FACTORII ACTIVITATII IN GRUP, LEGITATILE PERFORMANTEI COLECTIVE referat





Modulul 4

FACTORII ACTIVITATII IN GRUP;

LEGITATILE PERFORMANTEI COLECTIVE

 

Obiectivele modulului

 

Familiarizarea cu ipostazele experimentale ale grupului

Cunoasterea strategiilor de comparatie in alternativa individ – grup si a potentialului prezumtiv al grupului




Familiarizarea cu factorii principali ai productivitatii de grup

Cunoasterea formatiilor eficiente de lucru in grup

 

 

 

1. SITUATII EXPERIMENTALE SI IPOSTAZE

ALE GRUPULUI

Formatiunile colective de lucru au devenit curente in toate sectoarele vietii sociale. Orice organism social are nevoie -pentru a dainui si a se dezvolta- de participarea activa a membrilor sai. Forma concreta pe care o imbraca aceasta participare la rezolvarea problemelor comune estte aceea a reuniunilor, sedintelor, adunarilor, consfatuirilor, simpozioanelor etc. Apare astfel fireasca intrebarea cu privire la factorii si formele eficiente ale activitatii de grup. Intentia aplicativa a acestor studii este transparenta. Un cercetator (L.W. Faust, 1959) observa in aceasta privinta: “Utilizarea actuala a colectivelor pentru a conduce activitatile in numeroase organizatii, accentul pus pe invatarea in grup in invatamant si apelul frecvent in stiinte la reuniuni (conferinte) si la cercetari de grup, toate acestea indica faptul ca grupul poate actiona mai eficace decat indivizii (…). Participarea in colective poate prezenta interes important pentru ca motiveaza indivizii in situatii in care, altfel, motivatiile ar fi inadecvate”.

Inca de la inceputurile sale, in deceniul al III-lea al secolului XX, psihologia sociala s-a interesat de activitatea sau performanta individului in context colectiv, de rezolvarea problemelor in grup, de factorii facilitatori si inhibitivi ai muncii in grup s.a.m.d. Desigur grupul nu putea fi abordat de la inceput in toata complexitatea sa concreta, deoarece nu s-ar fi reusit decat o foarte aproximativa descriere. Studiul stiintific realizeaza o analiza progresiva, considerand colectivul in ipostaze succesive de la forme simple spre cele complexe. In conditiile experimentului de laborator situatiile sociale concrete apar “miniaturizate”, aduse la scara redusa, pentru a inlesni controlul variabilelor. De aici rezulta caracterul limitat al concluziilor, generalizariilor, dificultatiile extrapolarii la conditiile naturale. Dar realitatea practica furnizeaza doar probleme, nu si solutiile gata de rezolvare. Altfel, am avea solutii prin “lectura” nemijlocita a realitatii. Cunoasterea concretului trece prin instanta modelelor -inclusiv a celor abstracte- fara a ramane insa la acest nivel. Concepte extrase din studiul experimental al faptelor devin, la randul lor, instrumente de analiza in abordarea fenomenelor complexe, dandu-le transparenta necesara.

In ansamblul de experimente pe tema activitatii de grup se pot distinge trei tipuri de situatii, care reprezinta in fapt, trei trepte in implicarea propriu-zisa a variabilei grup. Le vom numi conventional -impreuna cu G. de Montmollin (1969)- situatii de tip A,B si C. In situatiile de primul tip (A) grupul ne apare ca public sau martor colectiv in fata caruia se desfasoara prestatia individului. Subiectul se afla in prezenta unei colectivitati de persoane cu care nu are nici o legatura sau interes comun; el se afla pur si simplu “in fata altora” si urmeaza sa indeplineasca personal o activitate, o performanta, sau sa dea un raspuns individual. Acesti “observatori externi” pot fi tacuti dar atenti, sau se pot manifesta intr-un anumit chip, de exemplu, prin distribuire de pedepse sau recompense, prin incurajare si critica etc. Analogii concrete se intalnesc in conditii de supraveghere si control extern.

In situatiile experimentale de tipul B, celelalte persoane nu vor mai apare doar cu titlul de “stimuli” ca in primul caz. Intre participanti apar de astadata reactii reciproce, insa activitatea, performanta sau raspunsul dat pastreaza un caracter individual. Se vorbeste in cazul acesta de o co-actiune, adica de o actiune comuna in conditii identice pentru participanti. Este o versiune redusa a atelierului ori biroului format din celule sau locuri de munca aditive, reunite intr-o situatie de co-actiune.

