reactia lui la actul de agresivitate al modelului ar fi blocat contagiunea. In sfarsit, autorii au presupus ca modelul auto-cenzurat n-a fost perceput ca sincer si ca regretand cu adevarat actul agresiv. Concluzia pe care o putem desprinde din acest studiu este ca, in unele imprejurari, o autoritate puternica poate stavili raspandirea agresivitatii.
In privinta consecintelor interpersonale ale contagiunii, Wheeler (1966) a emis ipoteza potrivit careia dupa scaderea inhibitiilor, subiectul va resimti atractie fata de model. Intr-un experiment asupra deindividualizarii, Singer, Brush si Lublin (1965) au cerut subiectilor sa imbrace halate largi de laborator, absolut identice. Experimentatorii le ofereau o definitie a literaturii pornografice statuata de Curtea Suprema a Statelor Unite si ii anuntau ca sarcina lor era aceea de a aprecia, intr-o discutie de grup, daca un anumit pasaj din romanul Amantul doamnei Chatterley de D.H. Lawrence este sau nu pornografic. Subiectii purtand halate de laborator, socotindu-se, probabil, non-identificabili au utilizat intr-o mai mare masura expresii obscene in cursul discutiei. Singer si colegii sai au atribuit acest rezultat pierderii constiintei de sine in starea de deindividualizare. Ei au descoperit, de asemenea, ca membrii se simteau mai atrasi de grupurile in care se rostisera cuvinte obsecene. Acest rezultat a fost interpretat ca o corelatie pozitiva intre reducerea retinerilor si atractia pentru grup. Din pacate, Wheeler n-a gasit probe directe in favoarea ipotezei sale. Experimentul efectuat de el impreuna cu Smith n-a confirmat ipoteza atractiei fata de model in contagiune. Modelele care au provocat disparitia inhibitiilor n-au fost mai simpatizate decat cele ineficiente in aceasta privinta. Cei doi autori au oferit urmatoarea explicatie: “probabil ca atractia fata de model are loc numai atunci cand modelul este recompensat pentru comportamentul sau, indepartand astfel anxietatea observatorului” (Wheeler si Smith, 1967, p. 97).
Contagiunea se poate produce in legatura cu orice comportament inhibat de subiect si efectuat sub privirile subiectului de un model. Oricat ar parea de bizar ori contradictoriu, exista contexte in care poate avea loc o contagiune a imitatiei. Imitatia nu reprezinta un comportament valorizat social. Ca atare, oamenii au uneori retineri de a imita. Aceste retineri pot sa dispara daca ei se conving ca imitarea celuilalt le este utila sau daca vad pe altul adoptand in mod profitabil comportamente imitative.
Wheeler si Arrowood (1966) au examinat, intr-un experiment ingenios, contagiunea imitatiei. Subiectii lor credeau ca iau parte intr-un studiu asupra calitatilor telepatice. Ei primeau mesaje extra-senzoriale din camera de alaturi si sarcina lor era de a decripta aceste mesaje. Se organizau 15 sesiuni de transmitere a unor cifre de 1 la 5. Subiectii se straduiau sa receptioneze si spuneau, in ordine, ce cifra le fusese comunicata telepatic. Primii trebuiau sa se pronunte cei doi subiecti naivi S1 si S2, urmati de doi complici, S3 si S4. Subiectul real al studiului era S2.
Complicele S3 avea instructiuni sa dea raspunsuri diferite atat in raport cu S1, cat si cu S2. Comportamentul lui S4 stabilea cele doua conditii ale experimentului. In conditia “acord”, S4 il imita pe S3 in cele mai multe din aprecierile sale, iar in conditia “dezacord”, raspunsurile lui S4 erau diferite de cele emise de S3. Autorii se gandisera ca S2 va fi motivat sa creada in propria receptivitate extra-senzoriala. In principiu, el nu poate dobandi aceasta credinta decat daca primeste o confirmare sociala a capacitatii sale – deci, daca ceilalti sau macar unul din ei dau aceleasi raspunsuri ca si el. Manipularile insa il impiedica sa obtina feedback-ul pozitiv de care are nevoie. Singura lui sansa ramane aceea de a spune ceea ce spune si S1, dar S2 are retineri in aceasta privinta, temandu-se de dezaprobarea sociala pentru comportamentul lui mimetic. Prin urmare, autorii ii provoaca lui S2 un conflict abordare-evitare: el este motivat sa-l imite pe S1 dar in acelasi timp intelege ca exista restrictii care-l opresc sa repete raspunsurile acestuia. Wheeler si Arrowood au facut predictia ca S2 va imita in conditia “acord”, deci atunci cand S4 il imita pe S3. Rezultatele experimentului au confirmat aceasta predictie. Complicele S4 reprezinta pentru S2 modelul care, prin comportaentul sau il dezinhiba, indepartandu-i temerile cu privire la lipsa de adecvare a conduitei imitative in situatia data. In conditia “acord” are loc, asadar, o contagiune a imitatiei.
