Proiect facultate-Facultatea de Sociologie, Psihologie si Pedagogie - Imaginea de sine la copilul cu debilitate mintala referat






Universitatea ‚OVIDIUS’

Facultatea de Sociologie, Psihologie si Pedagogie

Sectia Psihopedagogie speciala

 

 

 

 

 

 

 



IMAGINEA DE SINE LA COPILUL
CU DEBILITATE MINTALA DIN
CLASELE MICI

  sb513f7566vbbd 57513fsx66vbd6e

  sb513f7566vbbd 57513fsx66vbd6e

  sb513f7566vbbd 57513fsx66vbd6e

  sb513f7566vbbd 57513fsx66vbd6e

  sb513f7566vbbd 57513fsx66vbd6e

 

 

2004


INTRODUCERE

Este pentru mine in afara de orice indoiala faptul ca fiecare om se comporta in viata de parca ar avea o opinie precisa cu privire la puterea si capacitatile de care dispune (...), pe scurt, comportamentul sau isi are originea in opinia sa despre sine. (1, p. 17)

Dupa spusele psihologului Alfred Adler (1) si a multor alti autori (3), (6), (20), dar si dupa parerea fiecaruia dintre noi, omul este in situatia de a se putea privi din exterior si a se descrie, aprecia si judeca. A ne putea cunoaste sinele, a ne
cunoaste propriul Eu si felul cum acesta se organizeaza este un lucru important pentru viata noastra sociala, dar in acelasi timp si o conditie indispensabila in procesul de formare si dezvoltare a individului supus unor influente benefice sau negative sociale.

Adesea insa se constata o neconcordanta intre ceea ce am dori sa fim si ceea ce credem ca suntem la un moment dat. Unii psihologi (6), (9), (16), (53) cred ca este o neconcordanta si cu ceea ce suntem de fapt. Aceasta este problematica imaginii de sine pe care individul si-o formeaza de-a lungul vietii sale.
Neconcordantele care apar in structura imaginii de sine se refera de fapt la conflictul dintre Eul actual si Eul ideal, conflict care poate duce la frustrare, stres si o scazuta stima de sine. Pentru unii dintre oameni conflictul poate parea coplesitor si conduce la depresie, pentru altii un asemenea conflict constituie modalitatea mobilizarii resurselor necesare atingerii idealurilor propuse.

Fiecare poarta in sine o opinie despre sine si despre indatoririle vietii. „O linie de viata si o lege de miscare care il domina fara ca el sa-si dea seama de ele.“ (1, p. 22). Aceasta lege de miscare isi are originea in spatiul ingust al copilariei si se dezvolta conform unei optiuni automate de folosire libera a fortelor native si a impresiilor provenite de la lumea din afara.

Multe opinii despre sine, extrem de diferite in multiplicitatea lor, se pot opune de cele mai multe ori realitatii si certitudinilor sociale. Opinia eronata a unui om cu privire la sine si la problemele vietii se loveste, mai devreme sau mai tarziu, de opozitia ferma a realitatii, care cere solutii in sensul sentimentului de comuniune sociala. Ceea ce se intampla in cazul acestei ciocniri poate fi comparat cu un efect de soc.

„Opinia celui care da gres, al carui stil de viata nu rezista exigentei factorului exogen, nu este prin aceasta dizolvata sau modificata. Aspiratia catre superioritatea personala isi continua drumul ei, insa este necesara eliminarea scopului care
ameninta cu o infrangere a stilului de viata, retragerea din fata problemei pentru a
carei rezolvare lipseste pregatirea corespunzatoare. Efectul de soc se manifesta insa
in plan psihic si corporal, devalorizeaza ultimul rest al sentimentului de comuniune sociala si produce toate esecurile posibile in viata, in timp ce il constrange pe individ la o retragere, ca in nevroza, ori il determina sa se lase sa alunece pe toboganul actelor sociale, ceea ce nu inseamna nicidecum curaj.“ (1, p. 24).

Este limpede ca „opinia“ care sta la baza imaginii despre lume a unui om, care-i determina, ideile, sentimentele, vointa si actele sale, este opinia, sau mai bine zis, imaginea de sine.

Desi frecvent considerata ca avand o natura eminamente subiectiva, imaginea de sine intruneste, datorita influentei sale asupra cursului intregii activitati a omului, caracteristicile unui dat obiectiv. intr-o viziune sintetica si unitara asupra
personalitatii, rolul imaginii de sine in cadrul adaptarii sociale, al autocunoasterii si autoechilibrarii nu poate fi inlaturat.

Pornind chiar de la celebrul indemn Cunoaste-te pe tine insuti !, putem afirma ca autocunoasterea si imaginea de sine se situeaza in centrul problematicii umane, cu numeroase implicatii asupra educatiei si autoeducatiei, a dezvoltarii si integrarii socio-profesionale si morale a personalitatii.

in lucrarea de fata ne propunem sa studiem si sa analizam caracteristicile imaginii de sine la o categorie speciala de copii, defavorizati din anumite puncte de vedere de oameni si de soarta; este vorba despre copiii cu debilitate mintala (in cazul studiului de fata ne vom referi la copiii cu debilitate mintala din clasele mici).

„Cum se formeaza imaginea de sine in cazul debilitatii mintale ?“ este
intrebarea la care incercam sa raspundem, stiind si sperand ca acest raspuns al nostru ne va ajuta sa-i intelegem mai bine pe acesti copii, dar si ca ne va ajuta pentru o mai buna organizare a procesului educational.


I. CE ESTE IMAGINEA DE SINE

I.1. Locul imaginii de sine in cadrul personalitatii umane

Constiinta este o modalitate procesuala superioara a sistemului psihic uman, elaborata prin activitate sociala si enculturatie, mijlocita prin limba, bazata pe un model comunicational intern si intern-extern, constand din reflectare codificata prin cunostinte, autoorganizare cu efecte emergente si autoreglaj la nivelul
coordonarii necesitatilor subiective cu necesitatea obiectiva, esentiala.“ (27, p. 138).

Constiinta trebuie considerata in primul rand in unitate cu activitatea sociala de transformare a lumii, de adaptare de tip uman. Ea isi pastreaza la nivel social si individual, legatura sa vitala cu activitatea si dobandeste, in plan subiectiv, forma de desfasurare a activitatii, pentru ca, dupa cum arata A. N. Leontiev (27, p. 138),
odata cu transformarea structurii activitatii omului se schimba si structura constiintei. El precizeaza: „in fata omului se afla reteaua fenomenelor naturii. Omul instinctelor, salbaticul nu se desprinde pe sine din natura. Omul constient se desprinde pe sine, categoriile sunt treptele acestei desprinderi, adica ale cunoasterii lumii, puncte nodale in reteaua care-l ajuta s-o cunoasca si s-o cucereasca“ (27, p. 139).

Pierre Janet (27, p. 139) considera ca „a fi constient inseamna a te inscrie povestea propriei tale experiente“, iar Henri Ey (12) arata ca „asumandu-si functia de a vorbi, subiectul se ridica in fata lumii sale, caci identificand aceasta lume el se
infrunta cu sine insusi, isi apare siesi.“ (12, p. 299).

Constiinta este un proces de reflectare cognitiva de catre om a lumii si a lui
insusi. Vorbim astfel despre constiinta despre lume si constiinta despre sine. in timp de constiinta despre lume este coercitiva, prezentand masura reala a lucrurilor, necesitatea obiectiva inexorabila, constiinta despre sine este conditia esentiala a activismului autoreglator, a selectivitatii si a interventiei creative in mediu.
Constiinta despre lume se bazeaza pe modele sau imagini ale realitatii obiective, pe
cand constiinta despre sine se intemeiaza pe modelul eului si pe trasaturile personale.

Eul este nucleul personalitatii in alcatuirea caruia intra cunostintele si imaginea despre sine, precum si atitudinile fie constiente, fie inconstiente fata de cele mai importante interese si valori.

Eul, inteles ca ansamblul insusirilor personalitatii, este alcatuit din
urmatoarele ansambluri:

­ eu fizic sau biologic, ce are in vedere atitudinile corporale care se identifica cu schema corporala;

­ eu spiritual, alcatuit din totalitatea dispozitiilor psihice innascute sau
dobandite;

­ eu social, ce are in vedere atitudinile fata de relatiile sociale ale individului.

Gordon Allport (3) se intreaba daca ideea de eu este necesara si daca nu ar fi cazul sa fie inlocuita cu alta ceva mai cuprinzatoare, incluzand simtul corporal, self-identitatea, autoaprecierea, self-extensiunea, gandirea rationala, imaginea de sine, tendinta proprie, functia cunoasterii ­ toate acestea fiind denumite prin conceptul
proprium“.

Dupa G. Allport, constiinta reprezinta o structurarea a catorva stari ale eului, in special:

­ respectul fata de sine;

­ imaginea de sine;

­ efortul central.

Eul este ceva de care suntem imediat constienti. G. Allport Il considera
„regiunea calda, centrala, strict personala a vietii noastre. Este un fel de nucleu al fiintei noastre si totusi nu este un nucleu constant“ (3, p. 123).

Eul se elaboreaza treptat, incepand din copilaria mica, atunci cand copilul este „unicentrat“, dar nu egocentric dupa Allport, si apare mai intai „non-eul“, adica „TU“. Eul corporal care incepe sa se dezvolte este o ancora a constiintei de sine.

Mai tarziu, din al doilea an de viata, factorul limbaj este foarte important, pentru ca prenumele este o delimitare stricta a Eului. Numele este strans legat de respectul de sine, dar si de simtul identitatii de sine.

Respectul de sine (self-esteem) apare in relatia normala dintre copil si
mediu ­ din „impulsul explorator“. Simtul eului apare cand actiunile lui sunt
zadarnicite si zdruncinate.

Nevoia de autonomie este semnul principal al Eului.

Gordon Allport considera ca „proprium“-ul are in structura lui sapte aspecte:

Geneza EU TIMPURIU (0-3 ani)

A1: Simtul eului corporal

A2: Simtul unei identitati de sine continue

A3: Respectul fata de sine, mandria

Geneza: 4-6 ani

A4: Extensia eului

A5: Imaginea eului

Geneza: 6-12 ani

A6: Eul ca factor rational

Geneza: Adolescenta

A7: Efortul personal central

„Proprium“-ul se considera a fi unificarea celor sapte aspecte.

in abordarea personalitatii umane, Gordon Allport o considera ca fiind „organizarea dinamica, in cadrul individului, a sistemelor psihofizice care determina comportamentul sau caracteristic si ideile sale.“ (3, p.94)

M. Zlate (53) considera ca pentru cunoasterea naturii si personalitatii umane are mare importanta:

­ ce este omul in realitate;

­ ce crede el ca este;

­ ce doreste sa fie;

­ ce gandeste despre altii;

­ ce considera ca gandesc altii despre el.

El abordeaza personalitatea privind mai multe „fatete“ ale acesteia:

­ personalitatea reala;

­ personalitatea autoevaluata

­ personalitatea ideala;

­ personalitatea perceputa;

­ personalitatea proiectata;



­ personalitatea manifesta.

1. Personalitatea reala este constituita din ansamblul proceselor, functiilor, tendintelor, insusirilor si starilor psihice de care dispune omul la un moment dat si pe care le poate pune oricand in disponibilitate, fapt care-i asigura identitatea si durabilitatea in timp.

