Articole in Dilema Ale lui Andrei Plesu referat





Cartea ca leac si otrava

Andrei PLESU

 

Vin dintr-o tara in care, de-a lungul anilor '80, a avea o masina de scris era, potential, o infractiune. In fiecare an, trebuia sa dactilografiezi o pagina - extrasa dintr-un discurs al lui Ceausescu - despre beneficiile vietii sub comunism. Cu aceasta pagina, destinata sa faca imediat recognoscibil caracterul literei dactilografiate, si cu masina de scris personala, trebuia sa te prezinti la politie pentru a obtine o aprobare. Fara aceasta aprobare, care iti dadea dreptul de a-ti utiliza propria masina de scris, erai pasibil de urmarire penala. E una din multele explicatii posibile ale inexistentei samizdatului in Romania. Ceea ce insa constituie hazul patetic al acestei situatii e ca la o asemenea aberatie se ajunsese ca urmare a autoritatii pe care o capatase in Europa de Est un exploziv text tiparit, o carte subversiva: Manifestul Partidului Comunist. Textul la care ma refer incepea cu o fraza celebra: "O stafie bintuie prin Europa: stafia comunismului...". Ei bine, datorita succesului acestui text, totul, in lumea comunista, a devenit stafie. Totul in afara de stafia insasi. Cultura a devenit spectrala, proprietatea de asemenea. Materialismul a dus la disparitia materiei, ideologia a dus la suprimarea ideilor, cultul libertatii revolutionare a dus la suspendarea libertatilor. O mina de carti semnate de Marx, Engels, Lenin si Stalin a sfirsit prin a pune sub semnul intrebarii intregul univers al cartii. In viata curenta, se spune ca o adevarata femeie, prin simpla ei aparitie, le desfiinteaza pe toate celelalte. Cind e vorba de carti, lucrurile stau, cred, exact pe dos. O carte adevarata deschide spre toate celelalte carti. Cartea care isi propune, dimpotriva, sa devina text unic, sa fie singurul locatar al bibliotecilor si al sufletelor e periculoasa: ea contrazice esenta insasi a cartii.




Din acest punct de vedere, comunismul a fost prilejul unui mare razboi nevazut: razboiul cartii liber alese impotriva cartii obligatorii. Cu alte cuvinte, sub comunism, am asistat cu totii la incercarea disperata a cartilor de a-si regasi chipul, de a-si respecta esenta. Cartea-toxina, cartea otravitoare a trebuit sa se confrunte cu imaginea ei rasturnata: cartea-leac, cartea tamaduitoare. Prezenta noastra la acest prestigios tirg de carte e rezultatul acestei confruntari, povestea rezistentei noastre la cartea dictatoriala prin cartea prietenoasa, eliberatoare, vindecatoare. Cu cartea pe carte calcind... Iata modul in care ne-am salvat. Cu cartea cea buna peste cartea cea rea. Cu cartea obtinuta si citita clandestin peste cartea impusa, seminarizata samavolnic, detestata. 41679bcy29xmu9d

Comunismul - ca de altfel orice dictatura - e un soi de schizofrenie a cartii. Nomenclatura insasi se raporteaza la carte cu un straniu amestec de iubire-ura. Semianalfabetul ajuns sef (de partid sau de stat) vrea sa lichideze intelectualitatea, dar nu inainte de a fi incercat sa o seduca, sa si-o adjudece, eventual sa o imite. El, care abia poate citi, vrea sa devina autor, sa-si vada numele pe coperta unei lungi serii de "opere". Nomenclaturistul e mereu preocupat sa-si dovedeasca siesi si altora ca e intelectualmente calificat, competitiv, la nivelul elitelor. Are o teama superstitioasa fata de cuvintul scris. De vreme ce cartea de propaganda poate avea efect, e limpede ca si cartea contestatara e eficace. Trebuie, de aceea, introdusa cenzura. Cenzura e expresia paradoxala a respectului dictatorului pentru cuvint si pentru carte in genere.

O semnificativa inlantuire de echivocuri caracterizeaza viata culturala sub dictatura. Aproape nimeni nu citeste cartile obligatorii. Lucrarile clasicilor marxism-leninismului si-au gasit cititori, dupa razboi, mai curind in Vest decit in Est. Pe de alta parte, cartile interzise fac deliciul riscant al tuturora, inclusiv al oamenilor de partid, care nu-si refuza privilegiul de a avea acces la ele. Scriitorii, la rindul lor, se specializeaza in arta de a insela cenzura, sau de a negocia cu ea. Cenzorii au, in schimb, satisfactii secrete in a trece cu vederea anumite "licente" politice: se simt dizidenti... Raportul dintre interdictie si recuperare este, si el, de un dinamism greu previzibil. Autori inavuabili ieri devin vedete ideologice miine si viceversa. Pina si discursul anti-rusesc tinut de Ceausescu in 1968 trece, la sfirsitul anilor '70, prin vigilenta "aparatului", in categoria textelor nefrecventabile (adica izolate intr-un "fond secret"). Frecventabil devine insa Heidegger, la sfirsitul anilor '80: nici mai mult, nici mai putin decit "Editura Politica" publica Wegmarken intr-un tiraj de aprox. 40.000 de exemplare!

Am vorbit de carti-otrava si de carti-leac. De felul in care o tara, sau o intreaga parte de lume, poate fi ucisa de o carte si de felul cum reinvierea devine posibila prin altele. Dar uneori aceeasi carte era si otrava si leac. O carte buna, citita cu buna-credinta si imprumutata si altora, putea deveni biletul pentru infern al tuturor cititorilor ei. La sfirsitul anilor '50, un comentariu manuscris la Fenomenologia spiritului, sau o scrisoare a lui E.M.Cioran citita cu voce tare, intre prieteni, deveneau complot national. Vinovatii erau arestati, judecati sumar si condamnati la temnita grea. Cea mai inocenta lectura putea avea, asadar, efecte singeroase. In puscarie, salvarea venea, insa, tot prin carti: cele pe care fiecare puscarias le povestea, in soapta, camarazilor sai de celula, cind nu erau anchetati, sau dusi la munca. Sa adaugam, pe de alta parte, ca, tot in puscarie, cartea putea fi folosita si ca pedeapsa: pentru reeducare, intelectualii capatau, in preajma eliberarii, dreptul de a citi. Evident nu orice: Marx sau Lenin. Dupa ani lungi de abstinenta, orice era, fireste, absorbit cu lacomie. Pentru un filosof, fie el si "idealist", ocazia de a conspecta Capitalul aparea ca o binecuvintare. Era, in definitiv, opera unui profesionist. Dar existau si esecuri: un teolog caruia i se administra, saptaminal, cite un volum din Leninsgesamtausgabe, a sfirsit prin a a se prabusi nervos: prefera sa i se prelungeasca detentia decit sa capete volumul urmator. "Nu se poate" - avea sa-mi marturiseasca mai tirziu, in libertate - "sa spui pe mii de pagini un singur lucru"...

Acum, lucrurile sint pe cale de a se normaliza. Nu fara sprijinul cartilor. Spiritul civic - ca altadata Revolutia franceza - e un produs co-lateral al lecturii. E drept, citim mai putin decit inainte: au aparut ispite noi, a aparut Internet-ul, a disparut voluptatea lecturii clandestine si a scrisului in doi peri, capabil sa insele cenzura. In plus, cartea a devenit mai costisitoare. Unii scriitori au devenit parlamentari, altii editori, altii ministri de externe... Sintem insa fericiti sa uitam, pentru o clipa, de trecatoarele noastre demnitati, de greutatile tranzitiei, de crize, preturi si calcule politice. Sintem fericiti sa ne intilnim cu colegii nostri de pretutindeni la Leipzig, un oras care domina, de trei veacuri, piata europeana a cartii. La Leipzig, in mai mare masura decit la Strasbourg, la Bruxelles si la Maastricht, unitatea europeana nu e un proiect, un proces, o aspiratie. E un fapt implinit. Cartile o iau intotdeauna inaintea oamenilor. In preajma lor, noua, celor din Est, nu ne-a trecut niciodata prin gind ca trebuie "sa ne integram", ca Europa e in alta parte decit in bibliotecile, in singele si in mintile noastre. Ni se spune, totusi, ca nu e chiar asa. Ca intre Europa si noi exista un interval, un mic pustiu, pe care trebuie sa-l traversam. O vom face, poate, peste un pod de carti. Dar, inainte de a incheia, dati-mi voie sa va spun ca pe standurile romanesti ale acestei mari expozitii nu se afla numai cartile propriu-zise. Se afla, deopotriva, cartile nescrise ale tuturor acelora care, intr-un fel sau altul, au fost anulati de istorie: ale acelora care neputind publica au pierdut curajul de a scrie, ale acelora care au trebuit sa-si cistige existenta in munci umile si istovitoare, care nu le mai lasau ragazul creatiei, ale acelora carora cartile le-au fost confiscate si distruse, sau care, pur si simplu, au murit in inchisori, inainte de a-si fi dat masura. Ingaduiti-mi sa dedic participarea romaneasca la acest tirg, in care spatiile dintre volume sint pline de umbre impunatoare, acestor destine risipite si cartilor lor absente. cm679b1429xmmu

* Discurs rostit cu prilejul deschiderii oficiale a pavilionului romanesc la Tirgul de Carte de la Leipzig.

Dilema

Privitor ca la talk-show...

Andrei PLESU

 

Ma intreb in fiecare noapte, inainte de culcare, de ce pierd atita vreme privind talk-show-urile diferitelor posturi de televiziune internationale si mai ales nationale. Nu e nici macar un viciu inavuabil, caci abia astept, a doua zi, sa comentez, intre amici, cele vazute si auzite. Comentariul face parte din placere. Dar nu e propriu-zis o placere: sau, in orice caz, e o placere echivoca, de tipul scarpinatului: demareaza, uneori, agreabil, dar sfirseste cu zgirieturi singerinde. Ma amuz si ma umplu de nervi. Ma amuz pentru ca spectacolul e spectacol: portrete, replici, Lache si Mache, noi si dumnealor, panseuri enorme, glumite, solemnitati, mirlanii, mofturi, "ce-am avut si ce-am pierdut", vocea patriotului nationale, telefonul telespectatorului roman indignat sau omagial, ma rog, lume, lume, lume, criza teribila, "am trait s-o vedem si pe-asta". Ma umplu de nervi, totusi, pentru ca, in genere, se vorbeste mult, confuz si incult, intr-o romaneasca debila, in care sechelele limbii de lemn socialiste se imbina nefericit cu jargonul de birt si cu o emotivitate de stadion, devenita pasiune politica. E plin de nesimtiti, de limbuti obraznici, de impostori veseli. Unii sint atit de natingi, incit par nebuni. Tonul general e de suficienta iresponsabila si vulgaritate. Atunci de ce ma uit?

Ma uit, ca multa lume, de oboseala: e tirziu, nu pot inca sa dorm, nu pot nici sa lucrez si atunci zac, prost dispus, in fata televizorului, asteptind sa ma intoxic pina la capat de vacuitatea inca unei zile risipite. Ma uit sa vad pina unde se poate merge, dar si cu speranta vaga de a avea, in cele din urma, o surpriza placuta, reparatoare. Ma uit ametit de tulburarea vremurilor, de zapaceala oamenilor si a institutiilor, de explozia canoanelor si a ierarhiilor. Ma uit pentru ca imi plac filmele ieftine: cele la care rid ca prostul, cele la care ma sperii ca un copil si cele cu batai zdravene. Ma uit fiindca sint, uneori, rautacios si ma amuza deriva altora. Ma uit, cu alte cuvinte, bucurindu-ma, in chip perfid, ca nu eu sint acela care se da in spectacol. Ma uit de frica sa nu ratez o intimplare sau o stire esentiala, sau pentru ca savurez, cu oarecare lasitate, postura celui care sta deoparte si judeca, in loc sa participe si sa riste. Ma uit, din cind in cind, cu o pasiune de colectionar balzacian, alteori cu clasica zeflemea de Gambrinus. Dar ma uit si decerebrat, stupid, incasind pasiv toate nemerniciile. Ma uit pentru ca n-am mai avut niciodata ocazia sa vad atitea talk-show-uri, pentru ca mi-e lene sa ma mut de pe fotoliu in pat, pentru ca nu e altceva de vazut, pentru ca nu-mi vine sa cred ce vad. Ma uit gindindu-ma la altceva, sau pur si simplu pentru ca e o buna ocupatie anexa cind vrei sa maninci alune. Ma uit ca sa mai amin un pic vreo obligatie apasatoare (de pilda aceea de a-mi scrie editorialul), sau sub pretext ca am nevoie de un subiect pentru editorial. Ma uit pentru ca tocmai m-a sunat un amic sa-mi spuna ca ar fi bine sa ma uit. Ma uit de plictiseala, de tristete, de ingrijorare. Mi se intimpla sa mi se faca mila de cei de pe ecran (chiar cind ma irita), de mine, de noi toti. Ma uit asa cum va uitati si dumneavoastra, asa cum se uita toata lumea. Nu stiu de ce ma uit. Ma uit pentru ca sint si eu roman, mai mult sau mai putin onest, pentru ca, vrind-nevrind, fac parte din spectacol. Nu intimplator, jumatate din telespectatorii care il cauta pe domnul Tuca suna la mine: "Antena 1" are 230.18.44, iar eu am 230.14.88. Atingeri fortuite, sau digitatii pripite ma fac victima unor lungi discursuri si a unor intrebari urgente, destinate "Milionarilor de la miezul noptii". Trebuie sa-mi schimb numarul de telefon. Dar pina atunci, daca tot nu sint lasat sa dorm, ma uit.

Supravietuire versus integrare

Andrei PLESU

 

Am fi putut incerca sa ne salvam "prin noi insine". Dar e limpede ca in lumea de azi, a pietei comunitare, a "globalizarii", a Internetului, performanta solitara e o utopie. In plus, cind spunem "noi insine", invocam o realitate care a devenit vaga si saracacioasa. Sintem napaditi de inertii, diletantisme, confuzii si dezordini greu de transformat, peste noapte, in capital al reconstructiei. Alergam in cerc: ca sa ne putem schimba, ar trebui, mai intii, sa ne schimbam... Pe de alta parte, modelul european spre care tindem vine cu exigente si planificari inflexibile, fara legatura rezonabila cu punctul in care ne aflam. Traim, s-ar zice, sub fatalitatea formelor fara fond. Comprimati intre indigenta proprie si super-standardele apusene, intre incompetenta locala si hiper-competenta continentala, incercam, frustrati, sa salvam aparentele. Nu cred ca vom reusi, pentru ca ni se cere sa facem prea multe lucruri deodata. Imperativul integrarii europene nu poate functiona simultan cu acela, infinit mai urgent, al supravietuirii. Noi sintem in etapa drastica a cosnitei stravezii, a strazii surpate, a closetului sordid si ni se atrage atentia ca nu acordam destula consideratiune homosexualilor si propagandei anti-tabagice. Gifiim dupa strictul necesar si ni se cer mari rafinamente civice. Ne alearga ciinii in plina capitala si sintem certati ca nu iubim destul animalele. Nu spun ca cei care ridica atit de sus stacheta n-au, in principiu, dreptate. O tara moderna, civilizata, demna de familia buna a Europei, trebuie sa suspende reclamele pentru tigari, sa respecte dreptul la diferenta religioasa, etnica si sexuala, ca sa nu mai vorbim de drepturile omului, ale minoritatilor, ale femeilor. Evident. Trebuie sa ajungem cit mai aproape de acest orizont si cit mai repede. Dar cu ce combustibil? In ce ritm? Si, mai ales, in ce ordine? Cite "prioritati" ne putem asuma deodata?