Prezentam, in incheierea discutiei despre contagiunea comportamentala sau dezinhibitorie, studiul cel mai recent pe care l-am putut gasi: un experiment din 1992 al lui David Levy, publicat in Journal of Social Psychology. Autorul american are meritul de a aborda aspectul controversat al acestui camp de cercetare. Intr-adevar, desi contagiunea comportametala a fost examinata in contexte din cele mai diverse, nu exista o fundamentare empirica a conceptualizarii ei ca scadere a inhibitiilor intr-un conflict abordre-evitare. Nimeni nu s-a straduit, la drept vorbind, sa demonstreze aparitia si rezolvarea conflctului la subiectii implicati in contagiune. Domeniul contagiunii a fost neglijat in ultimele decenii tocmai din cauza ca nu s-a obtinut o atestare empirica a dinamicii psihice mediatoare.
Fiecare din subiectii lui Levy completa un chestionar in laborator alaturi de un complice. La terminarea sarcinii, experimentatorul le propunea amandurora sa participe ca voluntari intr-o actiune plictisitoare in cursul saptamanii care urma. Complicele accepta (conditia “complezenta”) ori refuza (conditia “contagiune dezinhibitorie”). Principala variabila dependenta o reprezenta, desigur, reactia subiectului naiv la cererea experimentatorului. Rezultatele au indicat o tendinta mult mai slaba spre voluntariat atunci cand modelul, prin comportamentul sau, a redus inhibitiile subiectilor. Dar Levy a dorit sa depaseasca stadiul simplei evidentieri a contagiunii si a formulat o ipoteza referitoare la conflictul de abordare-evitare. El a anticipat ca subiectii din conditia “contagiune” vor avea intr-o masura mai redusa decat cei din conditia “complezenta” trairi conflictuale. A masurat conflictul cu ajutorul latentei rapunsurilor, al rapoartelor verbale ale sbiectilor asupra starii de nervozitate, anxietatii, tensiunii psihice, confuziei, frustrarii, furiei, efortului, agitatiei. A folosit, in acelasi scop, State-Trait Anxiety Inventory, forma Y, precum si Multiple Affect Adective Check List. In urma analizei factoriale asupra acestor date privitoare la conflict, s-au desprins doi factori: tulburare emotionala si efort cognitiv. Pe ambele dimensiuni, subiectii din conditia “contagiune” s-au dovedit diferiti de ceilalti. Ei sunt mai putin tulburati emotional si depun mai putin efort cognitiv. Astfel, Levy a probat existenta conflictului si mecanismul de reducere a acestuia. “Cercetarea de fata, scrie el, ofera suport teoretic si empiric pentru considerarea contagiunii dezinhibitorii ca un tip distinct de influenta interpersonala” (Levy, 1992, p. 471).
Am descris in randurile de mai sus contagiunea comportamentala sau dezinhibitorie. In acest tip de contagiune, subiectul, care traieste un conflict abordare-evitare scapa de inhibitiile sale ca urmare a observarii unui model ce efectueaza comportamentul pe care subiectul insusi ravneste sa-l efectueze. La inceputul veacului al XX-lea, cercetatorii din domeniul stiintelor sociale intelegeau prin contagiune reproducerea sau reflectarea spontana de catre subiect a unui afect sau a unui comportament apartinand modelului. Putem ilustra acest prim sens al contagiunii cu situatia in care, drept reactie la un eveniment negativ, cineva izbucneste brusc in ras, iar ceilalti membri ai grupului imita acest raspuns aparent inadecvat. Influenta de acest fel ar putea fi numita contagiune de ecou. Din pacate, linia de cercetare propusa in jurul anului 1900 n-a fost continuata de psihologii sociali adepti ai metodei experimentale.
Totusi, in afara contagiunii comportamentale sau dezinhibitorii s-a mai cercetat un tip de contagiune: contagiunea isterica. Aceasta se refera la raspandirea unui simptom fizic in lipsa unui agent patogen identificabil intr-un grup ai carei membri traiesc un conflict interior.
In 1962, intr-o mica fabrica de tesaturi din sudul Statelor Unite a aparut o epidemie bizara. Mai mult de o patrime din cele 200 de angajate se plangeau de greturi, amorteala, nervozitate si slabiciune. Toate pretindeau ca fusesera intepate de o insecta necunoscuta, adusa in fabrica odata cu baloturile de materie prima trimise, pe calea apei, din America de Sud. Reporterii de la marile cotidiene nationale s-au grabit sa descrie aceasta situatie, cu atat mai mult cu cat expertii sositi la fata locului n-au gasit nici o insecta care sa fi putut provoca simptome atat de serioase. Doi sociologi, Alan Kerckhoff si Kurt Back (1968, apud Leyens, 1979 si Wheeler, 1970) au intuit ca se afla in fata unui fenomen de contagiune isterica. Ei au desfasurat cercetari amanuntite in mica fabrica si au sfarsit prin a tipari o carte inchinata acestui caz.