In ambele situatii amintite (A si B), activitatea sau prestanta ca atare ramane individuala, personala, chiar daca subiectul lucreaza intr-un context colectiv. In experintele din cea de-a treia categorie (C) apare un element nou: prestatia insasi devine colectiva. In cazul acesta, grupul ca atare devine intr-un fel subiectul actiunii, membrii sai fiind angajati intr-o sarcina unica si comuna. Asadar, ne situam de astadata la nivelul interactiunilor dintre indivizi, care conduc la o rezultanta unica, la un produs colectiv. Analogia concreta, intalnita in viata practica, este grupa de munca integrata sau grupul de dezbatere, de decizie, de solutionare de probleme, in care produsul este rezultatul colaborarii participantilor.

O nota este comuna tuturor situatiilor mentionate(A,B si C) si anume, feomenul de interactiune, cu unele particularitzari de la o conditie experimentala la alta. Daca in situatiile de primul tip (A) avem de-a face cu interactiuni fara reciprocitate, in celelalte doua cazuri este vorba de interactiuni reciproce. De notat ca situatiile de tip (B), respectiv(C) inglobeaza si depasesc pe cele precedente.

Prezentam in continuare datele obtinute in functie de cele trei tipuri de situatii experimentale.

1.1. Situatii de tipul A: Interactiune fara reciprocitate

a) Grupul ca “public” tacut dar atent. G.S. Gates, L. Travis s.a. utilizeaza probe de invatare motorie. Principiul experientei era destul de simplu. Prima faza, numita si pretest, era de antrenament, de invatare. Ea se desfasura individual cu intregul lot si se incheia cand subiectul atingea un nivel stabil (curba cu platou). Pentru a elimina efectele repetitiei, subiectii erau adusi pana la limita psihofiziologica a performantei. In etapa urmatoare se introducea un “public” format din 4-5 persoane sau mai mare (27 de persoane) urmarindu-se influenta prezentei grupului. Autorii constata o crestere a indiciilor cantitativi ,performanta subiectilor in prezenta unui public depaseste nivelul atins in probele individuale fara ca diferentele intre cote sa fie considerabile.

Pe aceeasi linie, intr-un studiu (citat de B. Yajonc in 1967) intervenea o faza de lucru in conditii de supraveghere din partea unor persoane cu statut ridicat. Prin urmare pe langa controlul extern intervine si influenta statutului. Exactitatea raspunsului era in medie cu 34 pana la 50% mai buna decat la subiectii care lucrau singuri.

Cresterea indicilor cantitativi in prezenta uno observatori pasivi o semnaleaza si alti autori. Se remarca insa o variabilitater interindividuala destul de accentuata: unii reactioneaza pozitiv in timp ce la altii resursele se reduc la minim. Exista deci o sensibilitate diferentiala la conditiile de grup.

Rezumand, prezenta unui public stanjeneste invatarea dar faciliteaza performanta; situatia de grup constituie o sursa de activare, prezenta altora are ca efect cresterea nivelului de motivare, care se reflecta in indici superiori de performanta. Fenomenul, numit mai tarziu efect de facilitare sociala era considerat un prototip al influentei sociale. Prezenta unui grup antreneaza un efort de aterntie, un plus de vigilitate, ceea ce poate fi urmarit in evolutia performantei. In timp ce curba performantei solitare -dupa o perioada de invatare- se mentine in grupa de control la un platou, iar apoi descreste sub influenta oboselii, in prezenta observatorilor (grupa experimentala) curba devine sinusoidala: ea prezinta cicluri de randament ridicat si apoi scazut, ca si cum subiectul ar trece mereu de la o faza de distractie la una de atentie sustinuta, gratie efortului pe care il face de a se abstrage de la influenta celor din jur (G. Montmollin, 1969 p.13). Aspectul ciclic apare si in tendinta de grupare a erorilor la subiectii care lucreaza cu "public",spre deosebire de subiectii solitari la care erorile se repartizeaza egal in timp.

Explicatia acestui aspect ciclic rezida in contradictia dintre motivatia pentru o performanta superioara, pe de o parte, si caracterul limitat al resurselor, inclusiv limitele deprinderilor de care dispune subiectul, pe de alta parte.

B. Zajonc, in 1965, schiteaza si o expicatie biochimica. Sunt bine cunoscute efectele de trac ale actorilor, ca si nervozitatea atletilor care participa la o competitie publica. Aceste manifestari sunt insotite de simptome evidente de crestere a tensiunii si activarii fiziologice. Autorul evoca in acest sens date de biochimie si anume: relatia dintre prezenta altora si cresterea activitatii suprarenalei, indicata, de pilda, prin secretia de hidrocortizon. Activarea emotionala se rasfrange apoi in gradul de motivare. De aici presupunerea ca avem de-a face cu un fenomen innascut, genetic programat avand un suport biochimic.

Cercetarile ulterioare au aratat ca efectul de facilitare sociala, datorat prezentei sau coactiunii altora nu este innascut ci invatat.

T. Henchy si D.Glass, in 1968, au initiat un experiment cu patru conditii: 1) subiectul lucreaza individual; 2) subiectul isi desfasoara prestatia in prezenta a doi observatori neexperti; 3) prestatia are loc sub asistenta a doua persoane considerate in proba respectiva experti; 4) perfornanta subiectului este doar inregistrata si filmata in vederea unei evaluari viitoare. Variabila manipulata deci in experiment era deci evaluarea.. Rezultatul: efectul de facilitare sociala apare evident in conditia 3 si 4. Consecinte minore apar in conditia 2. Concluzia a fost ca nu atat simpla prezenta a altora conteaza, cat semnificatia evaluativa care este atasata. De asemenea s-a observat ca si in situatile de coactiune opereaza tacit elementul de competitie. Prin urmare prezenta altuia actioneaza nu atat prin prezenta fizica ci prin semnificatia ce i se ataseaza.. Stiindu-se observat, subiectul se simte si evaluat iar judecata de valuare se resfrange asupra personalitatii in ansamblu; ca efcet apare o crestere a nivelului de motivare.

In experientele mentionate, numarul de observatori care compun "publicul" isi are importanta sa: in fata unui public mai mare, subiectul se simte mai putin pus in cauza, tinde parca spre anonimat; cand numarul de evaluatori este mic, persoana insasi a observatorilor devine o variabila importanta. Pe de alta parte, prezenta mascata a unui public (de exemplu, dupa un ecran care permite supravegherea) exercita o influenta perturbatoare mult mai mare.

Nivelul ridicat de motivare, ca urmare a prezentei altora, favorizeaza producerea raspunsurilor dominante, mai bine insusite. Daca in repertoriul subiectului predomina raspunsurile corecte, acestea vor fi actualizate mai usor sub influenta publicului, in caz contrar, se vor impune raspunsurile gresite.

b) Grupul a public critic sau aprobativ. A. Hurlock, D. A. Laird, s. a. au facut in acest sens experiente cu probe de invatare. Subiectii lucreaza la inceput in pezenta unui public silentios, dupa care apar doua situatii diferite: in una din situatii, spectatorii critica mai mult sau mai putin sever munca subiectilor, in cea de a doua - publicul lauda, incurajeaza. Dupa cum era de asteptat, subiectii penalizati prin critica si dojana decad in eficienta, in tip ce in conditii de incurajare, randamentul creste. Nu s-au studiat efectele pe termen lung ale criticii, respectiv ale incurajarii.

Un alt autor, S. Zipf (1960) a studiat efectele distribuirii de recompense sau pedepse materiale in grupe de lucru. Sarcina era de a clasa fisiere perforate sub presiunea unor cerinte sporite de rapiditate in munca. La jumatate dintre subiecti se aplicau amenzi pentu ritm lent, iar la cealalta jumatate se acordau recompense banesti pentu rapiditate crescuta. Rezultatul a fost ca numarul de fise triate a devenit cu timpul mai mare la grupul recompensat. Proba constituie o versiune redusa a unei situatii de munca. teoretic subiectul dispune de un spatiu de miscare libera intre punctul de a evita amenda (penalizarea) si prgul de acordare a recompensei. Intre aceste limite apar tendinte de conformare la cerintele mereu sporite din exterior, dar si rezistenta fata de prelungirea fara termen a exigentei la rapiditate.