Nici una dintre tarile dezvoltate care ne invita sa intram in cursa n-a trebuit sa completeze "formularul" bacalaureatului civic atit de repede. Mai intii a fost revolutia industriala, apoi "veacul nationalitatilor", apoi consolidarea gindirii liberale, "umanizarea" treptata a capitalismului, razboaiele mondiale, prohibitia, delirul rasist, criza economica, sindicatele, statul de drept, bunastarea, si tot soiul de alte incercari si achizitii, unele laborioase, altele rapide, unele stabile, altele inca firave. De "gender studies", "child abuse", ecologie, homosexualitate legitima, combaterea fumatului, legalizarea comertului de droguri si alte asemenea delicatese alexandrine nu s-a vorbit in tarile "de la centru" decit tirziu - si nu intotdeauna cu convingere. Ei bine, in numele acestui bloc masiv de ameliorari seculare, ni se cere o scurta tumba sincronica, un salt agil, in pielea goala si cu surisul pe buze. Ni se cere sa gasim reteta unei echivalente imposibile: aceea dintre "societate saraca" si "societate civila". Ni se cere sa mincam praz si sa mirosim a trandafiri. Vin iarasi si spun: sa ni se ceara! Sa fim impinsi inainte cu forta! Werde was du bist! Cei care, pentru a ne prelua din mers, ne pun unele conditii au tot dreptul s-o faca. In definitiv, e spre binele nostru. Dar eu cred ca n-o sa mearga. Sau ca vom aluneca intr-o generala ipocrizie, dictata de calcule conjuncturale: noi vom pretinde ca ne-am copt, ei vor pretinde ca ne cred. De aceea, mai in gluma mai in serios, sint de parere ca solutia e alta: intii integrare si pe urma progres! Intii putin amor dezinteresat si pe urma progenitura. Noi vrem sa incepem cu divortul. E, ca sa zic asa, contra-productiv.

In fond, cum ati facut cu Grecia? - il intrebam deunazi pe un distins diplomat. N-ati integrat-o "fara concurs"? "Ba da" - a sunat raspunsul. "Dar a fost un esec. Nici pina azi n-au societate civila!" Raspuns grav, e drept. Dar marturisesc ca m-am trezit mormaind sotto voce, sa nu m-auda nimeni: n-or fi avind, dar la atita mare, la atitea circiumioare cu pescarie, la atita vin, arta si turism, poate ca merge si fara...

P. S. Aflu din Cronica romana (1 dec. a.c.) ca as fi participat la un forum al Partidului Umanist Roman. Informatia e falsa. N-am participat.



Prostia in viata noastra publica

I.L. CARAGIALE

 

Intr'unul din numerele noastre trecute, vorbeam despre starea bolnavicioasa a publicisticei romanesti si in deosebi a celei politice. Ne intrebam atunci: care sa fie cauza acestei stari? o fi disproportia dintre mijloacele intelectuale si nazuinta de a infatisa ceva in viata publica? o fi nasdravania copilareasca a unei societati tinere chemata la o viata prea matura pentru puterile inca necoapte ale multora?

In privinta acestor intrebari, cari merita, dupa parerea noastra, toata atentia oamenilor de stiinta, gasim oarecari lamuriri intr'un interesant articol al d-lui Paulhan, publicat in la Revue politique et litteraire din Paris, sub titlul: "Despre prostie la om". D. Paulhan isi cerceteaza obiectul din doua puncte de vedere: prostia din punctul de vedere intelectual, adica in idei, si prostia din punctul de vedere temperamental, adica in fapte. Deocamdata, vom cauta sa gasim din punctul de vedere intaiu lamuririle ce ne trebuesc.

Mai intaiu, prostia este dupa acest autor, "mai mult un chip de a intelege rau decat a nu intelege de loc, si mai adesea ea se manifesta sub forma pretentiei. Pretentia ne loveste prin contrastul intre ceea ce ni se anunta si ceea ce ni se da in adevar".

Iata unul dintre vitiile cari se manifesta mai des in viata noastra publica. Sa luam de exemplu o foaie politica, fie ea de orice coloare politica. Ce ni se anunta? Dupa titula ei, foaie economica, politica, comerciala, literara, etc., ne asteptam sa vedem aci niste deosebite vederi asupra atator insemnate chestiuni desbatute si cercetate cat mai adanc posibil. Ce ni se da? Mofturi, vorbe goale, o frazeologie extravaganta si imposibila, si o vadita ignorare a tutulor chestiunilor propuse in desbatere.

Din Articole politice si cronici dramatice, 19 Iunie 1885
A citit pentru dumneavoastra
Andrei PLESU

 

Afinitati

Andrei PLESU

 

Admitem cu totii ca viata politica are alte criterii si alta logica decit viata comunitara obisnuita. Esti, deseori, pus in situatia sa stai de vorba si sa faci aliante utile cu oameni si partide de tot felul, cu care, dincolo de suprafata unei strategii de conjunctura, nu ai nimic in comun. Cu toate acestea, e preferabil ca raportul dintre pragmatism si onorabilitate sa se pastreze in hotare convenabile, astfel incit imaginea proprie sa nu fie afectata ireversibil: se pot accepta citeva riduri prost plasate, dar nu strimbatura definitiva, strimbatatea. Fiecare trebuie sa decida singur pina la ce limita jocul dintre compromis si desfigurare e tolerabil. O limita exista totusi. Ea se traduce in pretul pe care esti dispus sa-l platesti pentru a ajunge la putere. Mai devreme sau mai tirziu, electoratul sanctioneaza cinismul, lipsa de scrupule, machiaverlicul facil. De aceea, politicianul adevarat va avea intotdeauna instinctul coalitiilor permise si al celor excluse. Identitatea sa se va preciza si se va mentine in constiinta publica prin buna functionare a acestui instinct. Nu ni-l putem inchipui pe Mitterand, in aparenta om al tuturor "coabitarilor", marsaluind alaturi de Le Pen. Simtul demnitatii, al anvergurii proprii, al coerentei doctrinare, daca nu o simpla exigenta de gust il vor fi impiedicat sa iasa pe scena in vecinatatea infamanta a unui demagog de extrema. Stia ca ceea ce ar fi cistigat printr-o astfel de "licenta" n-ar fi putut compensa pierderile.

La noi, rigorile de acest tip nu par sa conteze. Ideologiile vagi, moralitatea aproximativa, inregimentarile arbitrare sau interesate ingaduie o gesticulatie politica in care totul este permis. Domnul Adrian Nastase nu are atita respect de sine incit sa se simta stingherit de solidaritatea paguboasa cu "Romania Mare". N-a avut nimic de cistigat de pe urma unui miting anemic, pe al carui podium, flancat de percutia dizgratioasa a clubului Paunescu-Vadim, facea figura de ucenic netalentat. Nici domnul Iliescu nu are atita "ambit", incit sa refuze supa incalzita a unei aliante, din care, cu putin timp in urma, nu s-a ales decit cu irespirabile calomnii si insulte. Adrian Paunescu insusi nu vrea sa valorifice minimum-ul de calitati care il deosebesc de Vadim Tudor: sporul de inzestrare lirica, un dram in plus de coerenta, de prudenta si simt al ridicolului; prefera vertijul diminuarii de sine, "curajul" (indelung exersat) de a se degrada. Spectacolul acestor triste concesii ar stirni aproape compasiune, daca n-ar fi simptomul unor afinitati de adincime, mai tari decit orice calcul.

Afinitati stranii ies la iveala si intre unii politicieni si anumiti gazetari. Pusi fata-n fata, ei "se recunosc" tacit, uita de public si stau la taclale destins, savurindu-si, complice, mediocritatea: acelasi limbaj, aceeasi stilistica, aceleasi complexe si nostalgii. Nu mai stii care e politicianul si care gazetarul. Ai de a face cu ipostaze labile ale aceluiasi personaj, cu produsele aceleiasi lumi. Sint incintati unul de celalalt si gata sa faca front comun impotriva oricarui intrus. Romania de azi e prinsa in plasa acestor afinitati tenebroase care se revarsa dincolo de partide si ideologii declarate. Si pentru ca afinitatile sint mai durabile si mai eficiente decit institutiile (vechi sau noi), pericolul e mai mare decit ne inchipuim...

P.S. Cititorul isi mai aminteste, poate, de o tableta a subsemnatului ("Omul nou") privind inflatia de Armstrong si Pavarotti la care ma condamnase, seara de seara, un restaurant de peste drum. Ma simt dator sa declar ca, fara nici o alta interventie, vacarmul s-a potolit. Nu am explicatia acestei neasteptate cumintenii. Vreau sa sper - cu un optimism obosit dar tenace - ca patronii si-au asumat culpa si au facut amenda onorabila. Pina la proba contrarie, ei se dovedesc, astfel, mai buni decit i-am crezut. Si daca intr-adevar asa stau lucrurile, merita un cald salut de incurajare pentru disponibilitatea de a se reforma, regasindu-si latentele de civilizatie.

Unde ni sint visatorii...

Andrei PLESU

 

Lucrurile par simple. Dupa decembrie '89, calitatea de revolutionar a devenit lucrativa. Cu un certificat de buna-purtare stradala puteai dobindi o sumedenie de privilegii, unele mai mici, altele marisoare, asa incit sa nu-ti para rau ca ai fost contemporan cu "evenimentele"... Era fatal ca o asemenea perspectiva sa provoace un intens trafic de documente, un soi de bursa neagra a combativitatii anti-comuniste. Si era de dorit ca guvernul sa ia masuri nu pentru a minimaliza meritele martirilor sau pentru a intina imaginea revolutiei ci, dimpotriva, pentru a curata aceasta imagine de trivialitatea profitului si de necuviinta unor impostori hamesiti. In fond, singurii care nu puteau beneficia de recompensa oferita prin lege erau victimele propriu-zise, mortii. Beneficiul putea fi insa "mostenit" de rudele lor. Si aceasta s-a dovedit a fi, dupa parerea mea, o prima distorsiune. S-a creat, intr-adevar, impresia penibila ca cei care s-au prapadit pe strazile tarii in zilele revolutiei au facut-o nu pentru un principiu, nu pentru tara, nu impotriva unui dictator si a unui sistem, ci pentru mama si tata, pentru frati si cumnati, pentru un petec de pamint sau pentru transportul gratuit al familiei. M-am intrebat adesea, pe de alta parte, cum e alcatuit sufleteste cineva care cere drept compensatie pentru pierderea fiintei iubite un avantaj de ordin imediat. Cit despre eroii ramasi in viata, ei isi saboteaza singuri portretul, lasindu-ne sa presupunem ca fapta lor curajoasa n-a fost, pina la urma, decit o forma de mercenariat. Noi credeam ca decizia tuturor de a se impotrivi aparatului de represiune al dictaturii era una dezinteresata, generoasa, hranita doar de revolta si spirit de sacrificiu. Acum, s-ar zice ca ceea ce-i "mina pe ei in lupta" era o meschina speranta de capatuiala. Stiu ca n-a fost asa. Si de aceea nu inteleg cum de accepta oameni ca ei sa se lase pusi intr-o asemenea lumina. Cum de nu inteleg ca, impotrivindu-se corectarii unei legi care ingaduia prea multe abuzuri si ii aseza la rind cu tot felul de neispraviti cinici, ei compromit puritatea motivatiei lor reale si prestigiul propriei lor jertfe. Daca pentru avantaje minore, revolutionarii protestatari de azi sint dispusi sa riste atit de mult, te intrebi, inevitabil, ce fel de oameni sint? Cu ce calitate umana s-a facut revolutia? Si cine sint aceia care fac, in general, revolutiile?

Lucrurile ar fi putut, totusi, sa fie simple. Cei cu merite adevarate si demonstrabile n-au nimic de pierdut daca legea devine mai riguroasa. Atunci pentru cine se bat? Pentru trisori? Pentru "onoarea lor nereperata"? Sau se bat contra guvernului? Coagularea, in jurul cortului cu grevisti ai foamei, a unora din "damnatii" reformei si a citorva formatiuni politice mai curind anti-reformiste nu e lipsita de ironie: contestind reforma, revolutionarii contesta produsul cel mai de pret al revolutiei pe care o intruchipeaza.

Lucrurile ar fi putut sa fie si mai simple inca. Revolutionarii autentici ar fi putut renunta in mod public la toate privilegiile care decurg din calitatea - inefabila - de "revolutionar". Ar fi putut inlocui indirjirea cu gratia. Ar fi putut protesta declarindu-se solidari cu gestul lor istoric si nu cu consecintele lui materiale. Unii au facut-o, tacit, spre onoarea lor. Altii nici n-au vrut sa obtina "certificatul" de merit. Dar nu acestia au iesit la rampa, ci ceilalti, pragmaticii, bataiosii si batausii. Unde ni sint visatorii...?

Vieti paralele

Andrei PLESU

 

Am cunoscut cindva, in anii dictaturii, un tinar studios, fragil in aparenta, dar plin de nerv, nelinistit, tenace, gata sa infrunte, de dragul cartii, toate obstacolele momentului. Terminase "Istoria Artei", dar curiozitatea lui intelectuala se exersa dincolo de birocratia specializarii. A fost repartizat neglijent, dupa criteriile strimbe ale vremii, la un muzeu din Tulcea, ceea ce, date fiind inzestrarile lui, echivala cu un mic asasinat. In acest timp, un alt tinar - pe care ma bucur de a nu-l fi cunoscut personal - isi confectiona o obscura cariera de publicist, valorificind minore dexteritati de versificator, lingau si toapa. Pe cind cel dintii era expediat in provincia dobrogeana, cel de al doilea primea o bursa Herder, prin bunavointa unui potentat literar al epocii, nu lipsit de talent, dar intr-atit de lipsit de cultura, incit nu ezita sa invoce, scortos, "scrierile lui Socrate". Viena a priit tot atit de putin norocosului bursier, pe cit de putin a priit Tulcea mai putin norocosului sau contemporan. Stupefiat lingvistic si cultural, publicistul s-a descoperit patriot: s-a intors acasa inainte de expirarea bursei, pentru a pune umarul la propasirea tarisoarei. Si in timp ce tinarul studios cerceta pictura romaneasca a secolului 19, incercind s-o mintuie de marginalitate, publicistul opta pentru lirica omagiala, delatiune si plagiat. Unul invata latina si greaca veche, scria despre inceputurile bizantine ale Europei, frecventa Paltinisul si traducea din Platon, celalalt se dedica, la "Saptamina", partidului comunist si Securitatii. Unul lucra, nerasplatit, in penumbra, celalalt se gudura la rampa, balacarind iresponsabil tot ce era onorabil in jur. Pina si "patronii" lui politici ajunsesera sa-l dispretuiasca.

A venit revolutia. Cel dintii si-a continuat studiile, dar a inteles sa le dubleze prin veghe civica. Si-a spus parerea, curajos dar civilizat, ori de cite ori a fost nevoie. Des. Cu buna credinta, chiar atunci cind, ca tot omul, putea fi victima propriilor sale idiosincrasii si obsesii. Celalalt a amutit o clipa, cuprins de spaima fara remuscari a sicofantului demascat. Si-a revenit, totusi, destul de repede. A identificat, abil, culoarele unei noi cariere. A valorificat toate rezervele de vulgaritate ale romanismului electoral, a devenit distribuitor national de abjectie. Pingareste tot, schimonoseste deopotriva ceea ce injura si ceea ce lauda. (Inca) tinarul studios a ramas "un simplu alegator", publicistul ignar a ajuns la putere. Parlamentar guraliv, vesnic pirit de victimele nerusinarii lui si vesnic protejat de o impura imunitate, el e vedeta obscena a vietii noastre publice. Se gasesc destui naivi, destui natingi si destui cinici care sa-i savureze miasma. Cita vreme pe unii ii amuza, iar pe altii ii dezgusta, isi poate permite orice. Pentru a-l aseza unde ii e locul ar trebui o minima saminta de indignare. Dar, deocamdata, vechiul bursier esuat a confiscat si indignarea nationala. Aud ca, de curind, l-a dat in judecata pe studiosul sau concetatean pentru lipsa de patriotism. Cele doua vieti paralele se intersecteaza, astfel, absurd, in nepasarea generala. Ne vom trezi, oare, pentru a recupera o farima de sanatate? N-as crede. Pe drumul integrarii europene, un fost bursier Herder e cu siguranta mai pretios decit un fost muzeograf la Tulcea.

P.S. Fireste, orice asemanare intre personajele de mai sus si unele personaje reale (ca, de pilda, Andrei Cornea si - pour ne pas le nommer - Vadim Tudor) este, desi intimplatoare, cit se poate de semnificativa.

Omul nou

Andrei PLESU

 

Multa vreme, cartierul dintre Piata Victoriei si "Lupoaica" a fost un cartier decorativ si pasnic. Se nascuse pe un teren - "Parcul Bonaparte" - aflat la marginea orasului, asadar intr-o zona aerisita, nezgomotoasa, foarte atragatoare pentru burghezia prospera care isi dorea case pitoresti si confortabile. Comunismul n-a adus, in acest peisaj, decit decrepitudine si, la capatul dinspre "Externe" al strazii Paris, o linie mizera de troleibuz, cu statie pe "Louis Blanc". Cind se strica ceva, pasagerii trebuiau sa coboare si m-am trezit de multe ori in murmurul tenace dar fara efect al indignarii lor. Dupa revolutie, vecinatatea cu cladirea Guvernului a transformat, brusc, zona intr-o culisa tulbure a politicii stradale. Mitingurile, hoardele de mineri, dubele trupelor anti-tero au devenit recuzita curenta a strazilor cu nume sonore, de mari capitale, din fostul Parc Bonaparte. Ele s-au contaminat de rumoare agitatorica, de atmosfera stadioanelor, a turnirurilor si a luptelor de gherila. Ne-am deprins si cu asta; in plus, lucrurile - cel putin deocamdata - s-au mai linistit. Pina nu de mult. Caci, dintr-o data, vacarmul revolutionar a fost inlocuit de un vacarm "de tip nou": vacarmul reformei, intruchipat, benign, de pletora micilor dughene si, mai putin benign, de cite un local pretentios, in jurul caruia aglutineaza o clientela pestrita, cu limuzina si telemobil.



Am ghinionul sa locuiesc peste drum de un asemenea stabiliment. Se numeste, sibilinic, "Saga" si, la inceput, avea aerul unui experiment decent: intr-o casa veche, cu gradina, patronii pareau doritori sa recupereze modelul restaurantului "de cartier", aproape de centru si totusi "la sosea", ospitalier si discret. Lucrurile s-au degradat galopant: clientela seamana mai mult a clientelat, se organizeaza mari petreceri de gasca, se programeaza nunti si se pune muzica. Tare. Asurzitor. Nerusinat. De vreun an, ascult seara de seara, laolalta cu o sumedenie de vecini terorizati, aceleasi casete cu Armstrong si Pavarotti (deveniti, fireste, pe aceasta cale, odiosi) si particip la toate euforiile matrimoniale ale musteriilor. Citesc, ma uit la televizor, fac conversatie si incerc sa adorm pe un fond muzical fatal: fondul muzical "Saga". Duminica trecuta mi-am iesit din minti. Strada a fost scuturata subit de o explozie sonora necrutatoare; nu mai auzeam ce spun, ce mi se spune, ce mi se striga; vedeam, pe sub balcon, masini grele care pareau sa circule pe cilti, intr-atit motoarele lor erau neputincioase fata de decibelii "Saga". M-am repezit, nauc, spre stabiliment. Iar acolo, in gradina, l-am intilnit! L-am recunoscut imediat! Era "omul nou" in carne si oase, vechiul si gloriosul om nou, inca si mai nou dupa revolutie: reciclat, modernizat, capitalist. Sigur de sine, de banul si de pilele lui, ferches ca un capitan in civil, prost, smecher si obraznic. "Ce vreau? Care-i problema? Tocmai face o proba cu statia pentru nunta de diseara. La el acasa face ce vrea. Si, in definitiv, ce-am cu Armstrong? Nu-mi place? Da' de tiganii care fac scandal noaptea, dupa colt, de ce nu ma leg? Ar fi bine sa fiu mai calm. El e calm. E un domn. Si e dreptul lui sa organizeze nunti. Mai ales ca e vorba de cineva de sus, de foarte sus!" Are dreptate. Eu sint isteric, el e stapin pe situatie. Eu sint neputincios, el e neinfricat. "Ce-o sa-i fac?" El e, in mai mare masura decit mine, beneficiarul revolutiei: nu se mai teme de partid, de Securitate, de serviciul de cadre. E liber si demn. Iar eu sint ridicol. Eu visez sa vie, ma-ntelegi, statul, "statul de drept", care sa ma apere de omul nou, vesnic victorios. Sa-i explice ca spatiul sonor al unei strazi e spatiu public, si ca nu poate abuza de el bunul plac al oricarui bisnitar. In toata lumea, politia intervine, in asemenea situatii, de la sine. Dar astept degeaba. Statul de drept e ocupat. N-are timp de fleacuri. Si oricum, daca e sa sprijine pe cineva, mai curind il va sprijini pe preopinentul meu care reprezinta, nu-i asa, spiritul de initiativa, spiritul intreprinzator, noul. La urma urmei, ce-am cu Armstrong si cu Pavarotti?

P.S. Dar daca, totusi, m-as bizui, nebuneste, pe statul de drept si as incerca sa-i provoc o reactie adecvata? Voi tine la curent pe cititorul interesat cu progresul eforturilor mele in acest sens.

Spiritul critic

Andrei PLESU

 

Am mai spus-o: avem voluptatea negativului. Nu ne bucuram de nimic, daca ni se ia dreptul de a bombani. Pina si Securitatea comunista ajunsese sa inteleaga aceasta bizarerie nationala: tolera bombaneala privata, indignarea anonima, grimasa discreta. Ni se cerea doar sa nu facem tapaj, sa nu trecem de la bombaneala la fapta. Se gaseau si printre securisti destui care sa bombane. Nu exista demnitar care, macar o data pe zi, sa nu-si dea ochii peste cap excedat, aratind, semnificativ, in sus, in timp ce, cu cealalta mina, invita la tacere, de frica microfoanelor. Romanul e circotas: cind e rau, pentru ca e rau, cind e bine, pentru ca nu e chiar asa de bine; nu e el omul care sa atipeasca, suficient, in multumire de sine; nu e el omul care sa se lase inselat de aparente. Stam rau! Slava Domnului! E mai rau fara rau! Cind lucrurile intra in ordine, viata nu mai are nici un haz.

Comentatorul roman, fie el jurnalist, politician, sau simplu alegator, are mereu ceva de obiectat: e prost dispus si sceptic. Imi spun mereu ca e normal sa fie asa, dupa atitia ani de obida muta si de literatura omagiala. Uneori insa poftesc la un dram de bucurie genuina, la un mic efort de luciditate pozitiva. Pentru ca bombaneala inceteaza, adesea, sa mai fie un joc dialectic, un condiment acid al convivialitatii. Ea devine un viciu.

Ca mai toate viciile, si viciul acesta rezulta din supralicitarea unor virtuti. Mai intii, spiritul critic e resimtit ca simptom al inteligentei. Numai prostii sint multumiti. Daca se discuta ceva, orice, iar dumneata, in loc sa-ti dai cu parerea iritat, in loc sa combati energic, te arati conciliant, inclinat sa vezi partea buna a lucrurilor, se cheama ca esti sarac cu duhul, nating, adormit. (Ori poate mai rau: vindut guvernului!) O minte treaza e o minte in ebulitiune: diseca, reteaza, condamna. Inteligenta e, prin definitie, un "ce" nervos, o voce irepresibila care striga din rarunchi, la tot pasul: "Asa nu se mai poate!" Degeaba esti inteligent, daca nu esti mai inteligent decit ceilalti, decit "dumnealor". Degeaba esti inteligent daca nu esti suparat si agresiv.

O alta prejudecata asociaza spiritul critic cu gindirea independenta. Obiectez, deci nu ma las inregimentat! Nu merg cu turma, nu ma las pacalit, nu ader la opiniile altora. Nici o doctrina nu ma intimideaza, nici o autoritate nu ma inhiba. Judec "cu capul meu". Sint obiectiv. Nu ma reprezint decit pe mine. As fi totusi nedrept daca as pretinde ca aceasta forma de derapaj logic e strict autohtona si strict contemporana. Deschid "Istoriile" lui Tacitus, la cartea intii, si ce citesc? "Pe cit de usor este respins scriitorul care linguseste, pe atit cel care denigreaza si uraste este ascultat cu placere; si asta pentru ca adulatiei ii este asociata fapta rusinoasa a servitutii, in timp ce denigrarea da aparenta unui spirit independent". Care va sa zica avem de a face cu o situatiune stramoseasca: publicul pretuieste mai mult spiritul critic decit spiritul acomodant.

Autorul acestor rinduri nu se exclude din clubul bombanitorilor. Si el, ca toata lumea, se complace, uneori, "sa dea cu zacherlina-n prosti". Dar cine ar mai sta sa-l asculte, daca s-ar lasa toropit de speranta?!

Kitsch

Andrei PLESU

 

S-a spus ca inventatorul kitsch-ului a fost Napoleon Bonaparte. Soldatul care se simte incurajat sa aspire la bastonul de maresal ar fi, in acest caz, primul personaj kitsch. Caci kitsch-ul e o malformatie provocata de frecventarea inadecvata a valorilor. Cind oricine are acces la orice ierarhie valorica, iar valorile insele sint definite exclusiv dupa criteriul accesibilitatii lor, drumul spre kitsch e deschis. Egalitarismul e kitsch. Carierismul e kitsch. Democratia - in devierile ei patologice - e terenul privilegiat al kitsch-ului.

Romania post-comunista a fost, la toate nivelele, invadata de kitsch, adica de efectele arderii etapelor si ale interferentei brutale intre lumi ireconciliabile. Fireste, orice lume in transformare este o lume hibrida. Inainte de a-si gasi normalitatea, ea tatoneaza stingaci intre cai diverse, a caror suprapunere da nastere unui spectacol incongruu, la limita dintre ridicol si patetic. Inadecvarea mijloacelor fata de scopuri, prostul dozaj al elementelor componente, amestecul de planificare, improvizatie si hazard, solutia pripita, pompoasa si caduca - toate acestea se pot citi in cheie kitsch si pot contribui la o intelegere mai putin conventionala a societatilor post-totalitare. Nu e vorba numai de kitsch-ul "traditional", cu variantele lui vizuale sau scrise (decorul kitsch, discursul kitsch etc.). E vorba de ansamblul fenomenelor sociale, politice, economice si ideologice care rezulta, inevitabil, din convietuirea - caracteristica oricarei "tranzitii" - a unor forme si mentalitati noi cu unele vechi.

Un - involuntar - derapaj kitsch a fost, de la bun inceput, combinatia dintre revolutie si spectacolul televizat. Realitatea a devenit scenografie, adevarul a capatat un straniu halou de fictiune, sau, macar, de conventie. Fiecare roman care s-a uitat, in acele fatidice clipe, la televizor, a descoperit ca are in ranita calitatea de martor al revolutiei, daca nu direct pe aceea de revolutionar.

Au urmat citeva spectaculoase cariere publice alcatuite din ostentatie, inautenticitate si trivialitate launtrica: o serie de activisti marunti au adoptat retorica luptei anti-comuniste. Intelectuali altadata paralizati de prudenta au devenit naravasi. O mina de pisicheri descurcareti au ajuns stele ale liberalismului si ale reformei. Cite un vechi publicist neaos sau cite un contabil agramat s-au trezit exponenti ai traditiei taraniste, iar printre profesionistii vechilor cozi ale socialismului s-au gasit destui nostalgici care sa lacrameze pe mormintul marelui erou - impuscat - al inanitiei.

Sa adaugam acestui rapid inventar kitsch-ul care ne-a venit din afara. Orice gazetar apusean ratacit doua-trei zile prin hotelurile bucurestene a descoperit ca are in ranita certificatul de "romanolog". Ni s-a confectionat cu agilitate un portret-robot in varianta hugoliana: Romania e tara lui Jean Valjean (adica a fostilor puscariasi marginalizati) si a tristei Cosette (adica a copiilor bolnavi, abandonati, exploatati). Nu poti spune ca nu e asa, dupa cum nu poti spune ca o scrumiera in forma de closet nu are hazul ei.

O ultima intruchipare a euforiei autohtone: de citeva luni, fiecare roman a descoperit ca are in ranita bastonul de maresal NATO.

 

Trenul 1642

Andrei PLESU

 

Saptamina trecuta am calatorit, de la Suceava la Bucuresti, cu trenul 1642. Tren accelerat, bilet de clasa intii. Recomand o asemenea calatorie tuturor patriotilor romani scandalizati de nedreptatile istorice la care am fost supusi de-a lungul zbuciumatei noastre istorii. Si celor care cred ca, daca nu vom intra in NATO, va fi din cauza unui generalizat lobby anti-romanesc. Sa pofteasca dumnealor sa mearga cu trenul prin Moldova. Cu trenul 1642, de pilda. Experienta e edificatoare si definitiva. De la bun inceput, te nelinisteste aspectul comatos al vagoanelor, fiinta lor subreda si vetusta. Pe dinafara, au infatisarea unor compozitii hibride, viermanoase, aduse pe sine dintr-un depozit de butaforie rutiera. Pe dinauntru, spectacolul aluneca de la precar spre dizgratios. Husele fotoliilor sint rupte si pline de pete echivoce, ca de o eruptie purulenta. Usile compartimentelor se inchid greu, glisind, ragusit, pe jgheaburi distorsionate. Ferestrele sint adumbrite de un jeg arhaic, prin care cel mai frumos peisaj se vede mocirlos, incleiat, promiscuu. Cutia pentru gunoi de sub fereastra are fundul spart, asa incit ceea ce arunci inauntru, intr-un gest de reflexa civilitate, iti cade pe picioare. Pe tavan, in locul becurilor, se vad buchete de sirma rasfirate, foste fire electrice ramase in suspensie, ca niste gituri de (mini)dragon decapitat. Chenarele sticlariei, minerele, scrumierele de pe coridor sint toate acoperite de un praf geologic, solidificat ireversibil. Mirosul general e suspect. Nu-ti vine sa atingi nimic, nu-ti vine sa respiri, te rogi din rasputeri sa nu fii constrins la folosirea closetelor. Unii calatori, dintre obisnuitii traseului, spun ca din cind in cind, de sub banchete, apar soareci. Geamurile se deschid anevoie, iar odata deschise, nu se mai pot inchide. Cind ia viteza, vagonul se comporta epileptic, solicitind maximal un terasament fara viitor si, aproape, fara prezent. Nu-mi pot inchipui cum stau lucrurile la clasa a doua. Oricum, pentru calatori, diferentele de clasa nu par sa conteze. Dupa primele opriri, coridoarele se umplu de-a valma cu oameni de tot soiul, unii somnolenti, altii agitati, altii gata sa "tachineze" navetiste, sau sa infiereze, cu chef, "situatiunea". Toti cara bagaje de forme si marimi inclasificabile, un adevarat bazar de tranzitie. Controlorul, dupa o scurta aparitie de protocol la plecarea din Suceava, nu se mai arata niciodata. Se vorbeste rastit, se ride brutal, se doarme soios, deampicioarelea. Garile au ceva de cazarme in dezordine, atmosfera generala e de provizorat mizer, de colectivitate aflata in refugiu.

Poate am avut o zi proasta. Poate eram obosit. Poate nu mai iesisem de mult in lume. Poate ca totul se explica prin saracie; saracia insolubila, sistematica, batjocoritoare, a tuturor lumilor post-comuniste. Dar saracia care te face sa nu te mai speli, saracia care aduce lehamite, grosolanie, iresponsabilitate, ingalare, lipsa de respect pentru aproape, pentru meserie, pentru indatoririle elementare, saracia arborata mirlaneste, cu un fel de voiosie hida, saracia aroganta, netrebnica, rea - saracia aceasta tradeaza boli mai adinci si mai perfide, care nu se pot vindeca prin simple solutii financiare si nici prin aderari euforice la organisme internationale sanatoase. Ceva, in fibra nationala, e, deocamdata, deteriorat. Si, daca sintem cinstiti cu noi insine, vom recunoaste ca nu sintem, inca, in rindul lumii: mai avem de lucrat. Un iures in izmene poate incheia, norocos, o batalie. Pentru o parada NATO e insa putin si inadecvat.

 

Pricepere si stil

Andrei PLESU

 

Incerc sa nu ma pronunt in chestiuni la care nu ma pricep. E greu, pentru ca sint, ca toata lumea, inconjurat de realitati neclare, dar, prin frecventa si intensitatea lor, familiare. Nu poti sa te izbesti zilnic de inflatie si sa declari la nesfirsit ca nu te pricepi la finante. Pacatul national este, cred, la aceasta ora, inclinatia de a trai drama cotidiana in chip somnambulic. Ne lasam manevrati de un context pe care nu ne straduim sa-l asimilam. Refuzam sa devenim cit de cit competenti in materie de saracie si restructurare. Singura forma de "participare" pe care o practicam e asumarea unui statut de victime, cu intreaga lui gama de interjectii colaterale: oftatura, lamentatia, injuratura. Efortul de a intelege, de a prelucra, de a sistematiza, ni se pare superfluu; nu e treaba noastra. Competenta eficace, ingeniozitatea - sint obligatiuni guvernamentale... Noi sintem mereu cei care "o patim": cei condamnati la nefericire. Si, uneori, nu avem acces la sensul mizeriei si la eventualele solutii salvatoare, pentru ca sintem coplesiti de nedreptatea mizeriei.



La unele lucruri, totusi, ma pricep. De pilda, la probleme de stil. Nu pot judeca anumite litigii in substanta lor propriu-zisa, dar pot comenta croiala lor, punerea lor in pagina. Iar din punerea lor in pagina imi pot face, de multe ori, o idee si despre substanta lor. Am vazut, de pilda, acum vreo saptamina, o dezbatere televizata intre reprezentanta unor protestatari din agricultura si un secretar de stat al ministerului de resort. Dincolo de argumente si indreptatiri, ceva in modul de desfasurare al dezbaterii nu era in regula. Ministrul ar fi trebuit sa fie ferm si limpede. Era crispat si confuz. Raspundea nebulos, "nu intra in detalii", dar nu spunea nici generalitati convingatoare. Avea un aer nesigur, cind oarecum iritat, cind vag apologetic. Nu era nici destul de "ministerial", nici destul de simplu. Preopinenta dumisale era mai locvace si mai decisa. Prea decisa. Etala cu aplomb o combativitate factice, cu exces de "voce", dar in minus de coerenta. In strada, striga hormonal: "V-am votat, ne-ati tradat!" In studio, pretindea ca nu protestase contra guvernului. Recurgea, repetitiv, la citeva lozinci neinteligibile ("Vrem privatizare, dar cu noi!") sau populiste ("Vrem sa dam romanilor hrana ieftina!"). Vroia reforma, dar fara reforme, vroia privatizare, dar cu subventie de la stat, vroia tapaj ("vom bloca soselele, ca in Franta"), dar fara sa supere Puterea. Impresia generala era aceea a unui spectacol de amatori. Si demonstrantii si guvernantii jucau prost. Nu stiu cine avea, de fapt, dreptate. Dar era clar ca si exercitiul puterii si cel al revendicarii sufereau de inadecvare retorica si inconsistenta. Lipsa traditiilor, a firescului si a modelelor constituie un fundal foarte subred pentru schimbare. Si e greu de spus ce achizitie e mai laborioasa si mai urgenta: priceperea sau stilul? Deocamdata ne lipsesc amindoua. Mai grav este ca se gasesc destui iresponsabili, in toate taberele, dispusi sa le inlocuiasca rapid prin suficienta si obraznicie. Sigur este ca dorim reforma. E mai putin sigur cine o va face si pentru cine.

Examene de admitere

Andrei PLESU

 

La orice examen, nota de trecere se poate obtine in trei feluri: printr-o foarte buna pregatire, prin noroc, sau prin pile. Intrarea Romaniei in Comunitatea Europeana sau in Alianta Nord-Atlantica are, in multe privinte, aspectul unui examen. Care din cele trei cai spre reusita e avuta in vedere de actuala noastra guvernare si de mentalitatea publica in genere? Contam, evident, pe noroc: dintr-odata, fata de sudul dunarean, stam bine. Comparati cu o Bulgarie aflata mai aproape de faliment decit noi, cu o Albanie anarhica si cu disolutia singeroasa a fostei Iugoslavii, avem, pe neasteptate, un aer stabil si promitator. S-ar zice ca am lasat in urma si Slovacia, blocata in nationalism si restauratie. Cistigam, deci, pe greseala altora, dar si pe citeva succese autohtone, cu bun ecou in mediile internationale: incheierea tratatului cu Ungaria, alegerile din noiembrie, accelerarea reformei etc. Dupa atitia ani de ezitare, deriva si nesansa, sortii ne sint, brusc, favorabili. Contam insa si pe pile. In limbaj politic modern, "complexul pilei" se numeste lobby. Iti faci reclama, iti faci relatii, te pui bine cu fortele influente, ceri "sprijin prietenesc", dai mese, iti flatezi musafirii si astepti de la ei sa intervina salvator "acolo unde trebuie". Fara un pic de noroc si fara pile nu se poate. Administrarea norocului si manevrarea abila a pilelor e, in genere, treaba diplomatiei. Ramine, insa, problema "bunei pregatiri". Ea este, totusi, problema esentiala, iar aici diplomatia e neputincioasa.

N-am sentimentul ca acordam importanta cuvenita performantei noastre reale, capacitatii noastre de a demonstra ca avem nivelul necesar pentru a satisface exigentele comunitatii din care vrem sa facem parte. In orice caz, buna pregatire e ultimul lucru care ne preocupa. Ni se pare mult mai important cine ne reprezinta si cine ne sustine, decit ce sintem de fapt, ce au de reprezentat cei care ne reprezinta. Cu alte cuvinte, gindim problema reprezentantului ca fiind prioritara fata de problema reprezentativitatii. Vrem sa ne salvam prin exponenti, nu printr-un efort comunitar. Vrem sa cistigam prin delegatie, sa transferam competitia, cu riscurile si cu raspunderile ei, asupra unei elite gata de sacrificiu. Cita vreme nu vom depasi acest mod de gindire, cita vreme nu vom intelege ca avem de construit o realitate substantiala, nu un panou promotional, vom evolua lent si arbitrar, sub semnul pilelor si noroacelor. Evident, este de dorit sa avem reprezentanti decenti, sa trimitem in tarile civilizate ambasadori civilizati, care sa vorbeasca bine doua limbi straine, sa se poarte cu gratie, sa se imbrace cu gust si, daca se poate, sa nu arate a magazioneri sau a damigene. E important ca "profesionistii" nostri sa nu mai aiba aerul acela deopotriva uleios si smecher, dobindit pe vremea cind competenta diplomatica era echivalata cu talentul de a minti patriotic. Dar e cel putin la fel de important ce punem in traista ambasadorilor. Un domn distins care "reprezinta" o lume promiscua e la fel de ridicol si de neconvingator ca o toapa care a luat locul boierilor... Trebuie sa punem temeliile unei tari aratoase. Ambasadorii aratosi vor veni de la sine. Iar rolul lor nu va fi acela de a ambala convenabil ceea ce speram sa devenim, ci acela de a exprima, cu naturalete, ceea ce sintem.

Dilema Nr.218, 28 m

A demonstra evidenta

Andrei PLESU

 

In ultimii ani, am fost pus deseori in situatia de a demonstra, mai ales in strainatate, ca lumea stiintifica a estului european are nevoie de ajutorul tarilor dezvoltate, ca integrarea europeana e, pentru fostele tari comuniste, o speranta intensa si legitima. Nu ascund ca, uneori, obligatia de a tine discursuri de acest tip ma oboseste. E foarte greu sa fii avocatul unei evidente. E foarte greu sa demonstrezi ceea ce e de la sine inteles. Devii, inevitabil, un emitator patetic de truisme: stiinta rasaritului european trebuie ajutata sa intre in circuitul european, valorile est-europene nu trebuie lasate sa se iroseasca, colaborarea stiintifica internationala e un lucru bun, bugetele tarilor in tranzitie sint neindestulatoare etc. Cum sa "argumentezi" urgenta colacului de salvare cind tocmai te ineci? Si apoi care e tonul optim al unei argumentatii eficiente? Poti adopta, de pilda, retorica lacrimogena a dezastrului autohton, declarind, cu Cioran, ca "in Europa fericirea se termina la Viena", ca faci parte dintr-o lume care s-a specializat in nenoroc. Dar, daca exagerezi, stirnesti indispozitie si creezi impresia ca e prea tirziu sa mai poti fi ajutat. Poti, dimpotriva, sa elaborezi, inaripat, in jurul marilor resurse locale, sa explici interlocutorilor apuseni ca estul e o pepiniera de genii, care n-au nevoie decit de citiva dolari in plus pentru a salva lumea. Dar, cu astfel de strategie, risti sa fii intrebat de ce mai ai nevoie de ajutor? Cred, totusi, ca in ciuda tuturor dificultatilor, nu trebuie sa ne lasam cuprinsi de oboseala; nici noi nu trebuie sa obosim vorbind despre nevoia noastra de sprijin, nici prietenii nostri din vest nu trebuie sa oboseasca ascultindu-ne. Dincolo de "cortina de oboseala" care tinde, uneori, sa inlocuiasca vechea "cortina de fier", se afla orizontul unei reintilniri pline de promisiuni.

In fond, ceea ce avem de invatat, de reinvatat, este sa fim impreuna. De multe ori, experienta acestui "impreuna" ne-a reusit. Am fost impreuna, sub semnul unitatii crestine, in protoistoria Europei, am fost impreuna si in acest veac, sub semnul unor catastrofe care n-au ales intre est si vest, intre nord si sud. Doua razboaie mondiale constituie, vrem nu vrem, un dramatic capital de solidaritate in materie de suferinta. Unitatea europeana nu e ceva care trebuie inventat. E mai curind ceva care trebuie redescoperit. Au existat, de altfel, momente in care vechea Europa era mai usor de perceput in continuitatea ei intelectuala decit azi, cind un avion o poate survola in citeva ceasuri. Observatia apartine lui Ernst Junger. Iata un pasaj semnificativ din "Tratat despre clepsidra": "Daca urmarim traseul lui Erasmus, care mergea de la Paris la Londra, Oxford, Orleans, Louvain, Cambridge, Basel, Fribourg si Varsovia, raminind in fiecare oras citeva zile sau citiva ani, fara a-si intrerupe lucrul, chiar daca uneori accepta, in plus, vreo slujba oarecare, ne dam seama ca spatiul era, pe atunci, dominat de spirit (...). Europa n-a recuperat niciodata unitatea pe care o avea in acele vremuri".

Dilema Nr.217

Nationalism si europenism

Andrei PLESU

S-ar zice ca, pina la al doilea razboi mondial, nationalismul a fost apanajul elitelor. Ele contribuisera substantial, in veacul al nouasprezecelea, la constituirea prestigiului nationalitatilor si savurau, inertial si isteric, acest prestigiu, in plin secol douazeci. Astazi, lucrurile s-au schimbat. Elitele au devenit mai curind federaliste, sau, in orice caz, europenizante, lasind "prostimii" intirzierea in fudulie autohtona. Nationalisti sint, acum, "cei multi", cei care n-au decit o identitate statistica si aspira sa obtina - prin colaborare cu "idolii tribului" - un portret mai bine conturat, mai onorabil. "Patria" e sansa anonimului de a avea un destin.

Joseph de Maistre spune undeva ca n-a vazut niciodata "europeni". Nemti - da, francezi - da, englezi - da. Insa europeni ca atare - nu. E un sofism. Daca l-am urma pina la capat, ar trebui sa admitem ca nici nemti nu se pot vedea "ca atare". Exista berlinezi, munchenezi, hamburghezi... Dar, in fond, "berlinezi" ca atare exista? Fireste ca nu! Exista doar Hans sau Peter, Anna sau Hildegard. "Ca atare" exista numai individul si individualul. Cu cit te ridici deasupra acestui nivel, dai de categorii, de identitati generice, de abstractiuni. Hans nu e o abstractiune, nu e un concept. "Tara" da. E, uneori, singurul concept la care au acces "cei multi". De aceea, Hans prefera sa renunte la "realitatea" sa imediata, la determinarile lui concrete, pentru a participa la demnitatea unei generalitati integratoare. E inutil, e chiar periculos sa-i amputezi aceasta aspiratiune. Contrariat, el se comporta patetic si justitiar: conceptul devine in mina lui infuriata - o bita cit se poate de concreta.

Elitele, cum spuneam, au aerul de a fi trecut intr-o alta etapa. Ele invoca Europa si proclama astfel exigenta unei solidaritati trans-nationale; spiritul comunitar trebuie sa treaca inaintea duhurilor locale. Dar sa nu ne grabim. "Patriotismul" european poate fi - si este adesea - o noua forma de discriminare, un autohtonism cu hotare mai largi, dar la fel de drastice ca ale tuturor autohtonismelor. "Sintem europeni" nu inseamna, intotdeauna, "sintem altceva si mai mult decit greci, italieni, nemti sau elvetieni". "Sintem europeni" inseamna si "nu sintem asiatici, americani, africani". Micile mindrii nationale se vad inlocuite de o mindrie continentala, mai ampla si mai subtila. Orizontul e, asadar, mai cuprinzator, dar nu neaparat mai putin pasional. Ramine sa ne intrebam daca perspectiva unui Hans devenit "patriot european" e preferabila aceleia a unui Hans parohial, atipit cu nasul in brazda. Cel dintii e pindit de demagogie, celalalt de primitivism. Cel dintii se poarta ipocrit, dar igienic, celalalt e "autentic", dar tenebros. Primul risca sa nu aiba chip, al doilea risca sa se identifice cu o grimasa. Cu astfel de premise, secolul urmator va fi ori comunitar pina la gregaritate, ori tribal pina la dezastru. Din aceasta dilema nu putem iesi!

O demisie

Andrei PLESU

Domnul Ion Cristoiu s-a hotarit, peste noapte, sa se retraga de la Evenimentul Zilei. Nu mai suporta "presiunea psihica" la care e supus datorita opiniilor sale prea radicale. Vrea sa se (re)apuce de citit la Biblioteca Academiei. Isi daruieste toate actiunile fostilor sai parteneri de presa si de afaceri. Un gazetar care a combatut cu atita fervoare pentru transparenta putea gasi explicatii mai plauzibile. Domnul Cristoiu a suportat binisor lungii ani de "persecutie" din perioada Iliescu; ba chiar a arborat persecutia ca pe o insigna, pe frontispiciul ziarului. Nici sub Ceausescu n-am asistat - din partea Domniei Sale - la vreun gest de exasperare. De unde, brusc, atita fragilitate? S-ar zice ca avem de a face cu o criza mistica: omul isi imparte averile si alege recluziunea studioasa ca pe singurul destin care i se potriveste. In definitiv, de ce nu? Duhul Sfint bate incotro pofteste. Si e incontestabil ca domnul Cristoiu are destule motive sa fie un pic surmenat. A slabit mult, cu o indirjire aproape fanatica, ceea ce - o spun in cunostinta de cauza - poate nevroza pe oricine. Apoi, a fost impins de imprejurari si de indigenta contextului intr-o postura care depaseste cu mult posibilitatile sale reale. Incet-incet, el s-a vazut lider de opinie, analist politic de virf, expert national cu vocatie enciclopedica. Chemat sa-si dea cu parerea peste tot si despre orice, Ion Cristoiu











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani