Referat la filosofie - Kant principiul moralitatii referat

























Referat





Materia: Introducere in filosofie



Tema : Kant: principiul moralitatii





Bernad Gavril

Universitatea Spiru Haret

Facultatea de management

Grupa 204, anul 2, zi

KANT: PRINCIPIUL MORALITATII




Vechea filosofie greaca se impartea in trei stiinte: fizica, etica si logica. Aceasta impartire este perfect conforma naturii obiectului si nu este nimic de ameliorat la ea ci doar a se adauga principiul pe care se imtemeiaza. Pornind de la o clasificare a cunoasterii rationale se constata ca aceasta poate fi materiala caz care priveste un obiect oarecare, sau poate fi formala, si atunci ea (cunoasterea) se ocupa numai de forma insasi a intelectului si a ratiunii, si cu regulile universale ale gandirii in general, fara deosebirea obiectelor. Cunoasterea materiala, care are a face cu obiecte determinante si cu legile caraora ele le sunt supuse. Aceste legi la randul lor sunt de doua feluri: legile naturii studiate de catre stiinta numita fizica, si legile libertatii studiate de stiinta numita etica in cadrul teoriei moravurilor.



CUNOASTEREA



MATERIALA FORMALA

(filosofie logica)


FIZICA ETICA

( TEORIA NATURII) ( TEORIA MORAVURILOR)

Legile naturii Legile libertatii



Plecand de la intelepciunea morala, Kant doreste sa se elaboreze o filosofie morala pura deplin curatata de ceea ce este empiric si apartine antropologiei. Cercetarea si stabilirea principiului suprem al moralitatii are ca punct de plecare examinarea acestui principiu de la izvoarele lui la cunoasterea comuna.

Morala se intemeiaza la Kant pe un principiu propriu si este in acest sens autonoma: ea nu decurge la religie, dar conduce in mod necesar la aceasta. Filosofia morala se divide intr-o etica a persoanei ca teorie a virtutii si o teorie a dreptului care are ca obiect relatiile interpersonale. In viziunea filosofului, nu este suficient necesar sa se recunoasca valabilitatea unei norme morale pentru a se actiona potrivit ei, ci insista asupra distinctiei intre recunoasterea obligatiei morale si infaptuira efectiva a actiunii. In prelegerile sale despre etica el invoca aceasta distinctie in termenii urmatori: ”Daca apreciez prin intelect ca aceasta actiune este buna din punct de vedere moral, mai este inca o distanta foarte mare pana la infaptuirea actiunii pe care am apreciat-o in acest fel. Daca insa aceasta apreciere ma indeamna sa si infaptuiesc actiunea , atunci avem de-a face cu simtamantul moral. Si nimeni nu va putea pricepe si nu va pricepe ca intelectul va trebui sa aiba puterea de a ne pune in miscare; intelectul poate intradevar sa aprecieze, dar a conferi acestei aprecieri puterea de a deveni un imbold care indeamna vointa la infaptuirea unei actiuni de a intelege, aceasta este piatra de incercare a intelepciunii.”

Principiul moralitatii in lucrarea lui Kant pleaca de la intemeierea principiului moralitatii ca modalitate de intelegere a ei ducand in final la aplicarea acestui principiu in practica. Problema intemeierii obligatiei morale ocupa o pozitie centrala. Kant considera necesara nu fondarea eticii pe morala comuna, ci fondarea moralei comune pe un concept de vointa pura, adica o vointa “care sa fie determinata cu totul de principii a priori” si care sa apartina unei discipline aparte: “metafizica moravurilor”, forma a “filosofiei transcedentale” , adica a unei filosofii a “gandirii pure” – pure nu in sensul logicii caci aceasta este lipsita de continut, ci a unei gandiri pure a unor obiecte abordate intr-o maniera complet a priori; o gandire prin urmare furnizoare de adevaruri necesare. “Caci Metafizica moravurilor – spune Kant – trebuie sa cerceteze ideea si principiile unei vointe pure posibile si nu actiunile si conditiile vointei omenesti in genere, care sunt luate in cea mai mare parte din psihologie”.




DE LA FILOSOFIA POPULARA LA METAFIZICA MORAVURILOR


Kant critica fara menajament filosofia morala populara pentru caracterul ei eterogen, dar mai ales pentru strategia de cerecetare filosofica gresit aleasa. Acestor filosofi nu le-a trecut prin minte sa intrebe daca principiile moralei pot fi descoperite prin cercetarea empirica a naturii omenesti sau in caz ca nu, daca nu ar trebui, poate, sa fie cautate complet a priori si independent de orice elemente empirice in conceptele ratiunii pure si nicaieri altundeva. In acest ultim caz, ar fi evident ca ei trebuie sa separe aceasta cercetare ca filosofie pura practica, ca metafizica a moravurilor, si sa-si satisfaca nevoia de popularizare filosofica numai dupa ce au dobandit in prealabil o cunoastere exacta.

Lui Kant i se pare evident ca o asemena metafizica a moravurilor independenta de orice cunoastere empirica este indispensabila din cel putin doua puncte de vedere. In primul rand ea este fundamentul conceptual al oricarei cunoasteri precise si sistematice a moralitatii si singura care poate explica strict caracterul necesar si universal al legilor morale. In al doilea rand ea are indirect, si un rol regulativ: caci dupa parerea lui Kant, reprezentarea pura a datoriilor sub forma legii morale va exercita asupra “inimii” lui o inraurire morala mult mai sigura decat diferitele experiente pozitive din campul empiric, si va deveni treptat o a doua natura a sa, conferindu-i o siguranta in comportare pe care filosofia morala populara nu i-o poate asigura.

Chiar daca aceasta moralitate pura nu s-ar exprima decat in mica masura sau deloc in comportarea si actiunile oamenilor reali, ea e totusi terenul propice al legilor practice “valabil nu numai pentru oameni, ci pentru toate fiintele rationale in genere si nu numai in conditii contingente si cu exceptii, ci in mod absolut necesar”. Ratiunea umana este impura, omul fiind un amestec de ratiune si inclinatii, prin urmare in cazul omului, intotdeauna vointa sa nu este pe deplin conforma ratiunii. Vointa oamenilor este determinata de scopuri, de dorinte, de inclinatii, in general nu doar de principii rationale. Tocmai de aceea e nevoie de aceasta stiinta ca filosofie pura: pentru a determina exact pentru ratiunea speculativa , conceptul moral al datoriei.

Cu alte cuvinte, chiar daca aceasta moralitate pura nu s-ar exprima decat intr-o mica masura sau deloc in comportarea si actiunile oamenilor reali, ea este totusi terenul fertil al legilor practice in sensul tare al cuvantului “lege”, “ valabile nu numai pentru oameni, ci pentru toate fiintele rationale in genere si nu numai in conditiile contingente si cu exceptii, ci intr-un mod absolut necesar”.


Referitor la aceasta, B. Aune in Kant’s Theory of Morals, (Princeton University Press 1979, p. 35), comenteaza: “Ca majoritatea oamenilor, Kant era convins ca exista o lege morala fundamentala care furnizeaza o norma sau un principiu pentru judecata morala. Aceasta lege fundamentala este constrangatoare pentru toate fiintele rationale, astfel spus, pentru toate fiintele capabile de gandire si rationare. Nu exista nici o indoiala ca fiintele umane sunt supuse legilor morale, dar Kant insista ca daca ar exista zei, ingeri sau chiar diavoli, ei ar fi constransi de asemenea de aceasta lege. Daca nu i se conformeaza, acestia trebuie priviti ca imorali sau chiar pacatosi. Legea morala ar fi de asemenea constrangatoare pentru agentii inteligenti de pe alte planete…; dar ea nu este constrangatoare in raport cu pasarile, pestii, cainii sau pisicile. Aceste creaturi atat de familiale noua pot fi blande sau periculoase dar ele nu sunt niciodata bune sau rele in sens moral.”


Fiind vorba de “legi morale”, este firesc sa ne asteptam de la Kant sa le atribuie si acestora caracteristicile distinctive ale tuturor legilor: necesitatea si universalitatea. Or legile necesare si universale nu pot fi obtinute inductiv din experienta morala, din pilde, exemple sau modele de comportament, tot asa cum adevarul necesar al legilor fizice nu poate fi intemeiat inductiv. Singura lor sursa si intemeiere posibila ramane, atunci, “ratiunea pura practica” printr-o sinteza a priori, sau asa cum se spune in “toate conceptele morale” si “legile lor”, trebuie scoase din “ ratiunea pura” si expuse pure si neamestecate cu ceva empiric; orice amestec empiric diminueaza valoarea morala absoluta a actiunilor.

Nu trebuie sa cadem in greseala filosofiei populare de a deduce principiile moralitatii din natura particulara a ratiunii umane, caci ele sunt valabile nu doar pentru om ci pentru orice fiinta rationala in genere. Ratiunea umana este prin excelenta impura, omul fiind un amestec de ratiune si inclinatii; prin urmare, in cazul omului, intotdeauna vointa sa nu e pe deplin conforma ratiunii. Tocmai de aceea e nevoie de aceasta stiinta ca filosofie pura, pentru a determina exact pentru ratiunea speculativa, conceptul moral al datoriei.


VOINTA BUNA SI IMPERATIVELE RATIUNII






Kant doreste sa explice ce inseamna “bun” in sens practic, si ce inseamna legat de aceasta “trebuie” sau “ imperativ” formuland o teorie a imperativelor in general si caracterizand imperativul moral si binele moral.

Plecand de la conceptul de “fiinta rationala”, se poate definii o “fiinta nerationala”. Fiinta nerationala este un lucru care actioneaza dupa legi. Prin contrast,o fiinta rationala e distinsa de faptul ca poseda facultatea de a actiona conform reprezentarii legilor, conform unor principii rationale. Aceasta facultate specifica se numeste vointa.

Vointa este facultatea de a se determina de sine insasi la actiune, in conformitate cu reprezentarea unor anumite legi.

Ratiunea practica este facultatea care trebuie sa exercite o influenta asupra vointei; cum deci legile morale sunt produsul ratiunii practce, vointa nu este altceva decat ratiune practica.

Exista fiinte cum sunt oamenii, care sunt numai partial rationale (vointa lor este determinata de scopuri, dorinte, inclinatii, nu numai de principii rationale). In cazul acestora putem distinge principii subiective (principii conform carora se actioneaza in situatii particulare pe care agentul le poate respecta sau nu) si principii obiective ( conform carora agentul partial rational ar accepta cu necesitate daca ratiunea sa ar avea un control total asupra inclinatiilor). Un asemenea principiu obiectiv se numeste lege practica.

In cazul fiintelor partial rationale, legile obiective ale ratiunii practice determina vointa lor prin constrangere, caci “vointa lor nu e pe deplin buna”, nu asculta intotdeauna de aceste legi, ea fiind atrasa si de inclinatii. In acest caz, ceea ce pentru fiinta complet rationala e principiu obiectiv, pentru o fiinta partial rationala e principiu subiectiv si contingent.

Dimpotriva, in cazul fiintelor complet rationale, principiile obiective sunt manifestarea necesara a vointei si aceasta este o necesitate obiectiva. Ele actioneaza cu necesitate conform principiilor obiective.

Cand un principiu e reprezentat ca fiind constrangator pentru vointa (nu pur si simplu necesar), el e numit porunca a ratiunii. Formula poruncii e imperativul (trebuie). Imperativul are sens doar pentru fiintele partial rationale. Toate imperativele sunt prefixate de un “trebuie”. El este expresia relatiei de constrangere care are loc intre un principiu recunoscut ca obiectiv si o vointa partial rationala. “Toate imperativele vizeaza o vointa partiala rationala sau partial buna. Imperativele spun ca ar fi bine sa facem sau sa nu facem ceva, dar ele o spun unei vointe care nu intotdeauna face ceva pentru ca isi reprezinta ca e bine sa o faca. Imperativele nu sunt decat formule pentru a exprima raportul legilor obiective ale volitiei in genere fata de imperfectiunea subiectiva a vointei unei fiinte rationale sau alteia, de exemplu a vointei omenesti”.

Bun din “vointa buna” inseamna “ceea ce determina vointa in mod obiectiv, adica din principii care sunt valabile pentru orice fiinta rationala” spre deosebire de “placut” care inseamna ceea ce determina vointa din cauze subiective. Prin urmare, dupa Kant, o actiune in acord cu principiile obiective va fi buna, nu doar obligatorie sau corecta.


3. IMPERATIVUL CATEGORIC


Imperativele sunt de doua feluri: ipotetice si categorice.

Imperativele ipotetice au forma: Daca vrei …, atunci trebuie sa… . Ele ne obliga sa facem actiuni care sunt bune ca mijloace. Imperativele ipotetice sunt de doua feluri:

Imperatuive ale abilitatii care se referat la mijloacele necesare atingerii unui scop posibil pentru unele fiinte umane, variabil de la o persoana la persoana sau la aceeasi persoana in momente diferite. Imperativele abilitatii dau nastere la actiuni “bune” in sens de abile sau eficace.

Imperative ale prudentei. Aici scopul e voit cu necesitate de toate fiintele rationale umane; prin urmare e vorba de un scop special pe care nu doar il pot avea unii oameni ci il au cu necesitate toti, caci tine de natura lor.

Imperativele categorice sunt nonipotetice (fara “daca…”). Ele sunt respectate cu necesitate de orice fiinta rationala si ceea e esentialmente “bun” in actiunea antrenata de ele provine din dispozitia mentala care cauzeaza actiunea, independent de consecinte.

Imperativele categorice sunt judecati sintetice. Ele determina in mod necesar vointa, sunt “porunci neconditionate” de scopuri variabile, deci nu sunt empirice si nu pot fi intemeiate inductiv prin experienta, ci numai a priori. Kant isi propune fixarea intr-o formula unica a continutului imperativului categoric (imperativului moralitatii). Continutul unui imperativ categoric nu este dat de scop. Acesta ne cere sa actionam in conformitate cu o lege, valabila pentru o fiinta rationala, deci obiectiva. In sens general, acest “trebuie” de tip categoric ne cere ca in calitate de fiinte rationale sa fim capabili sa universalizam consistent maximele actiunilor noastre.

Celebra formula kantiana a Imperativului Categoric este: “Actioneaza numai conform acelei maxime prin care sa poti vrea totodata ca ea sa devina o lege universala

Kant vorbeste despre imperativul categoric si la plural, de aceea interpretarile acestei legi sunt multiple. Comentatorii disting in textul lui Kant o mai mare diversitate de formulari. Formula imperativa de mai sus nu este singura ipostaza in care ar trebui sa apara imperativul categoric al lui Kant.

Potrivit lui V. Muresan, acestea ar fi in numar de patru, si sunt rezultatul distinctiei dintre planul transcedental sau inteligibil si planul empiric sau sensibil al analizei:



Imperativul categoric sensibil, sau ceea ce numeste Kant “imperativele datoriei”, “datorii reale”, “legi obiective ale ratiunii”, adica acele “legi morale universale” care se deduc direct din principiul unic al moralitatii. Imperativul categoric sensibil semnifica faptul ca daca ratiunea ar controla in intregime vointa, atunci actiunea s-ar produce potrivit acestei reguli.

Formula Imperativului Categoric. Imperativul categoric enunta doar in genere ce este obligativitatea la nivel general ca “schema de lege”, adica fara a fi legat de vreo maxima concreta , sau defineste legalitatea in genere.

Principiul Cauzalitatii prin libertate poate fi formulat astfel: O vointa absolut buna e aceea a carei maxima poate totodata sa se aiba pe sine drept continut in calitate de lege universala a naturii rationale. Pentru orice fiinta complet rationala vointa este deja prin ea insasi in mod necesar conforma legii. Orice fiinta complet rationala are vointa (sfanta) determinata de maximele inteligibile care sunt cu necesitate obiectiva legi ale ei. Aceasta meta-lege a cauzalitatii prin libertate e o descriere a motivului formal al vointei bune, deci e ea insasi o cauzalitate a ratiunii.

Imperativele categorice inteligibile, adica legile care determina cu necesitate vointa sfanta: ele sunt legile morale inteligibile despre care vorbeste Kant cand se refera la “judecatile sintetice a priori obiective”. Dat fiind ca lumea sensibila e o manifestare fenomenala a lumii inteligibile, vointa sub aspect inteligibil trebuie conceputa si ea ca temei al vointei sub aspect sensibil.

In viziunea lui Kant: “moralitatea proriuzisa a actiunilor , chiar si cea a propriei noastre conduite, ne ramane deci complet ascunsa. Raspunsurile noastre nu pot fi raportate decat la caracterul empiric. Cat insa din ele este efectul pur al libertatii si cat trebuie atribuit simplei naturi si greselii lipsite de vina a temperamentului sau unei constitutii fericite a acestuia, nimeni nu cunoaste si deci nici judeca in mod absolut just”. Tocmai de aceea, V. Muresan este de parere ca filosofia transcedentala practica a lui Kant e in primul rand o teorie explicativa a datoriei morale si numai intr-un singur sens indirect, secundar si imperfect ce se poate erija intr-un indrumar al actiunii.

Ea cere omului sa-si depaseasca in mod radical natura sa imperfecta si sociala; numai in depasire omul descopera fiinta sa veritabila (se descopera pe sine), fiinta sa morala, in fine fiinta sa rationala (practica)”(Hoffe, p. 133).


4. LIBERTATEA, CONDITIE SI LEGE MORALA


Lumea fenomenelor este in intregime supusa cauzalitatii naturale, respectiv unei inlantuiri nesfarsite de cauze si efecte. In domeniul fenomenelor nu se poate gasi un element care sa fie abolut neconditionat, respectiv sa se manifeste fara ca ceva din afara lui sa-l determine a se manifesta in acest fel. Daca am renunta la ideea idealismului transcedental conform careia toate lucrurile din experienta nu sunt decat fenomene, si am adopta punctul de vedere potrivit caruia aceste lucruri exista in realitate efectiv asa cum ne apar, am fi constransi sa admitem ca tot ceea ce face omul este cauzat de ceva din afara sa si in acest fel nu am mai putea vorbi despre libertatea omului si cu atat mai putin despre vreo responsabilitate a sa in raport cu actiunile condamnabile ale acestuia. De aceea, pentru a vorbi despre responsabilitatea omului in raport cu actiunile sale, trebuie sa i se recunoasca acestuia libertatea.

Kant afirma ca toate dorintele de la cele mai gregare pana la cele mai spirituale, sunt de acelasi tip, izvorand din iubirea noastra de sine. Dorinta este o reprezentare, o imagine mentala despre un anumit obiect a carui prezenta nemijlocita sau realitate ne-ar procura placere. A admite libertatea drept criteriu absolut al moralitatii inseamna a admite posibilitatea unei actiuni independente de orice finalitate sensibila, a unei actiuni dictate exclusiv de gandire, respectiv de ratiune. Dar excluderea oricarui element sensibil din conceptul libertatii atrage dupa sine desprinderea de tot ceea ce este empiric deci si de subiectivitatea noastra concreta, si ridicarea acestuia intr-un plan formal al ratiunii pure. Astfel incat daca vom admite libertatea ca o conditie reala a moralitatii, singura posibilitate de a determina conceptul si sensul ei va fi cea logica.

Deoarece mai intai judeca fiecare act in parte, ratiunea poate deveni ea insasi o cauza a actiunii, si anume o cauza libera. Libertatea in sens negativ ca independenta a ratiunii fata de sensibilitate, nu poate duce la o libertate in sens pozitiv care sa insemne pretentia ratiunii de a impune un mobil, un scop material exterior actiunii si exterior sensibilitatii, pentru ca in acest fel am avea de-a face cu o eteronomie a vointei, adica cu o supunere a acesteia unei instante exterioare ei(Claudiu Baciu).

Singurul inteles pozitiv al libertatii se poate constitui asadar, doar in raport cu sensibilitatea si anume intr-un mod formal. “ Deci – conchide Kant – aceasta cauzalitate neconditionata si facultatea ei: libertatea, impreuna cu aceasta o fiinta (eu insumi) care apartine lumii sensibile si care apartine totusi in acelasi timp lumii inteligibile, nu au fost concepute numai vag si problematic, ci chiar cu privire la legea cauzalitatii lor, determinate si cunoscute asertotic. Asfel se poate concepe pentru ce, in intreaga facultate a ratiunii, numai practicul poate fi acela care ne ajuta sa depasim lumea sensibila si ne procura cunostinte despre o ordine suprasensibila si o conexiune, care insa, ce-i drept tocmai de aceea nu pot fi intinse decat atat cat este necesar pentru punctul de vedere pur practic”.

In acest fel, ca ratiune a libertatii, legii morale ii revine intradevar o demnitate cu totul speciala la Kant, in masura sa-i umple “sufletul cu mereu noua si crescanda admiratie si veneratie”: prin intermediul ei interesul metafizic al omului poate capata o satisfacere care sa nu mai fie o simpla iluzie sau un joc conceptual steril, ci sa dobandeasca caracterul de certitudine.











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Scriitori romani