1. 2. Situatii de co-actiune (tip B)

Este vorba de situatii in care indivizii sunt angajati intr-o sarcina/activitate simultana, dar in sanul grupului, fiecare persoana are propria sa sarcina pe care o executa in acelasi timp cu ceilalti, avandu-i de regula sub privirea sa. O ilustrare concreta a acestei situatii o constituie clasa de elevi in scoala, unde invatatura si reusita scolara raman in esenta sarcini individuale, desi activitatea luata global (spre exemplu lectia) este comuna. Tot asa, in productie, in numeroase echipe de munca - de exemplu strungari, operatori chimici etc. - prezinta o compozitie aditiva, in sensul ca fiecare lucrator are sarcina sa individuala de munca.

Primele experiente in situatii de co-actiune le-au facuta F. H. Allport in 1920, care au prevazut doua variante experimentale si anume: o situatie solitara, caractrizata de faptul ca fiecare subiect lucreaza individual intr-o incapere diferita, dar simultan cu ceilalti (semnalele sunt date printr-un dispozitiv) si o situatie colectiva, in care subiectii lucreaza toti in jurul aceleiasi mese. Probele date sunt relativ simple: asociatii verbale, barare de litere, figuri reversibile, rationamente. Se observa ca lipseste schimbul de informatii sau opinii. Avem de a face cu o dinamica de grup minima. La incheierea experimentului se compara procentul de subiecti cu rezultate superioare in situatia solitara si apoi a celor care obtin cote mai mari in situatia colectiva. Se constata, in toate probele cu rezultate cuantificabile, indici superiori in deosebi sub aspectul rapiditatii in situatia colectiva; in probele de rationament nu s-au observat o asemenea ameliorare. Totodata, apare o tendinta de nivelare a performantelor.

Situatia de grup, are in genere, un efect de facilitare, ceea ce explica indici superiori de rapiditate. De asemenea, activitatea simultana, inscrisa intr-un perimetru comun, induce o nota de competitie cu efecte in cresterea performatelor obtinute. S-au consemnat si contraexemple.



Alti autori (N. N. Sengupta si C. C. Sinha, J. Dashiell, E. Lorenz, s. a.), reluand experientele initiete de F. H. Allport, confirma concluziile de mai sus.

Se semnaleaza si o tendinta de nivelare a performatelor realizate in situatia de grup: lucrand alaturi de unul sau altul, se stabileste un fel de nivel mediu, diferentele interindividuale se reduc, extremele se apropie. Apare astfel o tendinta de "normare", de evolutie spre o medie a performatelor realizate simultan de catre indivizii ce lucreaza unii in prezenta altora (G. Montmollin, 1969).

Pe un alt plan, cercertarile grupului Harvard, amintite intr-un capitol precedent consemneaza un fapt analog. Urmarindu-se rezultatele in munca obtinute de o echipa de muncitoare care lucrau in ritmul lor propriu, autorul constata o armonie interindividuala a productiei in cadrul unei perioade determinate in raport cu nivelele normate in chip oficial. Aceasta constanta, cel putin relativa era obtinuta plecand de la variatii individuale sensibile (intr-o ora, productia oscila intre 50 si 80 de unitati).

Operatorul uman nu se comporta ca un automat care sa functioneze in regim constant pe parcursul unei zile de lucru. La inceputul programului de lucru productia este mai mica, exista o faza de activitati preparatorii, de antrenare in munca, de punere in ordine de instalare. Pentru a compensa retardul, ritmul se accentueaza, apoi se dozeaza in raport cu cerinta statuata prin norma. Figurile 1a si b (dupa J. Faverge) redau acest lucru: ariile hasurate -notate pozitiv si negativ- au de fiecare data o suma nula. Se vorbeste despre o reglare prin insumare. Calculand coeficientii decorelatie intre productiile orare ale lucratoarelor luate doua cate doua s-au gasit corelatii net semnificative. Lucrurile se petrec in final ca si cum apare un consens pentru adoptarea unor norme informale de productie.

Figura 1 (dupa J.M. Faverge, 1972)

Procesul de normare descris in cele doua situatii de mai sus este diferit. In cazul al doilea (grupul Harvard) exista o normare oficiala a muncii, deci un reper precis. Alaturi de nivelul oficial al productiei individuale sau de echipa, se instituie oarecum “norma informala” care fluctueaza in jurul celei oficiale. Lucrurile se petrec astfel incat un anumit nivel de depasire devine semnal pentru oprire, lucratorul apreciind -in numele solidaritatii- ca pana la o anumita limita scopurile personale si de grup sunt satisfacute.

Aprofundarea acestui fenomen de normare s-a facut in cercetari ulterioare, care au studiat procesul de influenta in grup in conditiile schimbului de informatii si opinii.