De la inceput, Kerckhoff si Back au exclus ipoteza insectei misterioase si au pus totul pe seama starii de tensiune a femeilor. Epidemia izbucnise tocmai in perioada cea mai aglomerata, in care angajatele erau solicitate sa faca ore suplimentare. Multe din ele erau nemultumite de organizarea muncii in fabrica, multe ar fi vrut sa petreaca mai mult timp acasa, alaturi de copii. Cei doi sociologi au cautat sa determine un indicator global al starii de tensiune, masurand patru aspecte: 1. numarul de ore suplimentare efectuat de fiecare angajata in perioada premergatoare declansarii epidemiei; 2. Aportul fiecareia la bugetul familial (daca femeia contribuia cu jumatate sau cu mai mult de jumatate la venitul total al familiei); 3. lipsa de incredere in eficienta organizarii fabricii (daca angajata nu mentiona maistrul ca o persoana la care trebuie sa te adresezi atunci cand esti nemultumit, cercetatorii considerau acest lucru ca o sursa de stress); 4. diferentele percepute intre colege din punctul de vedere al productivitatii muncii (faptul ca o femeie credea ca in sectia ei se munceste inegal, unele colege depunand mai mult efort ca altele, putea induce stress). Kerckoff si Back au putut astfel atribui fiecarei angajate scoruri de la 0 la 4. Ipoteza lor fundamentala, potrivit careia curioasa maladie a avut drept cauza starea de tensiune psihica s-a adeverit. Subiectii cu scoruri inalte aveau simptomele bolii, iar cei cu scoruri foarte slabe nu le aveau.
O alta descoperire importanta, sustinand si ea ipoteza tensiunii, s-a referit la rolul pozitiei sociometrice a subiectilor. Primii imbolnaviti au fost izolatii sociali intrucat, probabil, tensiunea psihica atingea la ei cote mai inalte. Femeile izolate manifestau o insatisfactie pronuntata fata de slujba lor. In faza ulterioara a epidemiei insa, retelele de prietenie au jucat un rol hotarator: daca o angajata avea o prietena care fusese intepata de insecta necunoscuta, cresteau semnificativ sansele ca si ea sa contacteze maladia. Spre sfarsitul epidemiei, cand extrem de multe femei se imbolnavisera, rolul preferintelor interpersonale s-a diminuat.
Kerckhoff si Back si-au interpretat datele prin prisma conceptului de contagiune isterica. Acesta se caracterizeaza prin: 1. resimtirea unei tensiuni psihice de catre majoritatea membrilor grupului; 2. exprimarea fiziologca a acestei tensiuni intr-o serie de simptome; 3. definirea acestor simptome ca provenind dintr-o sursa externa; 4. raspandirea si cresterea tensiunii psihice la membrii grupului si acceptarea in definitiei simptomelor in grup.
Ca si contagiunea comportamentala, contagiunea isterica presupune existenta unor retineri de a efectua un comportament dorit. Femeile din fabrica de tesaturi ar fi dorit sa petreaca mai mult timp in mijlocul familiei, sa se odihneasca dar, dat fiind ca ele aveau o contributie importanta la bugetul familial, nu-si puteau permite sa nu efectueze ore suplimentare. Contagiunea isterica, spre deosebire de cea comportamentala, se declanseaza din pricina ca subiectii se afla in imposibilitatea de a-si reduce inhibitiile. Comportamentul modelului nu-l dezinhiba pe subiect ci, dimpotriva, ii amplifica tensiunea psihica. Presupusa aparitie a insectelor periculoase in fabrica se adauga la sursele de stress deja existente. Observatorul vede modelul plangandu-se ca a fost intepat de o insecta necunoscuta. Evident, observatorul nu are nici o intentie de imita comportamentul modelului. Dar el preia de la acesta credinta in existenta insectelor, un alt element negativ in mediul care-i induce tensiune. Preia, in egala masura, si noua definitie pe care o ofera modelul pentru simptomele resimtite de subiect si mai inainte, dar necostientizate si neexplicate. Contagiunea isterica inseamna interpretarea eronata, la sugestia unui model, a unor simptome fizice pentru care subiectul nu detectase in prealabil o cauza precisa.
In sens foarte larg, contagiunea trebuie privita ca raspandirea unei emotii sau a unui comportament de la un model catre unul sau mai multi observatori, in lipsa oricarei intentii de influentare. Desi studiata in discipline diverse, ca psihanaliza, sociologia sau psihologia sociala, ea nu este nici astazi pe deplin elucidata. Explicatiile asupra mecanismelor contagiunii sunt adesea vagi si inconsistente. Stagnarea cercetarilor se datoreaza, in buna masura, faptului ca fenomene extrem de eterogene au fost reunite sub o eticheta unificatoare. De aceea, analiza conceptuala minutioasa ar trebui sa preceada demersurile empirice de orice fel.
