Bilantul contabil - sursa informationala fundamentala in analiza financiara referat





 

 

1Bilantul contabil – sursa informationala fundamentala in analiza

financiara

1.1. Bilantul contabil – sinteza a fluxurilor informationale financiare ale intreprinderii.

1.2. Cateva dimensiuni istorice ale bilantului contabil

1.3. Idei exprimate in literatura de specialitate cu privire la bilantul contabil




1.4. Scurta prezentare a teoriilor bilantului

1.5. Bilantul si conceptul juridic al patrimoniului

1.6. Abordari contemporane privind bilantul contabil

1.7. Structuri bilantiere utilizate in practica mondiala

1.7.1. Directivele Uniunii Europene si bilantul contabil

1.7.2. Bilantul si referentialul contabil international

1.7.3. Bilantul contabil, potrivit conceptiei americane

1.8. Modelul de prezentare a bilantului in tara noastra

 

 

 

1.1. Bilantul contabil – sinteza a fluxurilor informationale financiare ale intreprinderii.

 

Contabilitatea isi aduce o contributie deosebita in stiinta si practica economica, deoarece, prin intregul sau continut, imbina armonios teoria abstracta cu realitatea fenomenelor studiate. Prin mecanismul sistemului de conturi, contabilitatea furnizeaza un sistem de informatii corelat si verificat si, promoveaza rigurozitate si exactitate in reflectarea fenomenelor economico-financiare.

Adoptarea unor decizii corecte, care sa corespunda pe deplin realitatii si sa contribuie la rezolvarea multiplelor si complexelor probleme ce pot aparea in activitatea economico-financiare, este dependenta de calitatea si cantitatea informatiilor furnizate prin intermediul sistemului informational economic. Toate masurile intreprinse in vederea perfectionarii sistemului informational economic au contribuit in egala masura si la perfectionarea contabilitatii.

In cadrul sistemului informational economic, informatiile furnizate de subsistemul informational contabil detin un rol deosebit de important, deoarece, prin continutul sau, informatia contabila este exacta, completa si neintrerupta , ea caracterizand dimensiunea si fluxurile valorice care iau nastere in cadrul procesului reproductiei sociale si prin intermediul carora se exercita functia financiar-contabila a intreprinderii.

Desi gama de obiective ale contabilitatii in general si ale contabilitatii financiare in special este foarte diversa, nu se poate neglija faptul ca produsele finale ale oricarui sistem contabil sunt documentele de sinteza, iar oferta de informatii furnizate de aceste documente depinde de utilizatori si, respectiv, de necesitatile lor informationale. Pentru a putea satisface cerintele informationale ale analizei financiare, contabilitatea a fost confruntata cu necesitatea elaborarii unui procedeu propriu de generalizare si sintetizare a datelor si informatiilor, ceea ce a implicat crearea unui instrument corespunzator, si anume bilantul contabil. Termenul „bilant” deriva de la latinescul „balancia” (balanta, cantar). Bilantul contabil reprezinta documentul oficial utilizat la incheierea exercitiului financiar.

Creatie a contabilitatii in partida dubla, bilantul, de la a carui atestare in primul

tratat de contabilitate tiparit in lume a trecut peste o jumatate de mileniu, asigura o imagine fidela, clara si completa a patrimoniului, a situatiei financiare precum si a rezultatului obtinut.

In calitatea sa de model al patrimoniului, bilantul consolideaza si da expresie sintetica informatiilor referitoare la formele functionale de investire a fondurilor in activitatea unui titular de patrimoniu, precum si la modul de formare a acestora in cadrul relatiilor cu mediul economico-social. El caracterizeaza cifric si in etalon banesc relatiile de echilibru dimensional si structural dintre mijloacele economice gestionate de catre titularul de patrimoniu si sursele de procurare ale acestor mijloace. De asemenea, bilantul evidentiaza si rezultatul financiar obtinut, ca urmare a consumarii si reproductiei fondurilor investite.

Bilantul contabil are rolul de a generaliza periodic datele contabilitatii curente si de a stabili pe aceasta cale o serie de indicatori economico-financiari sintetici, ceea ce ii confera caracterul de model contabil si informational, dar si de model de gestiune a valorilor materiale si banesti delimitate patrimonial. In plan informational, bilantul pune in evidenta raporturile cauzale dintre bunurile materile si bani, ca obiecte de drepturi si obligatii pe de o parte, drepturile si obligatiile titularului de patrimoniu in legatura cu aceste valori, pe de alta parte, intre alocarea acestor valori si finantarea lor, intre utilizarea valorilor si reproductia lor. El furnizeaza informatii de reflectare si control asupra relatiilor de echilibru privind starea si miscarea patrimoniului.