Experinta demonstrativa clasica ii apartine lui M. Sherif (1965), care utilizeaza un fenomen perceptiv cunoscut deja de astronomi sub numele de efect autocinetic: daca, in obscuritate absoluta, fixam cu atentie un punct luminos, imobil acesta pare sa se deplaseze. Evaluarea distantei acestei deplasari constituie o operatie dificila si nesigura; situatia stimul este ambigua, nestructurata. Intr-o prima faza a experimentului, s-au cerut subiectilor -in cadrul a 100 de prezentari- aprecieri individuale. Desi consta o mare variabilitate in aprecieri de la un individ la altul, se constata totusi la acelasi subiect -dupa mai multe incercari- o tendinta de grupare a estimarilor pe o zona redusa, deci o reducere a dispersiei initiale. In faza a doua a experientei, se formeaza grupuri de cate doi sau trei subiecti care au dat initial aprecieri diferite. Se cere fiecaruia sa dea raspunsul cu voce tare in fata grupului instituindu-se astfel un schimb de informatii. Se constata, dupa cateva incercari, ca raspunsurile individuale -initial foarte dispersate- se apropie unele de altele, converg spre un nivel comun (vezi fig. 2a). S-a creat asfel o “norma” de grup, concretizata la prima vedere intr-o tendinta spre medie (vezi fig. 2). Convergenta este inca si mai puternica, daca prima faza -prevazuta pentru comparatie- este inversata si se incepe direct cu situatia de grup. Se observa cum de astadata convergenta este marcata inca de la inceput (vezi fig. 2b). In cea de-a doua versiune a experimentului, in care testul individual era consecutiv situatiei de grup, s-a constatat ca “norma” colectiva -adoptata in cadrul diadelor si triadelor- se mentine in chip exemplar in situatia individuala. In grafice, cu S s-au notat subiectii, cu Ind. -sedinte individuale, iar cu Gr. -sedinte in grup

Figura2

Daca F. Allport vorbea doar de o tendinta de moderare a judecatilor in prezenta altuia, iar G. de Montmollin accentua convergenta spre medie ca efect al schimbului de opinii, M. Sherif va reliefa faptul ca aceasta convergenta -dupa graficele obtinute- nu are loc sistematic spre medie. Este o rezultanta care nu poate fi intrevazuta din datele individuale si apare ca un “efect de grup”, datorat interactiunilor, adica schimbului de informatii sau opinii. Prezinta semnificatie atat consensul, cat si disparitatea raspunsurilor. Explicatia data de M. Sherif face apel la procese cognitive: pentru a aprecia stimuli ambigui, individul isi creeaza un sistem de referinte; in situatia de grup acest sistem integreaza informatiile furnizate de ceilalti, de unde va rezulta o convergenta puternica a judecatiilor emise de indivizi diferiti. Alti autori au scos in relief acelasi fenomen de “normare” sociala in probe de estimare a lungimilor si miscarilor reale (1985). Se pleaca de la ideea ca influenta isi are radacina intr-un conflict si tinde spre un consens. Grupurile sunt eterogene prin definitie; participantii sunt animati de interese deosebite, vehiculeaza informatii si opinii diferite si se alineaza la valori diferite. Aceste diferente se traduc prin discrepante, opozitii intre “acord” si “dezacord” in cadrul grupului. Conflictul extern intre individ si ceilalti se transpune pe plan intern printr-o tensiune, care cere sa fie rezolvata prin reducerea dezacordului. In consecinta apare tendinta spre aliniere la o medie sau norma comuna pe fondul presiunii grupului pentru unitate.

G. de Montmollin (citat de S. Moscovici, 1985) a prezentat subiectilor panouri cu grupaje a caror medie era 110. Experimentatorul informa pe fiecare subiect despre estimarile furnizate de ceilalti colegi din grup. Intr-un caz estimarile prezentau o dispersie mai mare: 80, 100, 120, 140. In al doilea caz cifrele oferite erau mai apropiate: 100, 107, 113, 120. Media era insa aceeasi in cele doua cazuri (110). S-a constatat ca in prima situatie subiectii tind sa se alinieze la o norma comuna, in timp ce in cea de-a doua situatie convergenta nu mai avea loc.