2. Personalitatea autoevaluata cuprinde totalitatea reprezentarilor, ideilor, credintelor individului despre propria sa personalitate incluse, de regula, in ceea ce numim noi imaginea de sine. Este vorba de felul cum se percepe individul, ce crede el despre sine, ce loc isi atribuie in raport cu ceilalti.

Imaginea de sine reprezinta un integrator si un organizator al vietii psihice a individului, cu rol major in alegerea valorilor si scopurilor. Ea este nucleul central al personalitatii, reper, constanta orientativa a ei, element definitoriu al statutului si rolului social ­ dupa cum considera N. Bogatu (5).

Imaginea de sine isi are originea nu doar in personalitatea reala, ci si in alte
fatete ale ei. Uneori ea isi trage seva din personalitatea ideala, alteori din cea manifesta, sau din cea proiectata. Cercetarile de psihologie sociala au aratat ca un copil care crede ca altii il apreciaza ca fiind simpatic, sociabil, va sfarsi prin a introduce aceste trasaturi in imaginea de sine; la fel, copiii mai putin populari, se
pretuiesc pe ei insisi mai putin.

Sub raport evolutiv, imaginea de sine cunoaste o traiectorie specifica. in
copilarie ea este mai pregnant dependenta de ceea ce individul ar dori sa fie si mai putin de ceea ce este in realitate, pentru ca la varstele mai inaintate ea sa se construiasca in functie de ceea ce omul este sau a fost, de ceea ce face sau a facut.

M. Zlate (53) nu crede ca imaginea de sine este automat eronata sau ca ea nu reprezinta fidel realitatea. in fond ­ spune el ­ ea este in functie de capacitatea de cunoastere de sine a omului. Si, daca aceasta capacitate este formata si dezvoltata corespunzator, nu este exclus ca si imaginea despre sine sa fie cat mai adecvata. (53, p. 117).

Nu este insa mai putin adevarat ca mult mai raspandite sunt situatiile de supraapreciere sau de subapreciere a propriilor insusiri sau trasaturi, de dilatare sau
ingustare nepermisa a lor, deci cele de deformare a imaginii de sine.

Si dilatarea si ingustarea raman in esenta forme de reflectare eronata, care se cer a fi corectate cu timpul, pentru a asigura adoptarea corespunzatoare la solicitarile mediului inconjurator.

3. Personalitatea ideala este cea pe care individul doreste sa o obtina. Ea se refera nu la ceea ce este un individ in realitate sau la ceea ce crede el despre sine, ci la ceea ce ar dori sa fie, cum sa fie; ea reprezinta personalitatea proiectata in viitor, idealul ce trebuie atins, modelul pe care individul si-l propune sa-l construiasca in decursul vietii sale.

4. Personalitatea perceputa cuprinde ansamblul reprezentarilor, ideilor, aprecierilor cu privire la altii. Asa cum individul isi formeaza o imagine despre sine, tot asa, el isi elaboreaza si o imagine despre altii, care il ghideaza in comportamentele sale fata de acestia. Imaginea despre altul este o creatie proprie a persoanei
cunoscatoare, dar ea va fi influentata si va depinde maximal de posibilitatile si limitele psihofiziologice ale celui ce cunoaste, de scopul, motivatiile si aspiratiile sale, de felul de selectionare, organizare si structurare a indicilor perceptivi,
influentate toate la randul lor, de ordinea perceperii indicilor, de relevanta lor, de
starile psihologice temporare ale celui care percepe, de atitudinile sau de caracteristicile personale ale acestuia.

5. Personalitatea proiectata cuprinde ansamblul gandurilor, sentimentelor, aprecierilor pe care crede un individ ca le au, le nutresc, le fac ceilalti asupra sa.

V. Ceausu (6, p. 133) o numeste: „imaginea de sine atribuita lumii“, adica ce cred eu ca gandesc altii despre mine.

O asemenea imagine este uneori expresia celor mai intime dorinte ale individului de a aparea „in ochii lumii“, iar alteori reflexul imediat al comportamentului celorlalti fata de persoana respectiva.

6. Personalitatea manifesta este reprezentata de ansamblul trasaturilor si
insusirilor ce-si gasesc expresia in modalitatile particulare, proprii, specifice de exteriorizare si obiectivare comportamentala. Este o constructie psiho-comportamentala sintetica, deoarece cuprinde fie aspecte, laturi, parti din fiecare
fateta a personalitatii, fie toate fatetele articulate si integrate intre ele.

Fatetele personalitatii nu sunt izolate, ci, dimpotriva, se intrepatrund, se presupun reciproc, se intersecteaza si se convertesc unele in altele. Datorita relatiilor de cooperare sau conflictuale intre ele, de prelungire a unora in altele sau de compensare a lor, ca si celor de asociere sau de discrepanta si disjunctie valorica, personalitatea umana capata o „infatisare“ aparte.

La cele sase „fatete“ ale personalitatii, M. Zlate (53, p.120) asociaza 6
„fatete“ ale Eului:

1. Eul real (cum este);

2. Eul autoperceput (cum crede ca este);

3. Eul ideal (cum ar vrea sa fie);

4. Eul perceput (cum percepe eurile celorlalti);

5. Eul reflectat (cum crede ca il percep altii);

6. Eul actualizat (cum se manifesta).

Nu exista numai personalitati unitare si armonios dezvoltate, sau dimpotriva, instabile, dedublate, accentuate, ci si Eu-uri unitare, armonioase, sau instabile, dedublate, accentuate.

Corespondenta structurala si tipologica dintre personalitate si Eu evidentiaza pregnant interdependenta lor. Pe aceasta baza vom intelege daca o personalitate este instabila aceasta se datoreaza faptului ca nucleul ei ­ adica Eu-l ­ este instabil.

Problematica Eurilor a dezbatut-o dintr-o alta perspectiva, un filozof: Miguel de Unamuno (10, p. 20-23). El spune ca atunci cand stau de vorba doi, Ion si Toma, la conversatie iau de fapt parte sase, care sunt:

Trei Ion:

1. Ion cel real, cunoscut doar de Creatorul sau;

2. Ion cel ideal al lui Ion ­ niciodata cel real si adeseori foarte deosebit de     acesta ;

3. Ion cel ideal al lui Toma; niciodata Ion cel real si nici Ion al lui Ion, ci     adeseori deosebindu-se foarte mult de amandoi.

Trei Toma:

1. Toma cel real;

2. Toma cel ideal al lui Toma;

3. Toma cel ideal al lui Ion.

De fapt sunt puse in valoare trei din cele sase Euri pe care le-a enumerat
M. Zlate:

­ ceea ce esti (Eul real);

­ ceea ce crezi ca esti (Eul autoperceput);

­ ceea ce crezi tu ca celalalt crede despre tine (Eul reflectat).

V. Ceausu (6) considera ca omul are de-a face cu mai multe oglinzi in care, aproape paradoxal, acelasi obiect creeaza imagini diferite, „ca si cum ele ar fi determinate mai putin de prezenta lui, cat de calitatea materialului care constituie suprafetele reflectate“. Cat despre „obiectul“ care genereaza aceste imagini, el
ramane, in stadiul actual al psihologiei, in mare masura necunoscut, in sensul ca nu se reflecta in intregime in nici una dintre infatisarile enumerate. Dupa el, aceste imagini ar fi:

­ imaginea lumii despre ins;

­ imaginea despre sine

­ imaginea despre sine atribuita lumii

Aceste „forme de manifestare ale psihismului“ nu coincid, de aceea sunt si diferentiate, insa una dintre principalele linii de forta ale psihicului consta in
interactiunea acestor imagini in scopul reducerii lor la una singura, sau aducerea lor la unison.

in cadrul acestei interactiuni distingem:

­ o confruntare intre imaginea despre sine si imaginea despre sine atribuita lumii, deci o confruntare intre subiect si lume vizand obtinerea unei identitati in raporturile cu lumea;

­ o confruntare intre imaginea despre sine si „teritoriul psihic virtual“, atat
cat se reflecta acesta in imaginea despre sine, deci, practic, o disputa intre „imaginea despre sine“, vizand castigarea identitatii cu sine.

Vasile Ceausu se refera aici la disputa dintre Eul autoevaluat si Eul ideal, acesta din urma fiind o proiectie a imaginii despre sine, asa cum persoana gandeste
ca ar trebui sa fie. Cercetarile au demonstrat ca proiectiile persoanei, asa cum apar in Eul ideal, sunt mai transparente pentru un observator extern decat pentru persoana
insasi. Eul ideal este rodul tendintelor de a cauta un model, adesea acesta fiind expresie a amalgamarii mai multor tipuri extrase din viata de relatie a individului.


I.2. Castigarea identitatii de sine
(6, 30)

A avea o identitate echivaleaza cu posesia unei sume de semne sau caracteristici care sa permita recunoasterea individului de catre ceilalti. Posesia unei identitati in raporturile cu lumea constituie o conditie indispensabila a vietii psihice,
in masura in care aceasta implica viata sociala.

A avea o identitate inseamna a fi cineva, a ocupa o anumita pozitie in contextul social, a juca un anumit rol, a dispune de un anumit statut.

Se poate vorbi despre doua mari categorii de semne de identitate: transmise si dobandite. Semnele de identitate transmise sunt cele pe care individul le primeste prin insusi faptul ca s-a nascut. Acestea sunt: numele, data si locul nasterii, particularitatile biologice si fizice, o parte din caracteristicile psihice. Numele constituie una dintre cele mai importante, daca nu prima „sursa“de identitate in
relatiile cu lumea. Odata cu numele, noul nascut devine automat beneficiarul prestigiului de care se bucura familia, depozitar sau animator al istoriei si traditiilor sale, partas al bunurilor de care dispune ea. Pana la obtinerea unor merite proprii, cele ale premergatorilor, evocate prin numele de familie cunoscut, permitand o mai rapida acceptare de catre grupul social.

Data si locul nasterii particularizeaza, de asemenea, individul, oferind elemente ce servesc la identificarea lui, respectiv la amplasarea sa intr-un anumit context social. Data indica varsta si explica de la inceput o serie de particularitati de conduita; locul nasterii evoca particularitati de mentalitate, de conduita ale populatiei din regiunea respectiva.

Semnele exterioare ale infatisarii oamenilor continua sa joace un anumit rol in evaluarea lor si in „modelarea“ atitudinii pe care o adoptam fata de ei.

Relatiile interindividuale constituie un proces continuu, in desfasurarea caruia se produce si o modificare a ponderii elementelor determinante. La inceput, factorul cel mai important in modelarea atitudinii fata de individul nou intalnit il constituie binecunoscuta „prima impresie“. Dar, treptat, aceasta este inlocuita sau corectata de elementele reiesite din cunoasterea mai profunda a insusirilor pozitive si negative a le celui in cauza. Cel mai adesea uitam de „prima impresie“, formandu-se pe parcursul relatiei o alta, determinata in mare parte si de imaginea pe care o avem despre noi insine.


I.2.a. Semnele identitatii dobandite (6, 30)

in primii ani de viata, pana spre inceputul adolescentei, , individul este identificat, atat de societate, cat si de propria familie, mai mult pe baza semnelor exterioare. in mod treptat insa, acestea ajung sa fie dublate de alta categorie, de cele conferite de propriile performante.





Primul cadru social care sesizeaza performantele noului membru este familia, care observa pe parcursul copilariei semnele unei personalitati in curs de constituire.

Un moment important sub aspectul dobandirii unei identitati autentice, atat in raporturile cu lumea, cat si cu sine, il constituie cel al integrarii efective in societate, al debutului participarii la ansamblul activitatilor sociale, alegerea profesiei. Poate fi o integrare pasiva intr-un proces productiv oarecare, care incepe cu insusirea unor metode de lucru si a unor comportamente in relatiile interindividuale specifice locului de activitate. Aceasta categorie de oameni se marginesc sa repete cele
insusite de la predecesori, fara un efort propriu de gandire si actiune care sa reprezinte o contributie la progresul colectivitatii din care fac parte.

O alta categorie sunt cei permanent nemultumiti de ceea ce realizeaza, preocupati de autoperfectionare si depasirea performantelor anterioare. Principalul aport al celor care fac parte din cea de-a doua categorie il constituie creatia, care reprezinta un punct de vedere nou, original, un mod de a atinge mai repede si mai sigur scopul urmarit, un pas pe calea perfectionarii morale. Creatia este un „semn“ important in dobandirea identitatii. Identitatea dobandita are o importanta cel putin egala cu cea transmisa, intrucat, cel mai adesea, reprezinta factorul preponderent ce confera individului un loc in societate si, implicit, dreptul de a beneficia de
„adapostul“ si campul de activitate pe care le reprezinta aceasta.

in afara de identitatea in raporturile cu lumea, omul mai are insa nevoie de o identitate in relatiile cu sine. Necesitatea ei apare chiar din momentul in care se pune problema „relatiilor cu sine“, deci a divizarii constiente intr-un „eu care observa“ si un „eu observat“. Odata cu aceasta divizare se constata ca „Eul observat“ nu este suficient cunoscut. El are nevoie de o identitate pentru a fi recunoscut si acceptat de catre „Eul care observa“. Iar identitatea ca atare este raspunsul pe care si-l da omul la intrebarea „Cine sunt eu ?

Tot asa cum in relatiile interindividuale acceptarea este conditionata de recunoasterea reciproca si in relatiile cu sine este necesara o auto-identificare. Este vorba despre recunoasterea calitatilor de autor al propriilor actiuni. Acordul cu sine implica autenticitatea actiunilor, ceea ce presupune ca faptele individului sa se plaseze pe linia aspiratiilor si convingerilor sale. Toate actiunile pe care le
intreprindem au, dincolo de efectele lor exterioare, si un anumit ecou ­ placut sau neplacut, amplu sau restrans, persistent sau trecator. in functie de rezultatul obtinut, acesta alimenteaza si imaginea noastra despre sine, imbogatind-o sau, dimpotriva,
saracind-o (tendinta naturala este aceea a amplificarii imaginii despre sine).

Succesele si esecurile constituie, deci, un fel de caramizi care in mod treptat sunt prelucrate si inglobate intr-un edificiu ­ imaginea de sine ­ cu o dubla
functionalitate: principal stalp de rezistenta al psihismului si pavaza fata de tot ceea ce ar putea constitui o amenintare din exterior.

insa este necesara si acceptarea imaginii de sine pentru obtinerea identitatii de sine, ceea ce se traduce prin acordul cu sine, o conditie importanta a integritatii si chiar a sanatatii mintale.


I.3. Structura imaginii de sine

Observarea atenta a copilului inca din primii ani de viata furnizeaza
informatii utile in ceea ce priveste formarea imaginii de sine. Modul si ordinea in care se constituie diverse elemente sau particularitati ale activitatii psihice furnizeaza indicatii cu privire la continutul imaginii de sine.

Dupa cum noteaza U. Schiopu si E. Verza (46), (48), etapa formarii imaginii de sine se plaseaza in prima copilarie, intr-un moment cuprins intre cea de 17-a si cea de-a 36-a luna de viata. Atunci are loc „recunoasterea de sine“ a copilului in oglinda. „Dependenta ecranului actional de propria persoana creeaza intuirea acesteia, dar si reprezentarea despre sine, inclusiv aprecierea generala despre sine in comparatie cu ceea ce ar dori altii (mai ales parintii) ca el (copilul in cauza) sa fie si
sa faca. Acest alter, constituit din interiorizarea cerintelor parentale, actioneaza in sentimentul vinovatiei si cel al obligatiei (...) Anumite reguli ale mediului de cultura devin motive evaluative, ceea ce creeaza germenele unui fel de alter desprins din modelele ce se impun, ce se insinueaza latent in substructurile constiintei
reprezentarii despre sine.“(46, p. 151)

Probabil cel mai vechi instrument pentru obtinerea de informatii asupra mediului este pipaitul, de care, sub o forma sau alta, dispune orice biosistem. De aceea, si la copil descoperirea universului incepe prin pipairea spatiului imediat inconjurator. Constituirea imaginii de sine incepe prin operarea unei distinctii intre „propriul corp“ si „tot-ceea-ce-nu-este-propriul-corp“. Ea se realizeaza prin intermediul jocului cu propriile membre intre a 4-a si a 6-a luna de viata.


I. 3.a. Structurarea schemei corporale

in cursul primelor luni de existenta, schema corporala, desi prezenta la nivelul organizarii senzatiilor, pare sa fie redusa la conservarea imediata a vietii.

in aceasta etapa, echipamentul neuromotor si aparatul senzitiv sunt insuficient elaborate. De aceea copilul nu face distinctia intre Eu si Celalalt, intre obiectele percepute si potentialitatea motrica a mainii (17), (19).

Pe langa factorul spatialitate se adauga si prezenta mamei, al carei aport afectiv are un rol esential in integrarea schemei corporale.

Se apreciaza (19), (46) abia dupa varsta de 6 luni copilul incepe sa separe propriul corp de celelalte obiecte. Acest proces de constientizare a partilor propriului corp este un proces lent si progresiv.

Pe masura ce copilul creste (merge, exploreaza spatiul, dobandeste noi experiente motrice), structurarea schemei corporale evolueaza. De aceea, mersul este considerat (19), (46) etapa decisiva, intru-cat cautarea echilibrului pune in actiune ansamblul si inaugureaza complet explorarea spatiului.

Structurarea schemei corporale nu este un proces pasiv; prin fiecare gest si prin fiecare act de interactiune cu mediul, de imitare a ceea ce vede, copilul face o descoperire. J. Piaget (29) considera aceasta structurare ca pe un proces de adaptare la mediu, o prelungire a adaptarii biologice. Importanta este calitatea afectiva a mediului, pentru a asigura dezvoltarii un curs ascendent.

Diferite aspecte ale schemei corporale nu se situeaza in totalitate pe un plan obiectiv si deci nu pot fi relevate doar prin observatie. insusi subiectul are o idee, o imagine, o reprezentare a constiintei de sine, care-l angajeaza, in totalitate, in fiecare din actele sale.

Jocul cu primele „obiecte“ intalnite in spatiul inconjurator, cu propriile membre, reprezinta inceputul autocunoasterii. Initial, ele nu au caracterul de
„propriu“. ci sunt la fel de straine ca si obiectele neanimate din jur. Curand insa copilul descopera o particularitate a acestor obiecte, aceea de a raspunde, prin diverse senzatii, mergand pana la cele dureroase, contactului cu lumea
inconjuratoare.

Dupa W.J. Revers (6, p.146), „jocul cu propriile membre este o traire de sine ludic-senzoriala. in acest joc apare deosebirea dintre corp si lucru, dintre pipaitul simtit, senzatia de „a fi pipait de mine insumi“, relatia senzoriala cu sine, pe de o parte si tot ceea ce este pipaibil fara a include senzatia de autopercepere pe de alta parte.“

Mai tarziu, asocierea senzatiilor primite prin intermediul membrelor manipulate cu miscarile efectuate de ele conduce treptat la descoperirea ca acestea din urma nu se desfasoara la intamplare, ci pot fi comandate prin voia proprie.

inceputul constituirii sinelui este asociat asadar cu miscarea care provoaca simultan modificarea ordinii lucrurilor din jur si suma de senzatii prin intermediul
carora, treptat, membrele si corpul in intregime ajung sa fie percepute ca proprii. Corpul reprezinta deci forma originara a sinelui realizat.

Activitatea corporala, miscarea si actiunea se afla in relatii stranse in
constructia comuna a schemei corporale, a spatiului si a constiintei de sine. Ele nu se pot elabora fara interventia unui alter, deci cu ajutorul factorilor relationali.

Imaginea de sine incepe sa se constituie inca din primele luni de viata, prin delimitarea unui sine, in raport cu o lume de lucruri, iar evolutia sa cuprinde si o faza de elaborare a schemei corporale. Rezulta ca schema corporala este o parte a imaginii de sine, iar divizarea corpului in segmente componente si mai ales amplasarea si recunoasterea acestora sub anumite denumiri implica cu necesitate o anumita distantare de propriul corp, o privire a lui din afara.

in structura imaginii de spre sine intra doua categorii mari de elemente: reprezentari corporal-dinamice si reprezentari asupra propriilor posibilitati de
actiune
, fara insa a se putea vorbi de o granita precisa intre cele doua. in cadrul celei de-a doua categorii, pe masura avansarii in varsta, se dezvolta o subdiviziune cu tendinte de autonomie ingloband reprezentarile asupra rolului social


I. 3.b. Reprezentarile corporal-dinamice

Aceasta grupa cuprinde reprezentarile referitoare la caracteristicile fizice vizibile ­ conformatia generala, dimensiunile corporale, particularitati ale infatisarii, ale dezvoltarii diferitelor parti ale corpului si cele reflectand cantitatea de energie susceptibila de a fi transpusa in actiune de catre individ (6).

Cele doua grupe de componente reprezinta nota comuna ca la constituirea lor un rol important il joaca interactiunea cu indivizii care alcatuiesc mediul social, in special cei de varsta asemanatoare. Numai in cadrul acesteia este posibila
comparatia
, care, la randul ei, conditioneaza autodefinirea.

Autoperceptia, fata de imagine de sine, reflecta un fragment, o trasatura distincta, desprinsa dintr-un context, in timp ce cea de-a doua oglindeste un intreg. Ea are in general un caracter negativ, de neacceptare, dar este „materialul“ de baza cu care opereaza individul la edificarea imaginii de sine, dar nu fara a-i adauga un liant, o impregnare motivationala compensatorie.

Autoperceptia, realizata prin activitate senzoriala, conduce la autodefinire, dar pe un drum care include comparatia cu altii.

Ca rezultat al comparatiei, individul incep prin a-si atribui o serie de insusiri fizice: „mai inalt“, „mai slab“, „mai gras“, etc. in stransa legatura cu aceasta se constituie apoi insusirile referitoare la mobilitate si la forta: „mai iute“, „mai
puternic
“, „mai putin puternic“, etc. Acestea sunt primele semne sub care, asociate numelui, se recunoaste individul.

Procesul constituirii reprezentarilor corporal-dinamice nu se incheie practic niciodata pe parcursul vietii. Dupa cum reiese insa din cercetari (6), (9), (12), (30), (46), in perioada dintre al 4-lea si al 6-lea an de viata copilul devine in mare masura
constient de caracteristicile sale corporale, ca si de forta sa. El realizeaza acest lucru pe doua cai: confruntarea cu lumea obiectelor materiale di jurul sau si interactiunea cu ambianta sociala.

Confruntarea cu lumea materiala imbraca doua forme: forma actiunii direct utilitare si forma jocului. Prin actiuni direct utilitare intelegem ansamblul gesturilor instrumentale si al manifestarilor prin care individul tinde la satisfacerea diverselor sale nevoi. Pentru a manca, a-si satisface curiozitatea, a se apara, a dormi, etc., individul manipuleaza obiecte, modificandu-le amplasarea si chiar structura. Pe
masura acumularii de experienta el afla „cum este“ dar si „ceea ce poate“. El isi
masoara inaltimea, devine constient de forta pe care o are, etc.



Contactul cu lumea materiala se realizeaza si prin jocul de unul singur care debuteaza in primele luni de viata si constituie o ampla sursa de informatii atat cu privire la „cum este“, cat si la „ceea ce poate“ copilul.

El devine constient ca dispune de o anumita forta in raport cu lumea obiectelor, cu ajutorul careia poate exercita o anumita dominare asupra lor.

Interactiunea cu ambianta sociala este la fel de bogata in date cu privire la sine ca si confruntarea directa cu obiectele.

Observarea atenta a jocurilor copiilor arata ca foarte multe dintre ele implica
intrecere intre parteneri. Si nu numai la copil, ci si la adult, intrecerea are ca functie pe de o parte perfectionarea mijloacelor de actiune, pe de alta parte consolidarea si afirmarea imaginii de sine. De aceea, jocurile copiilor pot fi considerate unul dintre principalele „laboratoare“ care „prelucreaza“ elementele constitutive ale imaginii de sine. (6, 46)

Odata cu avansarea in varsta, reprezentarile corporal dinamice sufera modificari, insa acestea depind in mare masura de nivelul performantelor obtinute „in comparatie cu altii“. Raportarea se face nu numai la varsta, ci si la posibilitatile celorlalti.

Performanta (in acest caz fizica (6)) joaca un rol insemnat, chiar hotarator in elaborarea „continutului“ imaginii de sine. Atingerea in repetate ori a unui nivel inferior celui curent, socotit in general ca acceptabil, are ca efect instituirea unei
stari de disonanta cognitiva. Poate apare in acest caz complexul de inferioritate care va declansa in mod firesc tendinte de compensare, dintre care unele se actualizeaza prin manifestari excesive de afirmare proprie, mergand pana la agresive, iar altele
„alimenteaza“ latura imaginativa a individului, constituindu-se in relatii cu caracter de „revansa“ poate in alte domenii de activitate. Atingerea unei performante de nivel superior celui curent imprima conduitei caracteristici de siguranta de sine. Individul constient de posibilitatile sale isi aroga o superioritate si chiar dreptul de a exercita o anumita dominatie asupra unui grup de semeni (6), (13).

Un alt aspect ce denota marea influenta pe care o are performanta asupra imaginii de sine rezida in ceea ce s-ar putea chema „fixarea“ celei din urma la nivelul atins de ultima realizare cotata drept succes ­ in competitia fie cu sine, fie cu ceilalti (acest lucru se observa la varstnici care includ in identitatea lor performantele lor din trecut si nu pe cele actuale) (6), (13), (46).

 

I.3.c. Reprezentarile asupra propriilor posibilitati de
              actiune

La varsta prescolara, odata cu reprezentarile corporal-dinamice, se dezvolta
si constiinta puterii de a provoca schimbari in conduita fiintelor din imediata apropiere. in „jocul cu altii“ copilul aude de la partenerii de joc aprecieri pozitive sau negative cu privire la abilitatile sale. Pe unele le accepta, pe altele le respinge.
insa, prin confruntarea aprecierilor auzite si a performantelor obiective obtinute, copilul ajunge sa-si contureze o imagine despre propriile posibilitati de actiune care, chiar daca nu reflecta in mod fidel realitatea, constituie un factor de reglare a conduitei sale. Se disting inca de pe acum formele specifice ale mecanismelor de afirmare de sine, ca si ale celor de aparare (6), (46).

in perioada scolaritatii imaginea de sine sufera o serie de modificari datorita cresterii in varsta dar si a acumularii de experienta, reflectand o pecete individuala care nu se va mai schimba de-a lungul intregii vieti (6). in aceasta perioada individul se autoidentifica, nu numai cu ajutorul notelor ce obiectiveaza performantele scolare, ci si in functie de „opinia scolara“ formata cu privire la sine si de care ia cunostinta, integral sau partial. Mecanismul consta nu in preluarea, pur si simplu, ci in delimitarea unor pozitii proprii in raport cu aceasta.

O caracteristica importanta a acestei perioade de varsta consta in supraevaluarea masiva a propriilor posibilitati de actiune, conducand, pe de o parte la o anumita distantare fata de performantele obiectivate (acestea nefiind acceptate drept o masura autentica a propriilor posibilitati), iar pe de alta parte, la o amplasare in viitor a confirmarilor „reale“. Promisiunile facute siesi se implinesc sau nu in cursul vietii.

Prin activitate subiectul se creeaza pe sine, contopindu-se cu opera. Din stadiul existentei virtuale el paseste in cel al existentei actuale. Atributul identitatii se castiga numai in masura in care individul actioneaza, amplasandu-se direct intr-un proces de autorealizare.

Reprezentarile asupra propriilor posibilitati de actiune se constituie ca rezultate ale activitatii, reprezentand una dintre modalitatile individului de a „lua
cunostinta“ despre el insusi, iar pe de alta parte, activitatea insasi este abordata cu anumite reprezentari asupra propriilor posibilitati.

Datorita unei caracteristici a naturii umane ­ tendinta de autodepasire ­ aceste reprezentari apar ca o imagine „dilatata“ a activitatii, fara insa a fi o eroare de interpretare a acesteia. insa prin insasi natura sa omul este obligat sa creada ca poate mai multe ­ lucru care de multe ori se confirma la urmatoarea confruntare cu sine.

I. 3.d. Reprezentarile asupra propriului rol

in relatiile cu sine dar si cu altii, principala sursa de semne de identitate o reprezinta capacitatea de creatie. Exista desigur numeroase semne cu ajutorul carora individul poate fi identificat si in functie de care el insusi se poate defini; totusi, nici unul dintre ele nu este atat de puternic in a oferi identitatea ca aportul creativ (6).

Adesea creatia artistica este folosita in scopul autoafirmarii individului. Din acest punct de vedere arta exercita o dubla functie: intai, ca expresie a imaginii sinelui colectiv si apoi, ca ilustrare a imaginii de sine a creatorului individual.

Prima modalitate este ilustrata prin personajul-erou caracteristic fiecarei epoci. Toate formele de arta, atat cele populare, cat si cele „culte“ au glorificat, in fiecare epoca, un anumit tip de erou care intruchipa largi aspiratii comune ca si o sinteza a imaginii de sine a indivizilor ce compuneau colectivitatea respectiva.

La fel ca si creatia colectiva, creatia artistica individuala raspunde unei acute nevoi de verificare, de transpunere in actual a unor insusiri potentiale (presupuse). Prin intermediul creatiei este pus in actiune intreg mecanismul prin care individul tinde la castigarea unor semne servind atat autorecunoasterii, cat si recunoasterii de
catre ceilalti. Opera de arta este in acelasi timp o oglinda, ce-i ofera mijlocul de a lua contact cu sine, dar si o fereastra prin care se arata celor din jur.

Prin opera de arta autorul exprima ceea ce stie dar este si dispus sa
recunoasca in public despre sine.

„Cele mai autentice semne de identitate nu sunt cele legate de infatisarea si dinamica corporala, de situatia materiala sau pozitia sociala, ci de capacitatea de
creatie si de biografia care reflecta procesul autorealizarii“ (6, p.168).

I.4. Evolutia imaginii despre sine

inca din primii ani de viata omul se diferentiaza de animal si prin aceea ca
invinge cu anticipatie, in gand, obstacolele cu care se infrunta. in imaginatia copilului se desprinde si se impune un personaj care aduce solutii pentru toate
„marile“ lui necazuri. Acest personaj in care se transpune copilul si cu ajutorul caruia el „cucereste“ anticipativ lumea este eroul.

La inceput eroul este un om concret: unul dintre parinti, un frate, pentru ca mai tarziu printre acestia sa fie inclus si „eu cand am sa fiu mare“. Pe masura
inaintarii in varsta, a dezvoltarii imaginatiei, varietatea personajelor carora li se ofera calitatea de a fi erou creste si ea. Chiar constituirea eroului ca atare raspunde unei profunde cerinte interioare: marcheaza inceputul dedublarii individului. Eroul este el insusi, dar un alt Eu investit cu calitati si forte nebanuite. Conversatia cu eroul este de fapt o conversatie mascata cu sine. Dedublarea in erou semnifica astfel inceputul gandirii despre sine si in cele din urma al constiintei de sine.

De-a lungul anilor copilariei si la inceputul adolescentei principalele atribute ale eroului deriva din miscare, exprimand astfel una dintre cele mai puternic
resimtite trebuinte ale organismului tanar. Pe o noua treapta, alaturi de miscare incep sa fie apreciate si anumite calitati sufletesti: istetime, curaj, cinste. Cativa ani mai
tarziu, copilul ajuns adolescent este impresionat de inteligenta.

Pe masura trecerii anilor, eroul pierde din insusirile sale de miscare concreta, locul lor fiind luat de altele care exprima cerinte de ordin superior. in continuare se afirma tot mai mult influenta aspiratiilor: setea de cunoastere, nevoia de a construi, de a crea noi valori spirituale si materiale. Datorita dezvoltarii constiintei de sine eroul inceteaza de a mai fi un alt-eu, un partener pentru conversatia mascata cu sine
insusi. El devine un model. incepem sa avem de-a face cu alt om, cu care individul
in crestere nu se identifica total. in acest caz, conversatia individului cu sine nu inceteaza, ci se amplifica, devenind totodata mai directa. Ea are ca rezultat cresterea constiintei de sine, in care intensificarea sentimentului propriilor forte se imbina cu cunoasterea mai larga a lumii si a vietii.

in general autoperceptia se soldeaza cu fenomenul negativ al neacceptarii, al autorespingerii, iar reducerea disonantei, compensatia, se realizeaza prin plasarea in viitor a unei imagini de sine mai bogata. Dar asteptarea ca viitorul sa furnizeze imaginea de sine acceptabila, investita cu capacitatea de a exprima in modul autentic sinele, este unul dintre principalele semne caracteristice ale varstei tinere. La aceasta varsta, individul, constient ca nu a facut dovada tuturor posibilitatilor sale, plaseaza actualizarea acestora sub semul viitorului. Iar distanta dintre situatia actuala si cea reflectata in imaginea de sine pe care el asteapta ca viitorul sa o confirme ar putea constitui un „indicator“ al varstei: cu cat decalajul este mai amplu, cu atat individul este mai putin inaintat in varsta.

Apoi, dupa scurgerea anilor, intervine un moment in care individul constata cu surprindere ca imaginea despre sine „cea mai adevarata“ nu se mai plaseaza in viitor ci undeva in trecut.

Reiese de aici ca factorul care diferentiaza in mod specific tineretea de
batranete nu este cel biologic, ci cel psihologic, atitudinea fata de sine si fata de
viata. Astfel: „nu poate fi considerat batran omul care a ajuns sa lupte pentru un ideal, pentru ca prin ideal individul se contopeste cu lumea“ (6, p. 175).

Omul autentic nu se poate margini la a trai pur si simplu, nu poate sa-si transforme viata intr-un scop in sine. El trebuie sa traiasca pentru ceva, sa-si considere viata drept un instrument, un mijloc de a impinge cu un pas inainte viata omului de pretutindeni. Aceasta presupune lupta, iar lupta se da in primul rand cu sine. Unicul mijloc de care dispune omul pentru a castiga lupta este creatia. De aceea evolutia imaginii despre sine se poate confunda cu istoria autocreatiei individului.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Scriitori romani