SIFILIS



SIFILIS

AGENTUL PATOGEN CARE PRODUCE BOALA : TREPONEMA

FACTORII CARE DISTRUG AGENTUL PATOGEN: SAPUN, DEZINFECTANT, TEMPERATURA > 50 GRADE

TRANSMITEREA: SEXUALA, PRIN SANGE CONTAMINAT

PERIOADA DE INCUBATIE: 21 ZILE

SIMPTOME: -- LEZIUNI PE BUZE, IN CAVITATEA BUCALA, PE ORGANELE GENITALE

               --PETE ROSII PE CORP

          --AFECTIUNI GRAVE ALE PLAMANILOR, SISTEMULUI NERVOS, VASELOR SANGVINE


Boala venerica.

De-a lungul a cinci secole de la aparitia acestei boli in Europa-adusa de marinarii lui Cristofor Columb din Haiti-aceasta a purtat mai multe denumiri: boala napolitana ( denumire data de francezi dupa contaminarea ostasilor de la Napoli, in 1495 ), malum francorum, malo galico, ciuma veneriana sau denumiri inspirate de nationalitatea femeii de la care s-a contactat boala. J. de Bethancourt denumeste boala cu termenul de lues venera (lues in limba latina inseamna plaga). In jurul anului 1530, medicul italian G. Fracastro inlocuieste termenul cu denumirea de sifilis. Considerata la inceput ca fiind rezultat al desfraului, boala a fost neglijata. Contaminabila si prin alte moduri, ca rezultat al promiscuitatii sau ignorantei, originea bolii a fost considerata a fi putrefactia, caldura excesiva, mirosul de mlastina, sangele necurat al menstruatiei, constelatiile nefavorabile-toate aceste "explicatii" constituind, de fapt, rezultatul obscurantismului, misticismului, in general, al ignorantei din acele vremuri. Din aceste considerente, nu a existat propriu-zis un tratament corect al acestei boli grave. De altfel, mercurul, lemnul de gaiac, preparatele din plante si animale erau principalele medicamente folosite in acea vreme.

Mercurul se administra prin infasari, spalaturi, frictiuni la care se adauga cura de inadusare, lasarea de sange, purgatia, adeseori bolnavii decedand din cauza intoxicatiei cu mercur. Ricard, in 1838, deosebeste sifilisul de blenoragie, facand si o descriere precisa a bolii. Fournier descrie evolutia, pe perioade, a sifilisului. In 1905, Fr. Schaudin si E. Hoffman stabilesc agentul patogen al sifilisului-Treponema pallidum, iar Wassermann descopera reactia serologica. La scurt timp, in 1910, apare in tratamentul sifilisului arsenicul si bismutul, iar din 1943 penicilina.

Microbul, putin rezistent la conditiile de mediu, este transmis in peste 90% din cazuri, prin contact sexual, si mai rar extragenital.