Conteaza disparitatea raspunsurilor, care induce o disonanta(contradictie) si implicit o tensiune. Fenomenul crucial in relatiile interumane -subliniaza S. Moscovici- este conflictul, care se rezolva prin convergenta spre o medie, alinierea la opinia majoritatii sau aderarea la pozitia unei minoritati ferme si consistente. Impactul relatiilor de status-rol se produce in sensul alinierii conformiste la opinia liderului.

    1. Situatii de tip C: Performanta colectiva

Cea de-a treia categorie de cercetari considera performanta colectiva ca atare, in comparatie cu cea individuala. Experientele s-au facut atat cu grupuri naturale, cat mai ales cu grupuri temporare, constituite ad-hoc, in conditii de laborator. O asemenea “colectie” de indivizi devenea un grup in masura in care accepta o sarcina comuna, intra in relatii de interdependenta in procesul activitatii sau problemei comune. In ceea ce priveste rezolvarea de probleme ca atare, ea cuprinde procese psihosociale gratie carora solutii individuale sunt elaborate si eventual asamblate intr-un produs care sa reprezinte grupul. Dupa cum se vede, in situatiile experimentale de tip C se suprapune situatiei de co-actiune o dinamica de grup complexa.

Studiile concrete pe aceasta tema, de altfel numeroase, au pus la inceput accentul pe compararea performantelor obtinute in grup si individual, variabila principala manuita in experiment fiind alternativa globala grup/individ. Ulterior s-a trecut si la studiul procesului ca atare de rezolvare/decizie in colectiv, la examinarea modului de distributie si de comunicare a informatiei, la influenta status-ului, a relatiilor interpersonale etc. In continuare ne marginim la discutarea alternativei individ/grup.

2. STRATEGII DE COMPARATIE IN ALTERNATIVA INDIVID-GRUP; POTENTIALUL PREZUMTIV AL GRUPULUI

 

O sinteza din 1962 -datorata lui G. Hill- acopera sase decenii de cercetare in problema mentionata, referindu-se la 140 de studii experimentale publicate, care cuprind situatii de tip B si C. Marea diversitate a datelor nu a inlesnit autorului decat o meta-analiza calitativa. Paradigma experimentala a studiilor analizate comporta doua variante. Intr-o serie de experiente, unul si acelasi lot de subiecti lucreaza alternativ, intai in situatie individuala (pretest) si apoi in grupuri reale avand sarcini comparabile. In alte cercetari s-a lucrat cu loturi paralele de compozitie aleatoare: un lot rezolva probele in situatie solitara iar al doilea era impartit in grupuri efective, avand sa rezolve sarcini identice. Se introduc diferentieri in structura datelor obtinute in functie de natura sarcinii propuse de experiment, de strategia de comparatie aplicata, de compozitia si nivelul aptitudinal al grupurilor si de procesele implicate: luarea de decizii, asumarea riscului, strategii rezolutive in cazul problemelor, modul de coordonare a eforturilor.

Dintre tipurile de sarcini propuse subiectilor retinem: probe de invatare, de formare si stapanire a conceptelor, reuniune brainstorming si rezolvari de probleme. Rezultatele obtinute se diferentiaza intr-o masura in functie de tipul de sarcini propuse subiectilor. In ansamblu, performanta in grup pare a fi mai exacta si de nivel mai ridicat decat cea individuala. Se intalnesc insa destule contraexemple, care impun precizari si nuantari. Dincolo de limbajul mediilor se impune atentiei o variabilitate destul de mare a rezultatelor obtinute in grup. Cadrul de discutie cel mai semnificativ este acela al strategiilor de comparatie, pe care-l detaliem in continuare.

In suita experimentelor organizate se pot desprinde patru strategii de comparare in ceea ce priveste alternativa individ/grup. Se iau in calcul volumul si calitatea solutiilor date, exactiatatea acestora, apoi numarul de incercari pana la aflarea solutiei sau numarul de repetitii necesare pentru atingerea criteriului in probe de invatare, tipul de rezolvare a probei, numarul de erori etc. Prima strategie de comparatie pune in paralel performanta unui grup -exprimata prin cota sa totala- cu media performantelor membrilor sai in situatia individuala (pretest). Se compara deci cota obtinuta de grup cu o medie, inregistrata in situatie individuala. Experienta a fost considerata concludenta daca scorul global al grupului este semnificativ superior mediei rezultate in conditie individuala. Concluzia experimentelor: performanta de grup este superioara celei individuale, dar reusita sa comporta adesea un timp lung, pentru ca intervine comunicarea mesajelor, familiarizarea cu sarcina, coordonarea eforturilor si adoptarea deciziei. Un grup este semnificativ mai bun decat individul mediu pentru ca pune laolalta resurse multiple: capacitati mai multe si diferite.

D. Macquart observa insa ca probabilitatea ca un grup sa poata rezolva o problema se reduce la sansa de a cuprinde cel putin un participant in stare sa gaseasca solutia. Strategia de comparatie, cea de-a doua ar fi urmatoarea: se compara performanta grupului in raport cu prestatia celui mai bun dintre membrii sai in situatia individuala. Asadar cota totala a grupului ar trebui sa depaseasca semnificativ scorul celui mai capabil participant, obtinut de acesta in pretest (cand a lucrat individual). Rezultatele experimentale nu sunt univoce: in unele experiente performanta grupului este superioara prestatiei celui mai capabil membru al sau, in altele se situeaza semnificativ sub nivelul acestuia, proportiile neputand fi precizate. Intervine aici compozitia grupurilor. In probe complexe, un individ cu aptitudini superioare este mai performant decat un grup mediocru (G. Hill, 1982). Avand in vedere faptul ca in situatii de grup nu sunt utilizate pe deplin resursele, se poate aprecia ca in destul de multe cazuri grupul nu egaleaza performanta celui mai bun component din agregatul statistic, rezultat din situatii de control.

Cea de-a treia strategie de comparatie -cea mai adecvata in cadrul alternativei grup/individ -pune in paralel performanta grupului real cu suma prestatiilor unui grup echivalent in situatie individuala. Intrebarea care se pune este urmatoarea: constituie performanta colectiva o rezultanta care depaseste suma aritmetica a prestatiilor individuale? Oare in conditiile activitatii de grup apare un plus, un adaos ireductibil la contributiile individuale ale membrilor reunite pe baza unui calcul pe hartie? Se introduce paradigma grupului nominal ca termen intermediar intre individ si grup. Procedura este urmatoarea: subiectii care au lucrat individual sunt reuniti printr-un calcul pe hartie in grupuri nominale sumative, avand aceleasi efective ca si grupurile reale. Cand se lucreaza cu esantioane independente, grupurile nominale se stabilesc pe baza de selectie aleatoare dintre subiectii din situatia de control. Se compara deci performanta grupului cu suma raspunsurilor distincte obtinute in sedinte individuale. Cota grupului nominal se stabileste ca si cand subiectii ar fi lucrat impreuna, spre exemplu, daca unul (oricare) dintre subiectii grupului nominal a rezolvat o problema, se considera ca “grupul” a rezolvat problema.



Exemplu:

in tabelul 1 redam (dupa Al. Rosca) procedura concreta. S-a lucrat cu doua loturi paralele: 14 grupe de cate trei subiecti si paralel probe individuale cu un numar echivalent (N=42). S-a utilizat acelasi lot de patru probleme notandu-se reusita cu “+” si esecul cu “-”.

Punctajul grupului nominal se stabileste urmarind coloana “subiecti individuali” reuniti in chip aleator in grupuri fictive de cate trei in coloana grupului nominal. Daca cel putin unul din triada a rezolvat problema, “grupul” intreg este creditat cu un punct. Daca doi sau trei din “grup” rezolva aceeasi problema se atribuie, de asemenea, un singur punct (deoarece se numara problemele rezolvate de “grup”). Intr-un grup normal format din 4 subiecti, daca rezolva fiecare o problema diferita se considera ca grupul a rezolvat patru probleme. Daca se constata mai multe erori identice se numara o singura eroare, daca se inregistreaza rezolvari de nivele diferite, se consemneaza cea mai buna. In sarcini de decizie, evident, ideile sau solutiile care se suprapun se numara o data, “grupul” fiind creditat cu decizia care intruneste majoritatea.

Tabelul 1

Comparatia grup real – grup nominal

Grupul real
Subiecti individuali
Grupul nominal
Proble
-mele
 
Nr.
crt. al grupului
1
2
3
4
Total
1-4
Proble
-mele
 
Nr.
crt. al subiectilor
1
2
3
4
Total
1-4
Proble
-mele
 
Nr.
crt. al grupului
1
2
3
4
Total
1-4
1
+
-
+
+
3
1
-
-
-
-
0
1
+
-
+
+
2
 
 
 
 
 
 
2
+
-
+
-
2
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
3
-
-
+
-
1
 












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani