Eutanasia referat






P R E A M B U L





In luna iunie a anului 1990, Janet Adkins impreuna cu sotul sau Ron si cu cei trei copii ai sai, isi paraseste locuinta sa din Oregon si vine in statul Michigan pentru a se intalni cu doctorul Jack Kevorkian. Acesta din urma pusese la punct o “masina pentru sinucigasi”, iar Janet Adkins dorea sa-l intalneasca tocmai pentru a-I solicita sa asiste, ca medic, la propria sa sinucidere.



Janet Adkins avea 54 de ani si suferea de maladia Alzheimer. Incercase pana atunci toate tratamentele existente – plus o procedura experimentala. Toate fara succes. In acel moment, Janet Adkins cu greu mai vorbea coerent, nu putea sa mai citeasca sau sa mai asculte muzica. Putea sa se miste, putea inca sa mai joace tenis, de exemplu, insa nu mai era capabila sa tina scorul. Stia ca acesta nu este decat inceputul sfarsitului. Stia ca in ultimul stadiu al bolii nu va mai fi capabila sa recunoasca pe cineva din jurul ei sau sa comunice, stia ca va zacea pur si simplu fara nici un licar de constiinta. Pana atunci, ar mai fi putut trece poate inca zece ani, insa Janet Adkins a decis sa moara acum cand inca mai este constienta, cand inca mai putea pricepe ceea ce i se intampla.

La randul sau, doctorul Kevorkian n-a acceptat s-o intalneasca decat dupa ce i-a consultat fisa medicala. In plus, la prima intalnire – intr-o camera de motel din Michigan – Kevorkian a inregistrat convorbirea avuta cu sotii Adkins. El a incercat sa o convinga sa renunte la solutia sinuciderii si i-a mai dat timp de gandire, inca o noapte, pentru a reflecta la decizia ei. Janet Adkins nu si-a schimbat optiunea. Trebuie spus ca, la acea data, statul Michigan nu avea nici o lege privind actele sinucigase.

Astfel doctorul Kevorkian a acceptat sa o conecteze pe Janet Adkins la aparatul pe care il inventase. Pentru ca spitalele, biserica, asezamintele de caritate sau chiar morga au refuzat sa puna la dispozitie o camera si un pat precum si instalatiile strict necesare pentru o asemenea procedura, Kevorkian a instalat un pat in propria sa masina, un Volkswagen autoduba, model 1969.

“Masina pentru sinucigasi” era alcatuita dintr-un stativ pe care se aflau trei flacoane, un furtun din plastic prevazut cu un robinet la capatul caruia se afla un ac pentru transfuzii. Cele trei recipiente erau conectate la un furtun. Primul continea o solutie neutra, al doilea un sedativ destul de puternic, iar al treilea continea o solutie de clorura de potasiu. Pacientul se aseza pe pat, doctorul ii fixa acul de transfuzii in vena, apoi deschidea robinetul lasand sa treaca solutia din primul recipient. Robinetul era apoi lasat la dispozitia pacientului. Atunci cand acesta socotea ca a venit momentul, il rasucea; fluxul de solutie neutra era deschis, iar in vena incepea sa se scurga sedativul. In acelasi timp, rotirea robinetului declansa un mecanism de temporizare. Dupa o perioada de timp (suficient de lunga pentru ca pacientul sa fie deja adormit datorita sedativului), acest mecanism declansa automat golirea celui de-al treilea recipient, prin acul de transfuzie in vena pacientului. Acesta murea in somn, otravit cu clorura de potasiu.

Janet Adkins a murit in acest mod, in masina doctorului Kevorkian oprita langa un parc public. Dupa ce femeia a murit, doctorul Kevorkian a anuntat autoritatile. Procurorul districtual, initial, l-a acuzat de crima. Ulterior acuzatia a ramas cea de asistenta la un act de suicid si, intrucat nu exista nici o lege impotriva acestei fapte, Kevorkian a fost pus in libertate.

Legea care sanctiona asistenta la actul sinuciderii a intrat in vigoare in statul Michigan in anul 1992. Kevorkian, care continua sa ajute oamenii sa se sinucida (sau performa acte eutanasice), a fost din nou acuzat intr-un nou proces in 1993. De aceasta data, judecatorul dintr-un district vecin, Richard Kaufman, a declarat noua lege ca fiind anticonstitutionala deoarece comite o ingerinta – care nu este necesara in deciziile personale, decizii care se refera numai la persoana in cauza si care au ca temei opinii morale personale. Intre timp, Kevorkian intrase in greva foamei in semn de protest pentru arestarea sa. In urma unei campanii de presa, orientata in sprijinul opiniilor lui Kevorkian, acesta a fost eliberat dupa 17 zile de greva a foamei.

In anul 1994 i-a fost intentat, insa, un proces. Acum nu mai era vorba de asistenta la un act sinucigas, ci chiar de un act de eutanasie activa voluntara. Kevorkian l-a ajutat sa moara pe un bolnav care suferea de boala lui Lou Gehring (scleroza laterala amfiotrofica), folosindu-se de o masca de tipul celei de oxigen, dar in care a introdus monoxid de carbon. In acel moment, cadrul legal privitor la asistenta sinucigasilor prevedea o exceptie: erau scutiti de urmarirea in justitie acei agenti care urmarind in mod direct eliminarea suferintelor pacientilor faceau anumite actiuni care duceau in mod indirect la moartea pacientului. In timpul procesului, juratii au vizionat o caseta in care bolnavul (Hide) spunea cat de mult doreste sa puna capat suferintei sale si sa moara. Juratii – dintre care cinci erau cadre medicale sau oameni care lucrau in medii medicale – l-au achitat pe Kevorkian. Unul dintre acestia, o sora medicala, a declarat la anuntarea verdictului: “Cred ca indivizii au dreptul sa decida

ce se intampla cu propriile lor vieti, cu propriile lor corpuri. Guvernul si legislativul nu au nici un drept aici”. [1]



De ce-ar avea dreptul un medic sa puna capat unei vieti omenesti? In plus, ceea ce se credea a fi o simpla asistare a unui act de sinucidere, nu pare a fi de fapt, crima? Daca, in relitate, Kevorkian si-a convins victimele ca este mai bine sa se sinucida daca sa mai urmeze alte tratamente sau sa se impace cu soarta lor? Nu cumva acceptarea acestor practici, legalizarea lor pot da nastere unui val de sinucideri? Ce se intampla cu dreptul la viata, pe care orice om il are si care trebuie sa-I fie respectat?…

Toate aceste intrebari pot fi puse cu toata indreptatirea. Simpla prezentare a acestui caz ma scuteste de sarcina, intrucatva sterila si cu un caracter strict informativ, de a face o trecere in revista a problematicii eutanasiei, un istoric al cazuisticii sale sau o prezentare a abordarilor teoretice ale acestei probleme facute de catre filosofi. Aceasta pentru ca orice incercare de a face o asemenea sinteza teoretica a problematicii eutanasiei – si a argumentului este la fel de convingator si pentru celelalte subiecte ale eticii aplicate si deloc de neglijat pentru intreaga filosofie morala – presupune asumarea in mod automat a anumitor criterii de selectie a relevantului din punct de vedere etic de irelevant, a importantei pentru etica fata de importanta pentru practica, etc. Aceste criterii sunt de cele mai multe ori asumate in mod tacit si functioneaza ca o prima procedura rationala de cenzurare a problematicii respective. Astfel, cred ca ceea ce este cel mai important in cazurile de etica aplicata este tocmai conservarea, pe cat se poate, a caracterului variat al problematicii puse in discutie.

Subiectul eticii aplicate – eutanasia si avortul sunt poate cele mai relevante exemple in acest sens – nu are un contur clar, precis determinat si, in acelasi timp, importanta deosebita a unei astfel de probleme, impune o cat mai clara delimitare a ei. Cazuistica sa este extrem de variata pentru ca reprezinta reflexia modului in care un sistem de norme morale, un anumit tip de gandire, o traditie culturala, reactioneaza in fata unor evenimente care pana mai ieri erau considerate absolut neproblematice (de cele mai multe ori respinse fara apel, in mod formal, dar practicate pe scara larga in mod tacit), dar care astazi se dovedesc de o gravitate maxima. Etica aplicata nu este interesata doar de rezolvarea unui caz singular sau al unei exceptii de la regula, care a aparut intr-o anumita practica, dar nici nu incearca sa clasifice aceste fapte si, apoi, sa deduca o regula generala care va trebui aplicata in continuare, fara exceptie. Etica aplicata este interesata de progresul moralei si de capacitatea eticii, a studiului aplicat al moralei umane, de a tine pasul cu aceste rapide modificari din realitate.

Pornind de la aceasta perspectiva am considerat ca o analiza in spiritul eticii aplicate a subiectului eutanasiei – nu poate fi facuta decat daca vom pleca de la un exemplu practic care sa ilustreze bogatia interogatiilor, relevanta lor si multiplele trimiteri ce se pot face catre diferite alte domenii (medicina, drept, metafizica chiar sau, la un alt nivel, filosofia limbajului). Prezentarea acestui exemplu a avut si un alt rol: acela de a ne atentiona ca, spre deosebire de alte subiecte ale filosofiei in general (mult mai abstracte si, pentru omul comun, adesea total neimportante) si spre deosebire de multe dintre temele filosofiei morale, acest subiect ne obliga sa ne implicam personal, sa nu ramanem la o privire obiectiva, rece, in care logica principiilor si principiile logice sunt suverane; este vorba de o problema care ne priveste in mod direct si cu care ne vom confrunta. De altfel, recomandarea acestei citiri a problemei eutanasiei in cheie personala; presupunerea conditiei cititorului (si a autorului) implicat astfel incat sa nu-si impuna o obiectivitate rece, dar nici sa nu alunece in aprecieri partinitoare, motivate strict personal, este o caracteristica a filosofului modern care, dupa ce – o lunga perioada de timp – a stat la marginea societatii, acum se afla in situatia de a fi chemat sa rezolve problemele omului modern.


Pozitiile teoretice, conceptiile mai vechi sau mai noi despre anumite elemente ale problematicii eutanasiei, definitiile si distinctiile care au fost facute, nu vor fi anuntate, pur si simplu. Voi incerca sa le tratez ca raspunsuri particulare la intrebari particulare sau la perspectiva diferite ale acelorasi intrebari. Orice pozitie teoretica formulata aici va fi o incercare de raspuns la o dificultate intalnita pe parcursul acestei discutii si invers, orice raspuns va fi interpretat ca o posibila sursa de noi intrebari. Analiza pe care o propun aici este, asadar, “un joc la doua capete”.

Prima perspectiva va fi cea dinspre teoria etica spre cazul real. Aceasta orientare foloseste cazuistica eutanasiei pentu a testa/corija teoriile etice care incearca sa explice aceste fapte si care, in acelasi timp, se doresc a fi nu numai corecte, dar si aplicabile.

Cea de-a doua perspectiva are o orientare inversa, dinspre pretentiile omului modern, de la problemele si intrebarile lui catre domeniul eticii aplicate care trebuie sa se adapteze acestor cerinte. Pentru omul zilelor noastre epoca moralista este de domeniul trecutului. El este preocupat, in cea mai mare masura, de respectarea ariei sale de drepturi sau chiar de largirea acesteia si, indirect, de contestarea anumitor datorii pe care le considera nelegitime, dar este interesat si de solutiile si garantiile pe care discursul etic i le poate aduce in acest sens.    Solutia etica, pe de alta parte, nu poate face abstractie de prescrierea anumitor datorii, de aceea acceptarea rezolvarilor pe care ea le propune este intodeauna o problema de “negociere” sociala.

Cele doua perspective – reprezentate de cele doua orientari opuse intre aceiasi doi poli: realitatea si constructia teoretica – vor fi, implicit, prezentate pe parcursul intregii lucrari. Astfel sper sa pot imbina spontaneitatea si bogatia problematica a cazuisticii eticii aplicate cu rigorismul etic al solutiei teoretice, fara sa cad nici in relativism, dar nici in formalismul teoretic care face ca o solutie sa deformeze problema la care raspunde.

DEFINIREA ETICII APLICATE


Etica aplicata se intemeiaza pe doua premise: mai intai, pe evidentierea faptului ca nu putem formula o apreciere sau un blam moral intr-o situatie concreta daca nu reusim sa ne intemeiem pozitia pe un principiu moral; si in al doilea rand, pe dovada ca acel principiu este mod efectiv aplicabil in analiza cazului, precum si in a celor similare lui in privinte relevante.

Anume, atunci cand abordam o chestiune concreta, particulara de etica, strategia noastra e aceea de a invoca anumite principii morale (in general, anumite teorii morale) si a vedea cum se aplica acestea in cazul respectiv. Aceasta este ideea unei etici aplicate. Cercetarile de etica aplicata vizeaza probleme dintre cele mai diverse: de etica medicala (de fapt acesta este domeniul care a dus la revigorarea eticii ca disciplina filosofica) – chestiuni precum avortul, eutanasia, grija fata de nou nascuti, ingrijirea fiintelor umane handicapate, a batranilor, problema mortii de etica mediului, chestiuni precum statutul moral al fiintelor non-umane (animale sau chiar plante), statutul obiectelor din natura, biodiversitatea si salvarea speciilor sau ecosistemelor amenintate etc.; de etica afacerilor a managerului industrial, a bancherului etc. precum si probleme din multe alte domenii.

Trebuie sa fim atenti sa nu confundam intre ele doua distinctii. Pe de o parte, este distinctia dintre:

a produce teorii generale, a formula si a sustine principii (in cazul care ne intereseaza aici, principii morale);

a aborda potrivit acestor teorii sau principii diverse cazuri concrete (“faptele” de care teoria vrea sa dea seama).

Etica aplicata, spre deosebire de multe din abordarile etice traditionale (si mai cu seama din filosofia morala de tip analitic a secolului nostru) a atras atentia asupra nevoii de a raporta principiile morale la faptele concrete. Ideea ei fundamentala ar putea fi rezumata spunand ca o teorie morala sistematica, normativa nu poate sa nu aspire la producerea unei reconstructii a principiilor de baza care configureaza intreaga noastra viata morala. O cercetare de etica aplicata e incununata cu succes atunci cand faptul studiat a fost facut inteligibil explicat prin invocarea unei teorii, a unui sau a unor principii morale, cand deci a fost subsumat acestora.

Filosoful moral, care se consacra eticii aplicate se vede pus in fata mai multor sarcini (iar implinirea lor nu doar ca ii produce satisfactie personala, dar dovedeste si ca meseria de filosof este folositoare celorlalti!). Mai intai, el priveste cu atentie critica pozitiile formulate, argumentele aduse, natura controverselor iscate; el face distinctii, reconstruieste disputele in ceea ce au ele fundamental, iar uneori dovedeste ca ele nu aveau de fapt nici o intemeiere reala ( bunaoara, fiindca porneau de la moduri gresite de a le pune). In al doilea rand, el incearca sa vada daca punctele de vedere formulate (si reelaborate de el la un grad de rigoare mai ridicat) sunt libere de contradictii interioare ori daca ele nu cumva duc la consecinte nedorite, atunci filosoful atrage atentia asupra dificultatii de a sustine in continuare un atare punct de vedere. In al treilea rand, filosoful e dispus sa colaboreze cu alti specialisti, considerand ca expertiza sa este valoroasa, spunandu-si cuvantul in evaluarea unor institutii, actiuni politice si sociale in functie de felul in care, dupa ce acestea sunt sau nu in acord cu principiile morale.

Spuneam in inceput ca ideea unei etici aplicate consta “aproape in intregime” in doua idei: in aceea ca aprecierile noastre morale trebuie sa se bazeze pe un principiu moral; si in dovedirea faptului ca principiul este efectiv aplicabil in cazul considerat ( si in cele asemanatoare lui sub aspecte relevante). In cazul investigatiilor etice problema care se naste e urmatoarea: ideea unei etici aplicate, asa cum a fost admisa aici are o presupozitie pe care inca nu am cercetat-o si poate ca aceasta nu se sustine! Anume, s-a acceptat fie de cei care lucreaza in traditia utilitarista, fie de cei care adopta un punct de vedere deontologist (azi acestia sustin ideea de drepturi individuale sau, in particular, sub puternica influenta a lui J. Rawls, ei adopta o pozitie “conceptualista”), ideea ca oricare caz concret poate fi subsumat unui principiu moral. Unul dintre promotorii de frunte ai ideii ca vremea teoriilor si a principiilor morale a trecut este filosoful englez B. Williams. Teoriile morale, sustine el, sunt unelte normative care urmaresc sa invete oamenii cum sa gandeasca (in etica) si cum sa traiasca.

“O teorie etica este o abordare teoretica a gandirii si a practicii etice; aceasta abordare fie duce la un test general de corectitudine a opiniilor etice fundamentale, fie duce la ideea ca un astfel de test nu poate sa existe” . Teoriile de primul gen sunt “pozitive” (utilitarismul lui Bentham e un caz exemplar cu teorie etica pozitiva); cele de al doilea fel (bunaoara, emotivismul) sunt “negative.” Potrivit teoriilor pozitive, opiniile morale existente pot fi apreciate drept corecte sau incorecte; potrivit celor negative, incercarea de a ne intreba cu privire la corectitudinea sau incorectitudinea acestor opinii e lipsita de sens. Dar, crede Williams, potrivit ambelor genuri de teorii se presupune ca opiniile morale pot fi apreciate, evaluate si se presupune ca scopul teoriilor este acela de a judeca diferite teste propuse in acest scop. Or, continua el, daca se admite ca ele au esuat si ca, mai mult, orice atari teorii sunt sortite esecului: “Voi argumenta ca filosofia nu trebuie sa incerce sa produca teorii etice” . Anti-teoreticianul sustine ca filosofia nu are capacitatea de a evalua (prin intermediul unor teste de corectitudine) opiniile morale existente; ea nu are puterea de a ne spune cum sa gandim in etica si cum sa traim. In consecinta, abordarea etica, a unor cazuri morale concrete nu va trebui sa aiba forma unor incercari de a porni de la teorii si de la principii si de a pune apoi acele cazuri concrete sub acoperisul respectivelor teorii ori principii.

Argumentul fundamental al pozitiei anti-teoretice pare-se ca se sprijina pe o anumita intelegere a naturii si rostului teoriilor si principiilor etice. El curge astfel: teoriile etice cuprind principii. Prin, insasi natura lor, principiile sunt abstracte; ele merg mult mai departe de relatiile particulare, de persoanele particulare. Teoriile si principiile trebuie sa fie universale si impartiale ; trebuie formulate in termeni universali, atemporali . De exemplu impartialitatea teoriilor etice e legata de cerinta morala ca situatii morale similare sa fie tratate in chip similar. Si desigur ca anti teoreticianul nu vrea sa conchida ca e moral sa tratezi cazuri asemanatoare intr-un mod foarte diferit. Trebuie deci ca altul este motivul pentru care el deplange faptul ca teoriile si principiile morale sunt universale, abstracte si impartiale prin insasi natura lor. Intr-adevar, anti-teoreticianul accentueaza asupra urmatoarei chestiuni: tocmai fiindca sunt abstracte, aceste teorii si principii nu pot fi facute indeajuns de concrete incat sa dea seama de cazurile concrete. Cum putem fi siguri ca am interpretat in mod corect un caz concret astfel incat sa il subsumam unui anumit principiu moral? Putem indica intotdeauna motive ale unor sustineri ca acest caz este similar din punct de vedere moral acelui caz?

Un astfel de argument pentru “particularism etic”, opus “universalismului etic”, cuprinde, dupa parerea mea, cel putin doua teze distincte. Prima dintre ele este metafizica si are o natura foarte generala; ea vizand diferenta de natura intalnita in orice cercetare teoretica, intre cunoastere si fapte (in cazul nostru , cazurile morale concrete). Aceasta teza cred ca este gresita – iar daca ar fi luata la modul serios ar arunca anti-teoreticianul pe o panta alunecoasa: nu stiu cum va mai putea sa arate ca, de exemplu, fizica sau alte stiinte ale naturii mai sunt inca posibile. Cea de-a doua teza este de natura epistemologica si are doua componente. Mai intai se sugereaza ca, daca principiul moral originar sau teoria morala originara nu a fost formulat (a) tinand seama de un tip de cazuri concrete, atunci ne putem indoi de capacitatea lui (sau a ei) de a fi aplicat (a) cu succes. Daca aceasta prima componenta a tezei epistemologice ar fi sa spuna ceva interesant, cred ca ea ar trebui inter orientata metodologic: da-ti toata silinta pentru a aplica principiile si teoriile morale la noile cazuri recalcitrante!

Cea de-a doua componenta a tezei epistemologice e aceea ca, intrucat incercarile de pana acum, obisnuite, de a alica o teorie sau un principiu moral au esuat in cazuri presante si relevante, inseamna ca ceva este gresit in procedurile folosite in acel scop. Aceasta componenta a tezei epistemologice este corecta, daca o luam ca indiciu ca aplicarea teoriilor si a principiilor morale e uneori o treaba dificila care necesita

reformulari, o fata noua a principiilor care nu e adesea apropiata de cea originara sau fundamentala. Dar de aici nu decurge insa ca proceduri mai sofisticate de mulare a principiilor si teoriilor la cazurile concrete nu pot, in principiu, sa indeplineasca obiectivul initial al eticii aplicate.

De multe ori; un argument filosofic bun este acela care solicita adversarului sa produca dovezi. Un al doilea argument mai precis al anti-teoreticianului e urmatorul: pentru ca o teorie sau un principiu etic sa isi merite numele, ea (sau el) trebuie sa fie in stare ca in fiecare caz concret, sa aleaga o anumita actiune si sa sustina ca aceea este actiunea justa deci corecta din punct de vedere moral.

E.R. WINKLER sugera ca o etica centrata pe context (“contextualista”) ar fi mai sensibila la circumstantele particulare, la perceptiile particulare ale agentilor morali individuali, la practicile comunitatilor morale particulare . De pilda, in domeniul problemelor morale pe care le pune practica medicala, ar trebui ca “etica medicala ” sa fie inlocuita de o “etica clinica” ; potrivit acesteia, abordarea cazurilor concrete ar urma sa se faca nu prin referiri speciale la teoriile sau principiile morale generale, ei printr-o analiza amanuntita a cazului, efectuata de persoanele direct implicate in acel caz si nu de filosoful care vine din afara practicii cu uneltele sale prefabricate.

Teoriile si principiile etice sunt rezultatul activitatii filosofilor. De obicei, scopul lor este sa produca un gen de cunoastere: cunoasterea morala, la fel cum un fizician vrea sa produca o cunoastere a naturii fizice. E evident ca o persoana care cunoaste continutul unei teorii fizice sau etice si-a sporit cunoasterea, in comparatie cu un profan. Dar, daca teoriile etice vor fi respinse, ar insemna ca un filosof nu mai poate pretinde ca are o cunoastere morala mai mare decat cea a unei alte persoane. Eticienii ar trebui sa isi recunoasca destinul: ei nu dau o expertiza morala mai mare decat alti oameni. De exemplu, in cazurile legate de boala unei persoane, ei nu sunt mai indreptatiti decat medicii, surorile medicale, pacientul sau rudele acestuia sa sugereze solutii morale.

CAPITOLUL I


Eutanasia – cu ce avem de a face… ?


Problema definirii conceptului de eutanasie

Asa cum observa si Philippa Foot in articolul sau, intr-unul dintre cele mai utilizate dictionare englezesti, Shorter Oxford English Dictionary” definitiile care apar pentru termenul de eutanasie par sa fie insuficiente pentru explicarea cazurilor reale. Cele trei definitii sunt: (a) O moarte usoara si linistita, (b) mijloacele de a obtine o moarte usoara si linistita si (c) actiunea de a produce o moarte usoara si linistita. Obiectia pe care o aduce Philippa Foot acestor definitii este ca nici unul din cele trei intelesuri – si, am putea adauga, nici cel obtinut prin unificarea acestora – date eutanasiei, nu descrie sensul pe care il are termenul in utilizarea sa comuna, ci ca fiecare nu face decat sa surprinda un aspect particular al eutanasiei. Exista o parere unanima printre filosofi si chiar printre medici, ca nu exista – inca o definitie a eutanasiei, care sa fie larg acceptata, ci numai anumite incercari de a impune puncte de vedere, interpretari asupra acestei actiuni. Articolul Philippei Foot nu face nici el exceptie, astfel ca pe parcursul sau autoarea va incerca sa clarifice anumite puncte din definitia termenului si, in final, sa propuna, daca nu o definitie, oricum anumite conditii care nu trebuie incalcate atunci cand se va da o definitie a eutanasiei.

Exista mai multe metode prin care eticienii cauta sa defineasca termenul de eutanasie. Cel mai adesea, actul eutanasic este definit mai intai ostensiv, dandu-se mai multe exemple si specificandu-se care dintre acestea reprezinta cazuri de eutanasie si care sunt doar aparent de acest tip (in realitate fiind fie cazuri de sinucidere, fie de crima). James Rachels procedeaza chiar in acest mod. Pentru a distinge intre cazurile de eutanasie veritabila si celelalte cazuri cu care ar putea fi confruntate, Rachels ofera cinci particularitati ale cazului de eutanasie in forma sa cea mai limpede. Astfel, putem vorbi de un caz de eutanasie daca:

Pacientul a fost omorat in mod deliberat;

Pacientul era pe patul de moarte (ar fi murit oricum);

Pacientul avea dureri atroce (terrible pain);

Pacientul a cerut sa fie omorat;

Omorarea sa sa fie un act de compasiune, adica motivul – pentru care pacientul este omorat – sa fie acela de a impiedica suportarea unor dureri acute si inutile de catre acesta si de a-i oferi posibilitatea de a avea parte de o “moarte buna” (good-death) sau, macar, pe cat de buna se poate obtine in circumstantele respective.

Prima reactie pe care o putem avea fata de aceste caracteristici ale definitiei actului eutanasic este aceea ca, de exemplu, un copil care s-a nascut cu o malformatie inoperabila, care il face sa cunoasca dureri insuportabile sau sa se chinuie fara speranta, nu poate avea parte de o “moarte buna” deoarece nu este indeplinit punctul (4) – nou nascutul nu poate cere sa moara. Asa cum vom vedea mai tarziu acest caz este acela de eutanasie non-voluntara . Iar daca se accepta ideea provocarii mortii prin procura – Philippa Foot aduce in discutie si acest caz in articolul sau – atunci, in cazul celor care ar fi in coma sau care nu ar putea comunica, ar avea loc o incalcare (sau cel putin sunt destule sanse ca ea sa se produca) a drepturilor individuale. Pe de alta parte, in cazul celor mentionati mai sus, ar fi destul de greu de verificat uneori daca acestia sufera cu adevarat sau se afla numai in stare de inconstienta. Si, ca sa mergem si mai departe este destul de greu de stabilit in situatiile concrete ce inseamna “dureri atroce” sau “dureri inutile” de care bolnavul trebuie scapat. Aceste expresii sunt destul de vagi, iar interpretarea lor – in functie de persoana care o face – poate merge de la durerea de masele si pana la cazurile intr-adevar exceptionale de dureri acute in fata carora medicina este neputincioasa (cazul lui Lilian Boves, de exemplu).

Philippa Foot observa ca ambele determinari semantice ale termenului sunt limitate, iar unele dintre ele chiar inexacte putand face ca experiente inumane, acte de genocid (precum exterminarea evreilor de catre Hitler) sau acte de crima sa poata fi trecute sub numele de eutanasie.

Din pacate insa, nici acest mod de a defini eutanasia – prin amendarea repetata a unor definitii comune sau formale – nu este imuna la obiectii. De exemplu, i se poate reprosa ca nu detine un criteriu indeajuns de stabil pentru a face distinctia dintre bine si rau, dintre permisibil moral si inacceptabil. A spune ca definitia eutanasiei este incompleta sau inexacta pentru ca i se potriveste cazul “Programului eutanasic T-4” nazist, inseamna sa acceptam ca sistem de referinta pentru evaluarea morala a unui fapt, tot un fapt, singura deosebire dintre ele fiind aceea ca valoarea morala a celui din urma este cunoscuta (ca fiind buna sau rea). Cu alte cuvinte, este destul de periculos sa facem aprecieri, din punct de vedere moral, ale actiunilor noastre folosind drept criteriu de acceptare/respingere tot un fapt si nu un principiu. Daca am face astfel, ar fi posibil ca intr-un stat (imaginar) a carui politica ar fi rasismul si antisemitismul, proiectul eutanasic al lui Hitler sa fie perfect acceptabil si, astfel, definitiei din dictionar sa nu i se poata aduce nici o obiectie .

Desi nici una dintre cele doua metode exemplificate pana acum nu asigura definirea actului eutanasic astfel incat sa acopere si cazuistica relevanta pentru cazurile de eutanasie, dar sa faca si distinctia dintre cele veritabile si cele doar asemanatoare cu actul eutanasic, totusi fiecare dintre ele are avantajul de a fi accentuat o trasatura esentiala a definirii eutanasiei. Prima metoda este axata pe stabilirea cat mai fidela a extensiunii termenului – determinarea limitelor in care se afla cazuistica relevanta pentru eutanasie; cea de a doua metoda pune accent pe caracterul intensional al definitiei – sensurile care pot fi utilizate astfel incat definitia eutanasiei sa fie atat coerenta in constructia sa, dar si coerenta cu restul sistemului etic din a carui perspectiva aceasta problema este discutata. Luand in considerare ambele metode de definire a eutanasiei, cred ca se pot identifica trei trasaturi esentiale ale acesteia, elemente particulare care trebuie sa faca parte din definitia unui act eutanasic:

Exista un agent al actului eutanasic si un pacient (beneficiar) al acestuia;

Actul eutanasic este intentionat (facut in mod deliberat) si in cunostinta de cauza asupra consecintelor sale posibile;

Agentul actioneaza in vederea apararii interesului si spre binele pacientului.

Fara indoiala, aceste trei elemente propuse mai sus nu contureaza

complet cadrul in care trebuie sa se construiasca o definitie adecvata a eutanasiei. Aceste caracteristici sunt numai necesare, dar nu si suficiente pentru acesta. Ceea ce vreau sa spun, este ca aceste trei caracteristici sunt suficiente pentru a ne asigura ca o crima, o sinucidere sau un act de genul celui facut de catre nazisti evreilor nu vor putea fi “confundate” cu un act eutanasic; in schimb aceste trei conditii trebuie completate astfel incat cazuistica relevanta pentru actul eutanasic sa poata fi, in acest mod, acoperita. Astfel se asigura minimul necesar – din punctul de vedere al intensiunii – si maximul posibil – din punctul de vedere al extensiunii – pentru definitia eutanasiei. In cele ce urmeaza in acest capitol, voi cauta ca prin distinctiile intre diferitele tipuri de acte eutanasice, sa delimitez cat mai strict extensiunea si sa nuanteze cat mai putin intensiunea definitiei cautate.




Pentru cine actionam?


In articolul sau, Philippa Foot considera ca exista anumite conditii strict necesare pentru o definire corecta a actului eutanasic:

a)     Actul eutanasic se face in vederea binelui si pentru pacient (for his sake);

b)     Actul eutanasic trebuie considerat ca un bine, ca un eveniment pozitiv pentru pacient.

De fapt, cea de-a doua conditie ar putea fi derivata din prima: cel

putin in cazul eutanasiei voluntare este suficient sa ne asiguram ca pacientul solicita procedura eutanasica, sa ne asiguram ca el este in deplinatatea facultatilor sale mintale si ca este decis sa urmeze aceasta procedura, pentru a putea fi siguri ca pacientul stie ce este bine pentru el3 si ca, asadar, satisfacerea cererii sale ar fi un bine pentru acesta, un eveniment pozitiv. In cazul eutanasiei non-voluntare, insa, nu este suficienta indeplinirea primei conditii pentru ca si cea de-a doua sa fie indeplinita in mod automat; in cazul eutanasiei involuntare se pune chiar sub semnul intrebarii prima conditie, iar verificarea indeplinirii celei de-a doua este, in cel mai bun caz imposibila si, in cel mai rau caz – atunci cand desi pacientul solicita sa fie lasat in viata este supus procedurii eutanasice – ambele conditii sunt incalcate.

Ceea ce pare sa sustina Foot este, deci, urmatorul lucru: cele doua conditii trebuie sa asigure intensiunea minimala si caracteristica a actului eutanasic. Acceptarea lor trebuie sa ne fereasca de primejdia de a considera ca este posibil ca proiectul eutanasic al lui Hitler sa fie considerat un act eutanasic veritabil.

Exista, pe de alta parte, o varianta alternativa a conditiei: a) puse de Foot: a’) actul eutanasic nu reprezinta un rau pentru pacient.

De ce nu ar putea fi acceptata aceasta formulare? Pentru ca a spune ca moartea nu este un rau inseamna a recunoaste adevarul afirmatiei lui Hitler, al carui argument era urmatorul: moartea unor bolnavi poate fi bine pentru societate si, simultan, nu este un rau pentru acesti indivizi (deoarece oricum se chinuiau si, in plus, moartea lor este usoara si blanda).

Doua observatii pot fi facute aici. In primul rand ca Foot face iarasi greseala de a lua drept criteriu de judecata morala un fapt ilustrativ si un principiu etic. De fapt, as argumenta ca principiul pe care se bazeaza exemplul cu planul eutanasic al lui Hitler admite si interpretari care valideaza conditia a’. (aceea dupa care actul eutanasic nu este rau pentru pacient). Iata un exemplu teoretic :

“Sunt doctor si am intr-un salon un om, X, care se afla in coma de cinci ani. Pana in acel moment, nici una dintre rudele sale nu s-a prezentat la spital. Cheltuielile pe care le face spitalul sunt minime si sunt suportate de catre asigurarile publice. Pacientul are 45 de ani, nu necesita respiratie artificiala, iar inima sa se afla intr-o stare perfecta. In acest moment mi se aduce un accidentat – un tanar de 18 ani, Y, care are nevoie de un transplant de inima. Nu am nici un donator compatibil, iar costurile cuplarii si mentinerii sale la o inima artificiala sunt enorme. In plus, aceasta procedura nu poate fi aplicata decat pentru cateva zile, dupa care pecientul nu mai poate fi salvat. Dar iata ca X si Y sunt compatibili, adica organismul lui Y poate primi inima lui X. Ca donator am de ales intre a preleva inima celui care se afla in coma pentru a-l salva pe tanarul accidentat (in acest caz, X urmand sa moara) si a asista la moartea accidentatului si, posibil, a lui X (survenita -–mai devreme sau mai tarziu – daca acesta nu se va mai trezi din starea sa)”.

Exemplul de mai sus presupune un caz de eutanasie non-voluntara activa (daca medicul accepta sa faca operatia), adica un caz in care medicul omoara un pacient fara sa stie daca are sau nu acceptul acestuia. Medicul are de ales intre a omori un pacient (X), pentru binele altui pacient (Y), si a-l lasa sa moara pe Y (despre a carui dorinta de a trai este aproape sigur) numai ca pentru a nu-i face astfel un posibil rau lui X. Cred ca este o procedura comuna acest calcul de probabilitate a sperantei de viata intre doi pacienti si mai cred ca multi doctori ar prefera sa actioneze astfel incat sa salveze, cu certitudine, viata accidentatului decat sa-l lase pe acesta sa moara pentru o potentiala viata a celui aflat in coma.

Exemplul pe care l-am dat urmeaza acelasi principiu etic: a omori pe cineva pentru binele altcuiva fara acordul primului. Fata de exemplul programului eutanasic nazist (evident negativ din punct de vedere moral, dar nu pentru ca avea la baza un principiu etic gresit, ci pentru ca acest principiu a fost completat cu teorii rasiste, antisemite), exemplul dat mai sus este, daca nu chiar acceptabil din punct de vedere moral, cel putin problematic pentru cel mai multi dintre noi.

Cea de-a doua observatie pe care doresc sa o fac este de ordin strict formal si tine de logica constructiei argumentului prin care Ph. Foot accepta ca necesara conditia (a), pentru ca o considera pe (a ) inacceptabila. Acest mod de a gandi ar fi corect daca propozitiile “Eu ii fac un bine lui X” si “Eu nu ii fac rau lui X” ar fi contradictorii, astfel ca respingerea uneia sa antreneze in mod firesc acceptarea celeilalte. Cele doua propozitii nu sunt insa contradictorii: exista si actiuni care sunt indiferente din punct de vedere moral pentru persoana respectiva. As putea, oare, spune ca un pieton care merge linistit pe trotoar trebuie sa-mi multumeasca (sa considere, deci, ca i-am facut un bine) pentru ca as fi putut sa-l ucid cu masina, dar n-am facut-o?

De fapt, prin aceste doua observatii nu am dorit sa afirm faptul ca ceea ce Foot stimuleaza ca fiind o prima conditie pentru ca un act sa fie numit eutanasic – si anume ca moartea trebuie considerata mai degraba ca un bine pentru pacient si nu ca o abtinere de la rau – este un lucru gresit sau care are consecinte nefaste. Dimpotriva, am incercat doar sa arat ca argumentele aduse in favoarea acestei conditii sunt prea slabe si ele trebuie intarite. Voi incerca in continuare sa aduc cateva argumente in acest sens, argumente pe care le consider mai “tari” decat cele prezentate de Foot.

Primul dintre ele este derivat chiar din critica facuta anterior. Daca printre actiunile care nu fac rau lui X” pot fi introduse si actiuni irelevante din punct de vedere etic, cum ar putea cineva sa fie apreciat pentru aceasta din urma? Altfel spus, pot fi eu considerata ca fiind un om bun doar pentru ca nu am facut unrau desi aveam toate conditiile pentru a-l face? In cazul celeilalte propozitii insa, actiunea mea este “incarcata” cu valoare etica, asadar, ea poate fi evaluata din acest punct de vedere.

Un al doilea argument care poate fi adus este urmatorul: daca voi spune ca “am facut un bine pentru X” atunci actiunea mea este testabila, verificabila, criteriul de apreciere morala poate fi aplicat foarte fimplu (fie ca este vorba de marturia lui X”, fie de dovezile materiale ale faptelor mele, etc.), iar evaluarea etica va fi un proces mai sigur. In plus, aceasta formulare pune accent pe intentionalitatea actului moral. Daca un act este dovedit ca fiind neintentionat atunci actul in sine nu poate fi judecat din punct de vedere moral (pot fi acuzat de neglijenta, neatentie sau de crearea unor circumstante favorabile producerii acelui act, insa nu pot fi acuzata ca am provocat acel act cu scopul de a face acel rau unei persoane anume). Or, de cele mai multe ori, este greu de stabilit care a fost intentia celui care a declarat “nu am dorit sa-i fac un rau lui X”.

Date fiind aceste conditii (este vorba de primele trei conditii afirmate la inceputul acestui capitol, la care se adauga discutia ce a avut ca obiect ultima dintre aceste conditii, asa cum apare ea in articolul Philippei Foot), voi trece la stabilirea diverselor distinctii care se pot face intre tipurile de acte eutanasice.




ABORDARE ISTORICA SI CONCEPTUALA


Cuvantul “eutanasie” creat in secolul al XVII-lea de catre Francisc Bacon cu sensul de “a muri usor si dulce” a capatat din secolul al XIX-lea sensul de “a omori din mila”. E vorba, asadar, de o omucidere voluntara vizand curmarea unor suferinte considerate inutile.

In istorie au existat intodeauna cazuri de eutanasie. Popoarele nomade isi abandonau batranii si bolnavii care deveneau povara in permanentele lor deplasari. De regula, ranitilor in razboaie li se dadea lovitura de gratie. Uneori, cei incercuiti, pentru a nu cadea vii in mainile dusmanilor, se omorau reciproc. Asa au pierit cei aproximativ o mie de evrei asediati de romani la Masada.

Practici asemanatoare gasim la popoarele primitive. La Battakii din Sumatra, tatal ajuns la batranete ii invita pe copiii sai sa-i manance carnea. Apoi se urca intr-un copac se lasa sa cada jos ca un fruct copt, dupa care cei din familie il omorau si il mancau. Se practica uciderea batranilor la unele triburi din Aracan (India), din Siamul inferior, la triburile Cachibas si Tupi din Brazilia, in Europa la stravechea populatie slava Wendi, iar la inceputul secolului nostru o practica in Rusia asa-numita secta a “strangulatorilor”.

Se stie ca in Sparta copiii handicapati erau expusi si lasati sa moara, lucru aprobat de Aristotel, pentru motive de utilitate publica (Politica VII) Platon extindea aceasta practica la batranii grav bolnavi (Republica 460).

Epicur rezuma astfel curentul general de gandire al grecilor antici:

“Noi suntem stapanii durerilor, stapani in a le suporta, daca ele sunt suportabile, iar in caz contrar, stapani in a parasi viata cu suflet linistit, asa cum parasim teatrul daca nu ne place”.

La Roma, practica de a expune nou-nascutii cu malformatii a continuat pana la imparatul Vallens (secolul al IV-lea).

Stim cat de mult pretuiau vechii romani sinuciderea, aceasta fiind considerata o moarte demna care permitea sa scapi de razbunarea dusmanilor sau de vreo alta umilire. Tacitus descrie in termeni elogiosi sinuciderea lui Petronius (Annales XVI, 18-19). Valerius Maximus e fericit sa faca cunoscut ca Senatul din Marsilia pastra “otrava de stat”. Silius Italicus, care avea el insusi sa se sinucida, ii elogiaza pe altii care sunt gata sa grabeasca moartea batranilor, a ranitilor in razboi si a bolnavilor. La Roma, unde erau exaltate forta, tineretea, frumusetea, vigoarea fizica, domnea repugnanta absoluta fata de batranete si de boala. Stoicii se mandreau cu sinuciderea marilor lor reprezentanti: Seneca, Epictet, Pliniu cel Tanar. Scria Seneca: 'Daca batranetea va ajunge sa-mi zdruncine judecata, daca ea nu imi va lasa viata adevarata, ci doar existenta, voi iesi afara din aceasta locuinta ruinata si aducatoare de ruina”.

Dar nu toti aprobau acest punct de vedere. Pitagora si mai ales Hippocrate s-au impotrivit eutanasiei. Hippocrate a inclus in faimosul sau juramant aceasta fraza: “Nu ma voi lasa determinat de cuvantul nimanui in a procura o otrava sau in a-mi da consimtamantul la asa ceva”.

Cicero scria in Visul lui Cicero: “Tu, Publius si toate persoanele drepte, voi trebuie sa va pastrati viata si nu trebuie sa dispuneti de ea fara a primi porunca de la cel care v-a dat-o, ca sa nu dati dovada ca v-ati sustras de la misiunea umana pe care Dumnezeu v-a incredintat-o”.

In aceasta privinta crestinismul a insemnat o schimbare a moravurilor si a modului de a privi moartea. Autorul crestin care a tratat magistral tema sinuciderii legata de porunca a V-a “Sa nu ucizi”, a fost Sf. Augustin.

In continuare, in istoria crestinismului, trebuie sa asteptam 16 veacuri pentru a mai auzi pe cineva sa ridice problema eutanasiei; si acest cineva e un sfant al Bisericii, Sfantul Tomas Morus (1478-1535) in care unii vor sa-l vada pe cel dintai sustinator al eutanasiei in timpurile moderne. Tocmai un sfant! In romanul sau filosofic, “Utopia”, este o pagina in care Tomas Morus ii descrie pe imaginarii locuitori ai Insulei Utopia care practica uciderea bolnavilor incurabili, sfasiati de dureri cumplite. Un asemenea comportament e calificat ca fiind “un act de intelepciune”, mai mult “un act religios si sfant”.

Desigur ca aceasta afirmatie, avand in vedere genul literar in care este scrisa cartea, trebuie luata ca o utopie, nu ca o realitate. Un sfant si un martir care si-a dat viata pentru credinta Bisericii nu ar fi putut sustine o invatatura condamnata de Biserica.

Dupa Tomas Morus, un alt englez, Francisc Bacon (1561-1626) este suspectat de a fi sustinut eutanasia. In cartea sa “Novum Organum”, Bacon introduce in limbajul modern cuvantul “eutanasie” dupa ce Morus introduce cuvantul “utopie”. Nu incape indoiala ca la Bacon eutanasie nu inseamna uciderea muribundului, ci administrarea de paliative pentru ca muribundul sa poata parasi calm si linistit aceasta viata.

De fapt, trebuie sa asteptam nazismul pentru a vedea eutanasia pusa in practica intr-o maniera organizata. E primul program politic de eliminare a unor vieti considerate lipsite de valoare vitala. Motivele au fost de ordin utilitarist, rasist, eugenist; trebuieu suprimate gurile inutile si trebuia redresata economia germana afectata de razboi. Potrivit documentelor tribunalului de la Nuremberg, intre 1939 si 1941, nazistii ar fi eliminat 70.000 de vieti omenesti.

De fapt, ce au facut nazistii n-a fost eutanasie propriuzisa, ci simpla exterminare. Eutanasia inseamna “moarte dulce”; nazistii nu au avut nici o preocupare ca victimele din camerele de gazare sa aiba parte de o moarte dulce.

Primele incercari de legalizare a eutanasiei s-au inregistrat deja la inceputul secolului al XX-lea in tari industrializate: Anglia, Statele Unite si Germania l-au creat asociatii de lupta in acest sens. In anul 1903 circa o mie de medici din Asociatia Medicala Americana cereau eutanasia pentru bolnavii de cancer, pentru tuberculosii gravi si pentru paralitici. In 1906 un proiect de lege pentru eutanasie era prezentat in Germania si un altul in statele americane Ohio si Jawa.

In 1922 sovieticii au decis sa nu mai pedepseasca delictul de eutanasie, dar si-au retras indata decizia.

Desi dupa anii 30 s-au prezentat noi proiecte pentru legalizarea eutanasiei, nici unul n-a fost aprobat de parlamentele respective nici in Germania, nici in America, nici in Anglia.

Lupta s-a reluat dupa razboi. In anul 1946, 379 de pastori protestanti si rabini au adresat legislatorilor statului New York o petitie in care invocau in favoarea eutanasiei “drepturile individului”. Dar nici aceste incercari nu au avut succes.

In anii 60 s-a adoptat, cu succes o alta tactica. Lansandu-se ideea “mortii din mila”, tribunalele au inceput sa nu mai pedepseasca pe cei care ucideau din mila, cunoscandu-se faptul ca legislatiile sunt nevoite in cele din urma sa aprobe o practica deja existenta. Tot asa se obtinuse putin mai inainte si legalizarea avortului.

Astfel in 1955 tribunalul din Alpii Maritimi l-a achitat pe Beneditto Gepponi care ii trasese sotiei un glont in inima fiindca aceasta suferea de o boala care nu s-a stiut niciodata de ce natura a fost; la autopsie nu i s-a gasit nimic anormal. In 1962 in Belgia tribunalul i-a achitat pe Luigi Faita, francmason italian care venise special in Belgia spre a-si ucide fratele lovit de o boala incurabila, pe sotii Vandeputte – Coipel care il convinsesera pe medicul lor de familie sa administreze o doza mortala de sedativ fiicei lor in varsta de opt ani atinsa de focomelie. In acelasi an tribunalul francez din Seine l-a achitat pe inginerul Dmetro Huzar care isi spanzurase fiica atinsa de o boala incurabila. In 1970 in Italia a fost achitat Livia Daviani care isi aruncase in Tibru fiul handicapat, iar in Olanda, in 1973, doctorita Postma van Boven care o omorase cu o doza puternica de morfina pe mama ei paralizata si cu crize depresive.

Sub presiunea opiniei publice, toti acestia au fost achitati intrucat omorasera din compatimire.

Propaganda in favoarea eutanasiei a fost puternic sustinuta de mass-media care s-a straduit sa obtina schimbarea legislatiilor, operand o schimbare in mentalitatea opiniei publice, pedaland pe ideea dreptului omului de a muri cu demnitate. In aceasta propaganda s-a uzat cu succes de autoritatea unor personalitati marcante, mai ales de cea a savantilor care, in numele stiintei, fac abstractie de valorile morale.

Astfel in 1974 trei laureati ai premiului Nobel: Jacque Monod, L. Pauling si G. Thomason au publicat in The Humaninst, “Manifestul premiilor Nobel in favoarea Eutanasiei”: “Noi afirmam ca este imoral sa tolerezi, sa accepti sau sa impui suferinta. Noi credem in valoarea si demnitatea individului. Acest lucru cere ca el sa fie tratat cu respect si sa fie lasat liber sa decida in mod rezonabil cu privire la soarta sa”. Alti laureati ai premiului Nobel li s-au alaturat, cerand sa li se dea posibilitatea celor afectati de boli incurabile sau leziuni ireparabile sa moara “dulce si usor”.

Intentionat s-a creat confuzie in termeni pentru ca, prin cuvinte echivoce care in sine nu exprima eutanasia propriu-zisa, in opinia publica sa se acrediteze ideea eutanasiei propriu-zise. Astfel in 1967 Luis Kutner a publicat un document care a cunoscut imediat o mare raspandire. El apara dreptul oricarei persoane ca in cazul unei boli mortale, fara speranta de vindecare, sa ceara sa nu fie mentinuta in viata artificial si sa i se intrerupa procedurile. De asemenea, apara dreptul bolnavului de a cere sa i se administreze medicamente care sa-i usureze suferintele, chiar daca ele grabesc momentul mortii. Multe dintre statele americane au recunoscut valabilitatea acestor deziderate. Aceste lucruri aprobate prin lege nu veneau in conflict cu morala catolica. Practic insa, efectul a fost altul: cresterea in paralel a cazurile de eutanasie directa si de sinucidere.

Dupa anul 1970 asistam la o propaganda din ce in ce mai mare in favoarea eutanasiei, utilizand o imbracaminte de expresii foarte atragatoare precum: “moarte dulce”, “a muri cu demnitate”, “a te auto-elibera”. Foarte mediatizat a fost cazul sotilor Koestler. La 3 martie 1984 Arthur Koestler si sotia sa Cynthia si-au pus capat vietii simultan la Londra. Arthur suferea de boala Parkinson. Cuplul a hotarat sa moara cu demnitate, pentru a se auto-elibera de o viata considerata insuportabila. Aceasta dubla sinucidere a fost un act de propaganda in favoarea auto-eliberarii. Cu trei ani inainte, Kaestler semnase prefata la cartea “Ghidul auto-eliberarii” scrisa pentru cei 8.000 de membri ai societatii EXIT – societatea britanica pentru eutanasia voluntara. Succesul a fost extraordinar: imediat au aparut alte 18 societati identice in Statele Unite, Europa, Asia, Australia. Numarul a crescut mereu. Numai in Statele Unite sunt in prezent cel putin 28 de societati de acest gen.

In 1990, doctorul american Jack Kervorkian a inventat o noua metoda: “self-execution device”, cu care a ucis-o pe Janet Adkins, in varsta de 54 de ani care suferea de maladia lui Alzheimer. In continuare, cu metoda sa a pus capat vietii a cel putin 15 persoane, avand in jur de 50 de ani si nu toate fiind in faza finala. El a stiut sa utilizeze cu dibacie televiziunea pentru a influenta opinia publica; dupa ce efectua o eutanasie, aparea la televizor iar avocatul sau ii lua apararea in presa.

In 1991 o carte a lui Derek Humphry cu titlul “Final exit” in care se dadeau instructiuni practice pentru sinucidere a fost un adevarat best-seller, intrucat mass-media i-a facut o publicitate imensa. Cu retetele oferite, multi si-au pus capat vietii, printre acestia fiind si copii.

Din pacate, in cruciada eutanasiei s-au inrolat si oameni ai Bisericii. In 1975 episcopul american Casey a sustinut familia Quinlan in hotararea de a-i inlatura lui Karen Ann Quinlan aparatul de respiratie artificiala spre a o ajuta sa moara. Bolnava a supravietuit si a continuat sa mai traiasca zece ani cu propria ei respiratie.

Desi eutanasia nu a fost legalizata, in ultimii zece ani, diferite tribunale americane au acordat autorizatii de ucidere a bolnavilor prin intreruperea hranei, a hidratarii si a tratamentului.

Primii pasi in vederea legalizarii eutanasiei i-a facut Olanda unde din anii 70 eutanasia n-a mai fost pedepsita. Printr-o lege din 1993, confirmata in anul urmator, li se permite medicilor sa practice liber eutanasia. Curios, eutanasia ramane interzisa, dar noua lege declara ca cine o comite nu e urmarit penal. Numarul cazurilor de eutanasie a crescut in Olanda vertiginos de la an la an. Daca in 1990 erau 454 de cazuri recunoscute de medici, in 1991 erau 3700 dupa cifrele date de o comisie de stat. La ora actuala se presupune ca 15 % dintre olandezi mor prin eutanasie. In 1994 exemplul Olandei a fost urmat de Danemarca, Australia si anumite state americane.

Statele nu se mai intereseaza de cazurile medicilor care ii ajuta pe pacientii lor sa moara. Recent Consiliul Europei recunoaste ca “a lasa sa moara in totalitete o anumita categorie de batrani nu mai este un mit, ci a devenit o realitate”.

In Olanda exista deja medici specializati in eutanasie.


















CAPITOLUL II


EUTANASIA VOLUNTARA   SI

EUTANASIA INVOLUNTARA



Cei mai multi dintre eticieni cred ca eutanasia voluntara a incetat sa mai fie considerata un subiect de dezbatere etica. Ea este acceptabila din punct de vedere moral si, mai mult, in tarile in care s-a adoptat o legislatie in favoarea procedurii eutanasice (Olanda, Oregon – SUA, etc.) prevederile legale fac apel tocmai la eutanasia voluntara.

Definitia eutanasiei voluntare presupune, pe langa cele trei conditii enumerate mai sus, si un atribut caracteristic: actul mortii survine la cererea sau in urma consimtamantului explicit al pacientului, acesta fiind in deplinatatea facultatilor sale mintale.

Eutanasia pasiva voluntara a devenit practicata pe scara larga in anumite spitale din tarile accidentale unde, pe fisele medicale ale pacientilor suferind de boli incurabile, apare scris “do not resuscitare”. In acest caz, responsabilitatea medicului (agentului) este aproape nula. Ba, chiar putem pune la indoiala faptul ca mai avem de-a face cu un act veritabil de eutanasie si nu cu unul de sinucidere asistata .

In cazul eutanasiei voluntare active se vorbeste cu destula siguranta despre “autoeutanasie” sau despre “sinucidere asistata” (aici, cazul lui J. Adkins este chiar exemplar). Este subanteleasa aici o decizie premeditata, rationala a unui individ de a se omori, actiune care nu poate fi dusa la bun sfarsit decat cu ajutorul medicului (agentului). Procedura cea mai raspandita este urmatoarea: pacientul – care crede ca va ajunge intr-o situatie pe care o considera intolerabila si careia nu doreste sa-I supravietuiasca – semneaza un act in care precizeaza cazul in care va dori sa moara, metoda folosita si persoana care sa actioneze in acest sens. Actul se semneaza in fata a doi martori care garanteaza pentru sanatatea mintala a pacientului (acest document este numit, formal Advances Directives sau Living Will).

Posibil ca singura problema care ar mai putea fi pusa in discutie in acest caz ar fi aceasta: cum poate sa stie cineva, cu certitudine, daca va mai dori sa moara atunci cand chiar va avea parte de acele circumstante in care el prevedea ca ar prefera sa moara? Adica, pentru a reformula, este posibil ca imaginea pe care ne-o facem despre starea pe care o consideram insuportabila sa se dovedeasca a fi mai putin “neagra” si, odata ajunsi in respectiva situatie, sa ne dam seama de acest lucru, dar sa nu fim in stare sa-l comunicam? Aceasta problema nu tine atat de etica aplicata, cat de filosofia limbajului (ce considera un om ca inseamna “insuportabil”?) sau de teoria cunoasterii (oare cineva stie sau doar crede ca vrea sa moara?, poate fi chiar sigur, inainte de producerea acelor circumstante insuportabile, ca va dori sa moara?), si, de accea, nu voi insista asupra ei considerand ca, intr-un fel sau altul, toate acste probleme au fost rezolvate.


Temeiuri etice ale eutanasiei involuntare



Dintr-un punct de vedere strict deontologic, problematica eutanasiei se pune in contextul respectarii anumitor principii: principiul protejarii vietii, al eliminarii suferintei si principiul autonomiei morale. Primele doua principii se refera la obligatiile pe care medicul le are fata de pacientul sau. Cel de-al treilea, desi il priveste si pe medic, se refera la datoriile pe care toti ceilalti – mai putin pacientul – le au fata de acesta din urma; acest principiu nu face decat sa fixeze limitele unui drept negativ (fapt exprimat foarte bine de catre sora medicala care a facut parte din curtea cu juri care l-a achitat pe Kevorkian), dupa care deciziile unui individ matur fizic, psihic si emotional – decizii luate fara sa fie constrans si in deplinatatea facultatilor sale mintale – nu pot fi contestate atat timp cat rezultatul aplicarii lor nu-i afecteaza pe ceilalti. In cazul eutanasiei voluntare, insa, principiul autonomiei morale este mult mai puternic decat obligatiile impuse medicului de celelalte doua principii. De fapt, acestea din urma nu pot fi permise, nu sunt efective din punct de vedere moral, decat in masura in care sunt girate de catre principiile autonomiei morale. In cazul eutanasiei non-voluntare sau al celei voluntare lucrurile se vor complica inca.

Eutanasia involuntara, intr-un anumit sens, poate fi considerata ca fiind opusul eutanasiei voluntare. In primul rand, pentru ca ea presupune aplicarea unei proceduri eutanasice in cazul unui pacient care – fie ca si-a exprimat dorinta de a trai, fie ca, desi ar fi fost in stare sa o faca (capacitatile sale mintale fiind apropape normale) – nu a aratat ca doreste sa moara. Pacientul, asadar, este omorat sau este lasat sa moara, fara ca el sa-si fi dat acordul pentru aceasta. Eutanasia involuntara, asadar, este mai apropiata de crima decat de moartea prin compasiune, in timp ce eutanasia voluntara este, dimpotriva, mai apropiata de un act de sinucidere.

Am spus ca eutanasia involuntara este mai “apropiata” de crima si nu chiar o crima, deoarece unii autori considera ca, in anumite cazuri, actul eutanasic este justificat chiar daca este performat impotriva dorintei pacientului. Aducand in discutie aceasta posibilitate, Ph. Foot arata ca este posibil ca in unele cazuri eutanasia involunatra activa sa fie justificata din punct de vedere moral. Exemplul pe care autoarea il aduce in acest sens este acela al unui sofer care scapa de sub control autotmobilul pe care il conduce. Acesta se indreapta in viteza catre un grup de oameni. Singura posibilitate de evitare a acestora ar presupune ca soferul sa faca un viraj intr-o directie in care se afla numai un singur individ. Astfel, soferul alege sa omoare (in mod intentionat) un singur om pentru a salva astfel viata mai multora. Evident, individul care a fost astfel sacrificat, nici nu a fost intrebat daca este de acord cu acest targ si, fara indoiala, nici nu a solicitat sa fie ucis. El este o persoana la fel de inocenta ca si ceilalti, singurul argument impotriva lui fiind acela ca moartea lui este cel mai mic sacrificiu posibil. Astfel, se considera ca acel individ este sacrificat pentru salvarea altor indivizi si ca acest act este justificat din punct de vedere moral . Prin acest exemplu, insa, Foot opereaza o subtila “alunecare” in argumentare. Problema care se punea era strict aceea daca este justificat ca cineva sa omoare pe altcineva sau sa-l lase sa moara fara sau, chiar impotriva acordului explicit al acestuia pentru respectivul act. La aceasta problema care tine strict de cantarirea principiilor care sunt implicate tocmai pentru a determina care dintre acestea sunt mai “puternice”, Foot raspunde ca, in conditii de ceteris paribus, mai bine sa moara unul decat sa moara mai multi. Dar, raspunde astfel Ph. Foot problemei puse in discutie? Eu cred ca nu. Foot nu face decat sa enunte un principiu destul de cunoscut in etica. Este vorba de principiul minimizarii pierderii care spune ca, daca am de ales intre a pierde mai mult si a pierde mai putin, intodeauna voi actiona in mod justificat din puncte de vedere moral daca voi alege cea de-a doua varianta. (In paranteza fie spus, acest principiu este destul de greu aplicabil la oameni: daca vom privi din prisma unui utilitarism al preferintelor si vom spune ca grupul care era sa fie accidentat era un grup de sectanti care aveau un cult pentru moarte in timp ce persoana sacrificata ar fi trebuit sa se casatoreasca a doua zi, atunci poate ca alegerea, asa cum a fost facuta aceasta de catre sofer poate fi socotita nejustificata deoarece nu respecta principiul dupa care trebuie sa evitam pe cat se poate sa actionam impotriva preferintelor celorlalti). Foot trebuia sa discute aceasta problema nu in aspectul sau secund, derivat (in ce situatii este justificata exceptia de la regula), ci sa discute aspectul principal al problemei eutanasiei involuntare: trebuie aceasta considerata, ca fiind, de regula, nejustificata sau, dimpotriva?

Ceea ce doresc sa afirm, in subsidiar prin acest sir de contra-argumente la pozitia exprimata de catre Ph. Foot este ca, de multe ori argumentele de ordin utilitarist par a se insera destul de bine in argumentele eticii aplicate, privind eutanasia, desi acest lucru nu este decat aparent. De fapt, un apel necritic sau excesiv la argumente de tip utilitarist risca sa distruga presupozitiile pe care toti filosofii, sau aproape toti, le accepta atunci cand vorbesc despre eutanasie. De exemplu, in cazul de mai sus, este posibil ca apelul la acel tip de argument sa nu mai poata conserva conditia dupa care agentul ar trebui sa-si respecte fata de pacient datoria de a actiona numai in vederea binelui si pentru interesul acestuia din urma. Or, in timp ce argumentul utilitarist pune drept criteriu de evaluare morala cantitatea de bine/rau care este implicata de un act, eutanasia pune accent tocmai pe calitatea binelui care trebuie asigurat unui anumit individ si pe masura in care un anumit rau mai mic este preferabil evitarii unui rau mai mare. In plus, pentru utilitaristi, actorii morali nu conteaza ca persoane, ci ca indivizi ale caror datorii si drepturi sunt exercitate in mod specific, distinct. Un alt argument care se poate aduce abordarilor de tip utilitarist este acela ca daca numarul constituie criteriul de decizie morala, putem ajunge la “targuri” care,, in loc sa justifice moralitatea actului respectiv, o ridiculizeaza (de exemplu, recenta disputa din mediile intelectuale franceze cum ca nazistii ar fi mai putin culpabili decat comunistii, deoarece acestia din urma au mai multe milioane de victime in plus la activ).

Aceasta conceptie este impartasita si de Nozick, care reuseste sa sintetizeze destul de bine esenta acestui argument: “Utilitarismul este in mod notoriu absurd in privinta deciziilor, acolo unde numarul (subl. autorului) persoanelor este in discutie. (In aceasta chestiune, trebuie sa recunoastem ca ne este greu sa dobandim o conceptie inteleapta). Maximizarea fericirii generale cere sa continui sa adaugi persoane, atat timp cat utilizarea lor neta este pozitiva si este suficienta pentru a compensa pierderea de utilitate pe care prezenta lor o cauzeaza altora. Maximizarea utilitatii medii primite (de exemplu) unei persoane sa ucida pe oricine altcineva daca aceasta I-ar produce extazul si, in acest fel, o bucurie peste medie” .

Tot Nozick arata ca o acceptare a principiilor utilitariste, ca principii normative (si nu doar pur discriptive) pentru actul moral, poate avea consecinte teoretice extrem de complicate. De exemplu, poate utilitarismul sa faca o distinctie intre viata umana si cea animala? Daca nu, atunci animalele ar trebui sa fie tratate ca si oamenii sau, poate, invers? Daca da, atunci care este acest criteriu de diferentiere?

La acest argument aduce in sprijinul justificarii actelor de eutanasie involuntara se adauga si pozitia lui P. Singer. Acesta afirma ca, in cazul eutanasiei involuntare exista cazuri care sunt permisibile din punct de vedere moral. Singer spune ca “A omori pe cineva care nu a consimtit la aceasta, poate fi privit ca un act adecvat cerintelor eutanasiei numai atunci cand motivul omorarii este de a preveni o suferinta de nesuportat pentru persoana omorata. Trebuie adaugat, bineanteles, ca oricine care actioneaza in virtutea acestui motiv trebuie sa nesocoteasca dorintele persoanei respective, pentru binele si in vederea interesului careia are loc actiunea”.

Acestui tip de argument i s-ar putea raspunde destul de usor daca am incerca, fie si numai in imaginatie, sa ne punem in postura unui pacient virtual caruia doctorul i-ar aplica, sa spunem in somn, o procedura eutanasica numai pentru ca nu doreste sa il inspaimante sau sa-l indurereze. Daca astfel ar putea sta lucrurile pentru actele eutanasice justificate din punct de vedere moral, atunci ne putem intreba ce deosebire mai poate fi atunci intre un astfel de pacient si un animal pe care il omoram atunci cand este prea batran sau prea bolnav? Nu cumva astfel mi se ridica dreptul de a-mi exercita facultatea mentala, de a lua decizii in legatura cu persoana si viata mea?

Ph. Foot dezvolta si ea un argument in acest sens. Incercand sa arate care este sensul conceptiei dupa care agentul actioneaza conform cu binele pacientului si in vederea apararii interesului acestuia, Foot sustine ca motivul pentru care pacientul este indreptatit sa concesioneze agentului propriul sau drept la viata este ca acesta stie ca i se intampla ceva rau in prezent sau ca va avea parte de o astfel de experienta in viitorul apropiat – un rau pe care pacientul il considera intolerabil. Practic, din punct de vedere obiectiv, agentul are aceeasi legitimitate pentru a actiona cu o procedura eutanasica asupra pacientului sau, atat atunci cand acesta din urma este anuntat, cat si atunci cand acesta din urma nu este pus in garda. Am putea spune atunci ca cele doua acte sunt identice din punct de vedere moral? Nu putem fi de acord cu aceasta afirmatie deoarece singura instanta care poate justifica alegerea unui act sau a unui lucru ca bine este individul care va avea parte de acele acte. In plus, ne putem intreba, oare modalitatea in care se petrece actul eutanasic nu are nici o relevanta pentru aprecierea morala a acestuia?



Atunci, Nozick ar putea sa intrebe daca “… ar fi normal din punct de vedere utilitarist sa-i ucizi pe oameni fara durere, noaptea, daca nu au fost anuntati mai intai?”.[4]








Presupozitii etice si metodologice ale distinctiei eutanasice voluntara/involuntara



Un argument in plus, alaturi de cel adus impotriva lui Singer este citat si de J. Rachels. Acesta este, de fapt, tipul de argument cel mai des folosit impotriva celor care sustin actul eutanasic. Argumentul spune ca exista intodeauna sansa unei vindecari miraculoase a unui bolnav pe care medicii l-au declarat ca fiind pe moarte. Confruntarea dintre aceste doua tipuri de argumente – omul trebuie scutit de suferinte inutile si numai Dumnezeu poate spune daca un om este sau nu pe moarte, medicii nu pot avea aceasta autoritate asupra vietii umane – reprezinta, de fapt o confruntare intre doua valori umane general recunoscute, ambele fiind exprimate insa prin intermediul unor argumente unilaterale. Acest fapt exprima si specificul discursului eticii aplicate care, dincolo de un anumit nivel nu mai poate fi intemeiat pe argumente care pot fi discutate, ci se opreste la confruntari intre credinte personale la care nici unul dintre participanti la dezbaterea etica nu poate renunta.

Primul principiu este acela ca dreptul omului de a nu fi suspus unor suferinte inutile este superior chiar si dreptului acestuia de a dispune in mod liber de propria sa viata (derivat din principiul autonomiei morale), dar este superior si celui dupa care fiecare om are dreptul la viata. Cea de-a doua pozitie exprimata este aceea care afirma o ierarhie inversa a acestor principii: dreptul la viata este suveran si el nu poate fi sacrificat in vederea satisfacerii dreptului de a nu fi supus la suferinte inutile.

Aceste doua pozitii arata ca, desi valorile morale presupuse sunt aceleasi, desi conflictul dintre ele este identic privit si de-o parte si de cealalta, totusi diferenta intre ele se face numai pe baza presupozitiilor de natura metodologica ale fiecarei abordari in parte si, mergand si mai departe, pe baza structurii culturale, a “pattern” – ului spiritual care sta la baza fiecareia dintre aceste doua conceptii. Astfel, pentru a vorbi mai intai de distinctiile de ordin metodologic, in cazul argumentului lui Singer se afirma in mod implicit ca autoritatea medicala, profesionalismul medicului reprezinta o instanta de autoritate suficienta pentru a garanta ca atunci cand un medic spune ca un pacient este pe moarte, sansele ca el sa se insele sunt neglijabile (desi, paradoxal, acest temei nu mai functionaza atunci cand medicul ar trebui sa ne poata asigura, macar cu aceeasi marja de eroare, ca un pacient care este bolnav se va face bine). Aceasta autoritate garanteaza ca medicul nu se va insela si ca, astfel, nici un om care are cea mai mica sansa de a trai nu va fi supus unei proceduri eutanasice.

Celalalt tip de argument se bazeaza pe o presupozitie contrara, de tip failibilist, care afirma ca omul nu poate fi sigur pe ceea ce cunoaste si ca, daca pe cunoastere se bazeaza hotararea de a lasa sau nu pe cineva in viata, atunci riscul pe care cineva si-l asuma afirmand ca acel om sigur va muri (deci poate fi ucis si acum) este mult prea mare. Este foarte posibil ca din cauza ignorantei noastre, foarte multi oameni care ar fi avut o sansa (daca ar fi fost lasati in viata) sa o fi pierdut si sa fi fost, de fapt, ucisi.

Aceste presupozitii de natura metodologica se intemeiaza pe credinte a caror analiza sau critica devine imposibila. Primul tip de presupozitii scoate la iveala un “pattern” cultural orientat catre pragmatism si realism (accentele puse pe drepturi si pe argumentele de tip utilitarist sau apelul la respectarea drepturilor omului, drepturi care sunt de esenta contractualista), pe cand cel de-al doilea tip de presupozitii arata ca ne aflam in fata unui model cultural bazat mai mult pe traditie, in care respectul si autoritatea morala nu sunt considerate ca rezultate ale aplicarii unei ordini sociale de tip contractualist, ci au o puternica semnificatie individuala, aproape substantiala.

Aceasta discutie despre posibilele resorturi care pot declansa sau, numai sustine o anumita conceptie morala, fara indoiala, nu era absolut necesara pentru contextul discutiei de fata. Am considerat necesar, insa, sa aduc in atentie si aceste elemente de “fundal” din punct de vedere teoretic tocmai pentru a pune mai bine in valoare implicatiile extrem de adanci pe care le poate avea o disputa, aparent dezordonata si, adesea, aprinsa intre filosofi, pentru a arata ca subiectele acestor dezbateri nu sunt niciodata pe atat de ridicole pe cat par (in etica animalelor se pot gasi uneori exemple in care discutiile pot parea fara miza) si, inainte de toate, complexitatea domeniului eticii aplicate. Dupa aceasta paranteza, voi reveni la subiectul principal al lucrarii de fata.


Eutanasia non - voluntara


Exista si un al treilea tip de eutanasie (intre cea voluntara si cea involuntara) – eutanasia non-voluntara. In acest caz, pacientul se afla intr-o situatie in care nu isi poate exprima acordul sau dezacordul fata de posibilitatea aplicarii unui act eutanasic si nici nu a facut-o anterior (prin intermediul unui document de tipul “Advances Directive”), iar starea sa nu ne poate furniza suficiente decat pentru a sti daca respectivul om sufera sau nu, daca este constient, astfel incat sa putem “decoda” situatia sa pentru a afla daca este sau nu vorba de indeplinirea conditiilor pentru aplicarea justificata a unei proceduri eutanasice. In mod obisnuit, pacientii care fac explicit obiectul acestei clase distincte de acte eutanasice sunt cei aflati in coma si nou-noscutii cu malformatii grave care, sunt condamnati la moarte sau la o viata de chin.

In acest caz, cred ca se pot aduce doua tipuri de obiectii: primul argument care poate fi formulat contra acestui tip de act eutanasic (I) arata ca eutanasia non-voluntara este o clasa artificiala a eutanasiei, ca ea a luat nastere deoarece filosofii nu au fost in stare sa determine acele criterii eficiente care sa distinga complet, in cazuistica, intre cazurile de eutanasie activa si cea pasiva si, pentru ca au ramas anumite cazuri care nu puteau fi incluse in nici una dintre aceste doua clase, atunci s-a construit o clasa speciala, eludandu-se astfel adevarata problema (cea a criteriului eficient). Cel de-al doilea argument (II) arata ca, chiar daca se presupune ca un astfel de criteriu eficient este identificat, atunci acesta nu poate functiona pentru toate cele trei clase de eutanasie sau, cel putin pentru una dintre aceste clase, daca vom folosi respectivul criteriu, vom ajunge la o justificare slaba din punct de vedere moral sau, oricum, cel putin ineficace.


I. Am aratat ca eutanasia voluntara este justificabila de facto din punct de vedere moral deoarece pacientul este cel care decide sa concesioneze agentului (medicului) anumite drepturi (la viata, de a dispune de propriul corp) pe perioada in care primul este in coma sau in incapacitatea de a decide daca anumite modificari in tratamentul sau pot sau nu fi acceptate. Practic, ceea ce face ca un act de eutanasie voluntara sa fie justificat din punct de vedere etic este faptul ca pacientul face un transfer de responsabilitate, acceptand sa-l despovareze pe medic de anumite datorii care, astfel, l-ar fi impiedicat pe acesta sa performeze un act de eutanasie (despre aceste cerinte morale am vorbit mai sus). Daca vom aplica acest criteriu si la actul de eutanasie non-voluntara, ar trebui sa spunem ca un astfel de transfer de responsabilitate nu numai ca nu poate fi identificat (fie dinspre medic catre pacient, fie invers), dar ca nici nu s-a pus vreodata conditia ca un astfel de transfer sa aiba loc. Pentru a face o analogie cu dreptatea ca respectare a contractelor – urmand modelul din articolul lui Foot – vom spune ca, doi indivizi care stabilesc si respecta clauzele unui contract este cazul analog eutanasiei voluntare si ca daca cei doi indivizi stabilesc clauzele, dar agentul le incalca este un caz analog eutanasiei involuntare. Astfel in termeni de dreptate, in sensul de mai sus, eutanasia non-voluntara presupune ca cei doi nu au discutat despre nici un contract (prin “contract” inteleg negocierea responsabilitatii). De aceea, teoretic, ceea ce face ca actele de mai sus sa fie drepte sau nedrepte, nu are nici o influenta atunci cand se pune problema eutanasiei non-voluntare. Dar aceasta nu inseamna ca actul eutanasic este la libera alegere a medicului ci, dimpotriva, ca acesta nu are nici un drept de a actiona in vreun fel daca nu are acordul pacientului pentru un astfel de contract de transfer de responsabilitate.

Intrebarea care se pune aici nu este daca acest criteriu – existenta unui tip de “negociere” a responsabilitatii intre medic si pacient prin care acestia cad de acord asupra modalitatii in care fiecare se poate achita de datoriile pe care le are fata de celalalt, in cele mai bune conditii posibile pentru el – este sau nu unic sau unicul relevant pentru distinctia eutanasie voluntara/involuntara/non-voluntara. Esenta acestui argument impotriva actului de eutanasie non-voluntara este urmatoarea: strict teoretic, ni se pare intemeiat sa afirmam ca cele trei clase de acte eutanasice mentionate se afla in raport de contrarietate si sunt toate, specii ale eutanasiei definita din punctul de vedere al pacientului; logic, un pacient nu poate avea decat trei alternative: sa accepte, sa respinga sau sa nu dea nici un raspuns (sa fie indiferent) provocarii eutanasiei; astfel ca, tot logic, cele trei subclase sunt si unicele subclase de care putem vorbi la acest tip de a defini eutanasia; si pentru ca este asa, atunci ele trebuie sa foloseasca criterii comune de distinctie.

Astfel, ar trebui ca acelasi criteriu care s-a aplicat in cazul eutanasiei voluntare si involuntare – criteriul care dadea justificarea morala a actului eutanasic – sa se aplice si aici si sa ne poata ajuta sa facem distinctia intre ce este permisibil si ce este interzis in cazul eutanasiei non-voluntare. Numai ca, in acest caz nu putem spune cu certitudine daca a existat sau nu decizia pacientului de a recurge la un transfer de responsabilitate catre medicul sau avand ca obiect propria sa viata. Exista situatii in care aceasta “negociere” a responsabilitatii s-ar fi petrecut daca pacientul ar fi fost mai prevazator sau daca ar fi permis-o conditiile respective; si daca, obiectiv, aceasta posibilitate exista, e foarte posibil ca, nefiind explicita si – deci neluata in seama – medicul sa incalce de fapt un drept al pacientului (care dorea sa scape de durere sau sa moara), crezand ca ii apara un altul (deptul la viata). Atunci, putem face aceste distinctii intre intentia de a ceda aceasta responsabilitate (neandeplinita din cauza unor constrangeri exterioare) si faptul efectiv al refuzului, din partea pacientului, de a face acest transfer? Cei mai multi autori cred ca aceasta distinctie trebuie facuta. Atunci criteriul (justificat sau interzis din punct de vedere moral) nu poate fi, data fiind starea pacientului, decat opinia agentului. Foot considera ca aceasta problema tine de definitia eutanasiei fie ca “element al realitatii, fie ca element din opinia agentului”. Cazul eutanasiei voluntare este dificil nu pentru ca ne pune in situatia de a alege intre doua variante de definitie, ci pentru ca ne pune in situatia de a le accepta pe ambele. Opinia medicului se poate orienta atunci fie catre ceea ce se face in mod obisnuit in aceste cazuri (asa cum aminteste Foot pozitia lui G. Fletcher in acest sens) fie catre un act non-responsabil de tipul: “numai eu stiu ce este mai bine pentru pacientul care nu isi poate exprima parerea deoarece eu sunt medicul sau si il cunosc cel mai bine” (din care se poate recunoaste destul de usor argumentul infailibilitatii cunoasterii umane sau al identificarii unei fapt moral cu o problema strict “tehnica”, de medicina, presupozitii pe care le-am respins deja in discutia de fata).

Pe de alta parte, un asemenea criteriu pentru a face distinctia se poate gasi intr-o exacta definire a starii pacientului. Aceasta explicatie pleaca de la intrebarea: “Cand putem spune ca un om mai este un pacient moral cu putere de decizie? Atunci cand nu poate vorbi devine incapabil de a fi un pacient responsabil? Sau, poate atunci cand nu este constient?” Un astfel de argument dezvolta P. Singer, urmand o distinctie facuta de catre un teolog, Joseph Fletcher intre individul care poate fi subiect al unei decizii cu valoare morala si un individ care nu poate fi tratat ca un actor cu drepturi depline in procesul decizional din actul moral. Voi incerca sa prezint in continuare pe scurt acest fragment.

Trebuie facuta o distinctie intre cele doua sensuri in care poate fi interpretata notiunea de “individ uman”. Intr-un prim sens, individul uman nu este identificat decat prin apartenenta sa la specia “Homa Sapiens” – toate atributele sale caracteristice sunt strict raportate la biologie; in al doilea sens, individul este o “persoana”. Numai “persoana” este relevanta din punct de vedere etic, numai ea poate fi un actor competent in actul moral, cel care isi poate lua responsabilitati, care poate pretinde respectarea unor drepturi sau care poate lua parte la procese de “negociere” intre principii si valori morale. Locke definea “persoana” ca “o fiinta ganditoare, inteligenta care are ratiune si reflectie si care se poate considera pe sine ca un sine (consider itself as itself), acelasi lucru ganditor in diferite momente si locuri”.



Caracteristicile esentiale ale persoanei sunt deci rationalitatea si constiinta de sine. Astfel, fata de un om aflat in coma sau de un nou-nascut nu putem avea un tip de comportare asemenea celui fata de persoane. De fapt, in aceste cazuri, nu avem nici o responsabilitate morala fata de acesti pacienti intrucat sunt umani, ci numai intrucat sunt vietuitoare.

Acest argument insa, in loc sa justifice relevanta pentru analiza morala a eutanasiei non-voluntare, o desfiinteaza. Pentru ca, daca am accepta aceasta distinctie – cu tot cortegiul de consecinte, unele dintre ele inacceptabile (de exemplu, care este varsta dincoace de care un individ este membru al speciei Homo Sapiens si dincolo de care este persoana…?) – atunci cazurile in care avem de-a face cu persoane sunt singurele relevante din punct de vedere moral, in timp ce celelalte sunt anulate, excluse din discutie. Astfel, cazuistica eutanasiei non-voluntare este dizolvata: o parte este considerata irelevanta, iar cealalta intra in categoria eutanasiei involuntare (pentru ca, un pacient despre care stim ca este persoana, dar care nu poate comunica preferinta sa fata de viata sau moarte si este totusi supus procedurii eutanasice, devine subiect al unei proceduri de eutanasie involuntara deoarece i se recunoaste capacitatea de a decide si singura problema este aceea de a sti care este dorinta sa; astfel, este un lucru diferit a nesocoti posibilitatea ca cineva sa aiba o opinie si a nesocoti care este acea opinie).


II. Cel de-al doile tip de argument care poate fi adus impotriva eutanasiei non-voluntare se bazeaza pe un alt tip de presupozitie (comun in cadrul teoriei cunoasterii, insa destul de utilizat si in etica aplicata); in primul caz este vorba de o presupozitie de tip metodologic care afirma ca daca toate cele trei cazuri sunt specii ale aceluiasi gen (eutanasia privita din punct de vedere al exprimarii deciziei pacientului) si doua dintre ele pun la lucru acelasi criteriu (transferul de responsabilitate de la pacient la agent), atunci si cea de-a treia specie trebuie sa faca uz de acelasi criteriu; daca nu se intampla asa atunci specia eutanasiei non-voluntare poate fi considerata ca fiind artificiala, iar cazuistica sa, de fapt, apartine fie celei voluntare, fie celei involuntare.

Punctul de plecare al celui de-al doilea argument este strict etic si exprima o conceptie particulara despre “drepturi”. Este vorba aici de obiectia de Philippa Foot in articolul sau.

Intrebarea pe care Foot o pune este urmatoarea: Am putea avea dreptul de a omori pe cineva in vederea propriului sau bine atata timp cat nu stim sigur daca nu cumva aceasta doreste totusi sa traiasca?”. Aceasta intrebare trimite de fapt la problema adevarata care tine de modul in care interpretam un drept. Cum detine o persoana un anumit drept? Acel drept – de exemplu, dreptul la viata – devine efectiv numai atunci cand persoana in cauza il exprima in mod manifest? Adica, pentru ca persoana respectiva, nu a spus sau nu a putut spune daca doreste sa traiasca, atunci ea nu mai are dreptul la viata? E ca si cum am spune ca dreptul la proprietate nu poate fi respectat de catre ceilalti decat atunci cand este enuntat in mod explicit si se cere respectarea lui. Cum este interpretat aici termenul de drept?

In acest sens, termenul de drept (right) nu este luat in interpretarea sa ca rezultat sau ca modalitate de distributie a bunurilor intr-o societate ci, mai degraba, in consecinta directa a unui drept de tip negativ, a unui drept natural. Acest drept – dreptul la viata – nu se acorda unui individ de catre societate, iar acesta nu il detine pentru ca este membru al corpului social respectiv. Dreptul la viata apartine indivizilor umani in masura in care sunt oameni, s-au nascut oameni, iar acest drept trebuie sa le fie recunoscut si respectat de catre orice societate. Cu aceasta interpretare asupra dreptului la viata se pare ca argumentului de mai sus i se poate raspunde in mod accesibil. In acest sens, fara indoiala, nu poate fi acceptat din punct de vedere moral ca un om sa fie ucis fara sa fi acceptat sau cerut explicit acest lucru, deoarece el se afla inca in posesia dreptului sau la viata, iar agentul se afla inca constrans in actiunile sale de datoriile de non-ingerinta prescrise de catre acest drept.

Daca insa asa stau lucrurile atunci este absurd sa credem ca unui om care doreste sa moara dar care, din diverse motive, nu s-a exprimat (n-a putut s-o faca) in acest sens, i se incalca un drept atunci cind este omorat.

Totusi, cred ca cea mai grava problema care se ridica in cazul eutanasiei non-voluntare se leaga de conceptia asupra dreptului la viata. Astfel, daca acceptam ca dreptul la viata este un drept de tipul celui negativ, care este efectiv nu in masura in care cineva se afla intr-o anumita situatie fata de societate, ci in virtutea faptului ca este om “persoana” – astfel, argumentul de mai sus poate fi respins; eutanasia non-voluntara admitand astfel si cazuri justificabile din punct de vedere moral – atunci cum mai poate fi acest drept concesionat? Cu alte cuvinte, daca acceptam aceasta interpretare data dreptului la viata pentru a putea 'salva' o parte din cazuistica eutanasiei non-voluntare (este vorba de acele cazuri in care doresc sa moara insa nu au putut sa anunte acest lucru si nici nu o mai pot face), atunci decizia de a renunta la dreptul la viata este imposibila – pentru ca acest drept este presupus ca inalienabil – si astfel eutanasia voluntara, care se bazeaza tocmai pe aceasta “instrainare” a dreptului la viata devine nejustificata din punct de vedere moral.





Aceste observatii privind eutanasia non-voluntara nu trebuie interpretate ca o incercare de negare a acestei specii intermediare a eutanasiei, intre cea voluntara si cea involuntara. Prin aceste comentarii nu am incercat decat sa arat ca definirea eutanasiei non-voluntare ridica probleme serioase nu numai pentru ea insasi ci, poate pune sub semnul intrebarii chiar si celelalte tipuri de eutanasie (cea voluntara, de exemplu).






CAPITOLUL III


EUTANASIA ACTIVA SI EUTANASIA PASIVA



Exista si un alt tip de a face distinctia intre actele eutanasice, distinctie care a suscitat poate cea mai importanta controversa din cadrul dezbaterii asupra eutanasiei. Este vorba de distinctia dintre eutanasia activa si pasiva (sau pozitiva vs. negativa). Eutanasia voluntara – non-voluntara – involuntara avea in centrul problematicii sale decizia pacientului. Intr-o oarecare masura, ce crede medicul este un element care se neglijeaza – se scoate din calcul numai teoretic deoarece, de fapt, decizia pacientului de a trai sau de a muri este influentata si de opinia medicului. In acest caz, perspectiva se inverseaza: data fiind o anumita decizie a pacientului, acum se pune accent pe decizia medicului.

De fapt, distinctia activ/pasiv se intemeiaza pe o distinctie care se face intre o actiune si abtinerea de la a actiona. In cazul nostru, conditiile in care decizia pacientului este deja data, vom vorbi despre eutanasie activa atunci cand medicul omoara pacientul si vom vorbi despre eutanasie pasiva atunci cand medicul lasa pacientul sa moara. H. Kuhse, in articolul sau “Eutanasia. Dezbateri actuale” expune problema destul de clar si arata ca aceasta distinctie in interiorul eutanasiei poate avea semnificatii mai largi:

“Multor oameni le-a parut neplauzibila incercarea de a deosebi in acest fel (numai pe baza distinctiei actiune/abtinere de la actiune sau omisiune – n.m.) intre a omori si a lasa sa moara si au fost cautate alte cai de a trasa aceasta deosebire. O supozitie plauzibila a fost urmatoarea: omorarea va fi inteleasa ca initiere a unui curs al evenimentelor care va duce la moarte; iar lasarea sa moara – ca neinterventie intr-un curs al evenimentelor care conduce la moarte. Potrivit acestei abordari, administrarea unei injectii cu efect letal va reprezenta o omorare, iar a nu conecta un pacient la un aparat de respirat sau deconectarea lui de la un astfel de aparat va reprezenta o lasare sa moara. In cel de-al doilea caz, pacientul moare pentru ca agentul nu intervine intr-un curs al evenimentelor (de pilda, o boala care ameninta viata pacientului) care nu sunt initiate de catre agent si care sunt deja in curs de desfasurare”.

Cea mai mare parte a celor care s-au ocupat de problema eutanasiei considera ca aceasta distinctie este relevanta din punct de vedere moral. Exista si autori care cred ca aceasta distinctie nu se justifica, deoarece nu presupune nici o “diferenta din punct de vedere moral”. Aceasta pozitie este impartasita de catre James Rachels care afirma ca: “decizia de a lasa un pacient sa moara este apreciata din punct de vedere moral la fel ca si cea de a-l omori; ambele pot fi socotite ca intelepte sau ca neantelepte, ca pline de compasiune sau sadice, ca drepte sau nedrepte” . Argumentele aduse in sprijinul acestei pozitii contesta de fapt distinctia activ/pasiv. Rachels considera ca, cel putin uneori, a lasa pe cineva sa moara nu este diferit de a omori, cu alte cuvinte ca a actiona este echivalent cu a te abtine de la actiune, ca actiunea este tot atat de relevanta din punct de vedere moral ca si omisiunea.

Problema care se ridica in acest caz este destul de importanta; pe de o parte putem renunta la distictia activ/pasiv (deoarece, atunci toate cazurile de eutanasie ar trebui sa devina active si, in acest caz, un medic

ar suporta in intregime responsabilitatea actului eutanasic prin faptul ca orice ar face el, totusi, actioneaza intr-un anumit sens) si astfel nu putem renunta nici la distinctia actiune/omisiune; pe de alta parte, nu este mai putin adevarat ca, in cazul medicului care are responsabilitatea de a-si ingriji pacientul, non-actiunea sau omisiunea de a actiona intr-o situatie critica poate avea acelasi efect ca si o actiune efectiva de omorare, iar astfel distinctia activ/pasiv devine problematica.

Ph. Foot, in articolul sau incearca sa fundamenteze aceasta distinctie pe baza consecintelor – pentru pacient si agent – care sunt impuse de respectarea dreptului la viata a pacientului. Cum actioneaza dreptul la viata? Acest drept poate sa impuna doua tipuri de datorii in functie de perspectiva din care este privit sau in functie de pozitia agentului fata de posesorul dreptului respectiv. Astfel, primul tip de datorie pe care acest drept il prescrie este cel care deriva din interpretarea respectivului drept ca unul de tip negativ, un drept care creeaza un spatiu de non-ingerinta in care libertatea de miscare a posesorului sau este garantata tocmai de faptul ca ceilalti au datoria de non-ingerinta. Astfel, dreptul este interpretat ca libertate fata de (liberty from) si este efectiv pentru toti ceilalti oameni, indiferent de relatia pe care o au cu respectivul posesor al dreptului. Datoria acestora de a nu incalca spatiul de non-ingerinta fixat de catre acest drept este o datorie de non-ingerinta si se poate manifesta fie prin actiuni de tipul omisiunilor (ma abtin sa actionez dincolo de limita impusa de datoria de non-ingerinta), fie prin actiuni ale caror mijloace si rezultate nu provoaca aceste limite. Pentru a da un exemplu ilustrativ, voi spune ca eu, persoana care sunt de fata la un act de eutanasie voluntara (activa sau pasiva) am datoria sa respect limita impusa actiunilor mele de catre dreptul acestuia la viata, prin intermediul datoriei de non-ingerinta. Astfel, eu pot actiona in sensul abtinerii de la orice act care ar contraveni datoriei de non-ingerinta (incalcarea spatiului de non-ingerinta al pacientului) sau pot actiona efectiv, cu conditia ca aceasta limita sa nu fie atinsa (de exemplu, pot sa caut martori pentru semnarea unui act de tipul Living Will). In acest ultim caz, actiunea mea, desi este efectiva (nu este o omisiune), nu afecteaza cursul evenimentelor asa cum a fost acesta decis de catre pacient.

In celalalt sens, putem vorbi de o interpretare speciala pe care dreptul la viata il poate dobandi atunci cand se refera atrict la relatia medic – pacient. In acest caz, dreptul la viata poate prescrie nu datorii de non-ingerinta, ci si datori de a furniza servicii (din partea medicului). Relatia medicului cu pacientul este una de tip privilegiat. Medicul are datoria de a ocroti viata pacientului prin intermediul unor actiuni (interventii) efective care, uneori, pot incalca chiar limita impusa de pacient prin spatiul sau de non-ingerinta. Pentru medic, asadar, un drept de esenta negativa impune datorii de tip pozitiv (ingerinte). In acest caz, este posibil ca datoria medicului (potrivit ca individ uman asupra caruia actioneaza dreptul la viata in prima interpretare) de a nu interveni si influenta cursul evenimentelor, asa cum a fost acesta decis de catre pacient, poate sa fie “invinsa” de datoria de a ocroti viata pacientului.


Drept negativ prescrie datorii de tip non-ingerinta

actiuni de tip omisiuni


Drept la viata

Drept pozitiv prescrie datorii de tip serviciu

pozitiv – actiuni de tip ingerinta

Ceea ce sustine prin aceste distinctii este faptul ca datoriile de tipul non-ingerintei se pot manifesta numai ca omisiuni, in timp ce datoriile de tipul serviciului pozitiv se manifesta prin actiuni de tipul ingerintelor. Aceasta argumentatie pune accent pe faptul ca dreptul la viata este un criteriu esential pentru stabilirea ariei de actiuni permisibile din partea agentului: “Este important de subliniat ca drepturile pe care le are un individ pot sta intre noi si actiunea pe care dorim atat de mult sa o facem, in vederea si pentru binele sau. De asemenea, aceste drepturi ar putea sa impiedice si acele actiuni pe care am dori sa le facem in interesul altora ca atunci cand, de exemplu, am putea fi inclinati sa omoram un individ pentru a salva, in schimb, mai mult vieti omenesti”. (Foot)

La Ph. Foot accentul cade, asadar, pe responsabilitatea pacientului in actul eutanasic. Cu alte cuvinte, Foot pare sa incline mai mult spre apararea principliului autonomiei morale individuale, desi nu neaga faptul ca exista anumite situatii in care decizia medicului, orientata impotriva dorintei pacientului, poate fi justificata din punct de vedere moral.




In articolul lui Foot, distinctia eutanasie activa/pasiva nu este determinata de distinctia actiune/omisiune sau, mai bine spus, exista si presupozitii mai adanci care intemeiaza aceasta distinctie. Astfel, distinctia actiune/omisiune se bazeaza la randul ei pe o anumita interpretare a dreptului individual si a tipologiei drepturilor. Astfel, Foot considera ca exista o deosebire intre “dreptul la libertate” (in sensul ca “nimeni nu-i poate cere unui om sa nu faca lucrul pe care are dreptul sa-l faca”) si dreptul ca indreptatire (claim-right) cel care genereaza datorii pozitive ale celorlalti fata de posesorul dreptului. Cred ca este mult mai comod sa vorbim de drepturi negative pentru primul caz, si de drepturi pozitive, pentru cel de-al doilea (aceasta, mai mult pentru a evita distinctia pe care Foot o trece cu vederea, cea dintre drept si libertate). Cele doua tipuri de drepturi genereaza doua tipuri de datorii: datoria la non-ingerinta si datoria de a furniza anumite servicii celui care are indreptatirea la acest lucru printr-un “claim-right”.

Problema intervine atunci cand dreptul la viata poate fi interpretat atat ca drept negativ cat si ca drept pozitiv. Anume, este un drept negativ atunci cand se adreseaza tuturor celorlalti oameni cu datoria de a respecta decizia pacientului (de a tai sau de a muri) sau drept pozitiv atunci cand numai medicul fixeaza, datoria de a interveni pentru salvarea vietii acestuia. Astfel se determina si aria in care procedurile eutanasice sunt justificate:

“Este imposibil de negat faptul ca dreptul pacientului la viata fixeaza limitele de aplicabilitate ale actelor eutanasice permisibile. Daca pacientul nu doreste sa moara, atunci nimeni nu are dreptul sa-i aplice o procedura eutanasica activa; dar si eutanasia pasiva poate fi, de asmenea, exclusa atunci cand pacientul are dreptul (pozitiv – n.m.) de a beneficia de serviciile doctorilor sau al altor persoane cu datorii asemanatoare” .

Dreptul la viata functioneaza asadar, cel putin pentru medic, atat ca drept pozitiv cat si ca drept negativ. Atunci medicul are o dubla datorie: de non ingerinta si de a performa serviciile pacientului sau. Cele doua datorii sunt, insa, incompatibile si, de aceea determina cele mai multe probleme in definirea eutanasiei active ca diferita de cea pasiva.

Acestea fiind spuse, se poate arata acum care este sensul concluziei Philippei Foot care arata ca exista o deosebire intre “ingerinta” si “omisiune” si din aceasta cauza putem sa afirmam ca actul de a interveni in cursul unui tratament este diferit de cel prin care se intervine in viata cuiva. Evident, aceasta distinctie nu se poate aplica decat actelor pe care le face medicul; numai el este in posesia acelei datorii pozitive de a face servicii si numai in cazul sau se poate vorbi de acte de ingerinta justificabile (toti ceilalti oameni au numai datorii de tipul non-ingerinta). Actul de omisiune se intelege la medic, ca un act de abtinere de a performa actele cerute de catre datoria sa pozitiva pe care o are ca medic fata de pacientul sau. Acest tip de actiune insa nu este permisibil decat daca pacientul insusi il solicita sau il aproba. In cazurile in care hotararea acestuia nu se cunoaste, medicul nu poate actiona in sensul ingerintei (pentru ca nu exista o datorie pozitiva in acest sens), dar nu poate actiona nici in sensul omisiunii (deoarece, il opreste datoria la non-ingerinta); astfel actele de eutanasie non-voluntara activa sunt interzise din acest motiv.



Ce putem spune acum despre eutanasie? In primul rand ca este o actiune care presupune un agent al actului eutanasic (fie o persoana, fie un consiliu sau un corp decizional) si un pacient-beneficiar al actului eutanasic (astfel, nu se va confunda eutanasia cu sinuciderea in care agentul este si pacient); in al doilea rand, aceasta actiune presupune moartea intentionata a pacientului (pentru a distinge astfel de accidentele mortale neintentionate sau de cazurile in care medicii, din cauza ignorantei, pot ucide un pacient; in al treilea rand, aceasta actiune este in vederea binelui si in interesul pacientului (asa se elimina posibilitatea ca eutanasia sa fie folosita ca pedeapsa legala sau ca

procedeu care are ca scop binele altcuiva; in acest fel se apara principiul dupa care decizia individului este suverana). Criteriul care poate fi folosit pentru completarea acestei definitii sumare sta in spatele intrebarii: “Cine  decide ce trebuie facut? sau – daca vom reformula aceasta intrebare in termeni de responsabilitate – “Cine are o responsabilitate mai mare in punerea in aplicare (aici se include si decizia) a acestui act?”. Daca vom raspunde “pacientul”, atunci vom vorbi despre eutanasia voluntara si involuntara (cat despre eutanasia non-voluntara, inca nu putem spune daca o putem enumera printre cazurile de eutanasie permisibile din acest punct de vedere moral). Daca vom raspunde “doctorul/agentul”, atunci vom vorbi despre eutanasia activa si pasiva.

































CAPITOLUL IV


DREPTATE SI CARITATE IN DEFINITREA EUTANASIEI


Eutanasia in orice forma s-ar prezenta, reprezinta infractiunea, care incriminanta si sanctionabila in virtutea sectiunii 216 a Codului Penal; de asemenea, nu exista nici un fel de justificare etica a eutanasiei, din punct de vedere medical. Acest fapt nu poate fi schimbat de multiplele manifestatii organizate de grupurile din Germania care sustin dezincriminarea administrarii “mortii la cerere”, asemanator situatiei din Tarile de Jos. In domeniul eutanasiei pasive, limitele obligatiei (datorii) medicilor de a aplica si continua terapia intensiva depind de factori precum:

1.Vointa declarata sau prezumata a pacientului. Nu este admisibila aplicarea unor masuri de tratament refuzate de catre pacient, nici chiar cand acestea ar fi singurele care I-ar putea prelungi viata.

2. Indicatiile referitoare la tratamentul medical. In situatia unei morti imanente, procedurile fara sanse de reusita nu-I mai pot fi de vreun folos pacientului. In aceste conditii acestea nu-si mai gasesc rostul si, in consecinta aplicarea lor inceteaza a mai fi recomandata. Acesti factori sunt luati in considerare chiar si atunci cand este dificil de interpretat sintagma “vointa prezumata” si chiar in situatiile in care acest concept ar putea fi respins unei interpretari subiective.

Dimpotriva, instantele par a omite luarea in considerare a indicatiilor medicale referitoare la tratament, desi , acestea ar putea fi folosite in calitate de criteriu obiectiv in pronuntarea unei hotarari judecatoresti. Chiar daca nu sunt aplicate intotdeauna procedurile de prelungire a vietii, medicul are totusi datoria de a oferi ingrijiri de tip paleativ in toate situatiile. In scopul de a facilita luarea unei decizii, autorii fac distinctia intre tipurile “ordinare” (obisnuite) de tratament, aplicabile tuturor pacientilor, si terapia extraordinara care include practici din domeniul terapiei intensive, aplicabile numai pacientilor cu sanse de supravietuire.

Exista unele controverse cu privire la incadrarea hranirii artificiale; legislatia germana este in sensul includerii acesteia in categoria masurilor ”extraordinare”. Grupa masurilor de tip paleativ (a masurilor, remediilor “ordinare”) poate inchide in anumite situatii si mijloacele de suprimare a durerii, desi, traditional, acestea sunt considerate proceduri de eutanasie indirecta. Curtea Suprema de Justitie a hotarat ca medicii au obligatia (datoria) de a prescrie medicatie sedativa (in scopul suprimarii suferintei), chiar daca efectul secundar inevitabil al acestei medicatii ar consta in accelerarea mortii pacientului.

Evolutia legislatiilor de stat si federale, precum si hotararile judecatoresti pronuntate in decursul anului 1990 privind cazurile de abandonare a tratamentului si de suicid asistat. Este redata pe scurt recenta decizie a Curtii Suprem cu privire la suicidul asistat, examinandu-se si nerecunoasterea dreptului constitutional la aceasta practica. Sunt de asemenea, evaluate sondajele de opinie pe tema permisibilitatii suicidului asistat, sondaje realizate in randurile medicilor, asistentelor si intregii populatii. Contradictiile existente intre opinia publica si reglementarile federale ori la nivel de stat fac obiectul discutiilor purtate in cadrul articolului de fata.

Acest material (articol) identifica unele distinctii de ordine conceptual, precum : uciderea (omorul), lasarea fara ajutor, cauzarea, neindepartarea cauzei si principii morale precum: autonomia (autodeterminarea), utilitatea (beneficiile), folosul cat si implicatiile acestora in dezbaterile referitoare la suicidul asistat.

Acest articol argumenteaza (sustine faptul ca personalul medical (de ingrijire) trebuie sa isi asume cercetarea continua a cazurilor de suicid asistat, astfel incat sa determine relatia dintre aceasta practica si principiile care o guverneaza; aceasta relatie trebuie considerata conditie de baza atat pentru luarea deciziilor clinice in beneficiul pacientului, cat si pentru lansarea unor dezbateri legate de stabilirea standardelor profesionale (de practica) si a normelor publice.
















DREPTUL LA VIATA SI DREPTUL LA MOARTE


Este examinat primul caz raportat (facut public) de suicid asistat din Oregon (avand ca pacienta o D-na A.); acest caz are rolul de aplicatie practica a “Actului Mortii Demne”-Oregon.

Critici:- este evidentiat faptul ca Actul de referinta nu prevede necesitatea ca medicul sa beneficieze de pregatire in domeniul ingrijirii paleative, in vederea participarii la suicidul asistat. Fara aceasta specializare, medicii nu sunt in masura sa prezinte pacientului alternative la suicidul asistat. Multi medici “uita” sa examineze discernamantul (sau capacitatea) pacientului in luarea deciziei de terminare a vietii. Actul cere medicului sa raporteze doar un numar minim de aspecte ale cazului, si nici macar raportarea acestora nu e verificata. In virtutea Actului, medicii sunt exonerati de orice raspundere civila sau penala, chiar atunci cand actioneaza cu neglijenta. “Actul mortii cu Demnitate” al statului Oregon a fost votat in noiembrie 1997. Acest act permite bolnavilor terminali, aflati in ultimele 6 luni de viata (estimat) sa obtina administrarea dozei letale din partea medicului; apararea fata de Act, din punct de vedere psihiatric, incluzand rolul medicilor psihiatri in evaluarea competentei manifestate in respectarea legii. In cadrul constituirii unei strategii de evaluare a competentei sunt avute in vedere si cheltuielile de ordin etic, politic si logic legate de asistenta in moarte.

In urma cercetarilor s-a descoperit ca 72,6 % dintre pacienti au murit dupa intreruperea terapiei. La acesti pacienti a fost cel mai adesea prezenta incetarea functionarii a 3 organe vitale. Intreruperea terapiei nu a fost echivalenta cu sistarea ingrijirii.

Medicii isi justifica adesea deciziile de ordin moral prin recurgerea la distinctia actiune-inactiune(omisiune) si, de asemenea, la principiul dublului efect. Aceste principii sunt criticate in literatura de specialitate, mai ales atunci cand sunt folosite in legatura cu eutanasia (activa si /sau pasiva). Autorii sunt totusi inclinati sa recunoasca faptul ca acest domeniu este, din punct de vedere filosofic, un teren minat; in acelasi timp nu reusesc sa ofere o analiza critica viabila.

Cei ce se folosesc de distinctia actiune-inactiune sustin ca responsabilitatea este mai mica atunci cand e vorba de inactiunile noastre, decat atunci cand actionam.

Principiul dublului efect sugereaza existenta unei distinctii de ordin moral intre intentia directa si cea indirecta si ca suntem mai putin responsabili din punct de vedere moral pentru o actiune intentionata indirect. Exista tendinta de a apela la doctrina “actiune-inactiune” si la principiul dublului efect atunci cand e vorba de situatii de viata si de moarte precum eutanasia, avortul, pruncuciderea; insa se naste intrebarea: sunt ele niste instrumente utile in luarea corecta a deciziilor, ori sunt gresite in asemenea masura, incat ne pot determina sa luam decizii incorecte?

Concluzia ce se desprinde este ca nu exista diferente majore intre actiune si inactiune (din punct de vedere moral)si ca principiul dublului efect incurajeaza mai degraba ipocrizia decat onestitatea.

Decizia de a deconecta aparatele de mentinere a vietii sau de a nu folosi de la inceput astfel de aparate pentru pacientii aflati in stare critica si fara sanse de supravietuire, este de acceptare si aplicare generala. Decizia de a nu oferi tratament trebuie luata de catre mai multi doctori (cel putin doi), si dupa cercetarea temeinica a fisei pacientului in cauza . Rudele trebuie informate, fara a avea insa dreptul de a participa la decizia oficiala. Vor fi examinate apoi motivele si circumstantele in care aparatele de mentinere a vietii pot fi deconectate sau in care se pot hotari folosirea acestora.

Atunci cand cele doua valori - viata si moarte intra in conflict, pacientul sau un apropiat al sau pot prefera sa exercite dreptul la moarte, considerand ca aceasta este cea mai adecvata solutie pentru propria bunastare integrala a pacientului.

Thomas Nagel a sugerat faptul ca viata in sine, ca experienta in sine este un bine care trebuie pus in balanta, atunci cand in cadrul acestei evaluari, se incheie conturile.

“… viata merita sa fie traita chiar daca este plina de experiente negative si cele pozitive sunt prea putine pentru a le putea contrabalansa. Greutatea din talerul binelui va fi reprezentata mai degraba de insasi experienta vietii decat de oricare elemente din continutul sau.”













DREPTURI NEGATIVE SI DATORII POZITIVE



Atunci cand o actiune de a omori o persoana nevinovata este “indirecta”, ea cade in afara sferei de aplicare a principiului negativ al sanctitatii vietii. A omite sa asiguri unui pacient unele mijloace extraordinare de prelungire a vietii nu in seama a-i cauza in mod direct moartea, ci doar a permite ca aceasta sa survina ca rezultat firesc al bolii de care sufera persoana respectiva. O, astfel de hotarare este luata in ideea ca prelungirea vietii acelei persoane nu concorda cu grija pentru fericirea ei integrala. In aceasta situatie de conflict valoric dreptul ei la viata si in acelasi timp, datoria medicului de a conserva trebuie sa se subordoneze “dreptului ei la moarte”. Caci viata nu ii ofera acelei persoane conditii suficiente pentru a culege roadele relatiilor sale de iubire, atat cu ceilalti semeni, cat si, prin ei, cu Dumnezeu. Cand nu se recurge la tratamente extraordinare (care pana la urma se dovedesc inutile), se recunoaste atat dreptul pacientului de a nu suferi mai mult fizic si spiritual in urma inrautatirii situatiei sale, cat si datoria medicului de a se ingriji de pacientul sau, privindu-l ca pe o persoana umana.

De aici nu decurge insa ca pacientul nu mai are dreptul la viata sau ca i se poate lua viata impotriva vointei sale ori pentru binele oricarei alte persoane sau al societatii. Atat dreptul la viata cat si cel la moarte trebuie sa fie subordonate promovarii bunastarii persoanei umane in intregul ei.

Ramane acum sa gasim un raspuns la intrebarea cu adevarat grea: Poate respectul sa insemne si interventia prin mijloace directe pentru a pune capat vietii unui pacient? Este limpede ca raspunsul oficial al bisericii romano-catolice la aceasta intrebare a fost negativ : tratamentele de intretinerea artificiala a vietii pot fi omise, dar moartea nu trebuie grabita prin mijloace directe. Problema pe care o pun eu este daca aceasta pozitie e sau nu consistenta cu celelalte valori sustinute si ocrotite in mod explicit de catre biserica, cum ar fi cea a demnitatii si fericirii persoanei ca intreg.

Un pacient care sufera de un cancer in faza sa ultima se afla in agonie. Cea mai optimista prognoza medicala ii mai acorda cateva zile de viata. El suporta o suferinta cumplita, atat sub aspect fizic, cat si “spiritual”. Durerea fizica a pacientului nostru nu poate fi domolita in mod eficient prin utilizarea analgezicelor(cauza este fie natura particulara a bolii sale, fie stadiul de dezvoltare a practicii medicale).

Integritatea si maturitatea personalitatii pe care el le-a atins, ca scop al vietii sale traite pana acum, se prelungesc cu rapiditate pe masura ce el indura experienta demoralizanta a deteriorarii conditiei sale fizice si psihice; el isi da seama de faptul ca viata care odata a constituit un bine pentru el se apropie acum de sfarsit. Este impacat cu gandul mortii si spera poate sa cunoasca pacea sau fericirea intr-o existenta dincolo de moarte. El solicita medicului sa ii grabeasca decesul si sa-l scuteasca de insuportabila sa suferinta. Cere ca acest lucru sa fie savarsit nu numai din mila, ci si din respectul cuvenit dorintei sale de a nu fi constrans sa faca fata unor insuportabile amenintari la adresa integritatii sale personale si de a implini fara intarziere inutila telul acestei vieti care acum se apropie de sfarsit.

Primele obiectii care vor fi ridicate impotriva gestului unui doctor de a se supune unei atare rugaminti vor privi posibilitatea ca atare de a descrie situatia in acesti termeni. Unii vor sustine ca intotdeauna in asemenea cazuri exista sansa unui diagnostic ordonat; sunt relatate exemple de “insanatosiri miraculoase” in care o redresare inexplicabila a urmat unui diagnostic de “cancer fara speranta”. Oricine reflecteaza asupra experientei umane morale trebuie sa admita ca toate deciziile noastre sunt supuse greselii.

* De exemplu, documentele de tip “Advances Directives” pot clarifica situatia morala si legala a mediului fata de pacientul sau.


DATORIE SAU LIBERTATE



In ceea ce priveste posibilitatea ca medicul sa asigure asistenta optima pacientului sau grav bolnav, cerinta de baza este increderea. Atunci cand se pune problema increderii, pacientul se refera la cateva conditii de baza: aceea ca doctorul nu va actiona in nici un caz fara consimtamantul pacientului sau, neluand nici o masura de natura a grabi moartea acestuia.

Increderea pacientului este intarita de Legea Austriaca, lege prin care este pedepsit orice tratament aplicat fara consimtamantul pacientului, chiar daca acest tratament este acordat in regim de urgenta (sectiunea 110). Legea interzice aplicarea terapiei suportive, daca aceasta a fost refuzata expres de pacient.

In mod alternativ, principiul exprimat mai sus da dreptul pacientului la o moarte majora (lina) prin respingerea tratamentului suportiv, daca aceasta a devenit inutil. De o si mai mare importanta este interzicerea procedurilor de inducere voita a mortii (eutanasiei). Nici macar cererea repetata a pacientului nu-l exonereaza de raspundere pe medicul care a grabit moartea bolnavului, inainte ca boala sa-si fi urmat cursul firesc (sectiunile 77 si 78). “Criza de incredere”, observabila uneori la pacientii in varsta grav bolnavi poate fi depasita numai prin dezvoltarea unei relatii directe medic-pacient.

Legea si etica dispun: intreruperea intentionata de catre medic a vietii pacientului sau: niciodata; ajutorul umanitar acordat persoanelor muribunde: intotdeauna. Scopul trebuie sa fie acela de a oferi pacientilor nu doar o prelungire a existentei, ci si mentinerea tuturor atributelor vietii.

Juramantul lui Hipocrat, care include si obligatia medicului de a nu prescrie medicamente cu efect letal si interdictia de a da sfaturi in sensul sinuciderii, raman punctul de referinta al eticii medicale.

In concluzie orice adoptare a unor practici de natura a provoca decesul pacientului trebuie interzisa. Cu toate acestea, in ingrijirea bolnavilor de cancer medicii se confrunta cu multe situatii limita care necesita luarea unor decizii cu privire la intreruperea terapiilor suportive. Atata vreme cat pacientul este capabil sa ia o decizie, medicul nu trebuie decat sa dea curs unei asemenea hotarari. Exista insa multe cazuri in care pacientul nu poate decide pentru sine, in aceste situatii doctorii trebuie sa evalueze atent caracteristicile specifice bolii, luand in considerare si nevoile individuale ale fiecarui pacient in parte. Decizia, in fiecare caz, trebuie sa fie una atenta si responsabila, iar responsabilitatea eventualelor consecinte trebuie sa apartina in totalitatea medicului. In ciuda progresului tehnic, moartea ramane un eveniment cel mult intirziabil, niciodata anulabil. Recunoasterea acestui fapt ajuta medicul sa constientizeze mult mai clar posibilitatilor reale ale medicinii si sa actioneze in consecinta cand se confrunta cu boli incurabile.

In spitale oamenii mor in fiecare zi. De cele mai multe ori decesul este urmarea fireasca a imposibilitatii de a mai trata boala. Aceasta e considerata “moarte naturala”. Din nefericire oamenii mor si din cauze nenaturale, in special ca urmare a eutanasiei. In contrast cu situatia existenta in Tarile de Jos, instantele accepta eutanasia in anumite conditii clar determinate.

Justificarea eutanasiei din punct de vedere al dreptului constitutional va depinde de interpretarea data dreptului la viata si a obligatiei de a respecta si proteja demnitatea persoanei. Care sunt valorile general respectate in cadrul societatii multi-culturale prezente?

Problemele legate de moarte si de dreptul la aceasta se afla in interdependenta cu interpretarile prezente generale si de asemenea cu abordarea ideii de demnitate umana. Vestul, continentul african si civilizatia islamica, precum si interpretarile fiecareia dintre aceste culturi trebuie comparate. Se pune problema daca nu cumva eutanasia neaga insusi continutul dreptului persoanei la viata si daca se justifica limitarile aduse acestui drept in societatea noastra, bazata pe egalitate si libertate.

Isaiah Berlin spune ca “Sunt liber (…)in masura in care nici un individ sau grup de indivizi nu intervine in sfera mea de activitate (…). Daca altii ma impiedica sa fac ceea ce as fi putut altfel sa fac, nu sunt in intregime liber; iar daca aceasta arie este restransa sub o anumita limita, se poate spune ca sunt constrans sau poate chiar aservit.”



























CAPITOLUL V


CAZUISTICA SI METODE DE ABORDARE


Controverse privind libertatea omului de a alege singur viitorul in functie de o suita de criterii etice, morale religioase sau politice a suscitat multe discutii. Acest drept poate fi considerat valid in conditiile in care persoana care decide are capacitate psihica corespunzatoare si este informat suficient pentru ca decizia sa sa fie “luminata” de catre medic. Dupa cum am mentionat deja eutanasia este un proces voluntar sau involuntar (in functie de acceptul bolnavului) sau activ sau pasiv (in functie de atitudinea medicului in raport cu pacientul). Trebuie mentionat de la inceput ca eutanasia activa involuntara se numeste de fapt omucidere (chiar in conditiile in care acest proces a fost legitimat de o doctrina filosofica ca in cazul eugeniei). Eutanasia voluntara pasiva poate fi si ea incriminata legal sub incidenta legii care pedepseste facilitatea sinuciderii.

Indiferent de decizia bolnavului privind propria viata medicul este deci dator sa asigure un sfarsit demn si un tratament corespunzator – nivelurile de tratament fiind insa diferite, in functie de posibilitatile stiintifice imediate, in functie de prognostic si in final in functie de decizia pacientului.

Legislatia care guverneaza activitatea medicala si medico-legala din Romania este guvernata de legea fundamentala a statului Constitutia. In aceasta se regasesc principiile fundamentale care asigura o asistenta medicala corespunzatoare. Dispozitiile constitutionale privind starea de sanatate apar in Titlul II – Drepturi, indatoriri fundamentale, in Capitolul II – Drepturi si libertati fundamentale.

Articolul 22 (1) Dreptul la viata precum si dreptul la integritate fizica si psihica ale persoanei sunt garantate.

(2) Nimeni nu poate fi supus torturii si nici unui fel de pedeapsa sau de tratament inuman sau degradant.

(3) Pedeapsa cu moartea este interzisa.

Articolul (33)- Dreptul la ocrotirea sanatatii:

Dreptul la ocrotirea sanatatii este garantat

Statul este obligat sa ia masuri pentru asigurarea igienei si sanatatii publice

Organizarea asistentei medicale si sistemul de asigurari sociale de boala, accidente si recuperare, controlul exercitarii profesiunilor medicale si activitatilor paramedicale precum si alte masuri de protectie a sanatatii fizice si mentale a persoanelor se stabilesc potrivit legii.

Este inca in vigoare, in portiuni legea 3/78 (legea pentru acordarea asistentei medicale si sanatatii populatiei). Aceasta lege stipuleaza obligativitatea unitatilor medicale de a acorda asistenta medicala neintrerupt, ziua si noaptea (art. 32).

In articolul 125 se specifica faptul ca asistenta medicala se asigura permanent de toate unitatile sanitare la orice ora din zi / noapte, indiferent de domiciliul persoanei. Personalul de specialitate este obligat sa acorde primul ajutor medical indiferent de specialitate, de locul unde se afla sau daca este in timpul sau in afara programului de lucru - obligatie normata si unitatilor de Cruce Rosie.





Art. 117 din legea mentionata afirma ca asistenta medicala se acorda in unitati sanitare dar poate fi acordata si in afara acestora (domiciliu).

Foarte important (in contextul garantiei libertatii religioase si a credintei) este prevederea art. 124 care afirma ca … “ingrijirile medicale se efectueaza cu consimtamantul bolnavului sau al persoanelor care, potrivit legii sunt indreptatite a-si da acordul.” Aceasta prevedere este discutata frecvent in multe tari in care adeptii unor culte religioase refuza anumite conduite terapeutice (terapia cu sange, transplantul, interventii chirurgicale etc.).

Trebuie spus insa ca legislatia romana specifica clar ca: “in cazurile grave in care salvarea vietii minorului precum si a persoanelor lipsite de discernamant ori in neputinta de a-si manifesta vointa este necesara o ingrijire medicala de urgenta, iar consimtamantul sau incuviintarea persoanelor in drept nu se poate obtine in timp util, ingrijirea medicala va fi acordata de catre medic, pe propria raspundere.”

In cazul refuzului de ingrijire medicala se va solicita declaratia scrisa in acest sens, medicul fiind obligat sa informeze bolnavul ori persoana indreptatita a-si de consimtamantul asupra consecintelor ce decurg din neacceptarea acestor ingrijiri. Se prezinta astfel elementul cheie al legislatiei medicale unanim acceptata - cea a consimtamantului luminat (informat) si a dreptului pacientului de a decide singur asupra vietii si a corpului sau. Se accepta insa o noua derogare de la acest concept moral si juridic: dreptul de a decide asupra propriei persoane si a starii de sanatate.

Consimtamantul luminat nu se aplica in cazurile in care, potrivit legii pentru apararea sanatatii publice, ingrijirea medicala este obligatorie (Capitolul 9 infractiuni care aduc atingere unor relatii privind convietuirea sociala – infractiuni contra sanatatii publice).

Infractiuni contra sanatatii publice din Codul Penal:

Lasarea fara ajutor (art. 315 C.P.)

Omisiunea de a da ajutor necesar sau de a instiinta autoritatea de catre cel care a gasit o persoana a carei viata, sanatate sau integritate corporala este in primejdie si care este in neputinta de a se salva.

Subiectul nu are o calitate speciala.

Latura obiectiva este data de infractiunea omisiva cu continutul alternativ-omisiune de a da ajutor si omisiune de a instiinta autoritatea.

Pedeapsa – o luna – un an/amenda.

Omor (art.174 C.P.) – cea mai grava infractiune contra vietii.

Obiect juridic / obiect material – dreptul la viata si corpul victimei.

Subiect – infractiunea savarsita de o persoana.

Latura obiectiva – poate fi vorba de o infractiune comisiva directa sau legata de victima imediat.

Decesul victimei se poate face imediat sau in timp influentat pentru producerea infractiunii.

Latura subiectiva – este intentia directa sau indirecta.

Eutanasia activa, desi poate avea o motivatie altruista, se constituie in omor.

Pedeapsa – 10-20 ani si interzicerea unor drepturi.

Omor calificat (art.175 C.P.) desfasurat asupra unor rude, in public punand in pericol viata altor persoane, cu premeditare sau din interes material.

Pedeapsa: 15-25 ani si interzicerea unor drepturi.

Omor deosebit de grav (art.176 C.P.)- prin cruzimi, asupra unor persoane speciale, de o persoana care a mai savarsit un omor, pentru ascunderea unei talharii, piraterii, asupra unei gravide.

Pruncuciderea (art. 177 C.P.) este uciderea copilului nou nascut de catre mama imediat dupa nastere.

Obiectul material e dat de corpul noului nascut.

Subiect – numai mama.

Latura obiectiva – uciderea nou nascutului imediat dupa nastere, noul nascut avand pe corp urmele lasate de o nastere recenta.

Latura subiectiva – uciderea noului nascut cu intentie directa sau indirecta.

Pruncuciderea se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani.

Determinarea sau inlesnirea sinuciderii (art.170 C.P.).

Sinuciderea este privita ca o agresiune indreptata catre sine. Sinuciderea nu este incriminata prin prevederile codului penal deoarece nu se incalca dreptul la viata al altei persoane. Legea incrimineaza insa determinarea sau inlesnirea sinuciderii numai daca sinuciderea sau incercarea de sinucidere a avut loc.

Obiectul juridic special consta in relatiile sociale si dreptul la viata in timp ce obiectul material este dat de corpul persoanei care s-a sinucis.

Latura obiectiva se constituie in conditiile in care se convinge o persoana sa se sinucida, indiferent daca aceasta convingere exista deja in mintea sinucigasilor. Determinarea sinuciderii se poate face fie prin persoane, prin acceptarea dorintei persoanei sau prin chinuri repetate sau tortura.

Latura subiectiva se realizeaza cu intentie directa sau indirecta.

Pedeapsa este inchisoarea intre 2 si 7 ani.

Uciderea din culpa (art. 178 C.P.).

Obiectul juridic si subiectul infractiunii uciderii din culpa sunt identice cu cele ale omorului si omorului calificat.

Pedeapsa 1-5 ani.

Uciderea din culpa a unei persoane in conditiile in care agresorul se afla in stare de ebrietate sau daca au murit doua sau mai multe persoane. In aceste cazuri pedeapsa este 5-15 ani la care se poate adauga un spor de 3 ani.

In continuare ofer cateva cazuri, metode preluate de pe internet realizate de catre numerosi medici, psihiatri, sociologi, cadre medicale.


I. Pe data de 27 octombrie 1997, Oregan a legalizat suicidul asistat de medici. S-au adunat date despre bolile mortale ale localnicilor din Oregan care au primit prescriptii pentru medicatii letale sub supravegherea departamentului. Oregan Death welh Dignitig Act si care au murit in 1998. Datele au fost obtinute din rapoartele medicilor, certificate de deces si din interviurile cu medicii. S-au comparat persoane care au luat medicatii letale prescrise conform legii, cu aceia care au murit din cauza unor afectiuni similare, dar nu au primit prescriptii pentru medicatie letala. Rezultate: Avem informatii despre 23 de persoane care au primit prescriptii de medicatii letale, informatii care au fost raportate Departamentului de sanatate Oregon; 15 au murit dupa ce au primit medicatii letali, sase au murit din cauza bolilor, iar doi erau inca in viata pe data de 1 ianuarie 1999. Media de varsta a celor 15 pacienti care au murit dupa ce au luat medicatii letale a fost de 69 de ani, 8 fiind barbati, toti 15 fiind albi.

Treisprezece din cei 15 pacienti au avut cancer. Cazurile din lotul de studiu si din cel de control erau similare, din punct de vedere al sexului, sase rezideti rurale sau urbane, nivelului de educatie, al nivelului de acoperire al asigurarilor sociale de sanatate si al inscrisurilor intr-unj azil filantropic. Nici unul din pacientii lotului studiat sau al celui de control nu si-au exprimat ingrijorarea fata de impactul financiar al bolilor. Un pacient din lotul de studiu si 15 pacienti din lotul de control au exprimat ingrijorarea privind durerea. Pacientii din lotul de studiu erau mai degraba necasatoriti, decat cei din lotul de control si erau mai curand ingrijorati de pierderea autonomiei datorata bolii , precum si de pierderea controlului functiilor corpului la moarte 21% din pacientii lotului de studiu si 84% dintre cei ai lotului de control erau complet invalizi.

Studii preluate de pe Internet

Concluzii: De-a lungul primului an al suicidului asistat in Oregon decizia de cerere si folosire a prescriptiilor pentru medicatie letala, au fost asociate cu grija pierderii anatomiei sau a controlului functiilor corpului, nu cu teama durerii insuportabile sau cu grija privind pierderea financiara. Mai mult, au descoperit ca alegerea suicidului legalizat asistat nu a fost asociat cu nivelul de educatie sau cu gradul de acoperire al asigurarilor sociale.


II.        Proiect: Chestionare postale anonime, fara posibilitatea de a fi dus la bun sfarsit. Acest studiu a tiunt din decembrie 1992 pana in martie 1993, pe o arie din Anglia cuprinzand 203 pacienti.

Rezultate: 273 medici au raspuns intrebarii daca un pacient I-a rugat vreodata sa le grabeasca moartea. Dintre acestia 163 au fost intrebati, la 124 dintre acestia le s-a cerut sa faca pasi repezi in grabirea mortii, 38 din 119 (adica 32%) dintre acestia au fost de acord cu astfel de cerere. Aceasta proportie a reprezentat 12% dintre aceia care au returnat un chestionar complet si 9% din aceia care au trimis un chestionar.

Concluzii: Multi medici s-au confruntat cu decizii diferite privind eutanasia. Atat pentru beneficiul pacientilor cat si pentru beneficiul medicilor, eutanasia ar trebui discutata mai deschis !

Istoric: in ciuda interesului public privind legalizarea suicidului asistat de medic si eutanasia, stim foarte putin despre atitudinile medicilor privind aceste practici. Metode: s-au trimis chestionare la 1355 medici alesi la intamplare in statul Washington, incluzand hematologi si oncologi si un mare numar de internisti, medici de familie, psihiatri si chirurgi. Pentru a evita ambiguitatea cu studiul nostru, in loc de “suicid asistat de medic” am folosit expresia “prescriere de medicatie (narcotice sau barbiturice) sau sfatuirea unui pacient daca se poate folosi o supradoza ca sa-si puna capat propriei vieti”. In loc de “eutanasie” am folosit expresia “administrare delibrata a unei supradoze de medicatie unui pacient bolnav la propria cerere cu intentia initiala de a-si pune capat vietii”.

Rezultate: dintre 1355 medici erigibili care au primit chestionare 69% au raspuns: 48% dintre cei care au raspuns au fost de acord cu declaratii ca eutanasia nu este niciodata justificata din punct de vedere etic, iar 42 % nu au fost de acord, 54% cred ca eutanasia este legata in anumite situatii, dar numai 33% au spus ca sunt disponibile sa practice eutanasia. 39% din cei care au raspunsw au fost de acord cu declaratia ca suicidul asistat de medic nu este niciodata justificat din punct de vedere etic, iar 50% nu au fost de acord. 53% cred ca suicidul asistat ar trebui sa fie legal in anumite situatii, dar numai 40% sustin ca vor fi dispusi sa asiste un pacient care comite suicidul.

Dintre grupurile studiate, hematologii si oncologii se opun eutanasiei si suicidului asistat pe cand psihiatri sustin aceste practici.

Concluzii: atitudinile medicilor privind suicidul asistat de medic si eutanasia, in S.U.A., sunt diferite. O mica parte este pentru legalizarea suicidului asistat de medic si al eutanasiei cel putin in cateva situatii, dar majoritatea nu sunt dispusi sa ia parte la aceste practici.

Istoric: Initiativele publice si propunerile legislative au crescut probabilitatea ca anumite state vor legaliza eutanasia si suicidul asistat ca mijloc de incetare a suferintei pacientilor cu boala incurabila. Totusi protectia sugerata va ghida medicii in cazurile in care este nevoie sa evalueze factorii psihologici care pot motiva cerintele pacintilor pentru o moarte prematura.


III.      Metode: S-au descris 4 cazuri de pacienti care aveau cancer si care si-au exprimat dorinta sa li se puna prematur capat vietii. Aceste cazuri au fost evaluate luand in considerare functia mentala si emotionala.

Rezultate: Durerea si suferinta, bolile mentale, depresia si personalitatea joaca roluri semnificative in cererile pacientilor pentru a fi asistati la moarte.

Concluzii: Este nevoie de evaluari psihosociale comprehensive, cand evaluam cererile pacientilor de a fi asistati la moarte. Aceste evaluari pot scoate la iveala probleme sau conflicte ascunse care afecteaza decizia rationala.


IV.       Obiectiv: Detarminarea de ce si cum sedativele si analgezicele sunt administrate in timpul opririi si stoparii vietii in cazul pacientilor cu boli incurabile.

Masuri: Medicilor si asistentelor li s-a cerut sa explice motivele si modul de administrare a drogurilor, marturii au fost analizate privind modul de administrare al drogurilor.

Rezultate: S-au dat droguri la 75% din pacienti in timpul stoparii vietii. Pacientii care nu au primit medicamente erau comatosi si erau considerati incapabili de a beneficia de sedative si analgezice. Timpul mediu pana la moarte era de 3-5 ore la pacientii care au primit droguri si de 1-3 ore la acei pacienti care nu au primit. Medicii sustin ca drogurile scad durerile in cazul a 88% din pacienti scad anxietate in cazul a 85% din pacienti, scad nevoia de aer in cazul a 76% din pacienti, dau alinare familiilor in cazul a 82% si grabesc moartea in cazul a 39% din pacienti, grabirea mortii nu este singurul motiv citat.

Concluzii: Mari doze de sedative si analgezice erau cerute pentru a usura durerea si suferinta in timpul stoparii vietii, dar moartea nu a fost grabita de administrarea de droguri.

Studiul de mai sus prezinta cele mai bune rezultate ale studiului facut pe olandezi, studiu despre eutanasie si alte decizii medicale privind sfarsitul vietii (MDL). Studiul a fost facut la cererea guvernului olandez care pregatea o dezbatere privind legislatia, privind eutanasia .

Spre deosebire de analiza deciziei care defineste rasplata asteptata de la un tratament avand punctual de legatura al posibilitatii succesului si utilitatea rezultatului, definitia inutilitatii, superficialitatii trateaza probabilitatea si utilitatea ca puncte de plecare diferite. Inutilitatea ar trebui distinsa de concepte considerate imposibile din punct de vedere teoretic, de expresii ca “neobisnuita” sau “rara” si de termeni emotionali ca “fara speranta”.

In judecarea inutilitatii medicii trebuie sa distinga intre un efect care sa limiteze partile corpului pacientului si un beneficiu care imbunatateste considerabil persoana ca intreg. Tratamentul care se dovedeste a nu da rezultat, este “inutilitate”. Desi exceptii si precautiuni se nasc in mintea noastra, noi suntem de acord ca medicii pot judeca un tratament ca fiind inutil si sunt indreptatiti sa opreasca sau nu o procedura pe aceasta baza. In aceste cazuri medicii ar trebui sa actioneze in acord cu alte ingrijiri medicale profesionale dar nu este nevoie sa obtina incuviintarea de la pacienti sau de la familiile acestora. Persoanele cu vatamari foarte mari ale emisferelor cerebrale in mod obisnuit trec intr-o stare cronica de inconstienta (pierderea propriei constiinte) numita stare vegetativa. Cand o astfel de pierdere cognitiva dureaza mai mult de cateva saptamani conditia a fost numita starea vegetativa persistenta, pentru ca corpul opreste functiile vegetative. Refacerea din starea vegetativa are loc, dar multe persoane intr-o stare vegetativa persistenta traiesc luni sau ani daca li se administreaza masuri nutritionale sau alte masuri de sustinere a vietii. Oprirea vietii la persoane cu pierderea functiei creierului este o problema controversata relevata de dezbateri publice si decizii judiciare. Acest articol arata criteriile pentru diagnosticile inconstientei permanente si analizeaza datele disponibile care sustin solidaritatea acestor criterii. Decizii legale semnificative au fost luate cu privire la stoparea vietii in cazurile pacientilor ce se afla intr-o stare vegetativa persistenta, si directiile in acest domeniu sunt discutate.

Politica spitalelor cere ca resuscitarea cardio-pulmonara sa fie realizata daca comanda nu resuscita, nu a fost ceruta, dar ei cer permisiunea familiei pentru ca ordinul sa fie obtinut. Acesta cateodata forteaza medicul sa faca uz de proceduri care sunt nefolositoare sau care se adauga suferintei pacientului fara beneficiu corespunzator. Politicile ar trebui schimbate si ar trebui sa permita medicilor sa ceara comanda nu resuscita trecand peste obiectiile familiei cand:

pacientului ii lipseste capacitatea de decizie;

chinul (povara) tratamentului in mod clar este deasupra beneficiului;

medicul nu ne da motive potrivite privind valorile pacientului, preferintele sau interesele acestuia;

medicul a facut eforturi serioase pentru a comunica cu familia si pentru a media dezacordul.

Sondajele de opinie efectuate in randurile populatiei norvegiene arata ca majoritatea este in favoarea eutanasiei active, atunci cand se refera la pacientii cu boli terminale. In schimb doar o mica parte dintre medici sprijina aceasta practica.


V. A fost cercetata si atitudinea studentilor la facultatile de Medicina, Drept si Psihologie (n=588, rata raspunsurilor:66%), cu privire la eutanasia activa aplicata unui pacient suferind de o boala incurabila (mortala sau nu, insa asociata cu dureri extreme). Pentru a evalua atitudinea sutdentilor intervievati, intrebarile au fost prezentate in trei forme alternative: in contextul religiei crestine care interzice (dezaproba) eutanasia, in contextul doctrinei umaniste, ori intr-unul neutru – forma libera. Rezultatele au fost urmatoarele: 125 din cei 176 de studenti la Drept (adica 71%), 62% dintre studentii la Psihologie (134 din 216) si 36% dintre cei inscrisi la Medicina (71 din 196) s-au pronuntat in fovoarea eutanasiei active in conditiile existentei unei boli terminale.

In cazul bolilor fara sfirsit letal, procentajele corespunzatoare au fost: 45%, 29% si 11% in favoarea eutanasiei, 38% dintre studentii cu convingeri religioase (crestine) au sprijinit ideea eutanasiei in cazul bolilor terminale; procentele au fost mai mari la urmatoarele grupuri intervievate: studenti cu convingeri umaniste (79%), cei de alta credinta decat aceea crestina (70%), iar atei (65%).

Nu au existat diferente semnificative de raspuns in functie de sexul celor intervievati, 17% dintre studenti au declarat ca sunt dispusi sa practice eutanasia. Nu a fost observat vreun rezultat legat de context. Rezultatele au indicat atitudini stabile si diferentiate fata de chestiunea eutanasiei active. O treime dintre studentii la medicina se declara in favoarea acesteia; aceasta fractiune este de doua ori mai mare decat in cazul medicilor. Doua treimi dintre studentii la drept sprijina eutanasia activa, fapt similar cu opinia grupurilor de aceeasi varsta din cadrul populatiei.

Legea acorda pacientului constient dreptul de a hotari cu privire la tratament, dar nu ii refuza nici dreptul de a cere un tratament care nu-l mai poate ajuta. In cazul pacientilor care in lipsa capacitatii sau starii de constiinta nu pot hotari pentru ei insisi, pot fi folositi reprezentanti – persoane care sa decida in numele pacientului, cu conditia ca acestia sa actioneze numai in interesul persoanei reprezentate. Eutanasia este ilegala, iar diferenta intre intreruperea terapiei si eutanasie este foarte clara din punct de vedere legal.

Ingrijirea medicala de tip paleativ nu poate fi interpretata drept eutanasie, atunci cand sunt respectate principiile mentionate mai sus. Sunt aduse in discutie si diferite metode practice de intrerupere a tratamentului.


VI. Proiect / Localizare : La inceputul anului 1996, in timpul unor interviuri verbale au fost prezentate unui numar de 47 de membri ai acuzarii publice (procurori) din Tarile de Jos, 12 studii de caz.

Rezultate: Evaluarea a variat considerabil intre respondenti. Unii dintre cei intervievati au facut evaluari mai “indulgente” decat ceilalti. Caracteristicile fiecarui respondent, cum ar fi: functia, filosofia de viata sau varsta, nu au influentat evaluarile facute. Caracteristicile cazurilor de exemplu: prezenta unei cereri exprese din partea pacientului, speranta de viata si tipul de suferinta au influentat determinant evaluarile. Dintre caracteristicile de mai sus, cea mai importanta in luarea hotararii de a incepe (sau nu) o ancheta a fost reprezentata de prezenta sau absentta unei cereri exprese.

Concluzii: Desi evaluarile au fost influentate de cei 3 factori mentionati (cererea expresa, speranta de viata si tipul de suferinta), totusi evaluarea finala a depins in mare masura de persoana (respondentul) care a exprimat-o. Riscul, rezultant indus de inegalitatea ori incertitudinea legala, mai ales in cazurile complicate, ar trebuie mentinute la minimum prin adoptarea unor forme de protocol si consultanta, aplicabile cazurilor indoielnice. Deja procedura de notificare promoveaza un grad cert de uniformizare a politicilor acuzarii.

VII. Obiectiv: Stabilirea opiniei personalului de ingrijire (asistenti medicali), cu privire la tipurile de conditii care ar trebui prevazute intr-o eventuala lege de permitere a eutanasiei active voluntare (EAV).

Proiect: Chestionar de ancheta trimis asistentelor medicale cu licenta (autorizatie) de practica (AML).

Localizare : Zona capitalei australiene – sfarsitul anului 1996, cand eutanasia activa voluntara era deja legala in zona de nord a Australiei.

Esantion: aleatoriu, format din 2000 de asistente cu drept de practica (AML), reprezentand 54% din populatia inregistrata in zona capitalei.

Principalele masuri: Au fost folosite 2 metode in vederea cercetarii opiniilor asistentelor.

a). Prima a implicat 4 cazuri, variind in functie de caracteristicile clinice ale fiecarui pacient care solicita ajutor in moarte.

b). S-a folosit, de asemene, o lista de verificare continand conditiile cel mai des incluse in proiectele de legi intocmite in Australia pe tema eutanasiei voluntare active.

Respondentii au ales acele conditii despre care credem ca ar putea fi incluse intr-o lege referitoare la eutanasia voluntara activa.

Rezultate: rata raspunsurilor a fost de 61%. Sprijinul acordat unei modificari legale in sensul ingaduirii eutanasiei active voluntare a fost in procent de 38% atunci cand s-a adus in discutie soarta unui tanar bolnav de SIDA; atunci cand a fost vorba de un batran cu Alzeimer precoce, rata a fost de 39%; pentru o tanara femeie care a devenit tetraplegica, rata a fost de 44%, iar cand studiul a privit o femeie de varsta mijlocie cu metastaze in urma cancerului la san, rata a crescut la 71%.

Concluzii: Datorita lipsei de sustinere care s-a inregistrat in cazul anumitor conditii propuse pentru proiectele de lege referitoare la eutanasie voluntara activa, este nevoie de continuarea dezbaterilor cu privire la conditiile care sa fie incluse in viitoarele legi ale eutanasiei active voluntare.  

VIII.   Scop, Obiectiv: Asigurarea unor date empirice, valide si de incredere, legate de practicile de suicid asistat si eutanasie ceruta de pacient, auto-declarate de membrii Societatii Medicale Oncologice -

New England (S.M.O). Analizele au avut in vedere: practicile desfasurate de personalul medical si de ingrijire, o comparatie intre aceste practici si cele intreprinse de un esantion similar format din medici oncologi, precum si utilizarea echipei (personalului) de ingrijire de catre acestia.

Proiect: Sondaj cantitativ.

Localizare: Regiunea New England din Statele Unite.

Esantion: 600 de membri ai Societatii Medicale Oncologice, chestionati prin corespondenta dintre care 441 au raspuns (o rata de 74%). Au fost incluse doar asistentele medicale care lucrau in aceasta calitate cel putin 20 de ore pe saptamana, care erau membri S.M.O (Societatii Medicale Oncologice) de cel putin 1 an si care ingrijeau adulti bolnavi de cancer.

Metode: Folosirea aceleiasi anchete si in randurile medicilor oncologi.

Principale variabile: frecventa solicitarilor pentru eutanasie si suicid asistat precum si a raspunsurilor date la aceste solicitari; folosirea personalului de ingrijire ca raspuns la aceste cereri (in vederea indeplinirii ESA).

Rezultate: Medicii si-au asistat pacientii in suicid in numar mai mare decat asistentele medicale (11% fata de 1%). Cu toate acestea, asistentele s-au aratat mai dispuse decat medicii sa indeplineasca procedurile eutanasiei solicitate de pacient (4% fata de 1%). In mod frecvent asistentele s-au consultat cu alte persoane in special medici cu privire la cererile pacientului referitoare la asistenta in moarte; s-a observat ca au fost foarte putine cazuri in care asistentele s-au consultat intre ele sau cu nora-sefa, referitor la aceasta problema.

Concluzii: Exista un numar relativ mic de cadre medicale (doctori si asistente) care sunt de acord cu masuri de natura a grabi moartea pacientului. Asistentele medicale chestionate in cadrul acestui studiu au primit mai putine cereri decat medicii in ceea ce priveste indeplinirea eutanasiei. Afilierea (apartenenta) profesionala pare a fi un factor prin care sa se determine daca va fi sau nu formulata o cerere de suicid asistat din partea pacientului (se poate determina cui este sau nu probabil sa-i fie adresata aceasta cerere).

Opiniile recente ale instantelor si regulile (in asteptare) de pronuntat de catre Curtea Suprema, pe tema legalitatii practicilor eutanasiei suicidului asistat (ESA), necesita un raspuns pragmatic din partea profesiei medicale. Adoptand o politica de micsorare a raului, legata de aceste chestiuni. Reteaua Comisiilor de Etica a dezvoltat modele practice si principii cu ajutorul carora sa se poata formula raspunsuri pentru cei care solicita metode de grabire a mortii. Aceste principii vor fi oferite comunitatii medicale locale in scopul de a fi folosite atat de medici independenti, cat si de institutii de ingrijire medicala in cazul in care practicarea metodelor ESA devine legala. Un proces consensual pluridisciplinar a fost folosit in dezvoltarea principiilor mentionate, care vizeaza interese clinice, etice si procedurale. Conform legislatiei penale in vigoare in Canada actele de eutanasie a suicidului asistat (ESA) constituie infractiuni in ciuda intensificarii presiunilor exprimate de opinia publica, in scopul adoptarii unei legislatii mai permisive. Unii medici canadieni ar fi dispusi sa practice ESA, daca aceste acte ar fi legale. In practica medicii trebuie sa distinga intre respectarea deciziilor competente de continuare a tratamentului oferind terapia paleativa corespunzatoare si acceptarea (nerefuzarea unei cereri de ESA). Medicii care nu sunt de parere ca actele ESA ar trebui legalizate in Canada ar trebui sa-si sustina convingerile prin argumente democratice si legale.


IX. Eutanasia este o masura clinica practicata in cateva tari ale lumii. Atitudinea bolnavilor de cancer in aceasta privinta a fost studiata printr-o revedere a tuturor rapoartelor de caz si a cercetarilor bazate pe chestionar, existente in Medeline (1992 - 1997). Au fost gasite un numar de 9 publicatii incluzand 459 de cazuri de bolnavi de cancer din S.U.A., Canada si Olanda.

Majoritatea pacientilor intervievati care se aflau intr-o stare avansata de boala, nu aveau studii superioare. Dintre acestia o treime s-au pronuntat in favoarea eutanasiei. Pacientii sub 50 de ani, cu studii superioare au fost in mai mare masura in favoarea eutanasiei. Se pare ca in aceasta problema factorii psihologici sunt mult mai importanti decat cei fizici. Pierderea controlului, teama de a nu fi o povara pentru familie si pierderea demnitatii sunt factorii psihologici cei mai adesea mentionati in sprijinul eutanasiei. O abordare de tipul 'a ajuta (pacientul) sa traiasca', in scopul de a evita cererea acestuia de ajutor in moarte, ar presupune din partea personalului de ingrijire alocarea unor rezerve sporite din timpul propriu. Spitalele supra-incarcate, lipsa paturilor suficiente si 'cazarea' unora dintre pacienti pe coridoare nu imbunatatesc in nici un caz situatia (in sensul ajutarii bolnavului sa traiasca).

Eutanasia reprezinta un subiect dificil din punct de vedere emotional, si de asemenea, o chestiune in care granita dintre legalitate si ilegalitate este adesea grea de definit. Este necesar ca infirmierii sa trateze problema atat personal cat si profesional, astfel incat tratamentul acordat sa serveasca cel mai bine interesele pacientilor.


X. Pentru a evalua suferinta pacientilor care au decedat acasa si ai caror medici de familie au participat la eutanasie sau au asistat suicidul, a fost intreprins un studiu explorativ, descriptiv si retrospectiv referitor la perioada 1986 - 1989. Datele au fost obtinute prin ancheta, realizata in scris, pastrandu-se anonimatul. Ancheta a fost realizata pe un esantion de medici de familie din Olanda de Nord (n = 521). Avand ca subiect ultimul caz de eutanasie ori de suicid asistat cu care s-au confruntat, au fost incluse intrebari referitoare la suferinta, semne si simptome, precum si la speranta de viata. Raspunsul obtinut in urma anchetei a fost de 67% (cei care au furnizat non - raspunsuri nu au diferit altfel de persoanele care au raspuns): 228 (Olanda de Nord), 160 (Tarile de Jos), restul de cazuri nu au putut fi analizate. Cei mai multi pacienti sufereau in aceeasi masura fizic si emotional. Aspectul cel mai des mentionat a fost “slabiciunea sau oboseala generala”. De asemenea, “dependenta de ajutor (asistenta, pierderea demnitatii, umilinta” si “durerea” au fost prezente in numar (foarte) mare. La vremea la care a fost realizat studiul, speranta de viata in aproape doua treimi din cazuri era mai mica de doua saptamani; in 10% din cazuri aceasta era mai mare de trei luni. Din anumite motive, aceasta investigatie reduce posibilitatile de extrapolare.


XI. 1208 de cetateni norvegieni adulti, constituiti intr-un esantion (varsta: peste 20 de ani), au fost intervievati cu privire la dreptul medicului de a practica eutanasia la cererea pacientului aflat pe moarte sau in suferinta. 56% dintre cei intervievati s-au pronuntat in favoarea acestei idei (existand diferite grade de acceptare), 19% au fost impotriva, iar 25% indecisi. Cu privire la eutanasia pacientului suferind, fara a avea insa o boala terminala, 31% s-au pronuntat in favoare (cu diferite grade de acceptare), 36% au fost impotriva acestei idei, iar 33% au fost persoane indecise.

Studiile etnologice arata ca tratamentul pe care societatea este in masura sa il asigure persoanelor in varsta depinde in mare parte de resursele sale disponibile. Conceptul de resurse depinde de cerintele si de asteptarile contemporane. Familiile din ziua de azi incearca inca sa isi ingrijeasca batrani, dar cresterea sperantei de viata face aceasta incercare greu de indeplinit. Exista posibilitati finite din partea populatiei bogate, de a sustine membrii dependenti ai societatii. Multi dintre oamenii in varsta nu doresc sa mai traiasca din momentul in care au devenit o povara pentru familie; ei prefera adesea ca resursele (limitate) sa fie destinate celor tineri. In SUA pierderea autonomiei pacientilor si a familiilor acestora, datorata practicarii medicinii defensive a avut drept rezultat crearea “Actului referitor la Dorinta de a Trai” – un document legal cu ajutorul caruia fiecare individ poate stabili in avans tipul de tratament care sa poata fi aplicat in cazul aparitiei unei boli letale. Exista astfel speranta ca imbunatatirea modului de perceptie a relatiilor de familie va duce in viitor la inutilitatea actului mentionat, iar acest lucru va permite familiilor, in cazul in care nu este stabilit contrariul sa decida cu privire la tratamentul rudelor aflate in imposibilitate de a hotari singure.


XII. Istoric: Pe o perioada de cativa ani a fost mentinuta dezbaterea cu privire la ingrijirea pacientilor aflati in stare vegetativa (coma). Dezbaterea a avut baze atat legale, cat si morale. Cu toate acestea, nu au putut fi evaluate cu acuratete opiniile medicilor belgieni implicati in ingrijirea pacientilor comatosi.

Metode: Chestionarul prin corespondenta, trimis unui numar de 403 doctori, membri ai Societatilor Belgiene de Neuro-Chirurgie, Neurologie si Recuperare. Ancheta a vizat in principal atitudinea fata de oportunitatea neacordarii tratamentului si intreruperii hranirii artificiale.

Rezultate: Dintre cei 204 doctori care au completat chestionarul (52%), 172 (adica 83%) au afirmat ca au fost implicati in tratamentul unui pacient aflat in coma, 88% au afirmat ca in anumite cazuri este acceptabila practica neacordarii tratamentului pentru infectii sau alte complicatii posibil letale, intervenite la acesti pacienti, 56% au considerat ca uneori este oportuna intreruperea hranirii artificiale. Aproximativ ľ din cei care au considerat oportune asemenea limitari ale tratamentului au declarat ca ele ar trebui intreprinse in primul an de la intrarea pacientului in coma. 40% au considerat decisiva existenta unei cereri in acest sens exprimata in avans de pacient, in timp ce doar un numar foarte mic de medici au luat in considerare influenta familiei pacientului – aceasta referitor la intreruperea hranirii pacientului. Peste 80% dintre medici au respins ideea aducerii in fata instantei a fiecarui caz implicand decizia de renuntare la hranirea si hidratarea artificiala.


XIII. Istoric: Sunt discutate problemele legate de cererile de eutanasie ale pacientilor terminali; variatiile de atitudini ale specialistilor in terapiile paleative si posibilitatea ca aceste terapii sa elimine cererile de eutanasie.

Proiect: Sondaj prin corespondenta asupra unui numar de 685 medici membri ai Societatii Italiene pentru Medicina Paleativa – 1994.

Rezultate: dintre 359 de corespondenta, 39% (139) primisera cereri de eutanasie; 16 dintre ei (4% din respondenti, dar 11,5% dintre cei care au primit asemenea cereri) le –au dat curs cel putin o data, in timp ce 60% (216) nu au intreprins asemenea proceduri, 125 (adica 35%) au considerat ca eutanasia este “nedreapta”, “gresita” in oricare circumstante; 32% (115) au afirmat ca pot exista astfel de circumstante si ca eutanasia poate fi uneori “corecta” din punct de vedere etic (chiar in conditiile aplicarii unor terapii paleative); 185 (52%) au considerat ca o terapie paleativa optima ar putea rezolva problema eutanasiei, in timp ce 30% (109) considerau contrariul.


Concluzii: Atitudinea medicilor care practica terapiile paleative in Italia nu difera de cea inregistrata in alte studii de acest tip, avand drept subiecti specialisti din alte domenii ale medicinii.


XIV. Pe data de 28 martie 1995, Curtea Districtuala din Jokohama (Japonia) a stabilit 4 conditii legale pe care trebuie sa le indeplineasca realizarea eutanasiei active. Elaborarea acestor coditii a avut loc in contextul unui caz judecat de aceasta curte, referitor la acuzatia de crima a unui medic japonez Dr. Tokunaga. Cazul a fost prezentat de mass-media drept “eutanasie”. In scopul de a face distinctia intre crima si eutanasie (pentru acest caz), au fost revazute cele 6 conditii legale stabilite in 1962 de Curtea Suprema Nagoya (Japonia) si comparate cu noile conditii legale adoptate in 1995 (cele 4). Judecata a fost influentata de conjunctura internationala, dar si de atitudinea populatiei japoneze fata de eutanasie.


Daca populatia varstnica aflata avand capacitate psihica integra accepta eutanasia, cand ar accepta intreruperea vietii si mai ales cum ar privi acesti indivizi relatia pacient in conditiile in care eutanasia ar fi legiferata ca metoda terapeutica de intrerupere a vietii.

Lotul studiat de noi a fost de 100 de pacienti varstnici distribuiti la doua camine spital din municipiul Bucuresti (spitalul Cristiana si spitalul Sf. Luca).

Distributia pe sexe:

Lotul avut in vedere a incercat sa aiba o distributie relativ egala a sexelor dar care sa fie concordanta cu datele existente statistic la ambele spitale si care au fost considerate concordante cu sex ratio-ul acceptat in populatie dupa varsta de 65 de ani. Au fost intervievati deci un numar de 63 de femei si un numar de 37 de barbati.

Distributia pe grupe de varsta:

Varsta minima acceptata pentru a intra in studiu a fost de 65 de ani, insa pentru intervalul 65-70 de ani am avut numai 3 persoane (3 barbati). Pentru intervalul 70-75 de ani am avut 46 de cazuri, avand un sex ratio de 24 de barbati la 22 de femei, pentru intervalul 75-80 de ani am luat in discutie 38 de cazuri din care 30 erau femei, iar peste 80 de ani am avut in vedere 13 cazuri, din care 11 femei si 2 barbati. Din datele furnizate pana acum rezulta ca varsta medie a lotului studiat a fost de 73 de ani, varsta medie pe sexe fiind de 71,2 ani pentru sexul masculin si de 74,1 ani pentru lotul de femei (lotul 1).

Varsta Numar pacienti Femei Barbati



















Distributia pe afectiuni a lotului studiat:

Afectiunile avute in vedere pentru lotul inclus in statistica prezentata au fost afectiunile cronice de tip ateromatotic pentru 82 de cazuri, avand manifeste semne de boala cardio-vasculara de tip infarct in 53 de cazuri, insuficienta cardiaca globala in 67 de cazuri (asociate sau nu ca infarctul), afectiuni vasculare periferice venoase sau arteriale in 34 de cazuri.


Afectiuni cardio-vasculare (ASC)


Infarct Miocardic acut (antecedente)


Insuficienta cardiaca global


Afectiuni vasculare periferice


AVC


Metabolice (diabet)


Afectiuni hepatice cronice


Afectiuni respiratorii cronice


Reumatismale cronice


Dermatologice cronice


Gastro-intestinale cronice


Neoplazii



In 16 cazuri in antecedente se descriau afectiuni vasculare cerebrale de intensitate redusa corectate rapid si fara sechele neuronale sau psihice. In cele 35 de cazuri am decelat afectiuni metabolice severe mai mult sau mai putin compensate prin tratament sau prin regim alimentar. Afectiuni hepatice cronice au fost semnalate in 23 de cazuri si s-au manifestat in ciroza compensata (13 cazuri), hepatita cronica agresiva 6 cazuri si hepatita cronica persistenta in 4 cazuri. Afectiuni respiratorii au fost evidentiate la 63 din bolnavi la majoritatea acuzele pulmonare fiind strict limitate la perioade de criza. Desi tot lotul populational prezenta anamnestic simptomatologie reumatismala cronica, numai 23 de cazuri au prezentat afectiuni reumatismale decelabile clinic si paraclinic (dar 78 de cazuri prezentau modificari radiologice la nivelul articulatiilor mari). In sase cazuri am constatat existenta unui reumatism cronic de tip artrita reumatoida, iar pacientii semnalau dureri invalidante cu caracter sezonier. Am mai decelat edentatie totala sau partiala protezata sau neprotezata in toate cazurile analizate (tendinta este de scadere a edentatiilor partiale datorita costurilor exorbitante ale tratamentului stomatologic). Afectiunile dermatologice grave am decelat in 6 cazuri. In 8 cazuri in antecedente existau internari si interventii operatorii pentru neoplazii. In momentul screeningului am constatat neoplazii frecvent pulmonare sau gastrice la barbati si genitale la femei. Cazurile avute in vedere au fost in numar de 35, avand concomitent si alte afectiuni cronice prezente (diabet, afectiuni cardiace sau respiratorii). Afectiuni gastro-intestinale cronice am consatat la 21 de cazuri, in timp ce intreg lotul avut in vedere afirma ca tranzitul intestinal a avut candva si perioade mai bune. Afectiunile cronice ale organelor de simt au fost semnalate in toate cazurile selectionate (tabel 2).

Lotul a fost de la bun inceput constituit din afara internari in sectii de psihiatrie din indivizi care nu au prezentat in antecedente incercari de sinucidere sau de indivizi aflati in vadita suferinta psihiatrica, nu au fost inclusi in lot persoane care au fost cronici sau care prezentau tulburari neurologice care ar fi putut fi considerate drept afectiuni induse de consumul masiv de alcool sau de medicamente.





Distributia pe religie a lotului studiat:

O intrebare pe care am considerat-o dificila dar obligatorie in desfasurarea orientativa a lotului analizat a fost daca persoana respectiva este religioasa si de ce religie, este credincios sau practicant asiduu. Raspunsurile au fost pe masura asteptarii. 86 de pacienti din lotul chestionat au afirmat ca sunt practicanti religiosi asidui, 12 ca sunt credinciosi si 2 ca sunt indiferenti religios. 73 din cei chestionati au afirmat credinta lor ca fiind crestin ortodoxa, 22 din pacienti erau catolici, 3 erau de alte religii (indiferent care) iar 2 erau dupa cum am mentionat indiferenti religios (tabel 3 a si b).


Evaluarea simtului moral religios (a)

Practicanti


Credinciosi


Indiferenti



Evaluarea religiei individuale (b)

Crestin Ortodox


Catolic


Alte


Indiferent





Pentru incadrarea in lot pacientii trebuiau sa dea raspunsuri simple la unele intrebari considerate de noi ca fiind accesibile unor batrani competenti mental avand un grad de informare sociala minima. Intrebarile puse au fost in ce an si in ce luna suntem, cine este presedintele Romaniei, unde se desfasoara interviul, ce culoare avea sacoul interlocutorului si de unde afla noutati pacientul (radio, TV, ziare).

O data lotul constituit am prezentat oral fiecarui pacient selectionat un numar de cinci intrebari privind eutanasia:

accepta sinuciderea ca alternativa la boala ?

de ce da sau de ce nu?

accepta ca oprirea vietii sa fie facuta de medic sau doresc sa isi opreasca singuri viata?

Daca medicul ar fi de acord sa ii faca o injectie letala (in acel moment) cum l-ar privi maine pe medic cand ar intra pe usa ?

Cand ar fi de acord cu oprirea vietii (ce afectiuni si ce moment de constiinta?)

Ce considera ca fiind un sfarsit nedemn? (suferinta, incontinenta, durere, suferinte viitoare intrevazute simptomatic inca de acum, inutilitate si singuratate?).


Discutarea rezultatelor:

Datorita caracteristicilor de includere in lotul studiat nu au fost acceptati pacienti in stare de suferinta acuta fapt ce ar fi dus inductibil la modificarea rezultatelor chestionarului si in final la evaluari statistice primare orientate subiectiv.

La prima intrebare raspunsul a fost surprinzator ca 82% din cei avuti in vedere au afirmat ca nu accepta eutanasia sau sinuciderea ca alternativa la boala, deoarece ambele sunt in totala contradictie cu morala crestina. 14% au afirmat ca ar putea sa accepte numai sinuciderea asistata si numai ca alternativa la o boala grava, invalidanta sau foarte dureroasa. 4% din cei chestionati nu au vrut sa discute subiectul sub nici o forma.


Eutanasie

Suicid

Obs.

Nu accepta (82)

Nu

Nu


Accepta (14)

Nu

Da

Boala grava

Nu discuta





71 din cei intervievati au afirmat ca doresc ca oprirea vietii sa fie facuta de catre medic dar ca doresc sa fie in control privind viata lor pana la ultimul moment lucid. 20 din cei prezenti in lotul de studiu (mai ales cei de varste “mici”) refuza sa ia in discutie interventia medicului si considera ca vor fi in masura sa decida singuri si sa hotarasca singuri momentul intreruperii vietii, cu conditia sa beneficieze de un “aparat” care sa permita oprirea instantanee a vietii. 4% din cei intervievati au refuzat discutia. 5 pacienti nu stiu ce sa raspunda la aceasta intrebare.

Medic ca ajutor (71)

Control  +

Fara ajutor (20)

Control + si aparat

Nu discuta (4)


Nu stiu (5)



Intrebarea numarul 3 a ridicat o suita de semne de intrebare si de proteste din randul celor chestionati. In principal pacientii isi priveau personalul sanitar de ingrijire cu vaga suspiciune (nu le acorda ingrijiri suficiente, nu le acorda medicatie suficiente sau nu le asigura confort suficient social si material). La ideea ca medicul ar fi de acord sa le administreze o injectie letala, toti (100) de pacienti au afirmat dorinta de a parasi caminul spital, si de a pleca “oriunde sau unde vad cu ochii…” .

Ideea ca medicul (singurul sprijin moral pe care il au pacientii inclusiv in camine spital sau spitale de cronici, singurul aliat impotriva celor care nu le asigura ingrijirea corespunzatoare) le-ar putea administra o injectie letala a fost resimtita ca o frustrare acuta de catre toti cei luati in discutie.

Au considerat in acest caz ca viata le-ar fi amenintata in mod direct de cel care pana atunci a facut eforturi, uneori majore, pentru a ii proteja.

Din cei 96 de pacienti care au consimtit sa raspunda la intrebarile chestionarului, 85 au afirmat ca doresc oprirea vietii in caz de boala incurabila neoplazica sau neurologica. 11 pacienti nu au stiut (dorit) sa raspunda la aceasta intrebare. Din cei care aveau diagnosticate neoplasme (inclusiv la cei in tratament) 23 de persoane au afirmat ca se gandesc in mod real la posibilitatea intreruperii vietii in conditiile in care mizeria fiziologica le-ar afecta viata.




Afectiuni care ar determina suicidul asistat

Neoplazie sau neurologica


Mizerie fiziologica


Nu stiu


Nu participa



La ultima intrebare 45 de pacienti au afirmat ca si-ar intrerupe viata (sau ar cere intreruperea ei) numai in conditiile in care ar avea o suferinta de nesuportat, 30 de pacienti se exprima direct sau indirect privitor la pierderea demnitatii umane, 10 pacienti nu ar accepta durerea indiferent de metoda terapeutica folosita, 7 pacienti nu ar putea sa accepte o noua suferinta (complicatie invalidanta) viitoare, 4 pacienti nu ar dori sa nu se poata deplasa si sa depinda de altii, 4 nu au dezvoltat subiectul.


Suferinta


Piere demnitatea


Durere


Complicatii


Lipsa deplasarii invalid


Nu participa






















CAPITOLUL VI


CONCLUZII SI PERSPECTIVE


Legea franceza nu contine articole care sa se refere la modurile de suprimare a vietii asimilate eutanasiei. In consecinta infaptuirea acesteia poate fi calificata drept crima, crima cu premeditare sau neacordarea de ajutor unei persoane in pericol.

Evenimentele si dezbaterile recente au ridicat problema adaptarii unei legislatii care sa reglementeze acest subiect. Pot fi retinute doua pozitii contrarii, fie incriminarea (clarificarea drept infractiune) distincta, fie autorizarea expresa a actelor de eutanasie.

Exista obiectii majore la ambele propuneri formulate: prima necesita luarea in considerare a varii situatii – suferinte extreme, pierderea demnitatii si cerinte exprese-situatii imposibil de specificat (de definit) in termeni legali. A doua propunere poate fi supusa unor obiectii asemanatoare, de asemenea, poate deroga de la principiile de baza referitoare la respectul fata de viata, riscand astfel realizarea unui precedent apt sa fie folosit in alte situatii care necesita derogarea de la principiile mentionate. In cele din urma daca o lege ar avea un asemenea efect, acesta ar constitui o amenintare pentru realizarea medicinii paleative.

Datorita faptului ca in prezent majoritatea persoanelor bolnave doresc sa cunoasca adevarul cu privire la diagnostice si la prognoza bolii, devin importante pentru specialistii in oncologie aptitudini precum: abilitatea de a discuta cu pacientul diagnostic (de cancer), recurenta bolii ori efectul tratamentului, precum si capacitatea de a solicita parerea acestuia cu privire la cazurile de resuscitare sau de ingrijire in institutiile de tip azil.

In plus, abilitatea de a formula in mod clar o strategie de tratament, ori de a da curs tipului de ingrijire solicitata de pacient, constituie premise majore ale consimtamantului exprimat in cunostinta de cauza.

Problemele etice, nascute in jurul suicidului voluntar asistat raman unele majore si nu este de presupus ca ele sa fie rezolvate in cadrul societatilor pluraliste. O examinare a atitudinilor istorice referitoare la suicid sugereaza faptul ca omul modern a mostenit un complex formidabil de atitudini morale si religioase avand ca obiect suicidul, fie el asistat sau nu. De obicei, avocatii invoca terminarea unei suferinte intolerabile, drept justificare a eutanasiei. Acest fapt nu ofera justificarea prin el insusi, deoarece exista (cel putin din punct de vedere teortic) metode prin care poate fi indepartata suferinta, fara a induce, provoca moartea cerebrala a persoanei aflate in suferinta.

Duse la extrem, aceste metode ar putea pune capat unei vieti care ar merita traita, lasand in acelasi timp sa traiasca o persoana care se mai afla in viata doar din punct de vedere tehnic. Asemenea acte, totusi nu pot oferi nici o justificare de ordin moral, de vreme ce ele creeaza fiinte fara sens, vazute ca fiinte doar din punct de vedere tehnic. Argumentele destinate sa justifice terminarea vietii altor persoane, au nevoie de o baza solida in definirea sensului vietii sau conceperea sensului vietii. In consecinta , argumentele pro-eutanasie ar trebui sa ia in considerare cel putin sensul pe care fiecare il acordam propriei vieti, dar sa tina cont si de importanta vietii in general.

Eutanasia a devenit o chestiune de interes public. Mediatizarea acordata in ultima vreme problemelor legate de asigurarea asistentei (medicale) in procesul mortii a provocat in randul natiunilor dezvoltate (statelor industrializate) teama fata de o moarte dureroasa si nedemna, precum si fata de o eventuala pierdere a controlului de catre persoanele muribunde

Ca replica la articolul lui Keown si Jochemsen care prezinta cele mai recente date empirice privind deciziile de eutanasie, terminare a vietii inregistrate in Tarile de Jos. Recurgerea la eutanasie in cazurile in care terapiile paleative mai puteau fi aplicate, poate fi considerata drept dovada de inducere a mortii in somn (de “adormire”).

Totusi poate fi considerata si drept indicator al reconsiderarilor fata de ideea practicilor de terminare a vietii bazat pe autodeterminarea persoanei. Cazurile de eutanasie non-voluntara reprezinta o problema majora in Tarile de Jos, fiind foarte rar justificabile. Totusi asemenea cazuri nu dovedesc existenta vreunei practici de “ADORMIRE”. O alta problema a oricarei politici in sensul sprijinirii eutanasiei o reprezinta necesitatea convingerii medicilor sa aduca la cunostinta autoritatilor cazurile de eutanasie cu care sunt la curent. Procedura olandeza de notificare a fost modificata de curand, in scopul micsorarii fenomenului de neraportare a cazurilor de eutanasie. Raman insa, in continuare, multe semne de intrebare. Facem in continuare referire la o ancheta de proportii pe tema eutanasiei desfasurata in 1996, in Tarile de Jos. Articolul de fata evidentiaza principalele rezultate statistice ale acestei anchete si cerceteaza daca procedura eutanasiei voluntare este controlata au eficienta in acest stat. Concluziile sunt in sensul ca practica eutanasiei voluntare nu este total si eficient tinuta sub control, cu toate ca a inceput sa respecte in oarecare masura cerintele de ordin procedural.

Pe de o parte eutanasia ridica problema mortii umane (1). Pe de alta parte aceasta se leaga de ideea “existentei inutile (injuste)”(2). Ambiguitatea termenului “viata umana/omeneasca” poate fi explicata astfel: conform primei opinii se poate afirma ca nimeni nu dispune de privilegiul de a defini in mod material sau pragmatic daca cineva isi pastreaza sau nu demnitatea umana. In consecinta, nimeni nu poate fi omorat pe motiv ca nu indeplineste acest criteriu. In ceea ce priveste a doua opinie:

Nu este de asteptat ca cineva sa omoare o fiinta nemotivata si fara aparare; de asemenea, nimeni nu are dreptul sa ceara asa ceva.

Oricine are dreptul sa beneficieze de tratament pentru diminuarea suferintei/durerii.

In cazul mentionat la litera b este posibil ca survenienta mortii sa fie acceptata ca efect secundar al tratamentului si nu privita ca scop in sine.

d) Cu toate acestea, poate fi formulata o regula de baza care sa puna capat dilemelor tragice ocazionate de cazurile in care persoana se afla in coma.

Doctrina medicala, etica si legile arata ca exista divergente in ceea ce priveste momentul si modul in care sa fie intrerupta hranirea artificiala a pacientilor cu leziuni majore pe creier. Criteriile de intrerupere a tratamentului ar trebui sa includa starea permanenta de inconstienta a pacientului, absenta permanenta a functiilor vitale, trecerea unei perioade de timp suficiente in ceea ce priveste certitudinea diagnosticului, parerea concordanta a cel putin unui alt medic specialist si consimtamantul familiei sau reprezentantilor legali ai pacientului.

Dilema etica impusa de conflictele nascute pe marginea ideii de suicid asistat de medic impune ca cel putin trei criterii sa fie indeplinite inainte ca cineva sa se gandeasca sa asiste sinuciderea unei persoane:

Solicitarea mortii nu trebuie sa fie cauzata de o depresie tratabila.

Cererea nu trebuie sa aiba drept cauza un disconfort (o suferinta), simptom sau dureri tratabile.

Cercetarea dorintei de a muri trebuie sa aiba loc in contextul unei relatii de o anumita durata, intimitate si adancime, existenta intre medic si pacient.

Suicidul asistat de medic este o forma de eutanasie. In consecinta, este contrar responsabilitatii etice fata de propria persoana, fata de comunitate si fata de Dumnezeu.

Problema legalitatii suicidului asistat este din nou in actualitate, atat din punct de vedere profesional, cat si din cel al opinii publice. Incepand cu sentinta Curtii Supreme de Justitie S.U.A., data in cazul Cruzan, legalitatea unor asemenea situatii va fi stabilita de catre instante.

In China eutanasia, castiga din cei mai multi adepti printre intelectual, medici si chiar in randurile populatiei.

Practicarea eutanasiei in Tarile de Jos este adesea privita ca un exemplu de reforma sociala progresiva. In vreme ce Codul Penal Olandez scoate in afara legii eutanasia activa, instantele interpreteaza legea astfel incat aceasta sa permita doctorilor sa puna capat vietii pacientilor in anumite conditii, mai ales in cazurile in care pacientul a cerut acest lucru drept alternativa la continuarea unor suferinte de neindurat. Se estimeaza ca numarul anual de eutanasii este de pana la 20.000, insa informatiile nu pot fi de stricta acuratete, datorita practicii medicale comune in sensul certificarii unei cauze false a mortii, pentru a evita necesitatea justificarii eutanasiei.

In prezent, in Tarile de Jos, eutanasia a devenit o practica alarmanta, fiind depasite limitele etice si controlul administrativ, ajungandu-se chiar la compromiterea angajamentului de a vindeca, doctorii devenind medici ucigasi. In ciuda descoperirii unor tratamente spectaculoase care salveaza nenumarate vieti, inca exista boli incurabil.

In fapt, eutanasia, desi criticata la inceput, incepe sa castige teren, in calitate de alternativa viabila la tratamentele care prelungesc o existenta marcata d suferintele majore pe care le implica o boala incurabila.

In prezent, progresul medicinii are drept rezultat cazuri mai numeroase de mentinere indelungata a vietii pacientilor, in conditiile unor boli degenerative si fara speranta, asociate cu dureri si disconfort fizic. In ultimele doua decenii, modificarile sociale si medicale au intervenit in sensul deplasarii centrului de interes de la pacientul pe moarte la bolnavul cronic, de la voluntar la involuntar si de la eutanasie la intreruperea/neaplicarea tratamentelor de prelungire a vietii. Acceptarea de catre instante a diferitelor teorii si principii precum cele care se refera la factorii de decizie “surogat”, la controlul medical/judiciar sau la dorinta de a trai a dus la extinderea dreptului constitutional al pacientului de a renunta la mijloacele de mentinere artificial al vietii si de a avea parte de o moarte naturala. Consiliul de “Probleme Judiciare de Etica” intrunit in 1986 sub egida Asociatiei Americane pentru Medicina (AMA), a inclus hranirea si hidratarea artificiala in definitia tratamentului de prelungire a vietii. In prezent consiliile legislative si instantele se confrunta cu necesitatea echilibrarii gradului de autonomie de care se bucura pacientul, in raport cu interesul statului in ceea ce priveste mentinerea vietii. “Nu trebuie uitat caracterul sacru al vietii, din graba de a recunoaste drept criteriu calitatea acesteia. O reforma legala si comprehensiva in acest domeniu trebuie sa garanteze in egala masura drepturile si obligatiile legale apartinand pacientilor, familiilor acestora si medicilor”.

S-a ajuns din punct de vedere legal, la concluzia ca eutanasia este

pedepsibila doar in conditiile in care a fost comisa cu intentia de a ucide pacientul. Nu se considera o fapta pedepsibila atunci cand este menita sa provoace o moarte fara dureri. In cazul limitarii tratamentului (ne acordare sau intrerupere) se pune problema lasarii fara ajutor a pacientului si a neglijentei in indeplinirea serviciului (din partea medicului).

Deci practicile legate de eutanasie si suicid asistat de medic sunt in continuare interzise in lumea intreaga, acestea sunt folosite in general.

In multe tari s-au constituit organizatii care solicita legalizarea eutanasiei. In general, eutanasia trebuie sa fie evitata sau respinsa pe baza a ceea ce este numit in obisnuit “principiul sanctitatii vietii”. In anumite situatii, totusi alte considerente ar putea interveni si ar putea determina anumite persoane sa incerce sa-si manifeste acest respect provocand moartea. Viata poate inceta intr-un anume sens, sa constituie un “bine” ea ar putea inhiba sau impiedica cautarea valorilor umane, in loc sa ofere conditiile favorabile realizarii lor. In plus, daca o maladie fatala face foarte posibila scurtarea substantiala a vietii unei persoane, atunci stradania de a comunica si a dezvolta viata personala isi va putea pierde mult din greutate si nu va mai reprezenta o alternativa reala pentru persoana respectiva. In acest caz alegerea de a pune capat vietii nu este o alegere intre continuarea vietii si moartea imediata si asteptarea unei morti inevitabile. In asemenea situatii, valoarea benefica a mortii ar putea capata un ascendent asupra valorii ei negative, chiar daca ambele aspecte sunt intotdeauna concomitente. Trebuie sa acceptam ca eutanasia nu poate fi justificata prin aceea ca moartea constituie intotdeauna o valoare, un drept sau un scop care in mod evident poate sa anuleze valoarea vietii. Eutanasia nu este niciodata justificata prin aceea ca obligatiile celor in viata fata de muribunzi, sau ale persoanei individuale de a se stradui sa gaseasca un sens vietii sale, vor inceta vreodata sa fie valide.

Dar care sunt cauzele care au facut ca, prin eutanasie, lumea sa se intoarca la timpurile intunecate ale barbariei? Raspunsul e simplu: descrestinarea occidentului si curentele de gandire care domina lumea: utilitarismul, hedonismul, liberalismul, materialismul, evolutionismul, ateismul, secularismul, care au creat o cultura a mortii si chiar o fascinatie a mortii odata cu pierderea sperantei, a sensului si valorii vietii. Tineretul, dezorientat se refugiaza in droguri si sinucidere.

Idealul omului care nu crede in Dumnezeu si in viata de dincolo este fericirea in aceasta lume. Ceea ce da sens si valoarea vietii este sanatatea, frumusetea, forta, cariera. Cand intervine boala, suferinta, handicapul, viata isi pierde sensul si valoarea si nu merita sa fie traita. Iar omul, considerandu-se stapanul absolut al vietii sale, poate decide sa-i puna capat. Si e logic ca vietile handicapatilor, bolnavilor incurabili, batranilor, vieti considerate inutile si povara pentru societate, sa fie eliminate.

Un alt factor care incurajeaza practica eutanasiei este ceea ce se numeste “inversunarea terapeutica”. Medicii, incurajati de progresele stiintei, imping cat se poate de departe anumite tratamente, anumite interventii, in ciuda caracterului fatal al diagnosticului, prelungind de fapt la nesfarsit agonia pacientilor. Bolnavii care in tarile dezvoltate mor singuri parasiti de familie, in spitale, printre aparate manuite de tehnicieni, constatand adesea ca sunt mentinuti in viata spre a face experiente pe ei, cer sa li se curme viata. Eutanasia vine si ca o urmare logica a avortului.

Eutanasia imbraca haina nobila a umanismului si a caritatii. Nu e un act de caritate sa pui capat suferintelor intolerabile pe care le indura un bolnav, un batran, un handicapat si a-l elibera, omorandu-l? Cuvantul mila, compasiune, ascunde ipocrizie si interes. Nu e vorba atat de suferintele bolnavului si uneori de interese meschine cum ar fi mostenirea. Nu e vorba de a-l elibera pe bolnav, ci de a elibera familia si societatea de bolnavul devenit o povara inutila. Aceasta este concluzia care se desprinde clar din definitia care se da astazi eutanasiei: “A ucide din mila spre a suprima radical suferinte extreme sau pentru a-I cruta pe copii anormali, pe incurabili si pe bolnavii mintali de prelungirea, poate pentru multi ani, a unei vieti de suferinta care ar putea, in puls, sa impuna poveri prea grele familiei si societatii.”

Invatatura Bisericii condamna eutanasia bazandu-se pe cateva principii si adevaruri crestine fundamentale.

Primul principiu este acesta: numai Dumnezeu este stapanul vietii. Omul nu poate dispune de viata sa sau a altui om fara a atenta la suveranitatea lui Dumnezeu si fara a-si revendica titlul de Dumnezeu. Medicul care, conform juramantului lui Hipocrate, este slujitorul vietii, nu al mortii nu poate lua viata unui om la cerere, caci cel care cere nu-i poate acorda un drept pe care nu-l are. Orice legislatie trebuie sa recunoasc, sa consfinteasca si sa apere dreptul fundamental la viata, dar nu la moarte. Caci acordand dreptul si la viata si la moarte, legislatia cade in absurd si se autoanuleaza.

Viata este sacra si inviolabila. Nu exista viata lipsita de sens, de valoare, de demnitate, dupa cum nu exista moarte lipsita de demnitate in afara de cea provocata prin sinucidere sau eutanasie.

In al doilea rand, in viziunea crestina nu exista suferinta inutila. Boala, moartea, suferinta, au fost rascumparate, divinizate, sacralizate prim moartea lui Cristos pe Cruce. Unita cu suferinta lui Cristos, suferinta crestinului, din rod al pacatului se transforma in instrument al mantuirii proprii si al mantuirii lumii. Drama bolnavului incurabil sau in faza terminala este in primul rand de ordin psihologic. Parasit de medic si adesea abandonat de propria familie, cand isi exprima dorinta de a muri, de fapt bolnavul nu-si exprima dorinta de a fi ucis, ci suferinta de a nu fi insotit, asistat, acceptat, ascultat, iubit si ajutat sa moara cu demnitate.

Acest lucru il subliniaza Declaratia asupra eutanasiei publicata de Congregatia pentru Doctrina Credintei la 5 mai 1980.

“Rugamintile bolnavilor foarte gravi, care uneori iti cer moartea, nu trebuie inteles ca fiind expresia unei adevarate vointe de eutanasie; ele sunt aproape intotdeauna cereri de ajutor si afectiune ale unor suflete ravasite de tulburare.”
































BIBLIOGRAFIE




JAN NARVENSON

MORAL ISSUESOxford University Press,  1983


RAZIEL ABELSON &

MARIE-LOUISE FRIQUENON

ETHICS FOR MODERN LIFE – St. Martin”s Press, N.Y. 1991


PETER SINGER

RETHINKING LIFFE &DEATH.THE COLLAPSE OF OUR TRADITIONAL ETHICS – Oxford University Press, London 1994


PETER SINGER

PRACTICAL ETHICS – Cambridge University Press, 1999


WESLEY CRAGG

CONTEMPORARY MORAL ISSUES – Mc Graw-Hill Ryerson Limited, 1993


ADRIAN MIROIU

ETICA APLICATA – Alternative, Bucuresti,1995


ISAIAH BERLIN

PATRU ESEURI DESPRE LIBERTATE – Humanitas, Bucuresti, 1996


ROBERT NOZICK

ANARHIE, STAT, UTOPIE – Humanitas, Bucuresti,1997


TOM REGAN

MATTERS OF LIFE AND DEATH – NEW INTRODUCTORY ESSAYS IN MORAL PHILOSOPHY – N.Y. Random House, 1980


CLAUDIU DUMEA

OMUL INTRE –A FI- SAU – A NU FI- Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucuresti,1998


PHILIPPA FOOT

MORAL BELIEFS – Theories of Ethics, 1967


PHILIPPA FOOT

EUTHANASIA – Philosophy & Public Affairs,1977


PHILIPPA FOOT

THE GRAMMAR OF GOODNESS – Oxford University Press, 1996


LEENEN GEVERS & PINET

THE RIGHTS OF PATIENTS IN EUROPE – Ed. Who-Klurver


SEBASTIAN NICOLAU

CURS DE BIOETICA – Ed. Universul, 1998


DRAGOMIRESCU V.T.

DETERMINISM SI REACTIVITATE UMANA Ed. Stiintifica, 1990.,




Caz preluat din Peter Singer – Rethinking Life and Death The Collapse of Our Traditional Ethics, Oseford University Press, London, 1994, pp. 133 – 135.

B. Williams, Ethics and Limits of Philosophy, Harvard University Press, Cambridge, Mass., 1985, p. 72.

B. Williams, Ethies and the Limits of Philosophy, Harvard University Press, Cambridge, Mass., 1985, p. 17.

B. Williams, Moral Luck, Cambridge University press, New York, 1981, p. 2.

Dupa St. Toulmin, Cosmopolis: The Hidden Agenda of Modernity, Free press, New York, 1990, acest gen de abordare e una dintre caracteristicile stilului de a filosofa al veacului al XVII-lea: stil centrat pe teorii si care admitea ca solutii doar pe cele formulate in astfel de termeni universali, atemporali.

E.R. Winkler, “From Kantianisur to Contesetualimr: The live and Fall of the paradigm Theory in Bioethies”

A se vedea, de exemplu, M. Siegel, “Clinical Etihies and Clinical Medicine”, in Archives of Internal Medicine, vol. 139 (1974), pp 914 –15 sau unele studii din culegerea Clinical Ethics: Theory and practice, editata de B. Hoffmarter ct al, Human press, Clifton, 1989.

Peter Singer – “Rethinking Life and Death. The Collapse of Our Traditional Ethies”, Oxford University Press, London, 1994, pp. 138 – 139


Peter Singer – p. 146.


Jan Narveson, “Moral Issues”, Oxford University Tress 1983, PHILITTA FOOT – “Euthanasia” – articol publicat pentru prima data in revista Philosophy & Public Affairs, vol. 6, nr. 2, 1977.

Un exemplu asemanator, cu un copil hemofilic si unul normal il da Peter Singer in “Tractical Ethics”,

pp. 185 – 186.

De exemplu, se poate spune daca este vreo deosebire intre sinuciderea asistata a lui Janet Adkins si faptul ca un om nu doreste sa fie resuscitat daca va fi cazul?

Vezi, de exemplu articolul Fhilippa Foot – “The Problem of Abortion and the Doctrine of Double Effect”, Oxford Revue, nr. 5 (1967).

Robert NOZICK, “Anarhie, stat, utopie”, Humanitas, Bucuresti, 1997, p. 84.


Robert Nozick, “Anarhie, stat, utopie”, Humanitas, Bucuresti, 1997, p. 85.


P. SINGER – “Practical Ethics”, Cambridge University Press, 1999, p. 72.

Apud P. SINGER, “Practical Ethics”, Cambridge University Press, 1999, p. 87.

Philappa Foot – “Euthanasia”, Un articol publicat pentru prima data in revista Philosophy & Public Affairs, vol. 6, nr. 2, 1977.

Adrian Miroiu, “Etica aplicata”, Editura Alternative, 1995, pp. 105 – 106, H. Kukse – “Eutanasia. Dezbateri actuale”.

A. MIROIU, “Estetica aplicata”, Editura Alternative, Bucuresti, 1995, pag. 119, James Rachels – “Eutanasia activa si eutanasia pasiva”, titlul original – “No moral difference”.

James Rachels – “Active and Passive Euthanasia”, New England Journal of Medicine, 292, nr. 2, (9 ianuarie 1975), pp 78-88, reeditat in volumul din care face parte si articolul lui Philippa Foot.

D.D. Raphael, “Human Rights Old and New”, in D.D. Raphael, Political Theory and the Rights of Man (Londra, 1967) si Joel Feinberg, “The Nature and Value of Rights” The journal of Value Inquity, 4 nr. 4 (iarna 1970). Pp. 244 – 257.

Thomas Nagel, “Death” in Moral Problems, ed. James Rachets, New York, 1071,p.362


cf. Interdictia eutanasiei de catre Congregatia Serviciului Divin, Decembrie 1940, texte citat in intregime de Kelly, Medico-Moral Problems, pp. 116 – 117.


Isaiah Berlin – “Patru eseuri despre libertate”, Editura Humanitas, Bucuresti 1996, p. 204.

Peter Singer – “Rethinking Like and Death. The Collapse of Our Traditional Ethics”, Oxford University Press London, 1994, p. 146. Asociatia Medicala Regala Olandeza considera ca nu este necesar de exemplu, ca un act eutanasic sa aiba ca subiect un pacient pe moarte sau intr-o faza terminala a unei boli incurabile, ci doar ca situatia sa fie de nesuportat si fara speranta de imbunatatire.

Pirna Mihaela – “Numar special” – “Reforma, creativitate si eeficienta in invatamant”, editia a 18 a ,aprilie

2000, p.10

Claudiu Dumea – “Omul intre –a fi- sau –a nu fi -”, ed.Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucuresti, 1998,p.108


loading...








Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Scriitori romani