Ca model de gestiune, bilantul serveste la punerea in miscare a mecanismelor proprii subiectului de drept orientate spre asigurarea in conditii de eficienta a reproductiei patrimoniului; pe baza lui se fundamenteaza deciziile privind alocarea, finantarea, utilizarea si recuperarea fondurilor. Totodata, prin bilant se organizeaza controlul asupra realizarii deciziilor, se asuma drepturi si obligatii, se stabilesc raspunderi si cointerese cu privire la gospodarirea si dezvoltarea patrimoniului. De asemenea, bilantul este folosit ca instrument de cunoastere a normelor referitoare la conservarea, administrarea si dreptul de dispozitie asupra patrimoniului. Spre deosebire de cont si sistemul de conturi, prin care se asigura descrierea si analiza morfologiei financiare a patrimoniului, bilantul realizeaza sintaxa acestei structuri .

Prin potentialul documentar, prin modul de participare la circuitul „informatie- analiza-decizie”, bilantul se constituie ca o baza de referinta, ca oferta penetranta si cu efect catalizator in procesul conducerii activitatii economico-financiare. Datele din bilant fundamenteaza procesul decizional, iar prin urmarirea miscarilor ce intervin in structura elementelor patrimoniale se efectueaza controlul derularii acestor procese, analizand rezultatele obtinute in raport cu parametrii care au stat la baza adoptarii deciziilor.

Prin structura sa si prin modul de grupare a indicatorilor, bilantul contabil ofera posibilitatea aprecierii situatiei financiare a intreprinderii si raspunde necesitatilor de informare ale utilizatorilor, furnizand, totodata, datele necesare elaborarii prognozelor.

Bilantul contabil surprinde situatia patrimoniala a intreprinderii la un moment dat, furnizand informatii cu privire la echilibrul financiar al intreprinderii.

Utilizarea bilantului contabil ca instrument de analiza a activitatii economico-financiare la nivel micro si macroeconomic, ii confera acestuia caracteristicile unui model economic.

In Romania ultimilor ani, stiinta economica a facut pasi seriosi inainte in ceea ce priveste perfectionarea modelelor de analiza a activitatii economico-financiare a intrepinderilor in contextul trecerii la economia de piata. A fost deschis astfel camp larg cercetarilor in domeniul economic si au fost introduse procedee si concepte noi de analiza utilizate curent in tarile cu o economie de piata avansata, cum ar fi: fondul de rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria pozitiva, trezoreria negativa, trezoreria neta, fluxul de numerar (engl. „cash-flow”) etc.

Analiza bilantului stabileste gradul de independenta financiara in functie de structura finantarii, dependenta intreprinderii de creditorii sau de bancile creditoare.

Bilantul poate fi considerat a fi „cel mai reprezentativ instrument de inregistrare si control folosit de contabilitate, pentru realizarea acesteia, deosebit de util pentru analiza situatiei financiare si caracterizarea activitatii economice a intreprinderii intr-o anumita perioada de gestiune, atat in totalitatea lor, cat si pe diferite stadii ale circuitului economic, cu indicarea beneficiului sau pierderii realizate; elementul principal pentru explicarea dublei inregistrari; mijlocul de a oglindi la un moment dat situatia intreprinderii evaluata in bani prin punerea fata in fata a mijloacelor si resurselor; un calcul de sinteza al contabilitatii, prin care se prezinta la un moment dat situatia economica dintr-un perimetru al miscarilor de valori, evaluata in bani, punandu-se fata in fata activul cu pasivul; un document contabil alcatuit pe baza datelor evidentei contabile, asa cum rezulta ele din inregistrarile curente facute in conturi; instrument specific contabilitatii, cu ajutorul caruia se prezinta in mod centralizat si grupate sistematic datele contabile privind situatia valorica a mijloacelor economice, sursele de formare ale acestora si rezultatele activitatii la un moment dat ”.

 

 

1.2. Cateva dimensiuni istorice ale bilantului contabil

 

De mai mult de jumatate de mileniu, contabilitatea opereaza sub principiul partidei duble. Cu toate acestea, abia in secolul al XIX-lea, gratie marilor intreprinderi industriale si comerciale, incepe sa se analizeze si sa se masoare periodic patrimoniul, cu ajutorul bilantului si rezultatul, cu ajutorul contului de profit si pierdere. O astfel de practica isi gaseste explicatia prin cateva fenomene: numarul societatilor pe actiuni se multiplica, se separa conducerea intreprinderii de proprietari, managerii fiind obligati sa informeze periodic asupra modului in care a gestionat patrimoniul si activitatea; contabilul apare ca un mediator intre proprietari si manageri, ramanand, totusi, subordonatul acestora din urma etc.

Pana in secolul al XIX-lea, exista adesea tendinta de a se confunda, in procesul contabil, bunurile intreprinderii cu cele ale proprietarilor sai. Incepand cu acest secol, se poate vorbi de actiunea principiului entitatii in contabilitate.

Intr-o formula generala, bilantul a fost si este considerat un document de sinteza care permite sa se cunoasca, la un moment dat, patrimoniul unui comerciant, persoana fizica sau juridica, patrimoniu definit ca ansamblul drepturilor si obligatiilor unui comerciant..

De asemenea, bilantul a fost si este inca recunoscut ca un instrument static. Abordarii statice a bilantului i s-a opus, o data cu opera profesorului german Eugen Schmalenbach (Dznamische Bilanz, 1920), o abordare diametral opusa, cea dinamica. Viziunii traditionale despre bilant, asimilat unui inventar patrimonial condensat, Schmalenbach i-a opus conceptia sa referitoare la un bilant ca reprezentare a „fortelor intreprinderii”. El a constatat ca este mult mai important pentru managerii intreprinderii sa masoare sanatatea acesteia decat sa cunoasca valoarea intrinseca a elementelor care compun cele doua parti ale bilantului, activul si pasivul.

Jacques Richard (Comtabilites et practiques comptable, Dalloz, 1996) contrapune cele doua tipuri de contabilitati:

- o contabilitate care, pentru a construi bilantul, nu retine, decat valorile corespunzatoare lichidarii intreprinderii, altfel spus o contabilitate statica;

- o contabilitate care tine cont de valorile in miscare, independent de ce se intampla cu ele in caz de lichidare a intreprinderii, adica o contabilitate dinamica. El pledeaza pentru o contabilitate de tip dinamic.

Lucrarea „Bilantul dinamic” a generat un alt mod de a gandi contabilitatea. Multe din ideile lui Schmalenbach au constituit puncte de plecare pentru reflectii ulterioare. In definitia data astazi elementelor reprezentand activul bilantier, in cadrele contabile conceptuale ale tarilor anglo-saxone si in cel international, este prezenta sintagma „resurse ... susceptibile sa genereze avantaje economice viitoare” („posturi in suspensie ca forte ce concura la formarea rezultatului”, in viziunea lui Schmalenbach).

 

 

1.3. Idei exprimate in literatura de specialitate cu privire la bilantul contabil

 

In decursul timpului, profesionistii au formulat diferite definitii ale bilantului, care se disting prin anumite nuante de exprimare. Cu titlu de exemplu iata cateva dintre ele:

  • „Bilantul reprezinta forma intrebuintata de practica vietii economice, pentru prezentarea scrisa a averii, obligatiilor, a capitalului propriu, precum si a folosirii averii si inlocuirii sale dupa norme care s-au dovedit deosebit de utile conducerii economice eficiente” (Walter Le Coutre).

  • „Bilantul reprezinta un mijloc de calcul si reprezentare a veniturilor si cheltuielilor, incasarilor si platilor, deci de prezentare in dinamica a rezultatelor activitatii intreprinderii” (E. Schmalenbach).

  • „Bilantul reprezinta prezentarea sumara a inventarului intreprinderii sub forma unui tablou similar structurii contului” (I. N .Evian).

  • „Bilantul reprezinta situatia patrimoniala definitiva prezentand in forma contabila activul si pasivul patrimoniului impreuna cu influentele (rezultatele) modificarilor lui initiale; bilantul este contul contabil prin care se includ toate conturile de activ si de pasiv, care se trec asupra gestiunii viitoare, reprezentand existenta de activ si de pasiv, spre a se redeschide anul viitor” (Sp. Iacobescu).

  • „Bilantul reprezinta situatia contabila reprezentand in mod concentrat, dar separat, activul si pasivul, cu elementele componente ale unei unitati economice evidentiind rezultatele intr-o perioada de timp determinata” (V. M. Ioachim).

  • „Bilantul reprezinta instrumentul principal si caracteristic de sintetizare si generalizare la un moment dat, pe baza principiului dublei reprezentari a datelor si informatiilor contabile privind mijloacele economice si sursele lor de formare, cat si rezultatele activitatii la toate verigile economiei nationale” (C. G. Demetrescu).



  • „Bilantul reprezinta un model sintetic prin intermediul caruia se asigura o abordare a structurii economico-fiananciare a unitatii pornind de la partile sale componente catre caracteristicile de ansamblu” (M. Ristea).

  • „Bilantul este o reprezentare a utilizarilor si resurselor de care dispune o unitate patrimoniala la un moment dat” (N. Feleaga si I. Ionascu).

Din opiniile exprimate, rezulta anumite elemente comune care se regasesc , potrivit carora bilantul:

- este un document de sinteza contabila si instrument practic de gestiune a patrimoniului;

- reflecta averea intreprinderii si evolutia acesteia, precum si sursele ei de finantare;

- permite determinarea rezultatului aferent unui exercitiu;

- este instrument de inchidere si deschidere a gestiunii exercitiului;

- constituie sursa de informatii pentru analiza situatiei financiar-patrimoniale, materializandu-se principalele functii ale bilantului: functia de reflectare si generalizare, de control si de analiza, de instrument de echilibru economico- financiar, de decontare a patrimoniului si de previziune.

1.4. Scurta prezentare a teoriilor bilantului

 

Ca instrument principal de materializare a principiilor contabile, bilantul a constituit obiectul de studiu al specialistilor, de la inceputul utilizarii lui, conturandu-se astfel mai multe teorii. Teoriile bilantului au in vedere continutul, scopul urmarit si modalitatea de evaluare a posturilor din bilant. Ceea ce diferentiaza si nuanteaza dupa caz, o teorie de alta este modul lor de divizare si agregare a acestor structuri (posturi). Cele mai importante teorii asupra bilantului sunt:

  • Toeria statica a bilantului, elaborata dupa unele pareri de H. Nicklisch, iar dupa altele de Walter le Coutre, potrivit careia bilantul, prin continutul lui, caracterizeaza la un moment dat situatia patrimoniului si rezultatul financiar. Elementele patrimoniale cuprinse in bilant sunt evaluate la pretul lor de procurare. Dupa aceasta teorie, bilantul static devine un mijloc de constatare si de calculare a patrimoniului la un moment dat, dar nu si un mijloc de calcul al rezultatului financiar, care apare ca o modificare de avere (crestere in cazul profitului, micsorare in cazul pierderii).

  • Teoria dinamica a bilantului (elaborata de E. Schmalenbach) considera ca functia principala a bilantului o reprezinta determinarea rezultatului financiar. In activ mijloacele au un caracter tranzitoriu, o parte din ele identificandu-se cu viitoare cheltuieli sub forma de consumatii naturale sau plati, iar o alta parte cu venituri viitoare sub forma de incasari, dupa cum obligatiile reprezinta cheltuieli si plati viitoare.

  • Teoria eudinamica a bilantului este o continuare a teoriei dinamice, potrivit careia se considera ca pentru mentinerea substantei patrimoniului si determinarea unui rezultat financiar real, elementele patrimoniale trebuie evaluate la preturile „prudentei maxime”, astfel incat sa se tina seama de riscurile sigure si probabile la care este supusa intreprinderea, precum si veniturile realizate de fapt.

  • Teoria organica a bilantului (elaborata de Fr. Schmidt) are in vedere faptul ca bilantul trebuie sa asigure posibilitatea evidentierii atat a marimii patrimoniului (averii), cat si valorificarea acestuia, marcata prin rezutatul obtinut, influentat atat de activitatea proprie, cat si de mecanismele pietei. Realizarea acestui deziderat este posibila prin folosirea in evaluare a pretului zilei.

  • Teoria pagatorica a bilantului (elaborata de E. Kosial) are la baza calculatia totala a rezultatelor financiare prin bilant, in care se compara totalitatea platilor si incasarilor, rezultand un sold sub forma de disponibilitati, care ar fi echivalentul rezultatului (profit). Elementele bilantului pagatoric sunt pentru activ cele de incasari, venituri , creante si rezerve, iar pentru pasiv cele de plati, cheltuieli, obligatii pentru sume primite (avansuri primite). Delimitate in timp, veniturile si cheltuielile se grupeaza in anticipate, curente si trecute.

  • Teoria unitara realizeaza o simbioza a teoriei statice si dinamice care, practic au aceeasi importanta pentru intreprindere, in sensul ca bilantul este la fel de important atat in cunoasterea evolutiei patrimoniului, cat si a rezultatului fiecarui exercitiu. Structura elementelor patrimoniale in bilant trebuie facuta in raport atat cu caracterul si rolul lor in activitatea intreprinderii, cat si cu relatiile de drepturi si obligatii ce se nasc pentru intreprindere in cursul desfasurarii activitatii ei.

  • Teoria nominalista a bilantului potrivit careia continutul bilantului se fundamenteaza pe elementele de venituri si cheltuieli, ca principale componente ale procesului de exploatare, care cuprinde o serie de circuite economice, ale caror extremitati le formeaza liciditatile (banii). La data intocmirii bilantului anual elementele patrimoniale se afla in stare diferita in raport cu revenirea lor in stare baneasca. In consecinta, veniturile si cheltuielile sunt evaluate fictiv, iar calculele efectuate pe baza bilantului au un caracter relativ. Numai la lichidarea intreprinderii se poate intocmi un bilant real, cand intregul patrimoniu este transformat in bani.

  • Teoria bilantului multiplu are in vedere dubla reprezentare a patrimoniului – ca principiu de baza al contabilitatii – in conditiile in care bilantul este folosit ca model de stare si miscare, bazat pe calcul economic, pentru reflectare in conturi si previziune a activitatii intreprinderii.

  • Teoria bilantului functional considera bilantul ca fiind ansamblu de stocuri de utilizari si stocuri de resurse. Aceasta conceptie permite investigarea activitatii pe cicluri de operatii, luand in considerare rolul fiecaruia in functionarea intreprinderii. Elementele patrimoniale sunt evaluate la preturile de achizitie, neluandu-se in considerare valoarea lor reala.

Elementul important consta in faptul ca bilantul trebuie sa fie astfel conceput incat sa asigure informatia necesara pentru analiza situatiei financiar-patrimoniala a intreprinderii, intrucat, „cifrele bilantului nu vor capata semnificatia lor reala decat printr-o analiza si interpretare care le va confrunta cu trecutul, le va face sa traiasca in prezent si le va evalua in viitorul probabil” (F. G. Snozii).

 

 

1.5. Bilantul si conceptul juridic al patrimoniului

 

Din punct de vedere juridic, bilantul sintetizeaza starea patrimoniala, respectiv ansamblul drepturilor si angajamentelor patrimoniale existente la un moment dat. Bilantul constituie reprezentarea patrimoniului unui agent economic: intreprindere, individ, societate, asociatie, cooperativa...

Drepturile patrimoniale cuprind drepturile de proprietate si cele de creanta si confera titularilor o putere asupra bunurilor (drepturi de proprietate), sau posibilitatea obtinerii unor prestatii din partea altor persoane (drepturi de creanta). Bilantul prezinta in activ, pe baza evaluarii monetare, aceste componente ale drepturilor patrimoniale.

Drepturile de proprietate confera titularilor lor posibilitatea de a utiliza un obiect in scopul consumului sau produtiei, permitand astfel sa se obtina un venit si posibilitatea de a transmite acel obiect altei persoane.

O intreprindere detine asemenea drepturi de proprietate asupra unui ansamblu variat de obiecte. Unele sunt bunuri materiale cum ar fi terenurile, cladirile, stocurile de marfuri, de materii prime, de produse finite etc. Dar si unele bunuri imateriale pot reprezenta drepturi de proprietate, cum ar fi: brevetele, licentele, concesiunile, programele informatice, marci de fabrica si alte elemente necorporale.

In al doilea rand, drepturile patrimoniale inglobeaza drepturile de creanta, adica drepturile asupra tertilor. Ele corespund angajamentelor contractate cu diferiti parteneri in interesul intreprinderii. Astfel, clientii carora le-a fost acordat un termen de plata si-au luat angajamentul de a plati suma stabilita la o scadenta ulterioara livrarii bunurilor sau serviciilor. De asemenea, beneficiarii unui imprumut sunt debitori ai intreprinderii si se angajeaza sa restituie in viitor suma si sa plateasca dobanzile prevazute. Drept urmare, conturile de imobilizari, clienti si debitori corespunzatoare drepturilor de proprietate si de creanta se vor gasi in activul bilantului.

Angajamentele patrimoniale corespund obligatiilor pe care intreprinderea le are la o anumita data. Aceste angajamente pot fi diferentiate dupa originea lor. Unele constituie consecinta unei decizii voluntare, in timp ce altele corespund obligatiilor impuse intreprinderii. Astfel, atunci cand intreprinderea contracteaza un imprumut sau cand solicita amanarea obligatiei de plata fata de furnizor, ea isi ia angajamente in mod liber, care se concretizeaza in datorii. In schimb, cand intreprinderea este supusa impozitarii, datoria fiscala nu rezulta dintr-un angajament voluntar, ci dintr-o prelevare obligatorie care-i este impusa.

Angajamentele patrimoniale pot fi diferentiate de asemenea, dupa efectele lor, in angajamente corespunzatoare datoriilor si corespunzatoare capitalurilor proprii. Cele corespunzatoare datoriilor implica, in general, pentru intreprindere obligatia de plata a dobanzilor si de rambursare a datoriilor, in functie de modalitatea si scadenta convenita in contract. Angajamentele corespunzatoare capitalurilor proprii apar in legatura cu remunerarea proprietarilor fondurilor puse la dispozitia intreprinderii sub forma de aport initial la constituirea capitalului social, fie pentru aportul nou cu ocazia unei cresteri de capital, fie pentru acceptarea mentinerii profiturilor nedistribuite, care, in fapt reprezinta reprezinta rezerve ce vor majora capitalul propriu, prin incorporarea lor in cuantumul acestuia.

Capitalurile proprii exprima valoarea drepturilor pe care proprietarii le detin asupra intreprinderii, cu toate ca angajamentele de remunerare si de rambursare luate de aceasta fata de proprietarii sai sunt nesigure. Astfel, proprietarii nu beneficiaza de nici o garantie ferma care sa le asigure recuperarea fondurilor investite si nici de o certitudine in ceea ce priveste data unei eventuale recuperari. In legatura cu remunerarea capitalurilor investite, exista riscul de nedistribuire a dividendelor, in ipoteza in care rezultatele obtinute de intreprindere vor fi slabe. In compensarea riscurilor care decurg din aceasta nedeterminare, proprietarii pot beneficia de trei avantaje majore si anume: dividende superioare, daca intreprinderea are o evolutie financiara favorabila si degaja rezultate bune la sfarsitul exercitiului contabil (remunerarea nefiind garantata in caz contrar), cresterea valorii capitalurilor proprii, deci a bogatiei pe care proprietarii o detin in intreprindere (chiar daca nu poate fi avut in vedere un anumit termen pentru recuperarea sa) si dreptul de participare la deciziile majore din viata intreprinderii (in special la cele referitoare la desemnarea conducerii acesteia).

 

1.6. Abordari contemporane privind bilantul contabil

 

A. Abordarea patrimoniala a bilantului contabil

O prima grupa de abordari sunt concentrate pe conceptul de patrimoniu. Determinarea, structura si cunoasterea patrimoniului de realizeaza cu ajutorul bilantului. Patrimoniul este format din ansamblul bunurilor (corporale si necorporale), al drepturilor si obligatiilor ce caracterizeaza situatia unei entitati patrimoniale la un moment dat.

In literatura de specialitate, autohtona si straina, au fost formulate mai multe acceptii ale conceptului de patrimoniu – juridica, economica si economico-juridice.

Din punct de vedere economic, bilantul prezinta capitalurile titularului de patrimoniu. Capitalurile sunt reprezentate atat sub aspectul originii lor, respectiv resursele (aporturi la capital, rezerve, datorii, beneficii etc.), cat si al modului de utilizare (bunuri economice, creante, pierderi etc.). Acest mod de interpretare genereaza ecuatia bilantiera de tip economic:

Utilizari = Resurse

Pe plan procedural, forma cea mai simpla de regasire a ecuatiei bilantiere este:

Active = Pasive

Modelul economic de bilant permite sa se raspunda la intrebari ca: „de unde vin fondurile necesare finantarii intreprinderii sau, altfel spus, de cine este ea finantata?”; „care sunt necesitatile intreprinderii sau altfel spus, care a fost utilizarea data resurselor de care aceasta dispune?”.

Din punct de vedere juridic, un bilant reflecta: drepturile de proprietate si de creanta, clasificate intr-o ordine rationala, datoriile intreprindeii fata de terti (la modul general, creditori ai acesteia) si datoriile ei fata de aportorii de capitaluri pe baza de risc (a.sociati), clasificate intr-o ordine rationala.

Potrivit conceptiei patrimoniale privind intreprinderea, aceasta apare ca o entitate juridico-economica ce poseda un patrimoniu inventariat in activul bilantier (bunuri si creante), datorii si capitaluri proprii.

La data inchiderii exercitiului, expresia valorii patrimoniale privind intreprinderea o reprezinta activul net contabil, respectiv capitalurile proprii determinate ca diferenta intre activul total (exclusiv activele fictive) si datoriile totale contractate sau prin insumarea capitalului social, a rezultatelor si a rezervelor ce se cuvin actionarilor.



Pornind de la abordarea juridica a bilantului, analistii financiari utilizeaza conceptul de situatie neta, care reprezinta valoarea drepturilor pe care le poseda proprietarii asupra entitatii patrimoniale, altfel spus , valoarea datoriilor intreprinderii fata de proprii asociati:

S = A – D

in care: S = situatia neta

A = active

D = datorii fata de terti

Situatia neta evidentiaza sumele ce vor reveni asociatilor sau actionarilor in caz de lichidare, daca cesiunea elementelor de activ (exclusiv nonvalorile) asigura lichiditati la un nivel corespunzator valorii nete bilantiere a acestora si daca nu apar datorii necontabilizate. In literatura de specialitate, se intalnesc drept termeni echivalenti patrimoniul si, mai ales patrimoniu net.

 

B. Abordarea functionala a bilantului contabil

Daca analiza financiara pe baza bilantului patrimonial poate fi considerata ca a.vand un caracter static, care nu permite evidentierea legaturilor semnificative dintre resurse si nevoi, conceptia functionala a bilantului raspunde exigentelor unei analize dinamice, deoarece se bazeaza pe ipoteza continuitatii activitatii.

Abordarea de tip functional presupune tratarea bilantului contabil prezentat de intreprindere, prin regruparea functiilor acesteia. Potrivit acestei conceptii, activitatea unei intreprinderi este analizata pe cicluri de operatiuni, luand in considerare rolul fiecarui ciclu in functionarea acesteia.

Analiza bilantului functional isi propune sa investigheze nevoile intreprinderii si modul de finantare al acestora, prin realizarea unui instantaneu al derularii difertelor cicluri.

Elementele bilantului functinal trebuie reclasificate dupa criteriul duratei (cu durata peste un an si, respectiv, cu durata sub un an), fapt ce permite trecerea de la bilantul functional la bilantul financiar.

 

C. Abordarea bilantului contabil potrivit conceptiei anglo-xaxone si nord- ameriana.

Potrivit conceptiei anglo-saxone, care exclude judecatile patrimoniale, bilantul contabil este documentul de sinteza care prezinta situatia financiara a firmei. In contabilitatile anglo-saxone, domina principiul prevalentei economicului asupra juridicului.

Complementar rolului sau de a completa informatiile privind „compozitia beneficiului”, bilantul contribuie la furnizarea bazei informationale privind evaluarea structurii capitalului, calcului ratei de randament si de determinare a lichiditatii si flexibilitatii financiare a intreprinderii.

Modelele de prezentare si de intocmire a bilantului variaza de la o tara la alta. Principalele elemente care diferentiaza prezentarea bilantului in diferite tari sunt: ordonarea activelor si pasivelor, si modul de inscriere a rezultatului in bilant. Ordonarea activelor dupa lichiditatea lor si a pasivelor dupa exigibilitatea acestora constituie o optiune universala. Aceasta optiune este aplicata dupa doua modalitati distincte in diferite tari. O prima modalitate de prezentare consta in clasarea elementelor de activ in ordinea lichiditatii crescatoare si a elementelor de pasiv in ordinea exigibilitatii crescatoare (Franta, Belgia, Germania). Ce-a de-a doua modalitate de prezentare, utilizata de tarile anglo-saxone, claseaza elementele de activ dupa lichiditatea descrescatoare, iar elementele de pasiv dupa exigibilitatea descrescatoare, ceea ce evidentiaza faptul ca accentul este pus pe lichiditatile si exigibilitatile imediate.

La intreprinderile nord-americane, bilantul contabil poate fi prezentat fie in format orizontal (in cont), fie in format vertical (in lista). Indiferent de forma de prezentare, bilantul include trei mase valorice: activele (engl. „assets”), datoriile (engl. „liabilities”) si capitalurile proprii (engl. „shareholders equity”).

Formatul orizontal probeaza o data in plus importanta elementelor pe termen scurt, in timp ce prezentarea verticala pune in evidenta prioritatea tertilor (creditorilor) fata de proprietari. Situatia neta (capitaluri proprii) are semnificatia unei „parti reziduale”. 

Analiza lichiditate-exigibilitate se sprijina, pe de o parte, pe conceptia patrimoniala a intreprinderii, iar, pe de alta parte, pe criteriile de clasificare a posturilor bilantiere.Analiza bilantului prin prisma lichiditatii/exigibilitatii si flexibilitatii financiare permite evaluarea riscului si a misarilor viitoare de trezorerie.

Lichiditatea exprima capacitatea unui activ de a fi transformat intr-un interval de timp in disponibilitati, iar exigibilitatea se refera la perioada de timp necesara pentru ca o datorie sa poata fi achitata.

Flexibilitatea financiara reprezinta capacitatea de adaptare financiara a firmei la schimbari, respectiv aptitudinea acesteia de a proceda la modificarea valorilor si a calendarului miscarilor de trezorerie, in scopul satisfacerii unor nevoi si situatii neprevazute.Unei intreprinderi ii lipseste flexibilitatea, atunci cand nivelul lichiditatilor sale este insuficient pentru a face fata achitarii la scadenta a datoriilor sau pentru a asigura finantarea cresterii sale economice. O intreprindere care sesizeaza cu usurinta oportunitatile de investitii si dispune de disponibilitatile care ii permit a face fata unor situatii dificile si neprevazute, poate fi considerata a avea un grad ridicat de flexibilitate financiara.

 

1.7. Structuri bilantiere utilizate in practica mondiala

1.7.1. Directivele Uniunii Europene si bilantul contabil

Uniunea Europeana si-a concentrat eforturile pe linia armonizarii sistemelor de contabilitate si a intocmirii rapoartelor societatoilor comerciale, fapt concretizat in elaborarea de directive, fiecarui stat membru revenindu-i obligatia incorporarii acestora in legislatia proprie. Armonizarea are drept atribut realizarea comparabilitatii intre diferitele norme.

Preocuparile armonizarii contabilitatii s-au concretizat la nivelul Uniunii Europene, in adoptarea urmatoarelor trei documente semnificative: Directiva a IV-a, Directiva a VII-a si Directiva a VIII.

Directiva a VII-a are ca obiect conturile consolidate si a fost adoptata la 13 iunie 1983 de catre Uniunea Europeana.

Directiva a VIII-a cuprinde prevederi utile in domeniul unui control competent in materie de legalitate a bilanturilor incheiate de societatile comerciale.

Directiva a IV-a, elaborata la 25 iulie 1978 si revizuita la 8 noiembrie 1990, a vizat cu predilectie coordonarea dispozitiilor nationale referitoare la structura si continutul conturilor anuale, si ale raportului de gestiune, modurile de evaluare cat si publicaea acestor documente pentru societatile de capitaluri ( societatile cu raspundere limitata si societatle pe actiuni).

Directiva a IV-a a prevazut doua scheme pentru bilant, din care doar una trebuie aplicata la alegere:

- prima schema (descrisa de articolul 9) prezinta bilantul sub forma bilaterala, format orizontal (de cont);

- a doua schema (descrisa de art. 10 ) prezinta bilantul contabil sub forma de lista, format vertical.

Schema descrisa de articolul 9 prevede in partea stanga activul, descompus in sase mari rubrici, notate de la A la F, iar in partea dreapta, pasivul, descompus in cinci mari rubrici, notate de la A la E:

Bilantul contabil format orizontal (in cont):

ACTIV
Sume
PASIV
Sume
A. CAPITAL SUBSCRIS NEVARSAT
 
A. CAPITALURI PROPRII
 
B. CHELTUIELI DE CONSTITUIRE
 
I. Capital subscris
 
C. ACTIV IMOBILIZAT
 
II. Primele de emisiune
 
I. Imobilizari necorporale
 
III. Rezerve din reevaluare
 
II. Imobilizari corporale
 
IV. Rezerve
 
III. Imobilizari financiare
 
V. Rezultate reportate
 
D. ACTIV CIRCULANT
 
V. Rezultatul exercitiului
 
I. Stocuri
 
B. PROVIZIOANE PENTRU RISCURI SI CHELTUIELI
 
II. Creante
 
C. DATORII
 
III. Valori mobiliare
 
D. CONTURI DE REGULARIZARE
 
IV. Disponibil in banci, disponibil in cont de cecuri postale, in cecuri si casa
 
E. BENEFICIUL EXERCITIULUI
 
E. CONTURI DE REGULARIZARE
 
 
 
F. PIERDEREA EXERCITIULUI
 
 
 

 



Directiva a IV-a lasa posibilitatea inscrierii creantei privind capitalul subscris nevarsat, ca prima rubrica a activului (asa cum rezulta din schema de mai sus) sau ca un element component al activului circulant (rubrica de creante).

Cheltuielile de constituire sunt inscrise distinct, inaintea activului imobilizat, dar directiva lasa si posibilitatea inscrierii lor ca element component al activelor necorporale (acceptandu-se judecata ca astfel de cheltuieli reprezinta un element de activ fictiv, necesitatea capitalizarii lor fiind o optiune de probat).

Directiva prezinta beneficiul sau pierderea ca ultima rubrica a pasivului, respectiv, a activului bilantier. Totusi, ea lasa legislatiilor nationale posibilitatea de a inscrie, cu semne diferite, aceste elemente, in structura rubricii A din pasiv (in componenta capitalurilor proprii).

Directiva reuneste sub acelasi element cheltuielile in avans si veniturile de primit, considerandu-le in virtutea actiunii principiului independentei exercitiilor, conturi de regularizare. Acest element poate sa fie prezentat fie in cadrul unei rubrici distincte in structura creantelor, fie in rubrica E din activ.

In acelasi mod Directiva a IV-a runeste sub acelasi element cheltuielile de platit si veniturile in avans, considerandu-le conturi de regularizare, in virtutea actiunii principiului independentei exercitiilor. Acest element poate sa fie prezentat fie in cadrul unei rubrici distincte, in structura rubricilor de datorii, fie in rubrica D din pasiv.

Schema descrisa de articolul 10, care prezinta bilantul sub forma lista, permite calculul unor indicatori economico-financiari necesari gestiunii intreprinderii si faciliteaza analizele de tip solvabilitate-lichiditate. Rubricile listei sunt notate de la A la L:

Bilant contabil format lista (vertical)

A. CAPITAL SUBSCRIS NEVARSAT
 
B. CHELTUIELI DE CONSTITUIRE












Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu